Rudolf Steiner

IDEEA CRĂCIUNULUI ŞI TAINA EULUI.
ARBORELE CRUCII ŞI LEGENDA DE AUR

Berlin, 19 decembrie 1915

Să ne gândim azi, mai întâi, cu toată puterea inimilor noastre, la cei care se află afară, pe câmpul de luptă, acolo unde au loc evenimentele actuale, şi care trebuie să se implice cu sufletul şi viaţa lor în marile misiuni ce revin epocii noastre:

Spirite ale sufletelor voastre,
Paznici activi,
Fie ca aripile voastre să aducă Iubire rugătoare sufletelor noastre
Ale oamenilor pământeni
Încredinţaţi pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
A noastră rugă să strălucească,
Ajutând sufletele pe care le caută cu iubire!

Iar pentru cei care au trecut deja prin poarta morţii, în această perioadă de grele sarcini puse în faţa omenirii, ca urmare a marilor imperative ale epocii prezente, vom rosti încă o dată aceste cuvinte, sub forma următoare:

Spirite ale sufletelor voastre, paznici activi
Fie ca aripile voastre să aducă
Iubirea rugătoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor, încredinţaţi pazei voastre
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
A noastră rugă să strălucească, ajutând
Sufletelor pe care le caută cu iubire!

Iar spiritul pe care noi îl căutăm prin eforturile noastre spirituale, acel spirit care, pentru mântuirea Pământului, pentru libertatea şi evoluţia omenirii, a trecut prin Misteriul de pe Golgota, acel spirit la care ne gândim în mod deosebit tocmai astăzi, El să fie cu voi şi cu grelele voastre îndatoriri!

Ne gândim la acele cuvinte care răsună din adâncurile Misteriilor evoluţiei pământeşti:

Revelare a divinului în înalturile existenţei
Şi pace oamenilor de pe Pământ,
Care sunt pătrunşi de o voinţă bună.

Şi, mai ales la apropierea Nopţii Sfinte de Crăciun din acest an, trebuie să ne gândim: Ce sentimente ne leagă de aceste cuvinte şi de adâncul lor sens cosmic? Ce ne leagă de sensul lor cosmic adânc, pe care nenumăraţi oameni îl simt, în aşa fel încât prin el răsună cuvântul Pace, într-o vreme în care această pace ocoleşte existenţa noastră pământească, pe o arie foarte întinsă. Cum ne gândim în aceste vremuri la cuvintele ce răsună de Crăciun?

Există totuşi un gând care ar trebui, poate, alăturat acestor cuvinte, ce răsună în lume, în aceste vremuri, să ne atingă şi mai adânc decât în alte vremuri. Un gând! Popoarele stau unele în faţa celorlalte pline de duşmănie. Sânge, mult sânge udă pământul nostru. Am fost nevoiţi să vedem, să simţim în jurul nostru nenumăraţi morţi. O suferinţă infinită urzeşte, în jurul nostru, atmosfera simţirii şi a sentimentului. Ură şi aversiune străbat în toate direcţiile spaţiul spiritual şi ele ne arată cât de departe, foarte departe sunt încă oamenii epocii noastre de acea iubire pe care voia s-o vestească cel a cărui naştere o sărbătorim de Crăciun. Un gând iese totuşi în evidenţă în mod deosebit. Ne întrebăm: Cum e posibil ca un duşman să stea împotriva altui duşman, un adversar împotriva altui adversar, cum e posibil ca oamenii să-şi aducă unii altora moartea şi să treacă apoi prin aceeaşi poartă a morţii, cu gândul la Regentul divin al luminii, la Iisus Christos? Ne gândim la faptul că pe toată suprafaţa Pământului, peste care se întind războiul şi durerea şi dezbinarea, toţi aceia care sunt atât de dezbinaţi pot fi una prin faptul că, în cel mai adânc străfund al inimilor lor, au legătură cu Acela care a intrat în lume în acea zi pe care o petrecem, într-o atmosferă de sărbătoare, în Noaptea de Crăciun, ne gândim la faptul că dincolo de întreaga duşmănie, de întreaga aversiune, de întreaga ură, în sufletele umane se poate ivi, în aceste vremuri, din mijlocul sângelui vărsat şi al urii un sentiment, gândul că toţi suntem intim legaţi cu Unul, cu Acela care a unit inimile prin ceva care e mai presus de tot ceea ce-i va putea vreodată separa pe oamenii de pe Pământ. Acesta este un gând de o infinită măreţie, un gând de o mare profunzime a simţirii, gândul la Iisus Christos, cel care-i uneşte pe oameni, oricât de dezbinaţi ar fi ei în toate problemele lumeşti.

Dacă vom gândi în acest fel, atunci vom dori să-l concepem într-un mod cu atât mai profund tocmai în epoca prezentă. Fiindcă atunci vom presimţi cât de mult are legătură cu acest gând tot ceea ce, în cadrul evoluţiei omenirii, trebuie să devină mare şi puternic şi grandios, pentru ca inimile, sufletele umane să poată ajunge într-un alt mod la multe dintre lucrurile care acum trebuie cucerite pe o cale atât de sângeroasă.

El să ne facă puternici, El să ne dea putere, El să ne înveţe să simţim cu adevărat, în sensul cel mai real al cuvântului, pe tot cuprinsul Pământului, dincolo de orice separaţie, sfintele cuvinte ce răsună de Crăciun, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să şi le spună mereu, în fiecare Noapte Sfântă, acela care se simte în mod real unit cu Iisus Christos.

În istoria creştinismului există o tradiţie care apare în mod repetat în epocile mai târzii şi care, timp de secole, a fost o  datină, în anumite ţinuturi creştine. În vremurile vechi, în diferite ţinuturi, credincioşilor le erau oferite, de către reprezentanţii Bisericii, nişte imagini scenice ale Nopţii Sfinte. Tocmai în aceste vremuri foarte vechi, redarea Misteriului Nopţii Sfinte începea prin citirea, ba uneori chiar prin reprezentarea scenică a Creaţiunii, a istoriei creării lumii şi a omului, aşa cum este ea descrisă la începutul Bibliei. Se arăta mai întâi, în special în perioada Crăciunului, cum din străfundurile Universului a răsunat Cuvântul Cosmic, cum din Cuvântul cosmic a luat naştere, încetul cu încetul, Creaţiunea; cum Lucifer s-a apropiat de om, cum din această cauză oamenii şi-au început existenţa pământească într-un alt mod decât le fusese menită iniţial, înainte de venirea lui Lucifer. Era prezentată întreaga istorie a ispitirii lui Adam şi a Evei, şi se arăta apoi în ce fel a fost integrat omul în istoria anterioară Vechiului Testament. S-a adăugat apoi ceea ce era înfăţişat în mod mai mult sau mai puţin amănunţit în scenetele care, în secolele VI, XVI, XVII şi XVIII, s-au transformat, în regiunile Europei Centrale, în piese de felul celei pe care am văzut-o azi*.

* Piesa despre Naşterea lui Christos originară din ţinutul Pfalz.

Din tradiţia care, izvorând dintr-o idee infinit de mare, a făcut ca, de sfânta sărbătoare a Crăciunului, începutul Vechiului Testament să stea alături de istoria plină de taină a Misteriului de pe Golgota, din ceea ce, pe baza acestei idei, a făcut să se întâlnească cele două mari istorii sfinte, în epoca prezentă n-a mai rămas decât foarte puţin, n-a mai rămas decât faptul că, în calendarul nostru, înainte de ziua Crăciunului se află ziua lui Adam şi a Evei. Acest lucru îşi are originea în aceeaşi idee.

Dar, în vremurile vechi, şi pentru aceia care, pe baza unor idei, a unor sentimente mai profunde sau a unei cunoaşteri mai adânci trebuiau să înţeleagă, prin învăţătorii lor, Misteriul Crăciunului şi Misteriul de pe Golgota – pentru ei era înfăţişată an de an o mare, o vastă idee simbolică: ideea despre originea Crucii. Dumnezeu, cel care este înfăţişat oamenilor în Vechiul Testament, le dă oamenilor, reprezentaţi prin Adam şi Eva, porunca: Aveţi voie să mâncaţi din toate fructele grădinii, dar nu din fructele ce cresc în pomul cunoaşterii binelui şi răului. Şi pentru că au mâncat din acest pom, ei au fost alungaţi de pe scena originară a existenţei lor.

Pomul însă – acest lucru era descris în cele mai diferite feluri – a ajuns pe o cale oarecare la şirul de neamuri din care, apoi, a provenit şi învelişul trupesc al lui Iisus Christos. El a ajuns acolo prin aceea că atunci când Adam, omul căderii în păcat (aşa erau descrise lucrurile în anumite epoci), a fost îngropat din mormântul său a răsărit iar acel pom care fusese îndepărtat din grădina Raiului. Vedem apărând gândul: Adam zace în mormânt, el, omul care a trecut prin păcat, el, omul care a fost ispitit de către Lucifer odihneşte în mormânt, el s-a unit cu trupul pământului. Dar din mormântul său răsare pomul; pomul care poate răsări acum din pământ, din pământul cu care a fost unit trupul lui Adam.

Lemnul acestui pom trece mai departe, la neamurile din care face parte şi Avraam, din care face parte David. Şi din lemnul acestui pom, care, deci, se afla odinioară în Paradis, care a crescut apoi din nou din mormântul lui Adam, din lemnul acestui pom a fost făcută Crucea pe care a fost răstignit Iisus Christos.

Aceasta este ideea care a fost explicată mereu, neobosit, de către învăţătorii lor, acelora care, pe baza unor predispoziţii mai adânci, urmau să înţeleagă tainele Misteriului de pe Golgota. Are un sens adânc faptul că, în vremurile vechi şi, de asemenea, în prezent în asemenea imagini erau exprimate idei profunde.

Am întâlnit deja acea idee a Misteriului de pe Golgota care ne spune: Fiinţa care a trăit în trupul lui Iisus a revărsat asupra Pământului, în aura Pământului, ceea ce ea poate dărui acestui Pământ. Ceea ce a adus Christos în viaţa Pământului a rămas unit de atunci cu corporalitatea acestuia. Pământul a devenit altceva, după Misteriul de pe Golgota. În aura Pământului trăieşte ceea ce Christos a adus aici, jos, pe Pământ, din înalturile cereşti. Dacă privim cu ochiul spiritual acest lucru şi, alături, vechea imagine despre pomul din Paradis, această imagine ne înfăţişează întreaga situaţie dintr-un punct de vedere mai înalt, înţelegem că în om a intrat principiul luciferic, în momentul în care el şi-a început evoluţia pe Pământ. Aşa cum se prezintă el acum, unit cu principiul luciferic, omul aparţine Pământului, constituie o parte a Pământului. Iar când îi punem trupul în pământ, acest trup nu e doar ceea ce vede în el anatomia, ci este totodată copia plastică exterioară a ceea ce omul este în viaţa pământească şi în interioritatea sa. Din ştiinţa spiritului noi ştim bine că de entitatea omului nu ţine doar ceea ce, trecând prin poarta morţii, intră în lumile spirituale, că omul, prin întreaga sa activitate, prin toate faptele sale, e unit cu Pământul; e unit cu el în mod real, exact aşa cum sunt unite cu Pământul evenimentele pe care geologul, mineralogul, zoologul ete. le constată în legătură cu Pământul. Numai că, atunci când omul trece prin poarta morţii, pentru individualitatea umană se exclude mai întâi ceea ce îl leagă de Pământ. Dar forma noastră exterioară noi o predăm, într-un fel oarecare, Pământului, ea se contopeşte cu trupul Pământului; în forma umană e întipărit ceea ce Pământul a devenit prin faptul că Lucifer a intrat în evoluţia sa. Ceea ce omul realizează pe Pământ poartă în sine principiul luciferic; omul introduce acest principiu luciferic în aura Pământului. Din faptele omului, din activităţile omului nu izvorăşte, nu înfloreşte doar ceea ce se intenţiona la început cu omul... din faptele omului izvorăşte ceea ce e amestecat cu elementul luciferic. Acest ceva e conţinut în aura Pămaîntului. Iar când vedem pe mormântul lui Adam, care a fost indus în ispită de către Lucifer, pomul devenit prin ispitirea luciferică altceva decât era la origine, pomul cunoaşterii binelui şi a răului, atunci înţelegem tot ceea ce omul a provocat prin faptul că şi-a părăsit starea originară, prin faptul că, sub influenţa ispitirii luciferice, a devenit altul şi că, din această cauză, a introdus în evoluţia Pământului ceva care nu-i fusese menit înainte.

Vedem crescând pomul din ceea ce e corpul fizic pentru Pământ, din ceea ce a fost întipărit în forma pământească, vedem ceea ce-l face pe om să apară pe Pământ într-o sferă inferioară celei în care s-ar fi aflat, dacă n-ar fi trecut prin ispitirea luciferică. Din întreaga existenţă pământească a omului creşte ceva care a intrat în evoluţia omenirii prin ispitirea luciferică, prin căderea luciferică în păcat. Când căutăm cunoaşterea, noi o facem într-un alt mod decât cel ce ne fusese menit la început, dar putem vedea că ceea ce creşte din faptele noastre pământeşti e altfel decât ar fi putut să fie, conform cu hotărârea iniţială a zeilor. Noi modelăm o existenţă pământească diferită de cea menită nouă conform cu hotărârea originară a zeilor; noi introducem în ea altceva, despre care trebuie să ne facem nişte reprezentări absolut precise, dacă vrem să-l înţelegem. Dacă vrem să înţelegem, să înţelegem în mod just, trebuie să ne facem asemenea reprezentări, trebuie să spunem: Eu am fost aşezat în evoluţia Pământească; ceea ce dau eu evoluţiei Pământului prin faptele mele aduce roade, aduce roade ale cunoasterii de care am parte datorită faptului că am ajuns, pe Pământ, la cunoaşterea binelui şi a răului. Această cunoaştere trăieşte în evoluţia Pământului; această cunoaştere există. Dar dacă observ această cunoaştere văd că ea devine ceva diferit de ceea ce ar fi trebuit să fie iniţial – ea devine ceva ce eu trebuie să fac să fie altfel, dacă e ca ţelul Pământului şi misiunea Pământului să fie atinse. Eu văd crescând din faptele mele pământeşti ceva care trebuie să devină altceva. Din ele creşte pomul, pomul care devine crucea existenţei pământeşti; pomul care devine acel lucru faţă de care omul trebuie să-şi cucerească o legătură nouă... fiindcă vechea legătură face ca acest pom să răsară. Arborele Crucii, al acelei cruci care răsare din evoluţia pământească cu tentă luciferică, răsare din mormântul lui Adam, din acea natură umană pe care a avut-o Adam după căderea în păcat. Pomul cunoaşterii trebuie să devină trunchiul Crucii, fiindcă omul trebuie să se unească din nou cu el, aşa cum este azi, spre a atinge ţelul şi misiunea Pământului.

Dacă ne întrebăm – aici atingem o taină importantă a ştiinţei spiritului: Cum stau lucrurile, de fapt, cu componentele fiinţiale pe care le-am cunoscut drept componente ale naturii umane?.. . , ei bine, noi cunoaştem drept cea mai înaltă componentă a naturii umane – în primă instanţă – eul nostru. Noi învăţăm şi rostim cuvântul care desemnează eul nostru într-un anumit moment din copilărie. Şi intrăm într-un anumit raport cu acest eu în momentul până la care se poate întoarce, mai târziu în viaţă, amintirea noastră. O ştim din expunerile ştiinţei spiritului, eul însuşi a lucrat la modelarea şi plăsmuirea fiinţei noastre până în acel moment în care noi dobândim o legătură conştientă cu eul nostru. Şi la copilul mic acest eu este prezent, dar el acţionează în noi, el plăsmuieşte mai întâi în noi trupul. Mai întâi el creează forţele suprasensibile în lumea spirituală; după ce am trecut prin zămislire şi naştere, el mai desfăşoară o activitate creatoare câtăva vreme, care durează mai mulţi ani, lucrând asupra trupului nostru, până când noi avem trupul drept instrument, în aşa fel încât putem sesiza în mod conştient că suntem un eu. De această intrare a eului în natura umană trupească se leagă un adânc mister. Noi întrebăm un om, când îl întâlnim: – Câţi ani ai?... El ne indică drept vârstă a sa anii care au trecut de când a venit pe lume. După cum am spus, aici atingem un anumit mister al ştiinţei spiritului, care în decursul perioadei ce urmează ne va deveni tot mai clar, dar pe care azi aş vrea doar să-l amintesc în treacăt, să vi-l comunic, dacă pot spune aşa... Ceea ce ne indică omul, în acest fel, drept vârstă a sa se referă la corpul său fizic. El nu ne spune altceva decât: corpul său fizic s-a aflat în dezvoltare atâţia şi atâţia ani de la naşterea sa. Eul nu parcurge această dezvoltare, prin care trece corpul fizic. Eul stă pe loc.

Şi acesta este misterul greu de înţeles, că, de fapt, eul se opreşte în momentul până la care ne putem aminti. El nu se schimbă o dată cu trupul, el stă pe loc. Tocmai datorită acestui lucru îl avem mereu în faţa noastră, datorită faptului că – atunci când privim spre el – reflectă spre noi trăirile noastre. Eul nu parcurge împreună cu noi călătoria pe Pământ. De-abia după ce am trecut prin poarta morţii trebuie să parcurgem înapoi drumul pe care-l numim „kamaloca“, până la naşterea noastră, spre a ne reîntâlni eul şi spre a-l lua cu noi în călătoria ce urmează. Eul rămâne pe loc. E un lucru greu de înţeles, din cauză că nu ne putem reprezenta că în cadrul timpului rămâne ceva pe loc, pe când timpul merge mai departe. Şi totuşi aşa este. Eul se opreşte, din cauză că el nu se uneşte cu ceea ce, din existenţa pământească, se apropie de om, ci rămâne unit cu forţele pe care în lumea spirituală le numim ale noastre. Eul rămâne acolo; de fapt, el rămâne în forma sub care ne-a fost dăruit, după cum ştim, de către Spiritele formei. El e reţinut în lumea spirituală; şi trebuie să fie reţinut în lumea spirituală fiindcă altfel noi, ca oameni, n-am putea atinge niciodată în cadrul evoluţiei pământeşti misiunea originară şi ţelul originar al Pământului. Tot ceea ce omul a trăit aici, pe Pământ, prin natura sa adamică, de unde duce în mormânt o copie, când moare drept Adam, e lipit de corpul fizic, de corpul eteric şi de corpul astral şi provine de la acestea. Eul aşteaptă; aşteaptă cu tot ce se află în el, aşteaptă întregul timp pe care omul îl petrece pe Pământ, are privirile îndreptate numai spre evoluţia omului... aşa cum o repetă acesta, după ce a trecut prin poarta morţii, parcurgând drumul înapoi. Aceasta înseamnă: Cu eul nostru rămânem – într-un anumit sens – în lumea spirituală. Omenirea trebuie să devină conştientă de acest lucru. Şi ea a putut deveni conştientă de el numai datorită faptului că, la un moment dat, din acele lumi cărora omul le aparţine, din lumile spirituale a coborât Christos... şi şi-a pregătit în trupul lui Iisus, într-un mod care ne este deja cunoscut – în două trupuri –, ceea ce avea să-i slujească drept trup pe Pământ*.

* Vezi în Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, GA 15 (Ed. Phil. Antropos. Verlag).

Dacă ne înţelegem în mod corect, privim mereu, de-a lungul întregii noastre vieţi pămânfeşti, spre copilăria noastră. Acolo, în copilărie, a rămas ceea ce este fiinţa noastră spirituală... Noi privim mereu într-acolo, dacă înţelegem lucrurile în mod just. Şi omenirea ar trebui educată în acest sens: să privească spre acel ceva despre care spiritul din înalturi poate să spună: „Lăsaţi copilaşii să vină la mine!“ – nu omul care e unit cu Pământul, ci copilaşii. În acest sens ar trebui să fie educată omenirea, prin faptul că i-a fost dată sărbătoarea Nopţii Sfinte, prin faptul că această sărbătoare a fost adăugată Misteriului de pe Golgota, care, de altfel, ar fi trebuit să fie dat omenirii numai în ceea ce priveşte ultimii trei ani din viaţa lui Christos, când acesta s-a aflat în trupul lui Iisus din Nazaret. Acestă sărbătoare arată în ce fel şi-a pregătit Christos trupul în copilărie. Iată ce trebuie să stea la baza sentimentului Crăciunului: a şti că, de fapt, omul a rămas mereu unit, prin ceea ce se opreşte în creşterea lui, prin ceea ce rămâne în înalturile cereşti, cu ceea ce intră acum în lume. Sub înfăţişarea copilului trebuie să i se aducă omului aminte de uman-divinul de care s-a îndepărtat, când a coborât pe Pământ, dar care a venit iar la el – de copilul din el ar trebui să i se aducă aminte omului, ar trebui să i se aducă aminte de acela care i-a readus copilăria. N-a fost uşor, dar din felul în care s-a dezvoltat această sărbătoare cosmică a copilului, sărbătoarea Crăciunului, în ţinuturile Europei Centrale, tocmai de aici se vede forţa sa minunată care susţine sufletele.

Ceea ce am văzut astăzi n-a fost decât o mică scenetă de Crăciun, dintre atâtea altele. Din vremurile vechi, din scenetele de Crăciun la care m-am referit aici s-a mai păstrat un număr de aşa-numite „scenete despre Paradis“, care erau reprezentate, de asemenea, în perioada Crăciunului şi în care era redată pe scenă istoria despre crearea lumii şi a omului; s-a mai păstrat sceneta despre cei trei păstori, sceneta despre cei trei regi care şi-au adus darurile; multe din cele spuse aici s-au păstrat în numeroase asemenea scenete. Acum, în parte, ele s-au pierdut.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea începe perioada în care ele dispar în ţinuturile locuite de ţărani. Acel Karl Julius Schröer despre care v-am vorbit mai înainte a adunat prin anii '50 ai secolului trecut, prin părţile de vest ale Ungariei, asemenea scenete de Crăciun; în regiunea din jurul oraşului Pressburg şi mai jos de Pressburg, spre Ungaria. Alţii au cules asemenea jocuri de Crăciun în alte ţinuturi; dar ceea ce K.J. Schröer a găsit drept obiceiuri legate de reprezentarea scenică a acestor jocuri de Crăciun ne merge la inimă în mod deosebit. Jocurile de Crăciun – sub formă de texte scrise de mână – erau păstrate în anumite familii de la sate, drept ceva deosebit de sfânt. Şi ele erau reprezentate în felul următor: când se apropia luna octombrie, oamenii începeau deja să se gândească la faptul că în perioada Crăciunului aceste jocuri trebuiau prezentate în faţa celor din sat. Apoi erau aleşi cei mai vrednici tineri din sat – fete şi flăcăi – şi, din momentul în care începeau pregătirile ei încetau să mai bea alcool, nu mai aveau voie să se bată între ei duminica, lucru care de obicei e îngăduit în asemenea localităţi rurale, nu mai aveau voie să facă nici o prostie. Aveau obligaţia să ducă într-adevăr, cum se spune, „o viaţă plină de sfinţenie“. Şi toată lumea era conştientă de faptul că cei ce aveau să se dedice, în perioada Crăciunului, interpretării acestor piese trebuie să aibă o anumită dispoziţie moral-sufletească. Asemenea piese nu puteau fi interpretate într-o dispoziţie sufletească obişnuită, lumească.

Ele erau jucate cu naivitatea cu care ţăranii ştiu să facă aşa ceva, dar în întreaga reprezentaţie domnea gravitatea cea mai adâncă, o gravitate infinită. Jocurile pe care le-a adunat K.J. Schröer, iar mai târziu Weinhold şi alţii, în cele mai diferite regiuni, se caracterizează prin gravitatea adâncă, prin solemnitatea profundă cu care oamenii se apropiau de Misteriul Crăciunului. Dar lucrurile n-au stat întotdeauna aşa. Nu e nevoie să ne întoarcem în trecut decât cu câteva secole, şi vom afla că atunci era altfel, şi aici ne vine în întâmpinare un lucru cum nu se poate mai ciudat. Tocmai felul cum s-au încetăţenit aceste jocuri de Crăciun în regiunile Europei Centrale, felul cum au luat naştere şi cum au evoluat treptat ne arată cât de copleşitor a acţionat ideea Crăciunului. Ea n-a fost primită imediat în modul descris adineauri, când oamenii se apropiau de acest eveniment cu o sfântă sfială, cu o mare gravitate, având conştienţa importanţei sale, care trăia în simţire... O, nu! în mai multe ţinuturi totul a început, de pildă, prin faptul că într-o biserică sau alta era aşezată o iesle... Aşa se întâmpla prin secolele XIV-XV, dar şi în epocile mai vechi; se aşeza o iesle, adică un grajd miniatural, în acesta erau puse păpuşi care reprezentau un bou şi un măgăruş, copilaşul şi pe Iosif şi pe Maria. Aşa a fost practicat mai întâi acest lucru, într-o plasticitate naivă, apoi a apărut din partea preoţilor dorinţa de a da acestei scene mai multă viaţă. Ei se costumau, unul îl reprezenta pe Iosif, altul pe Maria şi jucau sceneta. În perioadele de început interpretau chiar în limba latină; Biserica ţinea foarte mult la acest lucru, fiindcă se atribuia un sens foarte adânc faptului că cei care priveau sau ascultau nu înţelegeau mai nimic din toată piesa, ci reţineau doar mimica interpreţilor. Apoi aceştia n-au mai acceptat situaţia, au vrut să şi înţeleagă ceva din ceea ce le era prezentat. Şi atunci s-a trecut treptat la transpunerea unor pasaje în limba vorbită în ţinutul respectiv. În cele din urmă, în oameni s-a trezit dorinţa de a vieţui ei înşişi aceste evenimente. Dar totul le era încă străin, foarte străin. Trebuie să cugetăm la faptul că, de exemplu în secolele XII-XIII, încă nu exista acea familiarizare intimă cu sfintele Misterii, de exemplu, cu cel al Nopţii Sfinte, pe care noi, cei de azi, o considerăm ceva de la sine înţeles... Ea încă nu exista! Trebuie să reflectăm la faptul că oamenii auzeau messa pe tot parcursul anului, că de Crăciun o auzeau din nou, celebrată la miezul nopţii, dar că nu înţelegeau deloc textul Bibliei, trebuie să ne gândim că ei nu cunoşteau din istoria sfântă decât vreo câteva frânturi. Aceste lucruri le erau prezentate de către preoţi mai întâi sub formă dramatică; pe această cale făceau cunoştinţă oamenii cu evenimentele relatate în Biblie.

Acum trebuie să vă comunic un lucru pe care vă rog să nu-l interpretaţi greşit..., dar el poate fi spus, deoarece corespunde purului adevăr istoric. Participarea la aceste jocuri de Crăciun nu s-a născut, cum s-ar putea crede, pe baza unei dispoziţii sufleteşti deosebite, pătrunsă de sfinţenie, nu aşa s-au petrecut lucrurile, ci la început a fost vorba de dorinţa oamenilor de a lua parte la ceea ce le era prezentat, de a face ei înşişi ceva, de a acţiona. Iată ce i-a determinat pe oamenii din popor să se apropie de asemenea evenimente. Şi până la urmă preoţii au fost nevoiţi să accepte ca oamenii din popor să joace şi ei; trebuia ca poporului să-i fie dată posibilitatea de a înţelege mai bine. O dată cu crearea acestei posibilităţi de a înţelege s-a înaintat pas cu pas. De exemplu, la început oamenii nu înţelegeau absolut nimic din faptul că în iesle stă culcat un copilaş. Nu văzuseră niciodată un copilaş culcat într-o iesle. În vremea când nu înţelegeau textul, primeau lucrurile aşa cum le erau prezentate. Dar mai târziu au simţit nevoia să înţeleagă totul bine. Şi atunci a fost aşezat în Biserică doar un leagăn. Iar oamenii participau la eveniment prin faptul că treceau pe lângă leagăn şi fiecare legăna puţin copilaşul. Era vorba de o participare activă. Au existat chiar unele ţinuturi în care lucrurile se petreceau cam aşa: la început totul era plin de gravitate, iar în momentul când apărea copilaşul toţi începeau să facă zarvă, îşi exprimau prin dans şi strigăte bucuria pe care o simţeau datorită faptului că se născuse copilaşul. El era primit într-o dispoziţie sufletească izvorâtă din nevoia imperioasă de a se mişca, de a trăi o întâmplare. Dar în întâmplarea Crăciunului exista ceva atât de măreţ, atât de grandios, încât din această dispoziţie absolut profană – la început era o dispoziţie profană – s-a dezvoltat cu timpul o dispoziţie sfântă, despre care v-am vorbit. Evenimentul însuşi îşi revărsa sfinţenia asupra unei primiri care, la început, nu era nicidecum sfântă. În Evul Mediu, sfânta istorisire a Crăciunului a trebuit să cucerească mai întâi inimile umane. Şi ea le-a cucerit într-un grad atât de înalt, încât mai târziu, în timp ce se jucau aceste piese, oamenii voiau să se pregătească mai întâi din punct de vedere moral, cum am arătat.

Oare ce acapara aici sentimentele umane, sufletul uman? Fireşte, privirea aruncată asupra copilaşului, faptul de a vedea ce rămâne sfânt în om. Chiar dacă în anumite ţinuturi şi epoci istorisirea evenimentelor de la Bethleem a luat forme groteşti, în natura umană începea să-şi facă loc conştienţa faptului că ceea ce rămâne pe loc în om, atunci când îşi începe dezvoltarea pământească, trebuie să înnoade o nouă relaţie cu ceva care s-a unit cu omul pământesc. Aşa că el predă pământului lemnul din care va fi făcută crucea cu care trebuie să înnoade o relaţie nouă.

În vremurile mai vechi ale dezvoltării creştinismului, în Europa Centrală era populară numai ideea Paştilor; de-abia mai târziu i s-a alăturat, cu încetul, ideea Crăciunului. Fiindcă ceea ce stă scris în Heliand sau în alte lucrări poetice asemănătoare a fost creat, ce-i drept, de oameni individuali, dar n-a devenit nicicând ceva popular.

Popularitatea Crăciunului s-a născut pe calea descrisă mai înainte, care arată, într-un mod cu adevărat extraordinar, felul cum i-a cucerit pe oameni ideea legăturii cu copilul, cu copilăria pură, adevărată, care a apărut sub o înfăţişare nouă în copilul Iisus. Această forţă a ideii de Crăciun, dacă o alăturăm faptului că ea poate trăi în suflete drept singura care-i uneşte pe toţi oamenii în existenţa noastră de pe pământ, ne spune că ea este adevărata idee despre ce înseamnă creştin. Şi astfel ideea de creştin creşte în noi, şi devine mare, devine ceea ce trebuie să se fortifice în noi, astfel ca evoluţia viitoare a Pământului să se desfăşoare corespunzător. Să ne gândim cât de departe este omul, în existenţa lui pământească actuală, de ceea ce profunzimile ideii de creştin ascund în ele. În aceste zile a apărut o carte de Ernst Haeckel – poate aţi şi citit-o – intitulată Gânduri din timpul războiului mondial despre viaţă, moarte, infinit şi religie. O carte de Ernst Haeckel e în mod sigur izvorâtă dintr-o iubire a adevărului, o carte care a căutat adevărul cel mai profund. Ea, cartea lui Ernst Haeckel, îşi propune să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă acum pe Pământ, asupra faptului că popoarele se războiesc între ele, că în fiecare zi rezultă nenumăraţi morţi. Toate aceste gânduri care i se impun omului în mod atât de dureros, le aminteşte Ernst Haeckel, bineînţeles având drept fundal viziunea sa asupra lumii, de pe acea poziţie despre care noi ştim – am vorbit adeseori despre ea, fiindcă şi dacă cineva este cercetător spiritual poate să recunoască în Haeckel pe unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă –, de pe acea poziţie, deci, care duce la ceea ce poate fi observat, în faza de cercetare mai nouă, în evoluţia sa.

Ei bine, Haeckel reflectează asupra războiului mondial. Şi se întreabă: Oare pot rezista ideile religiei alături de toate acestea? Putem crede că o providenţă înţeleaptă, un Dumnezeu bun guvernează lumea, când vedem că zilnic îşi sfârşesc viaţa atât de mulţi oameni, prin simpla voie a hazardului (după cum spune el), că ei mor fără nici un fel de motiv despre care s-ar putea dovedi că are vreo legătură cu o guvernare înţeleaptă a lumii...? Oare au vreun sens, când vedem toate acestea, atâtea idei despre înţelepciune, despre o providenţă binevoitoare? Oare nu dovedesc tocmai asemenea evenimente că omul trebuie să se mulţumească cu gândul că el nu e altceva decât ceea ce ne spune teoria evoluţionistă concepută în mod materialist şi că, în fond, întreaga existenţă de pe Pământ e guvernată nu de o providenţă înţeleaptă, ci de hazard? Putem avea, văzând toate acestea, vreo altă idee religioasă (spune Ernst Haeckel) decât aceea că trebuie să ne resemnăm şi să spunem: Pur şi simplu renunţăm la trupul nostru şi ne contopim în Univers? Dar dacă acest Univers... întrebăm noi mai departe (Haeckel nu mai pune această întrebare), dacă acest Univers nu e nimic altceva decât un joc al atomilor, atunci viaţa omului merge cu adevărat spre un sens al existenţei pământeşti? După cum am spus, Haeckel nu mai pune această întrebare, dar în cartea sa de Crăciun el dă răspunsul: Tocmai evenimentele de felul celor care ne ating acum într-un mod atât de dureros, tocmai asemenea evenimente arată că nu avem nici un drept să credem că vreo providenţă plină de bunătate, vreo guvernare înţeleaptă a lumii sau ceva de acest fel e întreţesut în lume şi o pătrunde cu viaţă; aşadar: resemnare, împăcare cu o situaţie care nu poate fi schimbată!

Este tot o carte de Crăciun! O carte de Crăciun foarte sinceră şi onestă. Dar cartea are la bază, probabil, prejudecata că nu avem voie să căutăm pe cale spirituală un sens al Pământului, că omenirii îi este interzis să caute un sens pe cale spirituală!

Dacă ne îndreptăm privirile doar spre desfăşurarea exterioară a evenimentelor, nu vedem acest sens; atunci lucrurile stau cum crede Haeckel. Şi ar trebui să rămânem la constatarea că această viaţă nu are nici un sens... aşa spune el. Nu trebuie să căutăm sensul! – Oare nu va veni altcineva şi va spune: Tocmai aceste evenimente exterioare ne arată că nu trebuie să căutăm sensul, pur şi simplu, în ceea ce are loc acum în mod nemijlocit pe Pământ, crezând că sufletele umane pier o dată cu corporalitatea..., că trebuie să aflăm ce se întâmplă cu aceste suflete după ce trec prin poarta morţii. Într-un cuvânt, poate veni un altul, care să spună: Tocmai pentru că în planul exterior nu se găseşte nici un sens, sensul trebuie căutat în afara evenimentelor şi lucrurilor exterioare, sensul trebuie căutat în suprasensibil.

Ştiinţa lui Haeckel poate deveni astăzi, pentru cel care gândeşte ca el, o negare a oricărui sens al existenţei pământeşti, ea poate ajunge să fie o dovadă în sprijinul afirmaţiei că tocmai evenimentele dureroase care au loc în prezent ne pot convinge că viaţa pământească nu are nici un sens. Dar dacă o înţelegem aşa cum am făcut adeseori, aceeaşi ştiinţă devine punctul de plecare pentru a afla ce sens adânc, măreţ poate fi descrifrat în fenomenele lumii. Dar pentru aceasta în lume trebuie să acţioneze spiritualul; trebuie ca noi să ne putem uni cu spiritualul. Din cauză că oamenii încă nu ştiu să lase să acţioneze asupra lor acea putere care a cucerit în mod atât de minunat inimile, sufletele, încât dintr-o înţelegere de-a dreptul profană s-a născut o înţelegere sfântă – tocmai prin faptul că şi-au îndreptat privirile spre Misteriul Crăciunului –, din cauză că eruditii nu pot sesiza acest lucru, din cauză că ei încă nu pot face legătura dintre Impulsul christic şi ceea ce văd în lumea exterioară le este imposibil să găsească pentru Pământ un sens, un sens real.

Aşa că trebuie să spunem: Ştiinţa, cu toate marile ei progrese, de care oamenii sunt azi atât de mândri, şi sunt mândri pe bună dreptate, nu este în stare să conducă prin ea însăşi la o concepţie care să-l satisfacă pe om. Mergând pe căile ei, ea poate să ducă atât la concluzia că viaţa pământească nu are nici un sens, cât şi la aceea că ea are un sens, la fel ca pe un alt tărâm. Să privim această ştiinţă exterioară, care s-a dezvoltat atât de mândră de sine în ultimele secole – mai ales în secolul al XIX-lea şi până azi – cu toate legile ei minunate; să privim tot ceea ce ne înconjoară azi. Toate au fost produse de această ştiinţă; noi nu ne mai luminăm încăperile noaptea aşa cum o făcea Goethe; noi ne luminăm încăperile cu totul altfel. Şi dacă luăm aminte la ceea ce există în sufletele noastre, totul a luat naştere prin marile progrese ale ştiinţei, de care omenirea, pe bună dreptate, e atât de mândră. Dar aceeaşi ştiinţă, în ce fel domneşte ea? Ea domneşte într-un mod binecuvântat, dacă omul dezvoltă lucruri aducătoare de binecuvântare. Dar tocmai pentru că e o ştiinţă atât de desăvârşită, ea produce astăzi invincibilele instrumente ale morţii. Progresul ei slujeşte distrugerii, la fel cum slujeşte muncii constructive. Exact la fel cum, pe de o parte, ştiinţa al cărei adept se declară Haeckel poate să ducă la sens sau la nonsens, tot astfel ştiinţa, care a realizat lucruri atât de măreţe, poate sluji muncii constructive sau distrugerii. Şi dacă totul ar depinde exclusiv de ştiinţă, atunci, din aceleaşi izvoare din care se naşte o muncă constructivă, ea ar produce şi instrumente ale distrugerii tot mai îngrozitoare. Ea nu conţine în mod nemijlocit un impuls care să ducă omenirea înainte. O, dacă oamenii ar putea înţelege acest lucru, de-abia atunci ştiinţa ar fi apreciată aşa cum trebuie; de-abia atunci s-ar şti că în evoluţia omenirii mai trebuie să existe şi altceva, pe lângă ceea ce omul a putut obţine cu ajutorul ştiinţei! Ce este ştiinţa, de fapt? În realitate, ea nu este altceva decât pomul care creşte din mormântul lui Adam, şi se apropie tot mai mult vremea în care oamenii îşi vor da seama de aceasta. Ei vor înţelege că acest pom trebuie să devină lemnul care e crucea omenirii şi care va putea să ducă spre ceva aducător de binecuvântare de-abia când pe el va fi răstignit ceea ce se uneşte cu ce există dincolo de pragul morţii, dar trăieşte deja în omul de aici: acel ceva spre care ne îndreptăm privirile în Sfânta Noapte a Crăciunului, dacă înţelegem această Noapte a Crăciunului, în întreg Misteriul ei..., acel ceva care poate fi înfăţişat într-un mod copilăresc, naiv, dar care ascunde în sine taine supreme. Oare nu e minunat că oamenilor din popor li se poate spune simplu: Avem aici, acum, ceea ce domneşte în viaţa omului de pe Pământ şi care de fapt nu are voie să treacă dincolo de pragul copilăriei, fiind înrudit cu acea realitate din care omul face parte drept element suprasensibil! Nu e minunat că această realitate suprasensibil-invizibilă, în sensul cel mai exact al cuvântului, a putut să se apropie de sufletele oamenilor sub forma unei imagini atât de simple? De sufletele oamenilor simpli!

Ei bine, erudiţii vor fi nevoiţi să străbată de-abia de aici înainte drumul pe care l-au parcurs aceste suflete de oameni simpli! A fost o vreme în care nu era înfăţişat copilul în leagăn, copilul în iesle, o vreme în care era înfăţişat copilul adormit atârnat pe cruce... Copilul adormit pe cruce! O imagine profundă, exprimând întreg acel gând pe care am vrut să-l fac să apară azi în faţa sufletelor voastre.

În fond, nu e foarte simplu să rosteşti acest gând? Ba da! Dar să căutăm originea acelor impulsuri care stau azi faţă în faţă în lume, într-un mod atât de îngrozitor! Unde îşi au oare originea aceste impulsuri? Unde îşi are originea tot ceea ce face azi atât de grea viaţa omenirii, unde se află originea tuturor acestor lucruri? În tot ceea ce noi devenim în lume, începând cu momentul până la care ne putem aminti. Să ne întoarcem dincolo de acest moment, până la clipa în care suntem copilaşii chemaţi să intre în împărăţia cerului... Aici nu se află originea tuturor acelor lucruri îngrozitoare – în acest loc din sufletele umane nu se află nimic din ceea ce azi e învrăjbit şi plin de duşmănie. Atât de simplu poate fi rostit acest gând! Dar azi noi trebuie să privim în spirit, la faptul că în sufletul uman există o asemenea realitate originară care e mai presus de toate certurile şi adversităţile umane, mai presus de orice dizarmonie dintre oameni.

Am vorbit adeseori despre vechile Misterii, care au vrut să trezească în natura umană ceea ce-l face pe om să-şi înalţe privirile în suprasensibil; şi am spus că Misteriul de pe Golgota a aşezat pe scena istoriei, într-un mod accesibil pentru toţi, taina suprasensibilă. În fond, ceea ce ne uneşte cu adevărata idee de Christos este prezent în noi, cu adevărat prezent, prin faptul că în viaţă avem totuşi momente – acum, în sens real, nu la figurat – în care, în pofida a tot ceea ce suntem afară, în lumea exterioară, putem face să devină viu în noi ceea ce am văzut când eram copii; momente în care putem face aceasta prin faptul că ne întoarcem în trecut, ne transpunem în punctul de vedere al copilului, prin faptul că privim spre om aşa cum se dezvoltă el între naştere şi moarte, prin faptul că putem simţi în noi ceea ce am primit pe când eram copii.

Am ţinut joia trecută o conferinţă despre Johann Gottlieb Fichte*. Aş mai fi putut să spun un cuvânt (atunci el n-ar fi putut să fie înţeles pe deplin), un cuvânt edificator în privinţa multor lucruri care trăiesc într-un mod neobişnuit tocmai în acest om, în această personalitate extraordinară. Aş fi putut să arăt datorită cărui fapt a devenit el o personalitate atât de deosebită şi ar fi trebuit să spun: datorită faptului că, deşi a atins o vârstă înaintată, a păstrat din copilărie, din natura sa de copil, mai mult decât păstrează alţi oameni. În asemenea oameni trăieşte mai mult din natura copilului decât în alţi oameni. Ei îmbătrânesc mai puţin decât ceilalţi. Cu adevărat, în asemenea oameni rămâne mai mult decât în alţii din ceea ce avem în copilărie. Şi aceasta e, în general, taina multor oameni de seamă: într-un anumit fel, ei ştiu să rămână copii până la vârsta cea mai înaintată, şi chiar când mor, mor ca şi cum ar fi copii – parţial, fireşte, căci doar trebuie să meargă şi ei în pas cu viaţa.

* Spiritul lui Fichte în mijlocul nostru.

Misteriul Crăciunului se adresează acestui copil care trăieşte în noi, acestui copil îi vorbeşte privirea îndreptată spre copilul divin care a fost ales să-l primească în sine pe Christos, ca cel deasupra căruia planează deja Christos, care pentru mântuirea Pământului a trecut în mod real prin Misteriul de pe Golgota. Să încercăm să devenim conştienţi de un lucru: când predăm pământului copia omului superior din noi, când predăm pământului corpul nostru fizic, acesta nu e un simplu proces material..., atunci are loc ceva şi din punct de vedere spiritual. Dar acest lucru se petrece doar datorită faptului că în aura Pământului s-a revărsat Entitatea lui Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Noi nu vedem în întregime acest Pământ, dacă de la Misteriul de pe Golgota încoace nu-l percepem pe Christos unit cu Pământul..., pe acel Christos pe lângă care putem trece ca pe lângă tot ceea ce este realitate suprasensibilă, dacă suntem înarmaţi doar din punct de vedere materialist, dar pe lângă care nu putem trece orbi, dacă pentru noi Pământul are un sens real, un sens adevărat. De aceea, totul este ca noi să fim în stare să trezim în interiorul nostru ceea ce ne deschide posibilitatea de a privi în lumea spirituală.

Să încercăm să facem din felul cum sărbătorim Crăciunul ceea ce trebuie să fie această zi pentru noi: o zi care să nu slujească doar trecutului – o zi care să slujească, de asemenea, viitorului, acelui viitor care va da treptat naştere vieţii spirituale pentru întreaga omenire. Noi însă vrem să obţinem sentimentul profetic, presimţirea profetică a faptului că o asemenea naştere a vieţii spirituale trebuie oferită omenirii, că asupra viitorului omenirii trebuie să acţioneze o mare Noapte Sfântă, naşterea a ceea ce, în gândurile oamenilor, dă sens Pământului..., acel sens pe care Pământul l-a primit în mod obiectiv prin faptul că Entitatea christică s-a unit cu aura Pământului, prin Misteriul de pe Golgota. Să ne gândim, în Noaptea Sfântă, la faptul că din adâncurile întunericului în evoluţia oamenilor trebuie să pătrundă lumina, lumina vieţii spirituale. Acea veche lumină a vieţii spirituale care a existat înainte de Misteriul de pe Golgota – stingându-se treptat – a trebuit să dispară, şi ea trebuie să învie din nou, să se nască din nou, prin conştienţa, în sufletul uman, a faptului că acest suflet uman e legat cu ceea ce Christos a devenit pentru Pământ prin Misteriul de pe Golgota.

Dacă vor exista din ce în ce mai mulţi oameni care să înţeleagă Noaptea Sfântă într-un asemenea sens spiritual-ştiinţific, atunci aceasta va dezvolta în inimile umane şi în sufletele umane o forţă care-şi are sensul ei în toate vremurile: în vremurile în care oamenii se dăruiesc sentimentelor de fericire, dar şi în acelea în care ei trebuie să se dăruiască acelui sentiment de durere care ne pătrunde azi, când ne gândim la marea nefericire a epocii noastre.

Că Pământul dobândeşte sens dacă ne înălţăm privirile spre spiritual, acest lucru l-a exprimat cineva în cuvinte frumoase, pe care aş vrea să le reproduc azi în faţa dumneavoastră:

Ce a dat ochiului meu puterea aceasta,
Ce face ca tot ce-i urât să dispară,
Iar nopţile să se transforme-n sori voioşi
Dezordinea prefăcându-se 'n ordine, putreziciunea 'n viaţă?
Ce mă conduce sigur prin haotica urzire
De spaţii şi de timpuri, spre veşnicul izvor
Al Binelui, Frumosului, al Adevărului şi al Bucuriei
Şi-n care, nimicind, întreaga-mi străduinţă se cufundă?

Aceasta-i: de când în al Uraniei ochi
Adânca, liniştita, albastra, limpedea în sine
Văpaie de lumină, eu însumi liniştit, am contemplat
De-atunci în mine, în adânc, acest ochi odihneste
Şi el este în existenţa mea – el, veşnic Unul, 
Trăieşte-n mine viaţă, vede-n vederea mea.

Şi iată o altă mică operă poetică:

Nimic nu există decât doar Dumnezeu, şi Dumnezeu
nimic nu-i decât viaţă; –
O ştii, o ştiu şi eu la fel ca tine
Dar cum ştiinţa ar putea să fie,
De nu ar fi ştiinţă despre a lui Dumnezeu viaţă!

„Ce bucuros, ah, dărui-m-aş şi eu Lui,
Dar unde să-l găsese? Dacă se-ntâmplă
'n cunoaştere umană el să se reverse,
Atunci el se preface-n aparenţă,
Cu ea amestecată, învăluit în învelisul ei.“

Prea clar în faţa ta se-nalţă învelişul,
E Eul tău; ce-i pieritor să moară
De-acuma doar Dumnezeu trăieşte 'n năzuinţa ta.
Tu caută să vezi ce dăinuie dincolo
de-această năzuinţă,
Şi-atunci va fi o coajă pentru tine învelişul
Şi fără văl vedea-vei dumnezeiască viaţă.

Oamenii nu ştiu întotdeauna ce să facă tocmai cu aceia care-i îndeamnă să caute contemplarea spiritualului, a spiritualului care dă sens Pământului. Nu doar materialiştii nu ştiu; deseori nici ceilalţi. Cei care cred că nu sunt materialişti, fiindcă spun într-una „Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu“ sau „Doamne, Doamne, Doamne“, nici ei nu ştiu ce să facă şi ce să creadă despre aceşti conducători spre spiritual! Căci ce-ai putea face cu un om care spune: Nu există nimic, în afară de Dumnezeu! Totul e Dumnezeu! Pretutindeni, pretutindeni e Dumnezeu! – Îl căuta pe Dumnezeu în toate câte sunt, acela care a spus:

Tu caută să vezi ce dăinuie dincolo de-această năzuinţă
Şi-atunci va fi o coajă pentru tine învelişul
Şi fără văl vedea-vei dumnezeiască viaţa!

Cel ce vrea să vadă pretutindeni viaţă divină ar putea fi acuzat că nu admite lumea, că neagă lumea – el a putut fi numit un nihilist care neagă lumea! Contemporanii l-au numit ateu şi, din această cauză,l-au alungat de la facultate. Cuvintele pe care vi le-am citit adineauri au fost rostite de Johann Gottlieb Fichte. Tocmai el este un exemplu pentru faptul că – dacă de-a lungul existenţei pământeşti în sufletul uman continuă să trăiască acel impuls de a face sufletul să cânte care poate fi dat prin Misteriul de pe Golgota, dar, în legătură cu acest Misteriu, în taina Crăciunului – prin aceasta se deschide o cale pe care, pornind, putem găsi acea conştienţă în care propriul nostru eu se contopeşte cu Eul Pământului – fiindcă acest Eu al Pământului este Christos –, prin care noi dezvoltăm ceva din om, ceva care trebuie să devină mai mare şi tot mai mare, dacă e ca Pământul să meargă în întâmpinarea acelui viitor căruia i-a fost menit de la începuturi.

Să căutăm, mai ales prin spiritul cunoaşterii spiritului, să facem ca, în sensul pe care l-am descris astăzi, ideea de Crăciun să devină în noi un impuls, să încercăm ca, prin faptul că ne înălţăm privirile spre această idee a Crăciunului, să nu vedem în cele ce se întâmplă în jurul nostru doar absurditatea evoluţiei de pe Pământ, ci să vedem şi în suferinţă şi durere, chiar în dezbinare şi ură, ceva care, în ultimă instanţă, ajută omenirea  să înainteze.

Mai important decât a căuta cauzele, care, oricum, în cearta dintre partide, pot fi uşor camuflate, mai important decât a căuta cauzele a ceea ce se întâmplă în zilele noastre este să ne îndreptăm privirile spre efectele posibile, spre acele efecte pe care trebuie să ni le reprezentăm drept aducătoare de sănătate, de binecuvântare pentru omenire.

Va acţiona în mod corespunzător acea naţiune, acel popor care va fi în stare să facă din ceea ce poate răsări azi din solul îmbibat de sânge ceva benefic pentru omenire. Dar aceasta se va întâmpla numai dacă oamenii vor găsi calea spre lumile spirituale; dacă nu vor uita că nu există doar un Crăciun situat în timp, că trebuie să existe un Crăciun ce dăinuie mereu, o naştere permanentă a divin-spiritualului în omul pământesc fizic.

Această sfinţenie a gândului vrem s-o primim, mai ales azi, în sufletul nostru, vrem s-o păstrăm pe tot parcursul perioadei care urmează până la Crăciun, şi care poate fi pentru noi, în desfăşurarea sa exterioară, un simbol al dezvoltării luminii. Întuneric, întuneric pământesc cum nu se poate mai profund, aşa cum poate fi întuneric aici pe Pământ, va domni acum, în aceste zile, în acest anotimp. Dar atunci când Pământul trăieşte cufundat în cel mai adânc întuneric exterior – o ştim – sufletul Pământului îşi vieţuieşte lumina – el începe să vegheze.

De Crăciun se leagă perioada celei mai mari treziri spirituale; şi de această trezire spirituală ar trebui să fie legată, în ceea ce priveşte evoluţia Pământului, amintirea trezirii spirituale prin Iisus Christos. Din această cauză a fost aşezată Sfânta Sărbătoare a Crăciunului tocmai în această perioadă.

Vrem să unim sufletul nostru cu ideea Crăciunului în acest sens cosmic, şi totodată pământesc-moral şi apoi, mai puternici, mai puternici tocmai datorită acestei idei a Crăciunului, să privim – aşa cum ştim s-o facem – spre toate acestea, dorind ca desfăşurarea evenimentelor să aducă binele..., dar dorind să se întâmple binele şi pentru progresul a ceea ce se dezvoltă în faptele epocii prezente.

Şi, punând chiar de acum în mişcare, în sufletele noastre, puterea pe care o putem primi în noi tocmai de la această idee a Crăciunului, să mai privim încă o dată spre spiritele ocrotitoare ale celor care, pe câmpul de bătaie, trebuie să-şi pună în joc viaţa pentru marile evenimente ale epocii:

Spirite ale sufletelor voastre, paznici activi,
Fie ca aripile voastre să aducă
Iubire rugătoare sufletelor noastre,
A oamenilor de pe Pământ
Încredinţată pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
A noastră rugă, ajutând, să strălucească
Acelor suflete pe care le caută cu iubire!

Iar pentru aceia care, în această vreme de grele sarcini pentru omenire, au trecut deja prin poarta morţii, ca urmare a marilor imperative ale epocii noastre, vom rosti aceste cuvinte încă o dată, sub forma următoare:

Spirite ale sufletelor voastre, paznici activi,
Fie ca aripile voastre să aducă
Iubirea rugătoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredinţaţi pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră, ajutând, să strălucească,
Suflete pe care le caută cu iubire!

Iar spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, acel spirit care pentru mântuirea şi progresul omenirii s-a vestit în ceea ce oamenii vor înţelege din ce în ce mai mult şi în Misteriul Crăciunului, El să fie cu voi şi cu grelele voastre îndatoriri!