Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MISTERIUL CRĂCIUNULUI. NOVALIS, CLARVĂZĂTORUL ŞI VESTITORUL LUI CHRISTOS

CÂNTECE DUHOVNICEŞTI DE NOVALIS



1

Ce as fi fost fără de tine?
Ce nu aş fi, de tu n-ai fi?
Ursit pentru teamă şi-angoase
Singur în lume m-aş afla.
Şi nici de ce-aş iubi nu aş fi sigur,
Viitorul ar fi genune 'ntunecată;
Iar dacă inima-mi adânc s-ar tulbura
Cui i-aş încredinţa îngrijorarea mea?

Retras şi mistuit de iubire şi dor,
Fiece zi mi-ar apărea înnoptată;
N-aş urmări sălbateca vieţii curgere
Decât cu lacrimi fierbinţi.
Aş găsi nelinişte'n îmbulzeală
Şi supărare fără nădejde, acasă.

După ce mi s-a dezvăluit Christos,
Iar eu de el acum sunt sigur,
Ce repede o viaţă luminoasă
Mistuie adâncul întuneric.
Cu el abia om am devenit;
Destinul prin el transfigurat e
Iar India chiar şi în nord
Trebuie voios să înflorească pentru cel iubit.

Viaţa devine oră a iubirii,
Întreaga lume exprimă iubire şi bucurie.
Fiecărei răni îi creşte-o iarbă tămăduitoare,
Şi liber şi deplin bate orice piept.
Pentru mia sa de daruri toate
Eu sunt pruncul lui de umilinţă plin,
Sigur de a-l avea printre noi
Chiar dacă adunatu-s-au doar doi.

Oh! mergeţi pe drumurile toate
Chemaţi pe rătăciţi să intre,
Întindeţi-vă mâna tuturor
Şi bucuroşi poftiţi-i să vină la noi.
Cerul este la noi pe Pământ
Îl privim în credinţă;
Celor ce se prind cu noi în aceeaşi credinţă,
Şi lor, el li se deschide.



O veche şi grea amăgire despre păcat,
Prin vrajă, lipită era de inima noastră;
Orbecăiam ca orbii prin noapte,
Înflăcăraţi la fel, de căinţă şi de plăcere.
Orice lucrare ne părea o crimă,
Şi omul un vrăjmaş al zeilor.
Iar dacă cerul părea să ne vorbească,
Despre moarte şi chin el ne vorbea.

În inimă, izvor bogat de viaţă,
O fiinţă ticăloasă locuia;
Iar dacă în duhul nostru era lumină
Doar frământarea răsplată ne era;
De Pământ, o legătură oţelită
Ţinea fixaţi prizonierii tremurânzi;
Teama de sabia judecăţii morţii
Înghiţea orice urmă de speranţă.

Veni atunci un Mântuitor, un Eliberator,
Un fiu al omului plin de iubire şi putere
Şi a aprins în interiorul nostru
Un foc atotdătător de viaţă.
Abia atunci văzurăm desehis cerul
Ca fiind vechea noastră patrie,
Acum puteam crede şi nădăjdui
Şi înrudiţi ne simţirăm cu Dumnezeu.

Orice păcat, de-atunci, la noi a dispărut
Şi plin de bucurie deveni orice pas;
Copiilor, în chip de dar cel mai frumos
Le fu dată credinţa aceasta;
Sfinţită prin credinţă,
Ca un vis fericit viaţa trecea.
Şi dăruit iubirii şi bucuriei veşnice
Despărţirea abia se observa.

Încă mai stă aici în minunată strălucire
Iubitul Sfânt,
Şi plângem, mişcaţi de cununa de spini
Şi de al lui devotament.
Orice om ne este bine venit
Care cu noi împreună îi prinde mâna,
Şi care, preluându-l în inima sa,
Se coace ca un rod al Raiului.



2

Se luminează departe'n răsărit,
Întineresc bătrâne timpuri;
Din luminosul izvor al culorilor
O sorbitură lungă şi adâncă!
Sfânta împlinire a unui dor străvechi
Iubire dulce în dumnezeiască transfigurare.

Pe Pământ, în sfârşit, coboară
Copilul fericit al tuturor cerurilor;
Creând în cânt, un al vieţii vânt
Din nou adie în jurul Pământului
Adiind, el adună în flăcări noi,
Veşnic luminânde, scântei de mult râzleţite.

Pretutindeni ţâşneşte din morminte
Viaţă nouă, sânge nou,
Pentru a ne dărui veşnică pace
EI se afundă în unda vieţii;
Cu mâinile pline stă la mijloc
Aşteptând cu iubire orice cerere.



Lasă-i privirile blânde
Adânc să-ţi intre în suflet,
Şi să te vezi cuprins
De veşnica-i fericire.
Toate inimile, duhurile şi simţurile
Începe-vor o nouă dănţuire.

Încrezător cuprinde-i mâinile
Întipăreşte-ţi chipul său,
Mereu după el trebuie să te întorci,
Floare după a Soarelui lumină;
Dacă-i arăţi inima întreagă
El îţi rămâne ca o femeie credincioasă.

A noastră a devenit acum
Dumnezeirea, ce ades ne înspăimântă,
Repede a trezit,
În sud şi 'n nord, germeni cereşti.
Astfel, să aşteptăm în plină grădin' a Raiului,
Cu 'ncredere, orice boboc şi orice floare.



3

Cine singur în cămara-i şade
Plângând cu-amare, grele lacrimi,
Celui ce vecinătatea îi apare
Doar în chipul jalei şi al suferinţei;

Cel ce priveşte 'n imaginea trecutelor timpuri
Ca 'ntr-o genune adâncă,
Care-1 atrage 'n jos din toate părţile
Ca o durere dulce;

Ca şi cum acolo ar zăcea comori
Doar pentru el în grămezi adunate,
Cu 'nfrigurare spre al ei zăvor
Întinde mâna cu piept gâfâitor.

Viitorul în pustiul secetei se-arată
În faţa lui, înfiorător de lung şi înfricoşător.
Rătăcitor şi singur, umblând fără vreun rost
Şi căutându-se pe sine cu nestăpânită furie.

Îi cad plângând în braţe:
Cândva şi eu simţit-am ca şi el,
Totuşi de amarul meu m-am vindecat
Şi ştiu acum unde-ţi găseşti odihnă neîncetată.



Trebuie să-ţi aducă şi ţie mângâierea
O fiinţă care a iubit intens, a suferit şi a murit,
Care chiar şi pentru aceia a murit
Cu mii de bucurii care mai tare l-au rănit.

El a murit şi totuşi în fiecare zi ,
Îţi simţi iubirea pentru el
Şi 'n orişice situaţie îl poţi atrage
Cu duiosie către tine.

Cu el un sânge nou şi o viaţă nouă
Primeşti în oasele-ţi fără de viaţă
Iar dacă i-ai dat inima ta
Atunci şi-a lui a ta e pe vecie.

Ce tu-ai pierdut, el a găsit;
La el găseşti ce ai iubit:
Iar ceea ce mâna sa 'ti redă
Cu tine, veşnic, rămâne-n legătură.



4

Printre mii de ore ale bucuriei
Pe care le-am avut în viaţă,
Numai una mi-a fost credincioasă;
Una în care prin mii de dureri
În inima-mi aflat-am
Cine a murit pentru noi.

Lumea mea se sfărâmase
Ca de-un vierme găurită,
Inima şi floarea mi-erau ofilite;
Avuţia toată-a vieţii mele,
Orice dorinţă erau îngropate
Iar eu pentru chin doar mai existam.



Şi cum boleam în tăcere
Plângând mereu, dorindu-mă plecat,
Numai teama şi obsesia mi-au rămas:
Brusc, ca de sus mi-a fost ridicată
Piatra de mormânt
Iar sinea mea deschisu-s-a.

Să nu-ntrebe nimeni pe cine am văzut
Şi pe cine ţinea el de mână,
Veşnic vedea-voi numai aceasta;
Iar din toate orele vieţii mele
umai aceasta, ca şi rănile mele veşnic senine,
Rămâne deschisă.



5

Dacă numai pe el îl am,
Dacă numai el este al meu,
Dacă inima-mi până 'n mormânt
Nu-şi uită nicicând credinţa:
Nimic nu voi şti de suferinţă,
Nimic nu voi simţi decât Reculegere, iubire şi bucurie.

Dacă numai pe el îl am,
Părăsesc bucuros orice,
Îmi urmez, luându-mi toiagul de pribeag,
Plin de credinţă, numai pe Domnul meu;
Să cutreiere ceilalţi în voie
Străzile largi, luminate, pline de lume.

Dacă numai pe el îl am,
Voi adormi voios,
Torentul inimii sale
Îmi va fi veşnic dulce mângâiere,
Care cu menghine blândă
Va muia şi pătrunde totul.



Dacă numai pe el îl am,
Eu am şi lumea
Ferice ca un flăcău al Cerului
Care ţine fecioarei vălul.
Cu privirile în jos aţintite
Nu mă pot îngrozi cele pământeşti.

Oriunde îl am numai pe el,
Este patria mea;
Şi fiecare dar îmi cade
Precum o moştenire 'n mână,
Fraţi ce-mi lipseau de mult
Acum îi regăsesc în ucenicii săi.



6

De te-ar trăda cu totii
Eu ţi-aş rămâne totuşi credincios,
Pentru ca de pe Pământ
Recunoştinţa să nu dispară.
Pentru mine suferinţa te-a cuprins,
Pentru mine 'n pătimiri ai murit;
De aceea, pe vecie
Inima îti dau cu bucurie.

Adeseori amarnic plâng
Că ai murit
Şi că unii dintre ai tăi
Te uită în tot timpul vieţii.
Doar fiind de iubire pătruns
Ai făcut atât de mult,
Şi totuşi te-ai stins
Dar nimeni la aceasta nu gândeşte.



Tu stai încă plin de iubire credincioasă
Ajutând pe orişicine,
Şi dacă nici unul nu ţi-ar rămânea
Tu totuşi rămâi credincios.
Iubirea cea mai credincioasă învingătoare e,
O simţi, în final,
Cum plânge amar şi se lipeşte
Ca un copil de-al tău genunchi.

Eu te-am simţit
O! nu renunţa la mine;
Îngăduie-mi ca pe vecie
Strâns legat de tine să fiu.
Cândva, din nou, fraţi-mi
Spre cer ochii or ridica,
Şi în genunchi la inima-ţi
Cădea-vor cu iubire.



7
IMN

Puţini cunosc
A iubirii taină
Ei simt nesăturare
Şi veşnică sete.
Pentru simţurile pământene
Semnificaţia dumnezeiască a Cinei
E taină ne'nţeleasă.
Dar cel ce vreodată
A sorbit de pe buze fierbinţi şi iubite
Suflul vieţii,
Cel căruia inima i s-a topit
În tremurătoare valuri
De sfânta văpaie,
Căruia ochiul i s-a deschis
Încât să măsoare
A Cerului adâncime fără fund,
Veşnic mânca-va din trupul său
Şi din sângele lui va bea veşnic.
Cine a bănuit
Sensul înalt al trupului pământesc?
Cine poate spune
Că sângele-l înţelege?
Cândva toate trupurile
Un trup vor fi;
În sânge ceresc
Pluteşte fericita pereche.
O! Fie ca oceanul Pământului
Să se 'nroşească deja;



Ca stânca să dospească,
În carne 'nmiresmată schimbându-se!
Nicicând nu se termină Cina,
Iubirea nicicând nu se satură
Ea nu-l poate avea pe iubit
În mod destul de strâns, să fie al ei.
Transformat de buze tot mai delicate
Lucrul savurat devine
Mai intim, mai apropiat.
O voluptate mai fierbinte
Zguduie sufletul.
Mai însetată, mai înfometată
Devine inima;
Şi 'n felul acesta durează
Savoarea iubirii
De la veşnicie la veşnicie.

Dacă cei cu stomacul gol
Ar fi gustat o dată,
Ar părăsi totul
Şi s-ar aşeza cu noi
La masa dorului,
Ce niciodată nu rămâne goală.
Ar recunoaşte plinătatea
Nesfârşit-a iubirii
Şi ar preamări
A trupului şi sângelui hrană.



8

Trebuie să plâng, mereu să plâng:
De mi-ar apărea o dată,
O dată, chiar numai de departe.
Melancolie sfântă!
Veşnice-mi sunt
Suferinţele, lacrimile;
Aş dori să 'ncremenesc aici, pe dată.

Veşnic îl văd doar suferind,
Veşnic rugându-se îl văd murind.
O! Inima-mi de nu s-ar rupe
Ochii să nu mi se închidă.
Nu merit fericirea
De a mă destrăma în lacrimi.

Dintre toţi nu plânge nimeni?
Trebuie oare să se stingă al său nume?
A murit brusc lumea?
Nu voi mai sorbi din ochii-i iar
Iubire şi viaţă?
Oare pe vecie a murit?

A fi mort – ce poate, ce trebuie să 'nsemne aceasta
Spuneţi-mi, o, voi, înţelepţilor
Cum se interpretează aceasta.
El e mut iar ceilalţi tac,
Nimeni pe Pământ nu poate arăta
Unde-l poate găsi inima mea.



Nicăieri pe acest Pământ
Nu mai pot fi vreodată fericit,
Totul este-un vis întunecat
Sunt despărţit şi de el,
Măcar în spaţiul subteran
De-aş fi unit cu el în pace.

Tu, Tatăl lui şi-al meu
Adună-mi curând osemintele
Cu ale lui.
Înverzi-va curând movila lui
Iar vântul adia-va trecând peste ea,
În timp ce forma se destramă.

De i-ar cunoaşte iubirea
Oamenii toţi ar deveni creştini
Lăsând orice alt lucru de o parte;
Dacă toţi numai pe unicul iubi-l-ar,
Cu mine toţi ar plânge.
Şi în durere amară ar pieri.



9

Eu fiecăruia îi spun
Că el trăieşte şi că a înviat,
Că printre noi pluteşte
Şi veşnic la noi este.

Eu fiecăruia i-o spun şi fiecare îndată
Prietenilor lui o spune,
Că în curând, în orice loc,
Noua cerului împărăţie va răsări.

Abia acum, simţului nou
Lumea-i apare ca o patrie;
Din mâna lui; cu încântare,
O viaţă nouă se primeşte.

În ale mării adâncimi
S-a scufundat a morţii spaimă,
Şi fiecare uşor poate privi
Cu măreţie în viitorul său.



Calea întunecată pe care a pornit-o
Se termină în Cer,
Şi cel care-i ascultă sfatul
Chiar şi-n casa Tatălui ajunge.

Când cineva închide ochii
Nimeni, aici, acuma, nu mai plânge;
Această durere este alinată
De revedere, curând sau mai târziu.

La fiecare faptă bună
Oricine poate mai proaspăt să se 'nfierbânte,
Căci minunat îi va 'nflori
Sămânţa aceasta în pajişti minunate.

Trăieşte el şi fi-va cu noi
Când totul ne va părăsi!
O sărbătoare a întineririi lumii
Trebuie să ne fie această zi.



10

Există timpuri ale fricii
Există tulburi stări de suflet,
În care de departe
Totul pare fantomatic.

Se infiltrează sălbatice spaime
Încet, în mod atâta de sfios
Şi nopţi adânci
Acoperă sufletul cu greutăţi.

Tremură punctele de sprijin sigur,
Nici un reazem de nădejde nu-i;
Vârtejul gândurilor
Nesupus voinţei este.

Nebunia se-apropie
Şi ademeneşte 'n mod irezistibil.
Pulsul vieţii se opreşte
Şi orice simţ tocit e.



Cine-a 'nălţat crucea
Pavăză oricărei inimi?
Cine 'n Cer sălăşluieste
Şi-ajută la frică şi durere?

Mergi la trunchiul-minune,
Dă curs dorului tăcut,
Din el porneşte-o flacără
Şi mistuie visul urât.

Salvat, un înger te trage
Din nou la mal,
Iar tu priveşti în jos plin de bucurii
La ţara lăudată.



11

Nu ştiu ce-aş mai putea căuta
Dacă acea fiinţă dragă ar fi a mea,
De m-ar numi bucuria sa
Şi-ar fi la mine ca şi cum i-aş aparţine.

Atâţia umblă vraişte şi caută
Cu chipuri sălbatic schimonosite,
Întotdeauna ei se socot a fi 'nţelepţi
Şi totuşi nu cunosc acest tezaur.

E câte unul care crede a-l stăpâni
Dar ceea ce are nu e decât aur;
El vrea să 'nconjure Pământul tot
Răsplata lui devine un nume doar.

Unul aleargă după o cunună de învingător
Altul după o ramură de laur
Şi astfel fiecare ajunge înşelat
De-un luciu diferit, nici unul nu însă bogat.

Nu vi s-a făcut el cunoscut?
Uitataţi cine şi-a dat viaţa pentru voi?
Cine de dragul nostru, din viaţa aceasta
În chin amar pieri dispreţuit?

Nu aţi citit nimica despre el,
De el n-aţi auzit nici un sărman cuvânt?
Cât de ceresc de bun fu pentru noi
Şi care-i binele ce ni-l dăruieşte?



Cum coborât-a din Cer
Copil înalt al celei mai frumoase mame?
Ce Cuvânt a auzit lumea de la el
Şi câţi prin el s-au vindecat?

Cum el în întregime ni s-a dăruit
Mânat doar de iubire
Şi în Pământ el s-a asezat
Ca piatră de temelie a unui oraş dumnezeiesc?

Un astfel de mesaj poate oare să nu vă mişte,
Nu vă ajunge-un om ca acesta
Şi nu deschideti uşile voastre
Celui care a învins iadul la voi?

Nu lăsaţi de bună voie totul la o parte,
Nu renunţaţi oare la orişice dorinţă
Dac-ar voi inima voastră numai pe el să îl păstreze
Când vă promite el a sa bunăvoinţă?

Ia-mă la tine, eroule al iubirii!
Eşti viaţa, lumea mea;
Dacă nimic nu mi-ar rămânea din cele pământeşti
Eu ştiu cine nevătămat mă ţine.

Tu îmi redai ale mele iubiri
Tu în vecie credincios îmi rămâi
În plină adoraţie Cerul se închină
Şi totuşi locuieşti la mine.



12

Unde întârzii nădejde a întregii lumi?
Adăpostul de mult îţi e pregătit
Fiecare te vede cerând
Şi se deschide binecuvântării tale.

Dă-i drumul, Tată, cu putere,
Lasă-l din braţele tale să plece:
Doar nevinovăţia, iubirea şi dulcea ruşine
Împiedicatu-l-au să fi venit demult.

Îndeamnă-l, de la tine să vină în braţele noastre
Fiind încă plin de căldura suflului tău;
Adună-l în nori grei
Şi lasă-l să coboare astfel la noi.

Trimite-ni-l în curenţi răcoroşi,
În flăcări de foc el arde cu vâlvătăi,
În aer şi ulei, în sunet şi în rouă
El a pătruns construcţia Pământului nostru.

Aşa se dă lupta cea sfântă
Aşa se-astâmpără a iadului mânie,
Şi veşnic înflorind apare pretutindeni
Vechiul Paradis.

Pământul se mişcă, înverzeşte şi trăieşte,
Orice, plin de spirit, tânjeşte
Ca să primească pe Mântuitor
Şi îi oferă piepturile pline ale lor.



Iarna se termină, un An Nou
Stă lângă iesle drept altar înalt.
Este primul an al lumii
Care ea-însăşi şi-a cerut acest copil.

Ochii văd bine pe Mântuitor,
Şi totuşi plini sunt ei de el,
Capul său împodobit cu flori
Dintre care el însuşi priveşte fericit.

El este steaua, el este Soarele,
El este a vieţii veşnice fântână,
Din ierburi şi din piatră, din mare şi lumină
Copilărosu-i chip sclipeşte.

În toate lucrurile acţiunea-i puerilă
Iubirea lui fierbinte nicicând nu se va odihni
El se lipeşte, de sine inconştient,
De orice piept, cu putere.

Pentru noi un Dumnezeu, un copil pentru sine,
Pe toţi, din toată inima-i iubeşte,
Devine hrana şi băutura noastră,
Simţul credinţei îi este mulţumirea preferată.

Răul creşte din ce în ce mai mult;
O 'ntunecată supărare ne apasă foarte;
Lasă, Tată, dă-i drumul iubitului
Cu noi îl vei revedea pe el.



13

Când în ore de teamă, tulburi,
Inima noastră aproape deznădăjduieşte,
Când depăşiţi de boli
Frica roade 'n sinea noastră,
Ne gândim la iubita plină de credinţă
Cum mâhnirea şi durerea o apasă,
Privirea ne-o învăluie norii
Prin care nici o rază de speranţă nu poate străbate.



O! spre noi atunci Domnul se înclină,
Iubirea-i de noi se-apropie,
Ne dorim atunci dincolo să fim,
Îngerul stă-n faţa noastră,
El aduce corola vieţii proaspete
În şoaptă ne transmite curaj şi mângâiere;
Şi nu zadarnic ne rugăm
Şi pentru-a iubitei odihnă.



14

Cine, Maică, te-a văzut o dată,
De stricăciune înrobit nu va fi niciodată.
Despărţirea de tine trebuie să-l tulbure,
Veşnic el te va iubi fierbinte,
Iar amintirea farmecului tău
Rămâne acum cel mai înalt avânt al spiritului său.

Din inimă cinstită şi bună este iubirea ce îţi port.
Orice cusur, infirmitate, tu vezi în mine.
Maică dulce, lasă-te înduioşată,
Dă-mi o dată un semn bucuros.
Întreaga-mi existenţă odihneşte-n tine;
Fii doar o clipă lângă mine.

Când te visam, adesea te vedeam
Atât de frumoasă, atât de inimoasă.
Micuţul zeu pe braţul tău
Voia la joacă să se milostivească;
Tu însă ţi-ai ridicat privirea maiestuoasă
Şi te-ai îndepărtat în splendoarea adâncă a norilor.

Ce ţi-am făcut, bietul de mine?
Încă te divinizez de dor.
Nu sunt oare sfintele tale capele
Locurile de linişte ale vietii mele?
Regină binecuvântată,
Ia cu tine această inimă 'mpreună cu viaţa mea.



Tu ştii, regină prea iubită,
Cum ţie-ţi aparţin cu totul.
Nu am aflat oare în linişte,
Acum mulţi ani, graţia ta?
Când încă abia conştient de mine
Laptele-am supt la sânu-ţi fericit.

În nenumărate rânduri ai stat la mine,
Cu bucuria pruncului priveam după tine,
Al tău copilaş îmi dădea mâinile sale,
Pentru ca o dată să mă regăsească;
Tu zâmbeai plină de graţie
Şi mă sărutai; o, vreme dumnezeiesc de dulce.

Departe acum e acea vreme fericită,
Grija de mult mă însoţeşte,
Hoinărit-am încolo şi încoace, tulburat
Pierdutu-m-am oare atât de greu în păcat?
Copilăreşte, ating tivul vălurilor tale
Trezeşte-mă din visul ăsta apăsător.

Dacă doar unui copil îi este îngăduit faţa să-ţi vadă,
Şi să se încreadă cu tărie în sprijinul tău,
Desfă atunci a vârstei legătură
Şi primeşte-mă ca pe copilul tău,
Iubirea şi încrederea copilului
Unite sunt cu mine din acea vreme aurită.



15

În mii de imagini, Marie,
Îţi văd chipul cu dragoste exprimat,
Totuşi, din toate, nici una nu te poate descrie,
Aşa cum te vede sufletul meu.
Eu numai atâta ştiu, că al lumii tumult
Doar ca un vis îmi trece de-atunci prin faţă
Şi un cer de o nespusă dulceaţă
Îmi stăruie veşnic în suflet.