Rudolf Steiner

MISTERIUL CRĂCIUNULUI. NOVALIS,
CLARVĂZĂTORUL ŞI VESTITORUL LUI CHRISTOS

II. DISPOZITIA DE CRĂCIUN

Berlin, 26 decembrie 1909

Am încercat, în zilele dinaintea Crăciunului, să ne înălţăm la acea dispoziţie interioară care şi în sensul antroposofic al cuvântului poate fi numită dispoziţia de Crăciun potrivită. Am încercat să aducem în faţa sufletului gândul că există un mod de a explica sărbătoarea Crăciunului care, într-un anumit fel, face ca dispoziţia de Crăciun să poată fi aplicată tuturor lucrurilor importante care se petrec în om de-a lungul anului. Pentru acela care caută cunoaşterea, în special în epoca actuală, printre dispoziţiile interioare cele mai importante trebuie să se numere şi aceea de a putea sărbători Crăciunul în strânsă legătură cu cunoaşterea spirituală, dacă ne e îngăduit să spunem aşa. Ce altceva ar putea însemna acest lucru decât a-ţi chema în suflet, cu toată căldura şi ardenţa, felul cum noi ne străduim, pe tot parcursul anului, să ne împlinim datoria spirituală faţă de evoluţia actuală a omenirii, faptul că înţelegem misiunea omenirii în epoca noastră: aceea de a ne îmbogăţi tot mai mult sufletele, în ceea ce priveşte conţinutul lor, conţinut care rezultă din trăirea lumii spirituale, pentru a ne fi îngăduit să ne numărăm printre aceia care vor realiza munca spirituală necesară în epoca următoare din evoluţia omenirii.

Aşa se face că, de-a lungul întregului an, noi căutăm să adunăm în sufletele noastre un conţinut spiritual-ştiinţific, ne străduim să pătrundem în înţelepciunea antroposofică. Iar când anul înclină către sfârşitul lui, care chiar şi din punct de vedere exterior este simbolizat prin aceea că în jurul nostru, din cauza forţei slabe a razelor solare, domneşte în mare măsură întunericul, atunci, în această perioadă de sărbătoare, noi încercăm să înţelegem cum putem serba Crăciunul în legătură cu acest an antroposofic: ne străduim să ne lămurim asupra faptului că întregul adevăr antroposofic trebuie să fie pătruns şi străluminat de acel impuls puternic pe care-l numim Impulsul christic!

Dacă încercăm să înscriem adevărurile antroposofice în inimile, în sufletele noastre, drept solia lui Christos însuşi, atunci, fără îndoială, putem spune: În perioada Crăciunului noi, antroposofii, dezvoltăm dispoziţia de Crăciun potrivită prin faptul că facem ca ceea ce ne însuşim de-a lungul întregului an să fie străluminat în sufletul nostru de sentimente profunde, în aşa fel încât toate acestea să se transforme în putere şi să putem simţi nu numai că ştim câte ceva din înţelepciunea antroposofică, ci că ea pătrunde în sufletul nostru, în inima noastră, astfel că ea este o forţă a căldurii pătrunsă de lumină care ne face capabili ca în anul ce vine să ne împlinim datoria oriunde ne-am afla. Dacă încercăm, aşadar, să transformăm adevărurile despre spirit în sentimente sfinte, în forţă sfântă a sufletului, atunci în interiorul nostru se naşte, pe o treaptă superioară, ceea ce noi preluăm mai întâi prin forţele acestei lumi pământeşti. Din această cauză, ne este îngăduit, desigur, ca în perioada Crăciunului să ne aducem aminte de împrejurările în care unul sau altul dintre reprezentanţii omenirii noastre a încercat să se înalţe în acele zone ale spiritualităţii în care poate fi găsit Christos însuşi. În zona acestor sentimente ne-a condus deja, de Crăciun, autenticul nostru poet german creştin Novalis. Fără îndoială, acea dispoziţie de Crăciun pe care tocmai am sugerat-o – încălzirea întregii noastre fiinţe la acele raze de căldură – poate să pornească de la un poet cu adevărat teosof cum a fost Novalis. Dacă ajungem la Novalis, care ne dăruieşte cele mai frumoase comori ale înţelepciunii sale, într-o formă poetică minunată, vom simţi, probabil, că trebuie să cucerim pe baza cunoaşterii spirituale posibilitatea de a ne umple viaţa cu o strălucire nouă.

Viaţa vuieşte pe lângă noi, şi propria noastră muncă se uneşte cu vuietul actual al vieţii. Dacă în cadrul antroposofiei ne însuşim posibilitatea de a aduce aici, jos, înţelepciune din lumea spirituală, atunci pretutindeni, oricât de prozaice vor fi împrejurările, noi vom polei viaţa cu aurul înţelepciunii antroposofice. E un lucru pe care trebuie să-l învăţăm. Atunci vom vedea cu siguranţă că dăm vieţii o nouă strălucire, dacă lăsăm în fiecare an ca în sufletul nostru să pătrundă dispoziţia antroposofică de Crăciun, dacă în perioada Crăciunului facem în aşa fel încât antroposofia să se nască din nou în noi, sub formă de sentiment. Vom simţi atunci, dacă vrem să rămânem în lumea obişnuită, cât de imposibil este să ne înălţăm, chiar şi numai într-o mică măsură, spre spiritualitate. O, există multe lucruri care-l împiedică pe omul actual să-şi desfacă aripile, spre a ajunge sus, în lumea spirituală! Ceea ce vreau să vă spun acum pe scurt poate fi un fel de imagine simbolică a acestei situaţii.

Se poate chiar întâmpla să se apropie câte unul dintre noi de ştiinţa spiritului şi să spună: Ah, toate câte mi le oferă ştiinţa spiritului sunt frumoase, sunt splendide; toate îmi încălzesc inima, îmi umplu sufletul de dragoste; numai că nu le pot crede! Tot ce am învăţat în lumea exterioară, prejudecăţile pe care mi le-am însuşit mă ţin strâns de mână şi îmi spun: Dar astea nu sunt decât reverii, nu sunt clădite pe o temelie absolut sigură! – Nu sunt puţini aceia care sunt, astfel, cuprinşi de îndoieli amare. Dacă s-ar putea elibera din strânsoarea în care-i ţin prinşi prejudecăţile lumii exterioare, ei ar putea simţi liber, în eterul pur al spiritului, forţa spiritului şi ar coborî-o jos, în viaţa de zi cu zi. Simbolic pentru acest mod de a simţi, care-l împiedică atât de mult pe omul care trăieşte în epoca prezentă să simtă în mod liber şi nestânjenit ce-i poate dărui omului ştiinţa spiritului, pentru inima şi pentru sufletul lui, poate fi o mică întâmplare.

A existat odată un om, prin secolele XVIII-XIX, nobilul german Hardenberg. El avea un fiu, despre care am avut ocazia să mărturisim, într-un cerc mai restrâns, că a dat la iveală creaţii poetice şi comori de înţelepciune izvorâte dintr-un suflet care era reîncarnarea unor personalităţi de seamă, strălucitoare, care au realizat lucruri importante pentru Pământul nostru. Dar, aflându-se sub influenţa pe care lumea exterioară o exercită asupra omului, cum era să recunoască tatăl acest suflet în fiul lui? El nu a reuşit să se elibereze de prejudecăţile lumii materiale, de trăirea împreună cu realitatea fizică, ca şi mulţi oameni de azi, care, din cauza prejudecăţilor, nu pot simţi forţa irezistibilă a înţelepciunii spirituale a antroposofiei.

Bătrânul Hardenberg ajunsese să se elibereze de latura grosieră a neînţelegerii faţă de fiul său. Din mijlocul vieţii deplin materiale el se înălţase atât încât, în cadrul comunităţii de quackeri din care făcea parte, era în stare să simtă, totuşi, ceva dintr-un spirit profund religios, am putea spune din cunoaşterea veche, tradiţională, a Spiritului Cosmic. Dar până la a simţi forţa şi vigoarea comorilor de înţelepciune care veneau din sufletul fiului său nu reuşise să ajungă. Pentru aceasta ar fi fost necesare, desigur, sentimentele sedimentate în cursul unor lungi perioade, pe calea sugestiei, care pot fi resimţite în sânul unei asemenea comunităţi religioase, ca omul să fie cuprins în străfundul cel mai adânc al sufletului său de acel spirit cu adevărat creştin care poate fi înţeles numai dacă este străbătut de adierea cunoaşterii spiritului.

Bătrânul Hardenberg a simţit o dată în mod ciudat acea adiere a spiritului, a spiritului creştin, în timp ce se afla împreună cu alţii în comunitatea sa de quackeri, când toţi au început să intoneze un cântec al comunităţii. Din acest cântec, a cărui origine n-o cunoştea, a venit spre el o adiere a veşniciei, şi bătrânul a fost adânc mişcat auzindu-l:

Ce aş fi fost fără tine?
Ce nu aş fi, de tu n-ai fi?

El a simţit ceva ce până atunci nu cunoscuse. După încheierea ceremoniei, bătrânul Hardenberg ieşi afară şi-i întrebă pe câţiva dintre cei care fuseseră de faţă: Cine a scris poezia aceasta minunată? – Cine altul decât fiul dumneavoastră!? – Desprins de orice legătură cu fizicul, neindus în eroare de prejudecăţile planului fizic, bătrânul Hardenberg simţise puterea irezistibilă a vieţii spirituale. Fiul lui însă, în ceea ce priveşte corpul său fizic, se afla deja de câteva luni în pământ! Căci bătrânul Hardenberg a avut această trăire de-abia la câteva luni după moartea lui Novalis. În momentul în care bătrânul Hardenberg a fost în stare, datorită împrejurărilor, să elimine pentru scurt timp din planul fizic toate prejudecăţile pe care acesta le generează el a fost dus în înalturile spirituale, unde a simţit forţa lor irezistibilă – forţa irezistibilă a înalturilor spirituale pe care trebuie s-o simţim, fără să ne preocupe toate prejudecăţile lumii materiale. Să le lăsăm aici, jos, prejudecăţile materialiste ale epocii prezente! Să simţim frumuseţea irezistibilă a vieţii spirituale, şi să lăsăm ca din ea să se reverse în inima noastră putere şi căldură! Dacă facem aceasta la momentul potrivit, atunci ne vom îndeplini îndatoririle faţă de omenirea epocii prezente. – Cu acest simbol, luat dintr-o trăire reală a tatălui lui Novalis, am vrut să vă conduc spre acea dispoziţie sufletească la care vrem să ne înălţăm acum, prin forţa irezistibilă a câncetelor lui Novalis.

(Aici Marie von Sivers a prezentat nouă dintre cântecele spirituale ale lui Novalis, în ordinea indicată: l, 2, 3, 5, 6, 13, 11, 12, 7.)

Poate că acum, tocmai în această perioadă de sărbătoare, este cel mai usor să simtim şi să trăim cu adevărat – nu numai să înţelegem şi să ştim – ceea ce am studiat timp de multe ore în legătură cu evangheliile noastre. Tocmai studiului acestor evanghelii i-a fost dedicată o mare parte din timpul pe care l-am avut la dispoziţie în cursul anului trecut. Fie, deci, ca astăzi, în cadrul scurtei expuneri care va urma după ceremonia noastră de Crăciun, să atragem atenţia şi mai mult asupra unor concluzii importante care rezultă din studiile întreprinse de noi asupra evangheliilor: legăturile cu acel Eveniment care, mai ales în perioada Crăciunului, trebuie să ne stea atât de viu în faţa ochilor – legăturile cu Evenimentul christic.

Putem estima în mai multe sensuri importanţa şi forţa concepţiei antroposofice despre lume pentru epoca prezentă şi pentru viitorul omenirii, raportând-o la Evenimentul christic. Dacă lăsăm să lucreze în sufletul nostru un sentiment atât de profund faţă de acest eveniment cum este acela al lui Novalis, ne vom simţi mereu îndemnaţi să ne întrebăm: Cum putem simţi tot mai mult adevărul a ceea ce a pătruns în omenire, drept impuls extraordinar de puternic în momentul când Iisus Christos s-a născut în Palestina? Antroposofia poate fi pusă azi într-o legătură intimă cu acest Eveniment christic. Am avut prilejul să arătăm cum diferite curente ale vieţii spirituale umane din era precreştină confluează în Evenimentul din Palestina! Am avut prilejul să arătăm că un mare număr de oameni cel mult presimte acest Eveniment din Palestina şi că el va putea fi înţeles în întreaga lui forţă şi însemnătate într-un viitor îndepărtat, cu încetul, pe măsură ce oamenii vor dobândi mai multă profunzime spirituală. Căci orice fel de înţelepciune vor mai fi oamenii în stare să dea la iveală în cursul evoluţiei Pământului, aceasta îşi va putea găsi cândva aprofundarea în faptul că va deveni instrumentul care ne ajută să înţelegem ce este propriu-zis impulsul christic.

Astăzi noi ne aflăm, într-un anumit sens, în faţa necesităţii nemijlocite de a atrage atenţia, pe baza trăirilor spirituale, asupra acestui Eveniment christic. Ştim doar că, în vremea când Christos a umblat în trup pe Pământ, omenirea a primit marele şi grandiosul impuls de a urca iar în lumea spirituală. Totuşi, acest impuls – şi în epoca noastră – a cuprins sub forma lui adevărată numai sufletele potrivite pentru aceasta. Dimpotrivă, omenirea ca atare, ca pentru a da toată măsura a ceea ce trebuie biruit, în primă instanţă, şi-a continuat drumul în jos, coborând tot mai adânc în existenţa materială. De fapt, existenţa omului este o coborâre în materie. Şi în epocile postatlanteene omul a coborât tot mai adânc în materie. Evenimentul christic înseamnă impulsul, forţa de a începe iar să urcăm. Dar acest impuls-forţă s-a împlinit numai într-o măsură extrem de mică. Dimpotrivă, coborârea în materie a devenit şi în epocile postatlanteene tot mai intens evenimentul pământesc principal, astfel încât coborârea în materie a atacat întreaga gândire şi simţire umană. Astăzi noi mergem în întâmpinarea unei ere, ba chiar trăim într-o eră în care cercetarea materialistă a pătruns în modul de a concepe Evenimentul christic. Şi într-un moment grav se cuvine să atragem atenţia asupra unor lucruri grave, dintre care unul este acela că în epoca noastră modul materialist de cercetare a cuprins până şi evenimentul cel mai spiritual din câte au existat pe faţa Pământului. Vedem cum astăzi unii teologi materialişti spun, potrivit cu aşa-numita „cercetare istorică“, că este imposibil să existe o dovadă exterioară pentru Christosul istoric! Şi există mulţi teologi care spun: Cercetarea istorică ne constrânge să recunoaştem că, din punct de vedere istoric, cum se spune, nu se poate dovedi faptul că la începutul erei noastre a trăit în Palestina acela despre care în evanghelii ne sunt vestite cuvinte atât de grandioase, acela de la care par să se fi revărsat în viaţa spirituală umană impulsuri atât de grandioase!

Astfel, în zilele noastre, „ştiinţa“ pare a se simţi chemată să-l elimine din lume, prin metodele ei, pe Christosul istoric. De aceea, ne putem aduce aminte de faptul că astăzi ştiinţa spiritului începe să fie chemată a dovedi, pe baza elementelor ei, existenţa acestui Iisus Christos istoric. – Credinţa oamenilor nu depinde de adevărurile lăuntrice ale unei ramuri a cunoaşterii. S-ar putea aduce dovezi peste dovezi pentru unele afirmaţii cât se poate de şubrede într-un domeniu oarecare al cunoaşterii. Oamenii pot să trăiască şi să nu observe că există asemenea dovezi. Astfel, şi în viitor – şi situaţia aceasta va dura încă multă vreme – tot mai mulţi oameni vor merge, într-un domeniu sau altul, în întâmpinarea gândirii materialiste şi vor fi luaţi tot mai mult în stăpânire de credinţa că metoda istorică este nevoită să nege certitudinea unui Iisus Christos istoric. Ştiinţa pare să şteargă cu totul acel ceva pentru care noi, aşa cum am subliniat, sperăm să găsim un nou simbol în strălucirea unei înţelepciuni de aur.

Va veni cu siguranţă vremea când nu se va mai şti de Christos decât în cercuri cum este acesta, unde oamenii vor recunoaşte adevărul ştiinţei spiritului, prin care vor fi înţelese cuvintele: „Eu sunt la voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!“, şi unde cel ce poate arunca o privire către cercetarea spirituală va şti că Acela de la care a pornit impulsul creştinismului poate fi găsit oricând în lumea spirituală, şi că din această lume spirituală poate fi dobândită certitudinea în ceea ce priveşte Evenimentul christic. Nu va putea fi dobândită certitudinea acelui ceva pentru care se caută acest simbol decât în cercurile în care oamenii au un asemenea crez spiritual. Iar oamenii din afară nu vor admite să li se dovedească faptul că metoda istorică, metoda ştiinţifică exterioară, este „clădită“ ea însăşi pe o bază şubredă. Fireşte, acela care este în stare să înţeleagă astăzi valoarea şi esenţa ştiinţei ştie deja, cunoscând labilitatea şi netemeinicia metodelor ei, ce mică importanţă are faptul că astăzi tocmai aceia care cred că procedează în mod riguros ştiinţific spun: Existenţa acelor personaje, de la Christos şi până la apostoli, nu poate fi dovedită din punct de vedere istoric. – Dar va mai trece multă vreme până când oamenii vor scăpa de acea credinţă bazată pe autoritate. În zilele noastre domneşte cea mai rea credinţă bazată pe autoritate! Şi oamenii nu-şi dau seama de faptul că adevăratul eliberator de credinţa bazată pe autoritate este Acela care i-a învăţat pe oameni cum să construiască în lăcaşul lor cel mai adânc pe temelia forţei propriului Eu. Acela care ne-a învăţat ce urmează să ne însuşim în acest Eu ne poate arăta, de asemenea, cum putem găsi forţa adevărului, izvoarele adevărului în noi. Cu Christos în noi, putem afla adevărul în noi; cu Christos în noi găsim solul sigur al unei judecăţi libere şi independente, găsim solul sigur, mai presus de orice autoritate. Dar tocmai pe baza acestui Eveniment christic trebuie să acceptăm să ni se spună, într-un ceas critic, un cuvânt grav, ca să învăţăm să simţim chemarea noastră de antroposofi.

Poate aş lăsa pentru una din conferinţele următoare micul interludiu pe care sunt nevoit să-l inser aici, dacă n-ar dura atât de mult timp până când ne vom revedea. Dar aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru pe care antroposoful trebuie să-l recunoască a fi un simptom mai adânc al vremii sale, şi anume absurditatea, ca să spunem aşa, a ceea ce se face azi sub numele de ştiinţă. Cei ce vor să creadă în această ştiinţă exterioară, care se străduie astăzi să ne convingă de inexistenţa unui Christos istoric, aceia sunt incorigibili. Trebuie totuşi să existe câţiva oameni care, pe baza impulsului antroposofiei, să înţeleagă câte ceva despre faptul că, în toate domeniile, ştiinţa exterioară se autodizolvă şi că în viitor doar viaţa spirituală poate conduce omenirea la mântuire.

Oamenii nu văd esenţialul în evenimentele vremii. De ce zilele acestea a avut loc, la Viena, un proces care a atras atenţia întregii lumi? Întreaga Europă s-a adunat acolo, prin reprezentanţii ei, să se informeze asupra acestui eveniment, pentru că el era considerat important. Lucrul cel mai însemnat, însă, care a avut loc acolo, probabil n-a fost sesizat. Aceia care nu au o pregătire antroposofică ar resimţi şi ei acest lucru important dacă ar auzi vorbindu-se despre el ca despre o fantezie. – Era în Europa un istoric, un istoric celebru, respectat de colegii săi de breaslă, de cercetătorii istorici, care a scris importante lucrări după metoda riguros istorică actuală, un „bun om de ştiinţă“. Acestui om de stiintă i-au căzut în mână mai multe documente ale unuia dintre statele sudice ale Europei. Aceste documente urmau să dovedească faptul că în sud-estul Austriei fuseseră comise fapte de trădare. Cine ar putea fi, după judecata oamenilor din epoca actuală, mai în măsură să examineze aceste lucruri decât un istoric? Doar un istoric poate examina valoarea unor documente. Doar întreaga credinţă a lumii se bazează pe documente! Din felul în care documentele sunt folosite şi comparate între ele, din felul cum sunt examinate, din asta rezultă adevărul! Asta si numai asta este în măsură să ne dea adevărul în legătură cu minunile creştinismului!

Acest istoric şi cercetător, în mâna căruia căzuseră acele documente, era un elev al unui istoric de care îmi amintesc uneori cu plăcere, când mă întorc cu gândul la propria mea tinereţe. Existau pe atunci doi istorici: unul era sever în ceea ce priveşte metodele riguroase ale cercetării documentelor; celălalt, colegul lui, punea mai puţin preţ pe aceste metode riguroase şi ţinea mai mult ca cei ce se prezentau la examene să ştie câte ceva despre procesele istorice reale. S-a întâmplat că elevul preferat al acelui cercetător s-a prezentat la examenul de doctorat. A fost examinat mai întâi cu privire la teoria documentelor, acea teorie cu ajutorul căreia înveţi să constaţi foarte exact cum se ajunge la adevăr prin mijloace exterioare, materiale. El a fost întrebat, de pildă, în ce act papal apare pentru prima dată litera i cu punct deasupra. – E foarte important să se ştie acest lucru! Şi candidatul a ştiut că punctul pe i apare pentru prima dată sub un anumit Inocenţiu. Dar celălalt istoric, colegul său, a zis: „Îmi daţi voie să-l întreb şi eu ceva pe candidatul care a ştiut cu atâta exactitate unde apare pentru prima dată punctul pe i? - Spuneţi-mi, domnule candidat, ştiţi oare şi când a urcat în scaunul papal acel papă în ale cărui documente apare pentru prima dată punctul pe i?“ Nu, asta nu ştia. „Atunci poate ştiţi când a murit?“ Nu, nici asta n-o ştia. „Ei bine, domnule candidat, spuneţi-mi orice altceva despre acest papă!“ Nu ştia nimic! Atunci profesorul al cărui elev preferat era spuse: „Dar, domnule candidat, astăzi e ca şi cum vi s-ar fi pus un paravan în faţa ochilor!“ Celălalt replică: „Aşa, domnule coleg, doar e elevul dvs. preferat! Oare cine i-a pus paravanul în faţa ochilor?“

Acel istoric n-a tras de aici nici o învăţătură. Dar a devenit un destoinic cercetător de documente, care poate constata cu toate mijloacele cercetării istorice care este adevărul unor vremuri demult trecute. Cum să fi fost, deci, cineva mai competent decât el să examineze ce fel de trădare fusese comisă prin acele documente care-i fuseseră predate de către o persoană foarte importantă? El se apucă să cerceteze cazul, recurgând la toate mijloacele cercetării istorice, şi într-un articol publicat acuză o serie de persoane de unele fapte grave. Se ajunse la proces. Iar cu prilejul acestui proces s-a constatat că unul dintre documentele cele mai importante era un fals cât se poate de grosolan! Se pretindea că o anumită personalitate ar fi prezidat o adunare într-un anumit oraş, dar printr-o simplă întrebare s-ar fi putut stabili că, tocmai în perioada în discuţie, acel om se afla la Berlin!

Cercetarea istorică a lucrat aici în mod riguros, cu documente luate din faptele epocii prezente. Metoda istorică n-a făcut, în acest caz, nimic altceva decât să se lase dusă de nas în privinţa unor documente ale epocii prezente. Lucrul important la care făceam aluzie este faptul că nici măcar nu a fost judecat un om sau un grup de oameni, că în acest caz a fost condamnată, realmente condamnată, metoda istorică, metoda ştiinţifică! Acesta este simptomul cel mai important al unui proces care a avut loc în prezentul imediat.

Ar trebui să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Ce valoare are o metodă care vrea să decidă dacă acum optsprezece sau nouăsprezece secole a avut loc un eveniment, când ea nu este în stare să afle nimic despre lucrurile cele mai banale ale epocii prezente? Aici „ştiinţa“ însăşi a stat pe banca acuzaţilor. Acest lucru ar trebui să-l recunoaştem! Şi o ştiinţă care îşi are originea în prejudecăţile materialiste ale prezentului va sta întotdeauna pe banca acuzaţilor dacă oamenii sunt prea comozi ca să ţină la o singură autoritate, care se deosebeşte de toate celelalte prin faptul că se şite cine este ea. În cazul celorlalte autorităţi, nu se mai ştie cine sunt ele, cine este ea, această „doamnă ştiinţă“.

Încercaţi să studiaţi o dată, după ce aţi devenit adepţi serioşi ai concepţiei spirituale despre lume, ce poartă astăzi numele de „ştiinţă“, şi veţi vedea cum aceasta se preface în praf şi pulbere, cum se arată a fi clădită cu adevărat pe un teren nisipos, cum se prăbuşeşte, dacă o examinezi cu toată seriozitatea. Dar oamenii nu-şi vor da osteneala de a analiza epoca actuală din acest punct de vedere. Oamenii – aceia care se află în afara vieţii antroposofice – nu vor avea conştiinciozitatea de a examina temeinic natura metodelor care vâră cu de-a sila în sufletele oamenilor prejudecăţi materialiste arbitrare.

Iată de ce mult timp de aici înainte nu va exista nici o posibilitate de a vedea în adevărul său acel ceva care este cel mai mare ajutor pentru omenire, în afara cercului intim de activitate antroposofic. Dar chiar dacă s-ar întâmpla ca Evenimentul din Palestina, pe care îl facem să învie în fiecare an în mod simbolic în inimile noastre, să fie tot mai mult negat şi şters din suflete de către ştiinţa exterioară, în sânul curentului cosmic antroposofic, spiritual va exista un lăcaş unde puterea sa va străluci tot mai luminos, şi de unde se va revărsa în restul omenirii viaţa care nu poate veni decât de la acest Eveniment.

Ce poate înflori în sufletul nostru printr-o trăire reală a Evenimentului din Palestina? Eu sunt la voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii! Acesta, am putea spune, este cuvăntul fundamental al lui Iisus Christos. El vrea să spună: Iisus Christos a umblat la începutul erei noastre în Palestina, în trup omenesc. De atunci El poate fi găsit în lumea spirituală, pentru că s-a unit cu atmosfera spirituală a Pământului. El a devenit „Spiritul Pămăntului“. Îl găsim în atmosfera spirituală a Pământului nostru, dacă îl căutăm acolo. El pătrunde tot mai mult întreaga viaţă a Pământului.

Dar ce vor dobândi oamenii prin acest Spirit al lui Christos care începe să trăiască tot mai mult în sufletele lor? Dacă vrem să înţelegem ce anume urmează să dobândească oamenii în viitor prin acest Spirit al lui Christos care începe să locuiască în sufletele lor, atunci trebuie să facem ceea ce realizăm de un timp în cadrul mişcării noastre antroposofice. Ceea ce facem în cadrul mişcării antroposofice nu s-a născut din ceva arbitrar, pe baza unui simplu program născocit de un om sau altul. Viaţa spirituală provine, în ultimă instanţă, din izvoarele pe care le căutăm la acele individualităţi pe care le numim „maeştrii înţelepciunii şi ai armoniei sentimentelor“. La ei găsim, dacă le căutăm în mod corespunzător, impulsurile pentru felul cum trebuie să acţionăm de la o epocă la alta, de la o eră la alta.

În ultima vreme, din lumea spirituală a venit la noi un mare impuls. Şi fie ca astăzi, în seara sărbătorească a ajunului Crăciunului, să vorbim în cercul nostru despre acest impuls important, să vorbim, ca să spunem aşa, despre o indicaţie care s-a revărsat spre noi în cursul ultimilor ani din lumea spirituală, ca o măsură a planului astral. Sub influenţa acestui impuls s-a dezvoltat mişcarea noastră antroposofică, aici, în Europa Centrală. Acest impuls l-am putea îmbrăca în cuvinte omeneşti, cam în felul următor: „Priveşte la ce se petrece în lumea exterioară: cuvintele evangheliilor sunt înţelese tot mai greşit! Se încearcă tot felul de tâlcuiri, ele sunt examinate prin metode istorice exterioare. Orice istorie pur exterioară trebuie să tacă o vreme pentru cercetătorul spiritual! Ceea ce este necesar acum e ca evangheliile să fie înţelese din nou în mod absolut textual; pentru că în înţelegerea lor textuală se află adevăratul substrat al înţelepciunii lor!“

Noi am fost îndrumaţi din lumile spirituale să ne familiarizăm din nou în mod textual cu evangheliile, să înţelegem semnificaţia cuvintelor lor. Din acest impuls – şi din extinderea şi plăsmuirea acestui impuls – provine tot ceea ce am încercat să facem prin studierea Evangheliei lui Ioan, a Evangheliei lui Luca şi a Evangheliei lui Marcu, şi ceea ce vom încerca atunci când ne vom ocupa de Evanghelia lui Matei. Trebuie să încercăm să înţelegem evangheliile din nou textual! Aşa ne spun aceia al căror impuls îl primim din lumea spirituală. Acesta este creştinismul viitorului: a urma acest impuls, a înţelege evangheliile în sensul lor textual. – Şi ce câştigăm dacă înţelegem evangheliile în mod textual, dacă dăm ascultare indicaţiei puterilor spirituale care au vorbit din planul astral spre noi, cei de jos, atât de clar cum este puţin probabil că vor mai vorbi a doua oară în cursul unui secol? Un lucru pe care trebuie să-l obţinem în mod necesar, dacă vrem să devenim instrumentul prin care să poată fi dirijată şi condusă în mod corect următoarea epocă din evoluţia omenirii.

Dacă privim în trecut, la acele epoci străvechi din evoluţia omenirii, ştim că atunci eul uman încă nu era pe deplin dezvoltat. În trecutul evoluţiei omului întâlnim un suflet-grup. Aşa cum animalele au încă şi astăzi un suflet-grup, tot astfel un anumit număr de oameni avea un suflet-eu comun. Întâlnim acest lucru la toate popoarele. Ştim, deci, că omenirea s-a dezvoltat din sânul unui suflet-grup. Şi, în vremea când Christos a coborât pe Pământul nostru, omenirea ajunsese în punctul în care vechile suflete-grup începeau să-şi piardă importanţa. Vechile suflete-grup se retrăseseră. Fiecare om era în situaţia de a dezvolta în el sufletul individual, egoitatea propriu-zisă. Cine a adus ceea ce urma să se reverse în sufletul individual? Impulsul christic! Şi cu cât ne umplem mai mult de acest Impuls, cu atât mai bogată devine egoitatea noastră, lăsând să se înalţe, în ea însăşi, acele adevăruri de care avem nevoie pentru viitor.

Noi am ajuns, în epoca prezentă, la o răscruce importantă. Mulţi sunt aceia care întreabă: Ce importanţă are să vorbim despre reîncarnare, de vreme ce tot nu ne amintim încarnările noastre trecute? Desigur, astăzi nu putem s-o facem. Dar eu am atras deja atenţia asupra acestui lucru: dacă spunem despre un copil de patru ani: Este un om; dar nu ştie să socotească..., aceasta nu este o dovadă a faptului că omul nu ştie să socotească. Trebuie să aşteptăm până când copilul va atinge vârsta la care poate învăţa să socotească. În zece ani va şti să socotească! Tot astfel, sufletul uman se va maturiza şi va putea să-şi amintească încarnările sale anterioare. Dacă şi le va aminti sau nu în mod corect, aceasta este o a doua întrebare.

Acum noi ne aflăm la o răscruce importantă. În a patra epocă postatlanteană Christos a coborât pe Pământ, ca Impulsul prin care oamenii îşi pot simţi egoitatea ca entitate întemeiată în ea însăşi. Acum noi trăim în cea de a cincea epocă postatlanteană, ultima în care oamenii nu-şi pot aminti încarnările lor anterioare. În epoca a şasea, care va urma după a noastră, oamenii îşi vor aminti încarnările lor trecute. Dacă şi le vor aminti sau nu în mod corect, asta depinde de felul cum primesc în sufletele lor, în epoca actuală, impulsurile pentru aceasta, dacă dezvoltă în ei posibilitatea de a-şi aminti în mod just. În viitor îşi vor aminti în mod corect de existenta lor actuală numai aceia care au primit în ei Impulsul christic, izvorul adevăratei egoităţi. În schimb, la aceia care nu primesc în ei acest izvor al adevăratei egoităţi se vor forma noi suflete-grup.

Priviţi realitatea exterioară: astăzi oamenii cer de-a dreptul să se asimileze unui suflet-grup, cu toate că n-ar fi nevoiţi s-o facă, fiindcă ar putea găsi izvoare ale adevărului care se deschid în propriul lor suflet. Observaţi cum fiecare vrea să facă totul numai aşa cum „se“ face. Oamenii nu caută ceea ce pot găsi numai în sufletul lor, ci îi vedem căutând ceea ce îi adună laolaltă, în grupuri, şi că sunt foarte bucuroşi atunci când pot avea nu adevăruri independente, ci ceea ce au obţinut şi ceilalţi. Ba oamenii chiar urăsc individualitatea, crezând că prin ura împotriva a ceea ce este individual făuresc armele cele mai puternice împotriva unei înţelepciuni de felul celei antroposofice. Înţelepciunea antroposofică trebuie să înceapă să lumineze în sufletul fiecărui om în parte; ea nu poate fi implantată cu manete şi şuruburi, prin experimente exterioare. Ceea ce ni se relevă din direcţia antroposofiei nu ne iese în întâmpinare prin instrumente exterioare. Aceste lucruri, pentru că aparţin lumii invizibile în care trebuie să intre fiecare cu gândirea lui, trebuie să ni le însuşim singuri, fără să fim constrânşi printr-un instrument exterior. Prin înţelepciunea antroposofică fiecare om devine o individualitate.

Dacă ne însuşim această înţelepciune antroposofică în mod corespunzător, individual, prin care ea este pătrunsă de Impulsul christic, atunci în sufletul nostru apare ceea ce ne dă posibilitatea ca în epoca a şasea să ne amintim de o egoitate pe care o are fiecare pentru sine, care are independenţa ei. Dimpotrivă, amintirea acelora care astăzi caută suflete-grup artificiale va fi de aşa natură încât va exista din nou apartenenţa la un suflet-grup. În epoca a şasea oamenii îşi vor aduce aminte de încarnarea lor actuală; dar atunci le va fi clar următorul lucru: Pe atunci tu erai dependent în judecata ta de judecata celorlalţi! Şi această stare a omului, care se va simţi prizonierul apartenenţei la un suflet-grup, va fi o cătuşă îngrozitoare pentru el. Apartenenţa la un suflet-grup îi ameninţă pe aceia care nu sunt în stare, în epoca noastră, să-şi însuşească Impulsul christic. Dacă primim în noi solia Evenimentului christic, solia despre egoitatea umană, atunci în sufletul nostru pătrunde posibilitatea de a atinge ţelul ce revine omenirii în epoca a şasea: de a nu privi în trecut, spre apartenenţa la un suflet-grup, ci la o egoitate christificată.

Astfel, în acela care înţelege să-şi însuşească astăzi creştinismul în mod corect, care înţelege să-l înflăcăreze şi să-l străbată cu spiritul antroposofiei, pătrunde ceea ce-i este necesar pentru ca el să poată fi în epoca a şasea un om întreg şi un instrument potrivit pentru activitatea din acea epocă.

Întrebarea este, deci, dacă ne hotărâm să privim, din încarnările noastre din epoca a şasea, spre eul nostru actual ca spre un eu neindividual, dependent, închis împreună cu altele într-un suflet-grup, sau dacă vrem să ne amintim de un eu care a găsit el însuşi izvorul spiritualităţii în evoluţia noastră pământească, de un eu care a înţeles marele cuvânt: Căci înainte să fi fost orice element personal înainte să fi fost orice altceva din noi care poate trăi pe Pământ, şi „înainte să fi fost Avraam a fost Eu-suntul“.

Ceea ce trăieşte în noi are legătură directă cu Spiritul-Tată. Ceea ce poate învia în noi prin înţelegerea Impulsului christic, se leagă în mod conştient de izvorul lumii numai dacă înţelegem Impulsul christic. Astfel, Impulsul christic reprezintă, pe măsură ce coboară în sufletele noastre, posibilitatea ca, în epoca a şasea, să înviem ca o asemenea entitate-Eu, care priveşte înapoi spre momentul în care şi-a cucerit independenţa. Dacă lăsăm să se nască în interiorul propriei noastre fiinţe Christosul, înţeles în mod corespunzător, atunci în a şasea epocă postatlanteană vom putea trezi în noi amintirea acestui Christos corect înţeles.

Şi, dacă în cea de a cincea epocă noi sărbătorim un Crăciun adevărat, în epoca a şasea vom putea avea o adevărată sărbătoare a Paştilor. Aşa cum în noaptea Naşterii lui Christos frumosul cântec de Crăciun ne vesteşte: „Azi a apărut pentru noi Mântuitorul!“, când ne vom aminti de Christosul care se va fi născut în sufletul nostru, vom auzi în noi înşine solia adresată acestei adevărate entităţi-Eu, cu adevărat superioare. Ne vom aminti atunci de acest lucru, şi vom lăsa ca această amintire să învie drept Paştele nostru lăuntric; şi atunci vom putea auzi în noi înşine minunatul sunet de orgă al Paştilor: „Fie ca în noi să învie Christos, înflăcărând şi luminând propria noastră individualitate divină!“

Aşa se leagă una de alta sărbătoarea Crăciunului şi sărbătoarea Paştilor în epocile a cincea şi a şasea ale erei noastre postatlanteene. Astfel noi trebuie să învăţăm să înţelegem ceea ce aflăm din evanghelii. Am învăţat deja, în parte, şi vom mai învăţa, cum curentul lui Buddha, curentul lui Zarathustra şi curentul vechiului iudaism s-au unit în creştinism, cum ele au intrat toate, aşa cum ne-o descriu şi evangheliile, în personalitatea lui Iisus Christos. În propria noastră egoitate trebuie să prindă viaţă ceea ce a urzit şi trăit astfel în lume, în vremurile precreştine; toate acestea trebuie să se nască din nou, pătrunse de Impulsul christic. Atunci noi vom sărbători Crăciunul antroposofic în propriul nostru suflet: naşterea lui Christos în noi. Iar dacă pe acest Christos, înţeles în noi înşine, îl ducem, trecând prin Kamaloka şi Devachan, într-o nouă viaţă pământească – şi de acolo mereu şi mereu în câte o altă existenţă pământească, până dincolo, în epoca a şasea – atunci ne vom aminti ceea ce am trăit în epoca noastră, a cincea, şi vom sărbători astfel Paştile creştine în interiorul propriei noastre fiinţe.

Fie, deci, ca în simbolul Crăciunului, în noi să trăiască ceea ce am primit în ultimul timp în sufletele noastre drept Misteriu al lui Christos, prin studierea evangheliilor.

Simţiţi – cu prilejul acestui Crăciun – că sufletele voastre sunt libere să hotărască dacă vor să devină, în acest sens, nişte instrumente demne pentru evoluţia omenirii în viitor. Încercaţi să simţiţi întreaga greutate şi întreaga pondere a hotărârii antroposofului: noi nu trebuie să fim antroposofi fiecare pentru el, ci, respectând ceea ce am spus adineauri, trebuie să fim antroposofi din datoria pe care o avem faţă de întreaga sarcină şi misiune a omenirii. Fie ca din pomul de Crăciun să se reverse spre noi, în mod simbolic, lumina care ne poate înflăcăra pentru această misiune spirituală a noastră faţă de omenire. Atunci vom fi înţeles ceva din ceea ce ne poate da, pentru un nou an, forţa de a ne transpune tot mai adânc în viaţa antroposofică şi în tezaurul înţelepciunii antroposofice.