|
Să încercăm să gândim asupra temei: câţi oameni
mai ştiu să-şi
actualizeze în suflet, în prezent, o reprezentare clară,
profundă
atunci când, mergând pe străzi, văd pretutindeni
pregătirile pentru
sărbătoarea Crăciunului. Cât de puţin clare reprezentări există
azi
despre această sărbătoare şi cât de puţin corespund acestea
intenţiilor
celor care – ca teosofi ne este îngăduit să vorbim astfel – au
ctitorit
cândva în lume aceste mari sărbători ca simboluri ale
infinitului şi
veşnicului din lume, despre acest lucru ne putem convinge dacă aruncăm
o privire în aşa-numitele gânduri despre Crăciun aflate
în ziarele
noastre. Nu putem găsi ceva mai dezolant şi totodată mai străin despre
ce discutăm decât ceea ce se răspândeşte prin hârtia
tipărită la
această vreme.
Să facem un rezumat a ceea ce ne-au adus aceste diferite expuneri de
toamnă asupra orizontului ştiinţei spiritului [1]. Nu
un rezumat pedant,
şcolăresc, ci o sinteză a modului cum poate urca în inimile
noastre,
când privim sărbătoarea Crăciunului din punctul de vedere al
ştiinţei
spiritului, cum ni se poate prezenta când luăm în
considerare concepţia
despre viaţă a ştiinţei spiritului, nu ca o teorie anostă, nu ca o
declaraţie exterioară, nu ca filosofie, ci ca viaţă care pulsează
nemijlocit în însăşi viaţa noastră. Omul actual se opune
naturii
înconjurătoare ca un străin, mult mai străin decât crede,
mult mai
străin decât era încă pe timpul lui Goethe. Sau cine mai
simte întreaga
profunzime a cuvântului lui Goethe pe care l-a rostit marele poet
când
a intrat în criza de la Weimar şi când totodată a
început o epocă
deosebit de importantă pentru el? El a adresat atunci naturii şi
forţelor ei tainice un imn, un fel de rugăciune a lui Goethe [2]:
„Natura! Noi suntem înconjuraţi şi îmbrăţişaţi de ea –
în
imposibilitate de a ieşi din ea şi neputincioşi de a pătrunde mai
adânc
în ea. Fără a ne ruga şi fără a ne preveni ea ne preia în
circuitul
dansului ei şi ne târăşte cu ea până când obosim şi
îi cădem din braţe.
Ea creează mereu forme noi; ceea ce este prezent nu a mai existat
niciodată, ceea ce a fost nu se mai întoarce – totul este nou şi
totuşi
mereu vechi.
Trăim în mijlocul ei şi îi suntem străini. Ea ne
vorbeşte fără
încetare şi nu ne trădează taina ei. Noi acţionăm continuu şi
totuşi nu
avem putere asupra ei.
Ea pare să fi organizat totul bazându-se pe individualitate şi
nu-şi
face nici o grijă pentru indivizi. Ea construieşte întotdeauna şi
distruge întotdeauna, şi atelierul ei este inaccesibil.
Ea trăieşte numai în copii, dar mama, unde este ea? – Ea este
singura artistă: din materialul cel mai simplu la cele mai mari
contraste; fără aparenţa efortului la cea mai mare desăvârşire –
la cea
mai mare precizie, întotdeauna îmbrăcat în ceva
moale. Fiecare din
operele sale are o fiinţă proprie, fiecare din fenomenele sale are
noţiunea cea mai izolată şi totuşi totul însumează Unul.
Ea joacă o piesă de teatru: nu ştim dacă ea însăşi o vede şi
totuşi
o joacă pentru noi, care stăm în colţ.
Este o viaţă, o devenire şi o mişcare veşnică şi totuşi nu
înaintează. Ea se transformă continuu şi în ea nu există
nici un moment
de oprire. Pentru stagnare nu are o noţiune, iar blestemul ei l-a
atârnat de oprire. Ea este strictă. Pasul ei este măsurat,
excepţiile
ei sunt rare, legile ei imuabile...“
Cu toţii suntem copiii ei. Şi când credem că acţionăm cel mai
puţin
după legile ei, ne conducem poate cel mai mult după această mare lege
care curge cu putere prin natură şi pătrunde cu forţă în noi. Şi
cine
mai simte azi, în toată profunzimea lui, acel pasaj important din
Goethe cu care acesta încerca să dea expresie transpunerii
afective în
forţele ascunse, comune naturii şi omului, pasaj în care poetul
se
adresează naturii nu ca unei entităţi fără viaţă, asemănător
întrucâtva
gândirii materialiste actuale, ci i se adresează ca unui spirit
viu
[3]:
Înalte Spirit, mi-ai dăruit tot
ceea ce
am cerut.
Nu în zadar ţi-ai întors chipul în foc către mine.
Mi-ai dat ca regat admirabila natură,
Şi forţa de a o simţi, de a mă bucura de ea.
Nu numai o vizită de uimire rece mi-ai îngăduit,
Ci mi-ai permis să văd adânc în sânul ei,
Cum aş privi în pieptul unui prieten.
Tu aduci şirul fiinţelor vii prin faţa mea
Şi mă înveti să-mi cunosc fraţii
În tufărişul tăcut, în aer şi în apă.
Iar când furtuna, în pădure, vuieşte şi pârâie,
Culcând molidul uriaş, frecând şi izbind
Ramuri vecine, trunchiuri învecinate,
Iar prin căderea lor, de sunete înăbuşite, ca de tunet,
Răsună dealul,
Atunci mă duci la peştera sigură,
Mă arăţi atunci mie-însumi,
Iar propriului meu piept minuni adânci
Şi tainice i se deschid.
Aceasta este dispoziţia prin care Goethe a încercat să
împrospăteze
ceva din ceea ce izvora totodată din sentiment şi cunoaştere. Este
dispoziţia din vremurile când însăşi înţelepciunea
mai trăia în
legătură cu natura, în care au fost create acele simboluri ale
transpunerii de sine în natură şi Univers, simboluri care sunt,
dacă
plecăm de la punctele de vedere ale ştiinţei spiritului, marile
sărbători. O astfel de sărbătoare a devenit pentru suflet şi pentru
inimă ceva abstract, aproape indiferent. Pentru noi are mai mare
importanţă, în prezent, cuvântul pentru care ne putem
certa, pentru
care putem jura decât ceea ce trebuia să valoreze iniţial acest
cuvânt.
Acest lucru exterior, acest cuvânt ad litteram, trebuia să fie
simbolul
marelui Cuvânt creator care trăieşte în natură şi în
întregul Univers
şi care se reaprinde în noi când ne cunoaştem în mod
corect, care în
acele împrejurări ce, după mersul naturii, se potrivesc
îndeosebi
pentru aceasta, trebuie să fie aduse în conştienţa întregii
omeniri.
Aceasta a fost intenţia când s-au instituit marile sărbători. Să
încercăm să folosim cunoaşterea noastră, adică ceea ce ne
străduiam să
ne însuşim în cursul prelegerilor de ştiinţa spiritului,
pentru a
înţelege ceea ce vechii înţelepţi exprimau în
sărbătoarea Crăciunului.
Această sărbătoare a Crăciunului nu este numai o sărbătoare
creştină. Ea a existat pretutindeni unde se exprima o simţire
religioasă. Dacă vă întoarceţi la vechiul Egipt, cu multe mii de
ani
înainte de Christos, dacă treceţi în Asia şi chiar dacă
urcaţi în
ţinuturile noastre, de asemenea cu mulţi ani înainte de Christos,
găsiţi pretutindeni aceeaşi sărbătoare în zilele în care
creştinismul
prăznuieşte naşterea lui Christos.
Ce fel de sărbătoare era aceasta care avea loc în aceste zile
peste
tot pe Pământ din timpuri străvechi? Nu ne vom referi la nimic
altceva
decât la acele minunate sărbători de foc care erau celebrate
în
ţinuturile Europei de Nord şi Centrale în timpurile vechi. Era
perioada
când acea sărbătoare era ţinută în regiunile noastre,
în Scandinavia,
Scoţia, Anglia, în cercurile vechilor celţi, cu predilecţie de
către
preoţii lor, aşa-numiţii druizi. Ce se sărbătorea atunci? Se sărbătorea
iarna care se termina şi primăvara care se anunţa din nou.
Bineînţeles,
prin faptul că ne îndreptăm spre Crăciun încă mergem spre
iarnă. Dar în
natură se anunţă deja o victorie, care pentru om poate fi simbolul unui
timp al speranţei, sau, mai bine spus – dacă folosim cuvântul
care este
prezent aproape în toate limbile pentru această sărbătoare –,
simbolul
unei sărbători a siguranţei, a încrederii şi a credinţei.
Simbolul este victoria Soarelui asupra forţelor din natură care
acţionează împotriva lui. Noi simţim cum zilele se scurtează tot
mai
mult. Scurtarea zilelor este pentru noi o expresie a morţii sau, mai
bine spus, pentru adormirea forţelor naturii până la ziua
în care
prăznuim Crăciunul şi în care strămoşii noştri îşi aveau
sărbătoarea
lor... O dată cu aceasta zilele încep să crească. Lumina Soarelui
îşi
sărbătoreşte victoria asupra întunericului. Astăzi, când
cugetăm în mod
materialist, ne apare mult mai mult ca un eveniment la care nu ne mai
gândim în mod special. Celor care aveau un sentiment viu şi
o
înţelepciune legată de sentiment, acesta le apărea ca expresia
vie a
unei trăiri spirituale, a trăirii divinităţii însăşi, care ne
conduce
viaţa. Ca şi cum în fiecare viaţă de om are loc un eveniment
important
care hotărăşte ceva, aşa era resimţită în acel timp o astfel de
schimbare a Soarelui, ca ceva important în viaţa unei fiinţe
superioare. Ba, chiar mai mult: această scurtare sau lungire a zilelor
nu era resimţită nemijlocit ca o expresie a unui eveniment al vieţii
unei fiinţe superioare, ci mai mult ca un semn amintitor a ceva unic.
Şi prin aceasta ajungem la marele gând fundamental al Crăciunului
ca
sărbătoare cosmică, a unei sărbători a omenirii de primul ordin.
În timpurile în care existase o ştiinţă ocultă adevărată
– nu ca în
zilele noastre, când este contestată de concepţia materialistă
exterioară despre lume, ci în sensul că ea acţiona ca un fior de
viaţă
al existenţei poporului –, în acele vremuri, de Crăciun, se vedea
împlinindu-se în natură ceva care era perceput ca o piatră
indicatoare,
ca un semn de rememorare al unui mare eveniment care a avut loc
cândva
pe globul nostru pământesc. Iar preoţii, care erau
învăţătorii
poporului, care-i adunau pe cei mai apropiaţi în jurul lor pentru
a le
dezvălui o mare taină în aceste zile, la miez de noapte, le
spuneau
aproximativ următoarele: Azi vedem anunţându-se victoria Soarelui
asupra întunericului. Tot aşa s-a întâmplat odată şi
pe Pământul
acesta. Atunci Soarele şi-a sărbătorit marea victorie asupra
întunericului. S-a întâmplat astfel: până
atunci, pe Pământul nostru,
totul era fizic, viaţă corporală, dezvoltat aproape până la
animalitate. Ceea ce trăia pe Pământul nostru ca regn mai
înalt abia se
afla la treapta la care se pregătea pentru a primi sufletul omenesc
nemuritor. Apoi a venit un moment, un mare moment al evoluţiei
umanităţii, când a coborât din înălţimi dumnezeieşti
sufletul uman
nemuritor, netrecător. Viaţa s-a desfăşurat până atunci astfel,
încât
trupul omului devenise apt să preia în sine sufletul netrecător.
Acest
precursor al omului se afla, de fapt, pe o treaptă mai înaltă
decât
cred cercetătorii materialişti. Dar partea spirituală, partea
nemuritoare nu era încă în acesta. Ea a coborât pe
Pământ de pe o altă
planetă, superioară; Pământul trebuia să devină acum scena
acţionării
sale, locul de reşedinţă a ceea ce acum este de nepierdut, a sufletului
nostru.
Pe aceşti precursori îi numim rasa lemuriană [4].
Ei
i-a urmat rasa
atlanteană şi apoi a noastră, pe care o numim ariană. În cadrul
acestei
rase lemuriene trupurile umane au fost fecundate de sufletul uman
superior. „Coborârea fiilor divini ai spiritului“ este numită de
ştiinţa ocultă acel moment important al evoluţiei umanităţii. Din acel
timp acest suflet omenesc lucrează în corpul uman pentru evoluţia
sa
superioară. Altfel decât gândeşte ştiinţa materialistă a
naturii –
astăzi pot doar să fac o aluzie, în alte conferinţe am vorbit pe
larg
despre aceasta şi acest lucru trebuie să-l ia în considerare
aceia care
sunt pentru prima oară aici şi ar putea considera ceea ce spun eu ca
ceva fantezist –, altfel stăteau lucrurile în momentul în
care corpul
uman a fost fecundat de sufletul nepieritor. Contrar concepţiei
cercetătorilor materialişti ai naturii, atunci s-a
întâmplat ceva în
marele Univers care aparţine evenimentelor celor mai importante din
evoluţia umanităţii.
Atunci s-a format pentru prima oară acea constelaţie, acea
poziţionare reciprocă a Pământului, Lunii şi Soarelui care a
făcut
posibilă coborârea sufletelor. Soarele a căpătat atunci pentru om
acea
importanţă pe care o are pentru creşterea sa, pentru progresul său pe
Pământ şi totodată pentru celelalte creaturi care-i aparţin,
pentru
plante şi animale. Numai cel care-şi limpezeşte în mod spiritual
întreaga devenire a umanităţii şi a Pământului va
recunoaşte corect
această relaţie dintre Soare, Lună, Pământ şi omul care trăieşte
pe
Pământ. A existat un timp – aşa se propovăduia în acele
timpuri vechi –
în care Pământul era unit cu Soarele şi cu Luna. Ele mai
alcătuiau un
singur corp. Pe atunci, entităţile aveau încă altă formă şi alt
aspect
decât cele care trăiesc în prezent pe Pământ, căci
erau corespunzătoare
(adaptate) acelui corp cosmic alcătuit din Soare, Lună şi Pământ.
Tot
ce trăieşte pe acest Pământ şi-a dobândit entitatea prin
aceea că mai
întâi Soarele, apoi Luna s-au separat şi că aceste corpuri
cereşti au
intrat într-o relatie exterioară cu Pământul nostru.
În această relaţie
se află taina apartenenţei spiritului uman la întregul spirit
universal
numit Logos în ştiinţa ocultă şi care cuprinde totodată Soarele,
Luna
şi Pământul. În această ţesătură trăim, acţionăm şi existăm
noi.
Aşa cum Pământul s-a născut din corpul care cuprindea Soarele
şi
Luna, tot aşa s-a născut şi omul dintr-un spirit, dintr-un suflet care
aparţine concomitent şi Soarelui şi Pământului şi Lunii.
Când omul
priveşte în sus spre Soare, spre Lună, el nu trebuie să perceapă
numai
aceste corpuri fizice exterioare, ci trebuie să vadă în ele
corpuri
exterioare pentru entităţi spirituale. Acest lucru, desigur,
materialismul actual l-a uitat. Dar cine nu mai poate vedea în
Soare şi
Lună corpurile unor spirite nu poate vedea nici în trupul omului
corpul
unui spirit. Pe cât este de adevărat că trupul omului este
purtătorul
unui spirit, tot pe atât este de adevărat că toate corpurile
cereşti
sunt purtătoare ale unor entităţi spirituale. Acestor entităţi le
aparţine şi omul. Aşa cum corpul său este separat de forţele care
acţionează pe Soare şi pe Lună, tot aşa şi în sufletul său este
activă
aceeaşi spiritualitate care stăpâneşte pe Soare şi pe Lună. Iar
în timp
ce omul a ajuns pe Pământ fiinţa care este, el a devenit
dependent de
acel mod de acţiune a Soarelui în care acesta a intrat ca un corp
deosebit care luminează Pământul.
Astfel, vechii noştri precursori se simţeau copii ai
întregului
Univers şi îşi spuneau: Prin ceea ce, datorită spiritului solar,
a fost
realizat în forma spiritului nostru, noi am devenit oameni.
Victoria
Soarelui asupra întunericului înseamnă pentru noi totodată
şi amintirea
victoriei pe care, în acele timpuri în care Soarele a
luminat pentru
prima oară aşa cum luminează el astăzi Pământul, a repurtat-o
sufletul
nostru. O victorie a Soarelui a fost când sufletul nemuritor a
pătruns
atunci, în semnul Soarelui, în trupul fizic, s-a afundat
în întunericul
dorinţelor, faptelor şi patimilor.
Să ne imaginăm acum viaţa spiritului. Întunericul premerge
victoriei
Soarelui. Şi acest întuneric a urmat unui timp solar anterior. La
fel
s-a întâmplat şi cu sufletul uman. El a apărut din
divinitatea
primordială, dar a trebuit să stea un timp cufundat în
inconştienţă,
pentru a construi în cadrul acestei inconştienţe natura umană
inferioară; acest suflet uman a construit natura umană inferioară,
pentru a locui în sălaşul lucrat de el însuşi. Dacă un
maistru
constructor construieşte o casă prin forţele sale cele mai bune şi mai
târziu se mută el însuşi în aceasta, este o parabolă
corectă pentru
mutarea sufletului uman în corpul uman. Dar sufletul omenesc nu
putea
lucra în acel timp la sălaşul său. Această lucrare inconştientă
este
exprimată în parabolă prin întuneric. Iar trecerea la
starea de
conştienţă, iluminarea sufletului uman conştient, este exprimată
în
parabolă prin victoria Soarelui.
Această victorie solară însemna, pentru cei care aveau un
sentiment
viu al legăturii omului cu Universul, clipa în care primiseră
lucrul
cel mai important pentru existenţa lor pământească. Acest moment
măret
era fixat în acea sărbătoare.
În toate timpurile, drumul prin agitaţia lumii
pământeşti este
imaginat în aşa fel încât omul devine din ce în
ce mai asemănător cu
mersul ritmic, regulat al naturii. Dacă privim prin intermediul
sufletului omului la întregul care-i cuprinde viaţa, dacă privim
la
mersul Soarelui în Univers şi la tot ce este legat de acest mers,
devine clar ceva a cărui percepţie, simţire este de o infinită
importanţă: ritmicitatea imensă, armonia imensă în contrast cu
haoticul, nearmoniosul propriei naturi umane. Priviţi în sus,
spre
Soare, urmăriţi-l în drumul său şi veţi vedea cât de
ritmic, cât de
regulat se derulează apariţiile sale în evoluţia sezonieră şi
în cursul
zilei. Şi veţi vedea cât de regulat şi ritmic se leagă totul sub
rotaţia Soarelui în ceea ce numim natură.
Am subliniat şi în alte rânduri că la entitătile care se
află sub
nivelul omului totul este ritmic. Imaginaţi-vă că Soarele ar fi deviat
pentru o fracţiune de secundă din drumul său şi gânditi-vă la
dezordinea de nedescris care s-ar instala în Universul nostru.
Universul există datorită acestei mari, puternice armonii din mersul
Soarelui. De această armonie se leagă procesele vitale ritmice ale
tuturor fiinţelor care depind de Soare. Soarele, în evoluţia sa
sezonieră, trezeşte la viaţă fiinţele naturii primăvara.
Gândiţi-vă că
toporaşii ar înflori la alt timp decât cel cu care sunteţi
obişnuit.
Imaginaţi-vă că semănatul s-ar realiza la un alt moment, iar recoltarea
la alt timp decât se face. În natură, totul este dependent
de mersul
ritmic al Soarelui. Chiar şi la om totul este ritmic, regulat şi
armonios, în măsura în care nu depinde de patimile
omeneşti, de
instincte sau chiar şi de raţiunea sa. Observaţi pulsul, mersul
digestiei şi admiraţi marele ritm şi simţiţi marea, infinita
întelepciune care se manifestă în întreaga natură şi
comparaţi apoi
aceasta cu neregularitatea, haoticul care acţionează în patimile,
poftele şi dorinţele omeneşti şi mai ales în raţiunea şi
gândirea
umane. Faceţi să se perinde prin faţa spiritului dumneavoastră
regularitatea pulsului, a respiraţiei dumneavoastră şi comparaţi-o cu
neregularitatea gândirii, simţirii şi voinţei. Este o
pâlpâire de
lumini rătăcitoare.
Dimpotrivă, imaginaţi-vă cât de înţelept sunt ordonate
forţele de
viaţă, cum ritmicul trebuie să biruie haoticul. Ce nu încalcă
orice
patimă omenească şi dorinţa de savurare în legătură cu ritmul
corpului
uman! Am mai vorbit aici despre cât de uimitor este pentru cel
care
face cunoştinţă prin ştiinţa anatomiei cu inima, acest organ uman
orânduit atât de minunat, şi ce are de îndurat
aceasta prin aceea că
omul acţionează asupra bătăii ritmice, armonioase a inimii prin
consumul de ceai, cafea ete. Aşa stau lucrurile cu întreaga
natură
ritmică, divină, plină de înţelepciune care era admirată de
precursorii
noştri, al căror suflet este Soarele cu mersul lui regulat.
În timp ce înţelepţii şi discipolii lor priveau în
sus, spre Soare,
ei îşi spuneau: Tu eşti imaginea a ceea ce acest suflet, care s-a
născut cu tine, încă nu este, dar ceea ce el trebuie să devină.
Ordinea
divină a lumii se înfăţişa pentru aceşti înţelepţi,
în toată gloria ei.
Aceasta o exprimă şi concepţia creştină, în timp ce spune că
slava
trebuie să fie în înălţimile cereşti. Cuvântul slavă
(glorie) înseamnă
revelare şi nu cinste. Nu ar trebui să se spună: Cinstire lui Dumnezeu
în înălţimi, ci: Astăzi este revelarea lui Dumnezeu
în Ceruri. –
Aceasta redă adevărul propoziţiei. Iar în această propoziţie se
poate
simţi pe deplin gloria care circulă prin lume. În timpurile mai
vechi
lucrurile erau resimţite în aşa fel încât armonia
cosmică era
considerată mare ideal pentru cel care trebuia să fie conducător al
omenirii. Din această cauză, în toate timpurile şi pretutindeni
unde
exista o conştienţă a acestor lucruri avem de-a face cu „eroi solari“.
În templele unde avea loc iniţierea se făcea distincţie
între şapte
grade. Vi le voi prezenta cu numele folosite de perşi. Primul grad este
cel în care omul depăşea simţirea de toate zilele şi ajungea la o
simţire sufletească superioară şi la cunoaşterea spiritului. Un astfel
de om se numea „corb“. Din această cauză, corbii sunt cei care anunţă
în temple ceea ce se întâmplă afară, în lume.
Când poemele de
înţelepciune ale Evului Mediu au vrut să prezinte în
persoana unui
conducător medieval un iniţiat care trebuia să aştepte în
interiorul
Pământului, acolo unde se află comorile de înţelepciune ale
Pământului,
acea mare clipă în care creştinismul trebuia să înnoiască
omenirea,
când acest poem medieval a modelat personajul lui Barbarossa, el
a dat
din nou corbilor rolul de vestitori. Chiar şi Vechiul Testament
vorbeste de corbi în Cartea lui Ilie.
Iniţiaţii de gradul doi sunt „ocultiştii“; cei de gradul trei
„combatanţii“, cei de gradul patru sunt „leii“. Cei de gradul cinci
sunt desemnaţi cu numele propriului popor, „perşi“ sau „indieni“ etc.;
abia iniţiatul de gradul cinci este adevăratul reprezentant al
poporului său. Iniţiatul de gradul şase se numeşte „erou solar“ sau
„alergător solar“. Iniţiatul de gradul şapte poartă numele de „părinte“
(„Tată“).
De ce iniţiatul de gradul şase se numea erou solar? Cel care a urcat
atât de sus pe scara cunoaşterii spirituale trebuia să-şi fi
dezvoltat
o viaţă interioară care să se desfăşoare după modelul ritmului divin
din întreagul Cosmos. El trebuia să simtă, să perceapă, să
gândească
astfel încât să nu mai existe în el nimic haotic,
nimic neritmic, nimic
nearmonios, ci să fie plin de o armonie sufletească, în
consonanţă cu
armonia solară exterioară. Aceasta era ceea ce se cerea unui iniţiat de
gradul şase. El era prezentat ca sfânt, ca model, ca ideal şi se
spunea
despre el: Pe cât de mare nenorocire ar fi pentru Univers, dacă
ar fi
posibil ca Soarele să se abată pentru un sfert de minut de la traseul
său, tot atât de mare nenorocire ar fi dacă un erou solar s-ar
abate de
la calea marii moralităţi, de la calea ritmului sufletesc, de la
armonia spirituală chiar şi numai pentru o clipă. Cel care găsea
în
spiritul său o cale atât de sigură ca şi Soarele în Univers
era numit
erou solar. Asemenea eroi solari aveau toate popoarele.
Savanţii noştri ştiu foarte puţin despre aceste lucruri. De fapt,
îi
frapează faptul că s-au cristalizat mituri solare în jurul vieţii
tuturor marilor întemeietori de religii. Ei nu ştiu însă că
la
ceremoniile de iniţiere se obişnuia să se facă din eroii conducători
eroi solari, deci nu este de mirare că ceea ce se străduiau cei vechi
să introducă în acest proces este din nou scos la iveală de
cercetarea
materialistă. În cazul lui Buddha şi chiar al lui Christos s-au
căutat
şi s-au găsit astfel de mituri solare. Ele au fost mai
întâi introduse
în ei, astfel încât reprezentau o amprentă a ritmului
solar. Aceşti
eroi solari erau marile modele care trebuiau urmate în viaţă.
Ce se credea că se întâmpla în sufletul unui
astfel de erou care
obţinuse această armonie interioară? Se credea că în el nu mai
trăieşte
numai un suflet uman individual, ci că apare ceva din sufletul
universal care circulă în întregul Univers. Acest suflet
universal care
se află în întregul Univers era numit în Grecia
Chrestos şi este
cunoscut la înţelepţii cei mai mari din Orient drept Buddhi.
Când omul
nu se mai simte numai purtătorul sufletului său individual şi în
sine
trăieşte ceva din universal, atunci el creează în sine
însuşi o imagine
a ceea ce se uneşte ca suflet solar cu corpul uman; el a creat ceva de
o foarte mare importanţă pe drumul umanităţii.
Să contemplăm un om cu un suflet astfel înnobilat şi vom putea
să
evocăm viitorul neamului omenesc şi întreaga legătură a acestui
viitor
cu ideea sau cu reprezentarea omenirii în general. Aşa cum se
prezintă
omenirea astăzi nu ne putem imagina altceva decât că oamenii iau
o
decizie printr-un fel de majoritate, printr-o hotărâre
majoritară.
Acolo unde astfel de hotărâri majoritare sunt privite ca ceva
ideal nu
s-a înţeles încă ce este în realitate adevărul.
Adevărul trăieşte în
noi când luăm hotărârea să gândim logic. Nu ar fi
oare un nonsens să
hotărâm prin decizie majoritară că doi ori doi fac patru sau trei
ori
patru fac doisprezece? Dacă omul a hotărât o dată care este
adevărul,
atunci, chiar dacă milioane de persoane vor spune că lucrurile stau
altfel, el va avea totuşi în sine siguranţa că hotărârea sa
este
corectă.
Am ajuns foarte departe cu privire la gândirea ştiinţifică, la
acea
gândire care nu mai este atinsă de patimile, poftele şi
instinctele
omeneşti. Pretutindeni unde intervin patimi, pofte şi instincte aflăm
încă dezbateri şi gâlcevi, o dezordine confuză, aşa cum, de
fapt,
produc un haos sălbatic viaţa de pofte şi viaţa instinctuală. Dacă
însă
poftele, instinctele şi patimile s-au limpezit, devenind pure şi ideale
faţă de ce se numeşte Buddhi, faţă de ce se numeşte Chrestos, dacă ele
s-au ridicat până la acea înălţime la care se află în
prezent gândirea
logică, nepătimaşă, atunci se atinge ceea ce ne luminează, ca ideal
propriu-zis al umanităţii, în vechile religii de
înţelepciune, în
creştinism în ştiinţa spiritului antroposofică. Când
gândirea şi
simţirea noastră s-au clarificat în aşa fel încât
ceea ce simte unul
consună în mod armonios cu ceea ce simt alţii, când pe
acest Pământ va
fi sosit timpul pentru sentiment şi modul de receptare aşa cum a venit
pentru raţiunea uniformizatoare, când Buddhi-Chrestos va fi
încorporat
în neamul omenesc, atunci idealul vechilor învăţători de
înţelepciune,
al creştinismului, al antroposofiei va fi împlinit. Atunci nu va
trebui
supus votului ce se consideră bine, nobil şi corect, nici ce am
recunoscut că este logic corect şi logic fals. Oricine îşi poate
aduce
în sufletul său acest ideal, şi când o face are în
faţa sa idealul
eroului solar, acelaşi pe care îl au toţi învăţătorii
ocultişti care
sunt iniţiaţi de gradul şase.
Înşişi misticii germani din Evul Mediu simţeau acest lucru,
în timp
ce rosteau un cuvânt cu înţeles adânc, cuvântul
îndumnezeire. El a
existat în toate
religiile de înţelepciune. Ce înseamnă acest cuvânt?
Înseamnă
următoarele: Cândva, cei pe care azi îi considerăm spirite
ale
Universului au trecut şi ei printr-o treaptă pe care în prezent
se află
omenirea, prin haotic, care a răzbit până la treapta lor divină,
unde
exteriorizările lor vitale umplu de sunete armonioase Cosmosul. Ceea ce
ne apare în prezent ca mers armonios al Soarelul în timpul
anului, în
creşterea plantelor, în viaţa animalelor a fost cândva
haotic şi a
ajuns până la această mare armonie. În etapa în care
s-au aflat aceste
spirite trăieşte în prezent omul. El se va dezvolta de la stadiul
haotic până la o armonie viitoare, care va fi modelată după
Soarele
actual, după armonia universală actuală.
Acest lucru, introdus în sufletul nostru nu ca teorie, ca
învăţătură, ci ca simţire vie, este revelat de simţirea
antroposofică
de Crăciun. Dacă percepem în mod corect că gloria, revelarea
armoniei
divine, apare în înalturile cerului şi dacă ştim că
revelarea acestei
armonii va răsuna cândva din sufletele noastre, atunci simţim
celălalt
lucru care va pătrunde în umanitate prin această armonie,
resimţim
pacea celor de bunăvoinţă. În felul acesta se unesc cele două
sentimente, care sunt sentimente ale Crăciunului. Dacă ne adâncim
în
marea ordine divină a lumii, în revelaţie, în gloria din
înalturile
cerului şi ne îndreptăm privirea spre viitorul omenirii, putem
presimţi
de pe acum acea armonie care-şi va face loc pe Pământ în
viitor, în
oamenii care au sentimentul şi receptivitatea pentru aceasta. Cu
cât se
afundă mai adânc în noi ceea ce simţim în lume ca
armonie, cu atât mai
multă pace şi consens vor fi pe acest Pământ.
Acum, marele ideal al păcii se prezintă în faţa sufletului
nostru ca
o percepţie a naturii de cea mai înaltă calitate, când
în zilele de
Crăciun simţim şi percepem în mod corect mersul Soarelui în
natură.
Când resimţim, în aceste zile, victoria luminii solare
asupra
întunericului obţinem marea siguranţă, marea încredere că
propriul
nostru suflet aflat în evoluţie se leagă cu această armonie a
lumii şi
nu vom lăsa să se reverse în mod inutil în sufletul nostru
ceea ce
trăieşte în această armonie a lumii. Atunci trăieşte în noi
ceva
armonios, atunci se afundă în suflet sămânţa care aduce
pacea pe acest
Pământ, în sensul păcii religiilor. Sunt de bunăvoinţă cei
care resimt
o pace ca cea care acoperă Pământul, când se realizează
acea treaptă
superioară a concordiei pentru sentiment şi dispoziţie sufletească pe
care în prezent au atins-o numai pentru raţiunea uniformizatoare.
Atunci, în locul disputelor, a învrăjbirii se va fi
instalat iubirea
care circulă prin toate, despre care Goethe, în Imnul pe care l-am reprodus, spune
că prin câteva sorbituri din această cupă a iubirii suntem
despăgubiţi
pentru o viaţă plină de trudă.
Din această cauză, Crăciunul este o sărbătoare a siguranţei, a
încrederii şi a speranţei în toate religiile de
înţelepciune, pentru că
în această zi resimţim că lumina trebuie să învingă.
Grăuntele aşezat
în pământ va lăstări din sine ceva care caută lumina şi
care trebuie să
se dezvolte în lumina anului care renaşte. La fel ca grăuntele
care
este pus în pământ şi se ridică maturizându-se
în lumina Soarelui este
şi adevărul divin, sufletul adevărat şi divin coborât în
adâncul vieţii
pătimaşe şi instinctuale. El trebuie să se maturizeze aici, jos,
în
întuneric, sufletul solar divin. Şi pe cât de adevărat este
că sămânţa
se maturizează în pământ, că această maturizare este
posibilă prin
victoria luminii asupra întunericului, tot atât de adevărat
este faptul
că victoria luminii sufletului devine posibilă prin victoria luminii
asupra întunericului sufletului. Şi pe cât este de adevărat
că în
întuneric nu este posibilă decât confruntarea şi în
lumină numai pacea,
tot atât de adevărat este că o dată cu întelegerea corectă
se va
instaura şi armonia luminii, pacea lumii. Acesta este cuvântul
adânc,
adevărat al creştinismului: Gloria în aceste zile, revelaţia
în aceste
zile a forţelor dumnezeieşti, în înalt, în ceruri şi
pace oamenilor de
bunăvoinţă.
Tot din această mare percepţie a Cosmosului în secolul al
IV-lea s-a
hotărât şi Biserica creştină să mute sărbătoarea de naştere a
Mântuitorului lumilor [5] în aceleaşi
zile în
care se sărbătorea de către
toate marile religii de înţelepciune victoria luminii asupra
întunericului. Până în secolul al IV-lea sărbătoarea
Crăciunului,
sărbătoarea naşterii lui Christos se prăznuia la date diferite. Abia
în
secolul al IV-lea s-a luat hotărârea să se accepte sărbătorirea
naşterii Mântuitorului Christos în ziua în care
dintotdeauna s-a serbat
victoria luminii asupra întunericului.
Azi nu ne putem ocupa de învăţăturile de înţelepciune ale creştinismului, care vor face obiectul unei prelegeri în anul viitor [6]. Un lucru trebuie însă spus de pe acum, că nu este nimic mai corect decât transpunerea în acest timp al anului a sărbătoririi zilei de naştere a individualităţii dumnezeieşti care oferă pentru creştini garanţia, siguranţa că sufletul său, divinitatea sa, va repurta de aici victoria asupra a tot ce este întuneric în lumea exterioară.
În felul acesta, Crăciunul este în consonanţă cu toate
marile
religii ale lumii. În timp ce răsună clopotele creştine de
Crăciun,
omul ştie că sărbătoarea a început în toată lumea. A
început
pretutindeni unde a fost înţeles marele progres al sufletului
uman,
acolo unde a avut loc exersarea autocunoaşterii în sens practic.
Nu o resimţire abstractă, nedeterminată a naturii este ceea ce am
vrut să vă evoc astăzi, ci o resimţire a acesteia în deplină
spiritualitate. Dacă ne vom aminti cuvintele lui Goethe: „Natura. Noi
suntem înconjuraţi şi îmbrăţişaţi de ea“ etc., devine
limpede că noi nu
interpretăm natura în sensul materialist, ci că vedem în ea
expresia
exterioară şi fizionomia spiritului cosmic divin. Şi aşa cum corporalul
s-a născut din corporal, sufletescul şi spiritualul din sufletescul
divin şi din spiritualul divin, aşa cum corporalul, trupescul se leagă
numai de forţele materiale, tot astfel sufletescul se leagă cu
spiritualul.
Pentru a simţi şi a resimţi acest lucru o dată cu întregul
Univers,
pentru a folosi cunoaşterea, gândirea noastră cu scopul de a ne
considera în modul cel mai determinat uniţi cu întregul
Univers, în
acest scop există marile sărbători ca simboluri pentru umanitate. Iar
când se va simţi din nou ceva despre aceste lucruri, atunci
aceste
sărbători vor fi altceva decât sunt în prezent, atunci ele
vor fi
pentru noi ceea ce trebuie să fie cu adevărat: puncte nodale ale anului
care ne leagă de Spiritul Cosmosului.
Dacă ne-am îndeplinit în cursul anului sarcinile care
decurg din
viaţa cea de toate zilele, în acest moment putem privi la ceea ce
ne
leagă de infinit. Şi dacă a trebuit să obţinem în cursul anului
unele
lucruri prin eforturi deosebite, în aceste zile căpătăm un
sentiment
despre faptul că mai presus de orice luptă şi mai presus de orice haos
există o pace şi o armonie. Din această cauză aceste sărbători sunt
sărbătorile marilor idealuri; şi Crăciunul este sărbătoarea naşterii
celui mare ideal al umanităiii, a idealului pe care trebuie să şi-l
cucerească omenirea, dacă vrea să-şi atingă menirea. Sărbătoarea
naşterii a ceea ce omul poate resimţi, percepe şi dori, aceasta este
Crăciunul corect înţeles.
Ştiinţa spiritului îşi propune să contribuie la
înţelegerea corectă
a acestei sărbători. Nu o dogmă, nu o simplă învăţătură sau o
filosofie
vrem să trimitem în lume, ci viaţă. Acesta este idealul nostru,
ca
toate cele ce spunem şi propovăduim, ceea ce este conţinut în
scrierile
noastre, în ştiinţa noastră să treacă în viaţă. Acest lucru
se va
întâmpla când omul va aplica antroposofia în
viaţa de toate zilele în
toate privinţele, astfel încât să nu trebuiască să mai
vorbim de
ştiinţa spiritului, când din toate amvoanele va răsuna viaţa
ştiinţei
spiritului prin cuvintele adresate credincioşilor, fără a se pronunţa
cuvântul teosofie sau ştiinţa spiritului. Când în
toate sălile de
judecată se vor analiza faptele oamenilor cu o simţire caracteristică
ştiinţei spiritului, când la patul bolnavului medicul va simţi şi
vindeca conform ştiinţei spiritului, când la şcoală profesorul va
dezvolta ştiinta spiritului pentru copilul în creştere,
când pe toate
străzile se va gândi, simţi şi acţiona în spiritul ştiinţei
spiritului,
astfel încât învăţătura sa să fie de prisos, atunci
idealul nostru va
fi fost atins, atunci ştiinţa spiritului va aparţine vieţii de toate
zilele.
Atunci însă ştiinţa spiritului va pătrunde şi în marile
puncte de
cotitură sărbătoreşti, iar omul îşi va lega viaţa cotidiană de
spiritual prin gândirea, simţirea şi voinţa conforme cu ştiinţa
spiritului. Pe de altă parte, el va lăsa ca veşnicul şi nepieritorul,
soarele spiritual să lumineze şi să intre în sufletul său
în zilele
marilor sărbători, care-i vor aminti că în el există o sine
adevărată,
superioară, ceva dumnezeiesc, înrudit cu Soarele, ceva plin de
lumină,
care va învinge întunericul, tot ce este haos, care dă pace
sufletească, care va acţiona în spirit echilibrator faţă de orice
luptă, orice război şi orice nemulţumire în lume.
NOTE
1.
Compară cu R. Steiner, Enigmele lumii şi
antroposofia, conferinţe ţinute la Berlin, 1905/1906, nr. bibl.
54, ediţie completă, Dornach, 1966.
2.
Din imnul în proză Die Natur
(Natura – n.tr.).
3.
Goethe, Faust, I, Pădure şi peşteră.
4.
Compară cu capitolul „Evoluţia cosmică şi omul“, în R. Steiner, Ştiinţa ocultă,
nr. bibl. 13, ediţie completă, Dornach, 1977.
5.
Aproximativ anul 354; data a fost mutată de la 6 ianuarie la 25
decembrie.
6.
Conferinţa din 1 februarie 1906, în R. Steiner Enigmele lumii şi
antroposofia, nr. bibl. 54, ediţie completă, Dornach, 1966.
