|
La începutul secolului al XX-lea, R. Steiner era membru al Societăţii teosofice. Aceasta explică de ce foloseşte expresii ca rase şi subrase, pe care le va considera mai târziu ca fiind necorespunzătoare pentru conţinutul noţiunilor 1a care se referă. Astfel, o dată cu întemeierea mişcării antroposofice termenul de subrase este înlocuit cu cel de epoci culturale postatlanteene. Pentru respectarea textului original, am păstrat termenul de subrase, care trebuie considerat că desemnează epocile culturale. Prin rase sunt desemnate marile perioade ale Pământului actual. Rasa a cincea se referă, aşadar, la perioada a cincea, cea postatlanteeană (n. tr.).
Cel care trece azi printre pomii de Crăciun ridicaţi pe străzi ar putea crede cu uşurinţă că pomul de Crăciun este ceva foarte vechi. Dar tocmai prin intermediul acestuia puteţi percepe transformările obiceiurilor şi tradiţiilor, căci pomul de Crăciun [1], care nu lipseşte, în prezent, din aproape nici o casă, nu are nici măcar o vechime de o sută de ani. Acum o sută de ani nu aţi fi putut umbla pe străzi împodobite astfel cu pomi de Crăciun. Ar fi de asemenea inutil să căutaţi în creaţia poetică de acum o sută, o sută douăzeci de ani un cântec care să slăvească pomul de Crăciun. Acesta trebuie să vi se pară un fenomen curios, căci pomul de Crăciun a fost slăvit de poeţi în timpul în care el a apărut. El este o apariţie cu totul nouă, ceva care a căpătat o răspândire generală în Europa abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun, ca simbol al sărbătorii de Crăciun, apare abia în jurul anului 1800; sărbătoarea de Crăciun este însă străveche, la început nu era creştină. Ea a fost celebrată în toate timpurile despre care putem avea informaţii istorice.
În creştinism, Crăciunul a fost considerat simbol al naşterii
Mântuitorului creştin abia din secolul al IV-lea al calendarului
nostru. În nici un caz el nu a fost sărbătorit, în primele
secole
creştine, la 25 decembrie ca aniversare a fondatorului creştinismului;
el a primit această calitate abia în secolul al IV-lea. Totuşi
atât în
Imperiul roman, cât şi la vechii celţi, la populaţiile germanice
şi
chiar în vechiul Egipt şi încă în câteva
ţinuturi se sărbătorea totuşi
un anumit eveniment, în acel moment al anului. Ce se sărbătorea
la
aceste popoare era însă altceva; abia în secolul al IV-lea
după
calendarul nostru sărbătoarea a fost pusă în legătură cu
aniversarea
fondatorului creştinismului.
S-ar putea conchide din acest fapt că Biserica creştină a făcut ceva
care din punct de vedere istoric ar fi împotriva oricărei datini
şi a
vrut să corecteze ceva prin aceasta. Dar nu acesta este adevărul. Cine
înţelege cu adevărat semnificaţia sărbătorii Crăciunului
recunoaşte
înţelepciunea străveche ascunsă într-o astfel de
sărbătoare. Sărbători
cum sunt Sfintele Paşti, Rusaliile nu sunt nimic altceva decât
date ale
strămoşilor noştri, înscrise în timp, prin care ei,
strămoşii, ne-au
transmis nouă, urmaşilor, modul cum înţelegeau ei relaţia dintre
Univers şi om şi marile taine ale existenţei. Cine ştie să descifreze
scrierea care ne vorbeşte despre marile sărbători, cine ştie să
descifreze hieroglifele pe care ni le oferă timpul, acela pătrunde
în
misterele profunde, semnificative ale oricărei deveniri umane. Am spus
– şi vom vedea îndată în ce sens este adevărat – că
sărbătoarea
Crăciunului a fost celebrată din vremurile în care avem istorie.
Timpurile despre care cunoaştem documente istorice datează de la cea de
a treia subrasă a celei de a cincea rase [2].
Vremurile propriei noastre
subrase, în care s-au dezvoltat ştiinţa fizică şi cultura fizică,
ajung
până în secolele XV-XVI. Aceasta a fost precedată de o altă
rasă, care
ajunge până în secolele IX-VIII î.Hr., perioadă
în care Homer şi-a
prezentat creaţiile poetice în faţa grecilor. Acest timp ne
relatează
despre sentimentele şi faptele celei de a patra subrase, care a
precedat-o pe a noastră. Apoi ajungem la timpuri mai vechi, care ne
conduc însă în Antichitatea cenuşie, în timpurile
vechiului Babilon şi
ale Asiriei, în vremurile vechi ale poporului evreu, în
care preoţii
egipteni îşi păstraseră înţelepciunea, pe care o aduceau
poporului
numai sub formă exoterică. Apoi, transmiterea istorică încetează.
Ceea
ce ni s-a transmis despre istoria persană a fost consemnat abia mai
târziu. Ceea ce ne-a fost comunicat de religia sublimă a vechii
Indii,
ceea ce a fost consemnat în Vede şi în filosofia Vedanta
sunt numai
însemnări târzii faţă de acele timpuri în care au
fost împărtăşite
omenirii marile gânduri ale vechilor Rishi, care le primiseră
direct de
la spiritele divine. În felul acesta privim înapoi, din
timpul în care
ne aflăm noi înşine şi care va mai dura mult, spre epoca
greco-romană
care a tranzitat în creştinism, apoi în epoca în care
acţionau preoţii
egipteni. Apoi însă drumurile se pierd. Numai cel care poate
urmări
istoria prin alte mijloace ştie ceva despre vechea Persie. Şi mai
adânc
în trecut suntem conduşi spre timpuri în care nu mai poate
privi decât
ocultistul.
Cine vrea să înţeleagă sărbătoarea creştină trebuie să se
întoarcă
până la momentul în care a fost predată pentru prima oară
omenirii nou
apărute o nouă înţelepciune. Am ajuns astfel în mod
retrospectiv până
la timpul în care, prin inundaţii de proporţii gigantice, vechea
cultură a marelui continent atlant a dispărut şi a fost fondată o nouă
cultură a umanităţii, căreia îi aparţin epocile pe care le-am
amintit.
Un mod cu totul nou de a simţi şi gândi şi-a croit drum o dată cu
această nouă omenire. Nimic nu a fost păstrat nemijlocit din cultura
propriu-zisă a atlanţilor, fără a mai vorbi de cultura şi mai veche a
popoarelor lemuriene, care au trăit în vremuri străvechi şi au
dispărut
prin foc. Însă ceea ce omenirea a parcurs o dată trebuie ca,
atunci
când s-a ajuns la o nouă cotitură a evoluţiei, să fie străbătut
pe
scurt încă o dată.
În vechea Indie, înţelepţii Rishi priveau
înapoi spre acele
timpuri în care omenirea se afla încă pe o cu totul altă
treaptă, spre
acele timpuri în care nu existau încă un sex bărbătesc şi
unul
femeiesc, în care omul era încă o unitate. Atunci,ei
priveau
retrospectiv la acea mare unitate a neamului omenese, la acel om
primordial, Adam, numit în diferite învăţături oculte Adam
Kadmon, care
era în acelaşi timp bărbat şi femeie. Ei dădeau expresie în
mod
spiritual acelei unităţi primordiale a omenirii, prin aceea că se
refereau la fiinţa cosmică supremă cu numele sfânt nedeterminat
Brahman. La origine, Brahman este ceea ce reprezintă Unicitatea,
fundalul divin din care a purces toată diversitatea. Pe Pământ,
această
unitate nu a fost prezentă pentru om decât în timpurile
în care nu
exista încă masculinul şi femininul, în timpurile în
care încă nu
exista diversitatea, aşa cum o avem în prezent. Ceea ce ne
întâmpină
aici este ca o reflectare din spiritul marilor Rishi indieni: divina
unitate străveche a oamenilor, Adam, Kadmonul preuman în care mai
exista încă pace, spirit, claritate şi armonie; el vorbeşte prin
cuvântul Vedelor aşa cum a izvorât de pe buzele Rishilor.
Aceasta a
fost prima epocă a neamului nostru omenesc după Potop. Pe atunci nu se
vorbea încă pe Pământul nostru de o unitate triplă, de o
persoană
divină triplă. Se vorbea numai despre o Unitate primordială, despre
Brahman, în care se află cuprins totul, în care îşi
au obârşia toate
lucrurile şi fiinţele.
A venit apoi un timp în care preotul persan Zarathustra,
înţelepţii
parsismului priveau retrospectiv la acea epocă în care, din foc,
a fost
născut omul cu sexe separate, acel om care reprezintă o dualitate. Şi o
dată cu naşterea omului din foc a venit în lumea noastră
pământeană
ceva ce nu existase aici, a apărut pentru prima oară răul în
lume. În
sensul uman, răul nu fusese prezent înainte de apariţia sexelor.
Acestea au apărut la mijlocul perioadei lemuriene. Iar binele şi răul
există tot de atunci. Binele şi răul au străbătut ultima perioadă
lemuriană şi prima perioadă atlanteană.
Este interesant să se cerceteze, potrivit surselor spirituale care
se numesc Cronica Akasha, cum se dezvoltă această dualitate de forme a
umanităţii. În caietul următor al revistei „Lucifer-Gnosis“
veţi
găsi o
expunere [3] privind apariţia
dualităţii în om, cum în realitate, când a
apărut omul cu două sexe separate, sufletul omului şi forţa de voinţă
fizică fuseseră deja repartizate între cele două sexe. Chiar şi
cel
care descifrează azi ca ocultist minunatele surse care ne-au fost
păstrate în Cronica Akasha poate fi uimit – întrucât
totul este atât de
diferit de reprezentările curente asupra acestor timpuri – de modul cum
au apărut, în primele timpuri pe Pământul nostru, lucruri
atât de
fundamental diferite cum sunt bărbătescul şi femeiescul. Femeia a
desăvârşit mai întâi sufletul sub conducerea
înţelepţilor conducători
ai umanităţii; bărbatul a desăvârşit elementul voliţional. Astfel
ia
naştere o dualitate a voinţei şi a sufletului. În perioada
atlanteană
ele se opun una alteia, în cele două sexe ale umanităţii. Prin
aceea că
sufletul a pătruns în corpul fizic şi astfel a venit în
omenire răul.
Iar prin faptul că omenirea a trebuit să repete acea perioadă
caracterizată prin deosebirea dintre bine şi rău a apărut religia
focului, parsismul, învăţătura despre Ormuzd şi Ahriman. Această
epocă
premerge istoriei noastre ca epocă culturală persană.
Răul şi binele existau în religia lui Zarathustra. Încă
aici nu se
vorbea de o Treime. Aceasta a apărut mai târziu, aproximativ
în vremea
în care încep să existe documentele noastre istorice.
Cronica Akasha nu
aminteşte nimic despre o Unitate triplă în vremea preistorică.
Abia
după ce oamenii au putut face deosebirea dintre bine şi rău au fost
transpuşi în necesitatea de a-şi ridica privirea spre un al
Treilea.
Acum apare sub forma Mijlocitorului, sub forma celui care ne
întâmpină
cel mai clar în Misteriile lui Mithra, care s-au răspândit
din Persia
în întreaga lume, apare în Unitatea triplă,
Mijlocitorul,
Împăciuitorul, Mântuitorul omenirii de rău, călăuza care
conduce de la
rău la bine.
În aceste timpuri vechi a trebuit să fie văzută mereu pe plan
pământesc o imagine a divinului, o imagine a ceea ce se
întâmplase pe
bolta mare a Cerului. Dacă priviţi Zodiacul, veţi observa că în
acesta
se succed semnele Rac, Gemeni, Taur şi cel al Berbecului sau al
Mielului. Soarele, sau mai bine spus punctul vernal al Soarelui, se
deplasează după anumite legi, astfel încât în vremuri
străvechi Soarele
răsărea primăvara în semnul Racului, apoi în semnul
Gemenilor, mai
târziu în semnul Taurului şi încă şi mai târziu
în semnul Berbecului
sau al Mielului. Aproximativ în secolul al VIII-lea înainte
de naşterea
lui Christos, Soarele ajunsese pe bolta cerească în constelaţia
Berbecului sau a Mielului. Acum, în epoca noastră culturală, el
pătrunde în constelaţia Peştilor.
În funcţie de felul în care se petrec lucrurile în
lumea spirituală
se modelează ceea ce se întâmplă pe Pământ. Vă este
cunoscut semnul
Racului, dar adevărata sa semnificaţie nu este întotdeauna
înţeleasă.
Acest semn trebuie să fie cunoscut; numai atunci se va înţelege
cum ne
indică el apariţia unui timp cu totul nou. Este vorba de două spirale
înfăşurate una în cealaltă sau de două vârtejuri care
se întrepătrund.
Când se întâmplă ceva important în lume,
când un segment evolutiv se
desprinde de altul, când apare în lume ceva cu totul nou,
atunci se
încolăcesc unul în altul două astfel de vâltori.
Într-unul din aceste
vârtejuri aveţi de-a face cu cultura atlanteană, în
celălalt cu
începutul culturii postatlanteene. Strămoşii noştri vedeau pe cer
semnul exterior al apariţiei noii culturi. Apoi, mai târziu,
Soarele a
pătruns în semnul Gemenilor. Gemenii sunt un semn al binelui şi
răului;
Gemenii reprezintă semnul zodiacal care a dominat gândirea
persană.
Apoi Soarele a intrat în semnul Taurului. Prin aceasta ajungem
în a
treia subrasă căreia îi este caracteristică venerarea taurului,
boul
Apis al egiptenilor, în Babilon cultul taurului şi, în
sfârşit, în
Persia mai târzie, sacrificiul taurului în cultul mithraic.
Sacrificiul
taurului omul l-a coborât din cer, pentru că este însemnat
acolo.
Cea de a patra subrasă în care se plasează ivirea
creştinismului
începe cu aceea că Soarele pătrunde în Berbec. O legendă –
aducerea
lânii berbecului prin eroul Iason – ne prezintă acest important
moment
de cotitură. Un alt moment de cotitură important îl reprezintă
jertfirea Mielului mistic pe cruce. Aceasta este expresia istorică a
Misteriului care este înţeles prin aceea că Soarele, regentul
lumii, a
atins punctul de pe bolta cerească care este desemnat cu numele de
Berbec sau Miel.
Trebuie să înţelegem însă în mod corect toată
această evoluţie. După
dualitatea binelui şi răului apare în conştienţa umană unitatea
triplă.
Ea este prezentă în diferite religii. Este suficient să cunoaştem
ce
apare în diferitele ţări mediteraneene ca Misterii ale lui
Mithra. Să
privim un astfel de templu mithraic. Pentru cei care participă la
micile Misterii, aici se desfăşoară o activitate simbolică. Pentru cei
cărora le este permisă participarea la marile Misterii, acelaşi lucru
se desfăşoară ca realitate în spaţiul astral. Eu vă pot vorbi
numai
despre micile Misterii ale cultului mithraic. Devine vizibil taurul
simbolic. El este încălecat de Mijlocitor, Zeul. Acesta îl
ţine de nări
şi îi înfige spada lateral. Apare un şarpe, un scorpion;
deasupra
capului lui Mithra se vede o pasăre, iar sus, deasupra întregului
grup,
într-o parte Geniul cu făclia coborâtă, iar în partea
cealaltă făclia
ridicată, simbolizând Soarele în mersul lui pe bolta
cerească.
Prin aceasta ne este descrisă viaţa omului, aşa cum se oglindeşte
în
conştiinţa acelui timp. Omul ajunsese până acolo
încât îşi căuta
mântuirea mai întâi în el însuşi, căuta
cel de al treilea principiu
care, conducându-l dincolo de rău, să poată împăca răul cu
binele. Răul
îl constituie patimile, ceea ce-l trage pe om în jos, spre
Pământ, până
la ce este simbolizat de taur. Ceea ce poate însă ridica omul
spre
sinea superioară, ceea ce apare ca fiind nemuritor este Mijlocitorul,
care a distrus ceea ce este josnic, atunci când a
împlântat în mod
simbolic spada în şalele taurului. Astfel, în cea de a
treia subrasă,
apare ca Mijlocitor între bine şi rău o triadă la nivelul
divinităţii
iar prin aceasta umanitatea a înţeles ceea ce se numeşte în
teosofie
Atman-Buddh-iManas. În clipa când apare Mijlocitorul, se
înfăptuieşte
taina mistică: în conştienţa omului se trezeşte Treimea.
Astfel a fost condus omul, prin cunoaşterea umană a Unităţii, a
Dualităţii şi a Treimii, la Atman, Buddhi, Manas. Atman, sau
omul-spirit, este Unitatea pe care omul va fi capabil s-o perceapă după
ce se va fi dezvoltat în acest sens. Buddhi, sau Spiritul vieţii,
se va
exprima în om prin aceea că răul va fi învins de bine, că
dualitatea,
pe de o parte, clarifică instinctele joase sau dorinţa, iar, pe de altă
parte, instincte superioare aşa-zise de foc sau iubirea vor fi
împăcate
prin aceea că orice rău va fi devorat în focul iubirii. Manas,
sau
sinea spirituală, este principiul care domină în prezent evoluţia
umană. Aşa cum prin Mesia, Mântuitorul, se creează în lume
o
concordanţă, care trebuie să conducă de la disarmonie la armonie, tot
astfel dualitatea se rezolvă prin Treime, în care răul este
învins de
bine.
Prin aceasta, neamul omenesc a ajuns atât de departe
încât vede în
Treime întregul său destin, dar îl vede ca pe o ordine
cosmică veşnică
aflată deasupra oamenilor. Omul priveşte în sus, spre aspectul
triplu
al divinităţii, vede o unitate triplă divină în lume, iar pe sine
însuşi dependent de această unitate triplă. În adevăr, el
trebuia mai
întâi să afle că această unitate triplă divină a
coborât nemijlocit
într-un frate om. Acesta este marele eveniment care stă la
originea
calendarului nostru. Prin acesta, pentru conştiinţa umană unitatea
triplă a devenit ceva cu totul nou.
Înţelegem mai bine însemnătatea sărbătorii Crăciunului
numai dacă îl
concepem pe Mijlocitor în mod corect. Din Unitate s-a dezvoltat
Dualitatea, din Dualitate un Haos din care trebuie să se dezvolte din
nou armonie. Mijlocitorul creează această armonie. Ea nu-şi poate găsi
expresia decât într-o legitate primordială veşnică, iar
aceasta şi-a
găsit expresia simbolică – în timpul în care a luat naştere
cultul lui
Mithra – prin aceea că în om a fost văzută o imagine a acestei
legi
cosmice creatoare de armonii primordial veşnice.
În aceleaşi Misterii de care am vorbit, în tainele
religiei persane,
găsiţi o iniţiere septuplă a acelora care fuseseră admişi să aibă acces
la tainele sfinte. Primului grad îi aparţineau cei care aflau
câte ceva
despre primele taine: era gradul „corbilor“, după cum arată numele
simbolic. Cel de al doilea grad era cel al „ocultiştilor“. Gradul al
treilea era cel al luptătorilor sau „combatanţilor“ pentru Adevărul
sfânt. Al patrulea grad îl reprezentau aşa-numiţii „lei“,
iar al
cincilea grad îl constituiau „perşii“. Persan deplin era
considerat cel
în care se trezise conştienţa a ceea ce este mai spiritual
în om, ceea
ce noi numim Manas. Acesta putea fi desemnat ca iniţiat de gradul
cinci, şi era desemnat ca persan. El era un membru al unui popor
în
sensul cel mai adevărat al cuvântului; el reprezenta destinul
poporului
său. Dacă primea încă un grad de iniţiere, atunci el nu mai
reprezenta
ceea ce era poporul său, ci întreaga umanitate. El nu mai
reprezenta
doar karma poporului său, ci a întregii umanităţi, în
măsura în care ea
se dezvoltase din mijlocul rasei lemuriene, pătrunzând în
cea de a
cincea rasă-rădăcină. Atunci, un astfel de iniţiat era numit un
alergător solar sau un „erou solar“. Toţi cei pe care îi găsiţi
în
cărţi ca eroi solari nu sunt nimic altceva decât iniţiaţi de
gradul
şase. Apoi venea „Tatăl“; acesta era legat de evoluţia umanităţii
în
viitor.
Ce înseamnă a fi alergător al Soarelui? Dacă aţi putea privi
înapoi
în vremurile cele mai vechi ale sistemului nostru solar, aţi
vedea că
el a luat naştere din lupta haosului caloric şi că armonia s-a
constituit în lumea noastră din disarmonie, că pacea şi legile
s-au
dezvoltat din lipsa de pace şi disarmonie. Dar cum au luat ele naştere?
Soarele are un mers atât de bine reglat încât nici nu
ne putem imagina
că el s-ar putea abate chiar şi pentru o clipă de la calea sa; lumea
noastră este atât de puternic fundamentată în armonie,
încât Soarele
este strict determinat de calea sa prin lume, încât nimic
nu-l poate
abate de la această direcţie. În acest mers al Soarelui pe bolta
cerească, vechiul persan iniţiat, de gradul şase, vedea propriul său
destin. Soarele interiorului său, Soarele spiritului său trebuia să-i
lumineze atât de puternic încât persanului îi
era imposibil să se abată
de la calea binelui şi a înţelepciunii, ca şi Soarelui din calea
sa.
Omului care atinsese al şaselea grad de iniţiere îi era imposibil
să
devieze de la calea sa; atunci el era un erou solar, un alergător solar.
Toate gradele de iniţiere mai vechi nu aveau alt scop decât
acela de
a da această siguranţă interioară, această solaritate interioară.
Astfel, omul care ştia câte ceva despre aceste Misterii, vedea că
există o armonie profundă între destinul uman şi mersul Soarelui
pe
bolta cerească. Soarele – spunea el – determină scurtarea zilelor,
faptul că natura moare spre toamnă, că totul se retrage spre interior.
Iar dacă ajungem la momentul care în prezent este sărbătorit de
Crăciun, atunci survine o nouă cotitură: zilele încep să se
lungească,
natura renaşte. Naşterea Luminii, acesta era momentul sărbătorit din
timpurile în care se vorbea despre faptul că Lumina este simbolul
revelaţiei în lume şi în om. Astfel, în Orient toate
popoarele
aparţinând rasei noastre de bază contemplau Lumina ca o haină
pentru
organizarea înţeleaptă a lumii. Ei vedeau în Lumină haina
înţelepciunii
lumilor. Dacă ne îndreptăm privirea spre spaţiul cosmic, Lumina
apare
armonios şi puternic impregnată în stelele de pe cer. În
realitate, în
Lumină se revelează Spiritele înţelepciunii, lumina pe care
vechile
religii o priveau ca pe o haină a înţelepciunii cosmice. Aşa le-a
apărut vechilor religii Treimea, prin faptul că au sărbătorit mai
întâi
Unitatea, înţelepciunea originară, apoi Dualitatea, Lumina şi
întunericul, şi, în sfârşit, Treimea şi omul
iluminat, Învăţătorul şi
Mijlocitorul, pe Mithra.
Dar, în sensul acestei conştienţe, nu a putut deveni o
mântuire
pentru omenire până când din inimile oamenilor nu a fost
adusă la
suprafaţă conştienţa acestei armonii a lumilor. Ceea ce trăieşte
în
lume ca lumină, ca naştere a luminii, trebuie să răsară în
înseşi
inimile oamenilor în momentul de care ne apropiem acum. Faptul
mistic
exterior care s-a împlinit este, prin aceasta, fundamentarea
creştinismului. Prin Christos a apărut pe Pământul nostru ceea ce
a
fost aici de la început, care însă, în tot timpul
despre care am vorbit
acum, a rămas ascuns omenirii. În tot acest timp, omenirea a
repetat
cele trei trepte. Acum însă poate fi atins un nou vârf:
Lumina se poate
naşte din nou. Aşa cum după slăbirea continuă a Luminii care are loc o
dată cu apropierea toamnei, atunci când ajungem la schimbarea de
iarnă
a Soarelui, ea se naşte din nou, tot astfel, în cea de a patra
subrasă,
pentru omenire s-a născut Mântuitorul, Christos. El este noul
erou
solar care nu a fost numai iniţiat în adâncurile templelor
de Misterii,
ci a apărut în faţa întregii lumi ca să poată fi
mântuiţi şi aceia care
nu văd şi totuşi cred! Prin aceasta a fost dat de la sine ca, atunci
când s-a aflat că divinitatea poate coborî până la
personalitate, să se
poată pune în locul sărbătorii naşterii Luminii sărbătoarea
naşterii
eroului solar al celei de a patra rase postatlanteene.
Acest lucru s-a întâmplat în secolul al IV-lea al
subrasei noastre.
Ceea ce nu existase niciodată mai înainte se afla acum aici, şi
anume
posibilitatea ca omul să poată naşte în el însuşi Lumina.
El putea să
facă acest lucru pentru că pentru prima oară principiul Luminii se
încarnase într-un om. Deoarece s-a întâmplat
aceasta, în mod necesar
sărbătoarea schimbării de iarnă a Soarelui a fost pusă în
legătură cu
sărbătoarea lui Christos. Întreaga semnificaţie a subraselor
premergătoare este fixată şi stabilită o dată cu plasarea sărbătoririi
naşterii lui Christos în sărbătoarea schimbării de iarnă a
Soarelui.
Din afară, omului i-a apărut mai întâi Înţelepciunea
şi Lumina, acum
însă Lumina trebuie să fie scoasă la suprafaţă din inima umană.
Christos trebuia să fie născut în omul însuşi. Din această
cauză
trebuia să aibă loc Evenimentul din Palestina, un eveniment mistic şi
un fapt istoric.
Avem de-a face, aşadar, cu un eveniment mistic, şi tocmai aceasta
este marea taină atât de puţin înţeleasă: că ceea ce s-a
petrecut în
Palestina s-a întâmplat aşa cum a fost descris în
Evanghelia după Ioan
şi că este un fapt mistic. Cine nu concepe Evenimentul astfel, acela
nu-l înţelege. Dacă însă îl veţi concepe astfel,
atunci veţi şi
înţelege de ce începând din acest moment Dumnezeu
poate fi prezentat ca
personalitate şi că unitatea triplă care, mai înainte, era
reprezentată
altfel poate fi prezentată acum sub forma a trei persoane dumnezeieşti.
Christos devenise persoană, şi prin aceasta se făcuse dovada că divinul
poate fi realizat în om. Prin aceasta a apărut pe Pământ un
întâi-născut în care a sălăşluit odată dumnezeiescul.
Şi aceasta a
devenit de atunci pentru om un ideal durabil, care nu mai poate fi
distrus.
Toţi marii învăţători de înţelepciune anteriori –
egipteanul Hermes,
vechii Rishi indieni, chinezul Confucius, persanul Zarathustra – au
rostit cuvântul lui Dumnezeu, ei au fost marii Învăţători.
Cu Iisus,
cel ce a fost Christos, divinitatea a umblat pe Pământ pentru
prima
oară într-o formă umană. Mai înainte, pe Pământ nu am
avut decât Calea
şi Adevărul. Acum avem Calea, Adevărul şi Viaţa. Aceasta este marea
deosebire dintre religiile anterioare şi creştinism, faptul că cel din
urmă este împlinirea religiilor anterioare, că în cazul lui
Christos nu
avem de-a face cu un Învăţător de înţelepciune – căci
Învăţători de
înţelepciune există şi în toate celelalte religii – ci cu o
personalitate umană care trebuie venerată totodată şi ca personalitate
dumnezeiască. Din această cauză mesajul apostolilor este atât de
important: am aşezat mâinile noastre pe rănile lui, i-am auzit
mesajul.
De aici şi construirea, pe aparenţa sensibilă, pe impresia directă a
simţurilor, că nu ar trebui numai ascultat cuvântul, ci şi
privită
personalitatea. Tot de aici şi convingerea că El a fost eroul solar
cosmic într-un mod cu totul unic.
Dacă înţelegem acest lucru atunci vom realiza şi că vechea
sărbătoare a schimbării Soarelui de iarnă însemna altceva, mai
înainte,
decât sărbătoarea actuală a lui Christos. În Egipt îi
găsim pe Horus,
Isis şi Osiris, arhetipul a ceea ce trăieşte şi în creştinism.
În
vechea Indie avem de-a face cu naşterea lui Krishna din Fecioara
Sfântă. Pretutindeni găsim legături cu aceste mituri. Dar lucrul
despre
care este vorba în creştinism este ceea ce am spus adineauri:
este
împrejurarea că a devenit sfântă nu numai Treimea şi
Pătrimea, că
sfinţenia a coborât până la personalitate. Înainte
sfinţenia era divină
şi trona în înălţimi inaccesibile deasupra omului. Vechii
Învăţători de
înţelepciune, sfinţii Rishi, o venerau ca Brahman nedeterminat şi
pe
care nu o puteai exprima; vechii elevi ai lui Zarathustra o vedeau
în
dubla expresie a binelui şi răului; aşa cum am arătat, în Egipt
există
treimea Isis, Osiris şi Horus – dar faptul că divinitatea a trăit
printre oameni, că a devenit personalitate, a fost taina celei de a
patra subrase. Acesta este evenimentul cel mai important al epocii
umanităţii noastre, faptul că sărbătoarea Crăciunului, care a
reprezentat întotdeauna naşterea unui iniţiat, reprezintă acum
naşterea
marelui erou solar, a lui Christos însuşi. Astfel vedem
consonând în
mod necesar aceste două lucruri în mersul lumilor.
Dacă privim la cea de a patra subrasă şi o comparăm cu momentul
în
care ne aflăm noi înşine, atunci vedem divinitatea coborâtă
şi mai jos.
Ea a adoptat o formă specială în vremea noastră, o formă care
trebuie
să fie înţeleasă, dacă vrem să descifrăm pe deplin sărbătoarea
Crăciunului. Dacă vă întoarceţi la subrasa a patra, până
în secolele al
XII-lea, al XIII-lea, veţi găsi o înţelegere deplină pentru
adevărata
personalitate a lui Christos la cei ce ştiu aceasta; în acest
caz,
personalitatea lui Christos este descrisă atât de cuprinzător,
încât,
de exemplu, în poemul Heliand
[4]
sunt atribuite lui Christos unele aspecte germane. Christos se află
atât de mult în cadrul omenirii, încât
condiţiile din alte ţări pot fi
puse în legătură cu fapta sa mântuitoare. Apoi se
instalează o altă
percepţie, şi anume apare o anumită zdruncinare a credinţei în
acest
arhetip al umanităţii. Se manifestă ceva ce, pe de o parte, este un
progres: un cerc mult mai larg din omenire pătrunde în evoluţia
creştinismului. În schimb, omul încetează să mai
înţeleagă că în
personalitatea unică a lui Christos s-ar putea afla centrul
gândirii,
simţirii şi voinţei sale. Tot mai puţini sunt cei care îndrăznesc
să
spună că nu este vorba de învăţătura, ci de personalitatea lui
Christos. În final, aceasta se dispersează în venerarea
idealului, care
nu mai este gândit decât în mod abstract şi pentru
care se străduie
omul. În vremea primei subrase a fost Brahman, în vremea
celei de a
doua subrase a fost Lumina şi întunericul, în timpul celei
de a treia a
fost Treimea. Apoi, în vremea celei de a patra subrase, această
Treime
a coborât şi a devenit persoană. Ceea ce era persoană a
coborât apoi
mai jos, până la raţiunea pură, care a distrus personalitatea şi
nu a
mai venerat-o decât ca ideal abstract.
În cea de a cincea subrasă, care este a noastră, se pregăteşte
deja
momentul care trebuie să vină şi care trebuie să ne aducă credinţa
în
noii iniţiaţi, în „Taţi“. Iniţiaţii de al şaptelea grad sunt
numiţi
„Taţi“, şi în concepţia despre lume care este a ştiinţei
spiritului
vorbim de recunoaşterea Maiştrilor, pentru că nu este numai cel unic,
ci pentru că vor fi Maiştrii spre care omul va privi cu recunoştinţă şi
veneraţie ca la marii conducători ai omenirii. În felul acesta,
cea de
a cincea subrasă ne leagă de viitorul nostru. Şi astfel această a patra
subrasă ne apare ca făcând parte din marele proces pe care-l
parcurgem,
în procesul Adventului, adică al celor trei rase premergătoare,
Adventul de trei săptămâni apărându-ne ca o imagine a
acestora, pentru
că omul mai reface o dată modul cum se petrecea în vremuri de
demult
apariţia Luminii la vremea Crăciunului. După aceasta urmează viaţa
în
Lumină. Din această cauză, pentru creştin Crăciunul nu este ceva
trecător, nu este o sărbătoare care aminteşte de ceea ce a trecut; căci
antifonul de Crăciun nu spune: Christos s-a născut, sau Christos a fost
născut, ci se spune: Astăzi s-a născut Christos. Mereu se vorbeşte de
azi. Acest lucru este important şi semnificativ. Se vorbeşte despre azi
în sensul în care însuşi Christos a spus: Sunt cu voi până la sfârşitul
zilelor.
Acest lucru stă în fiecare an în faţa noastră şi dezvăluie
legătura
dintre om şi Cer. Totodată ne arată că şi în om trebuie să se
împlinească ceea ce s-a împlinit în Cer. Şi aşa cum
Soarele nu s-ar
putea abate nici măcar cu un centimetru din calea sa fără a provoca
tulburări, tot aşa trebuie să-şi păstreze şi omul drumul său. El
trebuie să atingă acea armonie interioară, acel ritm interior pe care
îl oferă Christos, care a fost încarnat în Iisus şi
care va acţiona
prin „Taţi“, a căror conducere a lumii va fi activă în vremuri
viitoare.
Aceasta este legătura omului cu Cerul: Soarele nu trebuie numai să
circule fără abatere pe Cer şi să capete forţe noi la schimbarea de
iarnă, el trebuie să producă şi în om o naştere a Luminii din
cele mai
mari adâncimi interioare, o reînviere; este o condiţie de
erou solar al
celei de a cincea rase de bază. De aici şi sintagma de Crăciun: „Gloria
in excelsis deo et in terra pax“, „Pace oamenilor pe Pământ,
celor ce
sunt de bunăvoinţă“. Pacea interioară va aduce şi evoluţia umanităţii
într-un mers cosmic, aşa cum Soarele şi-a adus propriul mers
într-un
ritm regulat. În Soare avem o imagine a circuitului originar al
Cosmosului. El a învins în sine însuşi haosul şi l-a
adus în starea de
pace. În acest sens, Crăciunul este o sărbătoare a păcii, din
care
trebuie să decurgă şi dispoziţia pentru pace şi armonie. Atunci se va
sărbători Crăciunul în mod corect, când din această
sărbătoare va
izvorî forţa păcii şi a armoniei. O dată cu clopotele de Crăciun
nu
răsună numai glasurile bisericeşti, ci şi sunetele întregii
omeniri,
care se străduie, care lucrează şi a lucrat pentru cultura contemporană
şi pentru dezvoltarea ei progresivă, de când Pământul se
ridică din nou
cu spiritualitatea sa din marele îngheţ.
Ceea ce şi-au dorit rasele anterioare pentru viitor a fost născut
pentru cea de a patra subrasă postatlanteană. Iar ceea ce trebuie să
fie năzuinţa următoarelor trei subrase răzbate din sunetele de Crăciun.
Armoniile cerului ne vorbesc cu adevărat, dacă înţelegem ce
reprezintă
sărbătoarea Crăciunului. În înţelepciunea străveche fiecare
sărbătoare
a anului este solid fundamentată. Nu întâmplător au fost
stabilite
aceste sărbători; ele nu au lăstărit din bunul plac, ci au fost extrase
din cea mai profundă înţelepciune a lumii şi cine le poate
cunoaşte şi
sărbători cu adevărat cu deplină înţelegere găseşte în
acestea
elementele înţelepciunii originare pentru ceea ce s-a
întâmplat de la
început şi se va întâmpla în viitor. Prin
aceasta sărbătorile capătă o
nouă semnificaţie; ele încetează de a mai avea semnificaţia
convenţională, care pentru mulţi este singura pe care o mai au. A
descifra în acest fel marile adevăruri cosmice înseamnă să
trăieşti
marile sărbători cosmice în sensul corect. Dacă sărbătoriţi
marile
evenimente cosmice, citiţi adevărurile primordiale ale cerului cu
inima, cu mintea, cu dispoziţia sufletească. Atunci ele sunt
sărbătorite cu adevărat din spirit, atunci ele reprezintă din nou ceva
pentru omenire.
Ştiinţa spiritului nu este alcătuită numai din gânduri
abstracte, nu
este o ţesătură de dogme. Ea are o sarcină mare, o misiune cosmică,
aceea de a revitaliza ceea ce omenirea a uitat, de a scoate focul la
suprafaţă din ceea ce ne-a fost dat de precursorii noştri din vechime.
Atunci va înceta şi egoismul oamenilor. Ei vor învăţa să
trăiască în
spiritul unităţii lumii. Aceasta este înţelepciunea care se
revarsă, pe
lângă multe altele, din ştiinţa spiritului şi ea este practică
în
sensul bun al cuvântului; ea ne dă ţinuta interioară şi speranţa
sigură. Şi din această cauză ea va putea însufleţi în cele
mai mari
adâncimi interioare acele dispoziţii de pace şi încredere
spirituală
care se revarsă din sărbătoarea Crăciunului.
Sublimii conducători ai omenirii ne-au prescris ei înşişi
în vremuri
străvechi această sărbătoare. Să ne mai îndreptăm o dată privirea
azi,
la sfârşitul acestei ore, spre această veritabilă
înţelepciune de
Crăciun: conducătorii mişcării spirituale sunt oameni avansaţi, care
înainte de începutul celei de a cincea subrase, atunci
când au fost
stabilite marile sărbători ale lumii, erau deja prezenţi şi care şi azi
încă ne mai dezvăluie, ca mari Învăţători ai lumii,
asemenea adevăruri.
Învăţăturile de Crăciun, ei nu ni le mai transmit din speculaţii,
dintr-o părere proprie, ci pentru că au fost prezenţi atunci când
s-au
revelat aceste lucruri. Ei au pregătit pacea care trebuie să curgă
cândva peste omenire, şi au redactat scrierea sfântă, din
care noi
trebuie să citim mesajul păcii, mesajul fericirii interioare a
sufletului, pe care o putem obţine din nou prin ştiinţa spiritului.
Dacă trăim în sensul Maiştrilor consonanţei, atunci ne
îndreptăm tot
mai mult către marele ideal, pe care ni-l prezintă. Ştiinţa spiritului
ne determină să ne gândim la acei sublimi conducători ai
umanitătii
atunci când ne cuprinde dispoziţia de Crăciun care ne vorbeşte de
pace
şi de darurile de sacrificiu ale marilor Maiştri. Această pace se
infiltrează în viitorul omenirii. O vedem înconjurată de
strălucirea
acestei lumini spirituale şi a consonanţei simţirilor. În această
glorie în care ne apar, îi recunoaştem ca „Taţii“ care ne
conduc în
întâmpinarea viitorului. Noi năzuim să le mergem pe urme şi
din
sufletul propriu se naşte o viaţă scăldată în pace, în
armonie şi bună
înţelegere – în acea armonie care este o imagine a mersului
Soarelui
prin lume.
Naşterea păcii la vremea Crăciunului este o imagine a mersului
Soarelui în jurul bolţii cereşti. Acest lucru ni-l propovăduiesc
magii
înţelepţi, marii Maiştri, aceasta o spun cei care nu au numai o
credinţă oarbă în aceşti Maiştri, ci care ştiu şi spun din toată
cunoaşterea lor: Maiştrii aceştia există, şi mişcarea spirituală
mondială este sub conducerea Maiştrilor, sublima mişcare pentru pace,
care duce omul la acea armonie a lumilor în care sufletele vor
trăi cu
regularitatea şi imperturbabilitatea armonioasă cu care Soarele trece
prin lumi şi ne indică drumul spre frumuseţea strălucitoare a Soarelui
spiritual.
Conform unei indicaţii date de Rudolf Steiner, expresiile
„teosofie“ şi „teosofic“ au fost înlocuite cu „antroposofie“,
„ştiinţa
spiritului antroposofică“ sau „antroposofie“.
1.
Compară cu R. Steiner, Pomul de Crăciun, un
simbol, conferinţa din 21 decembrie 1909, p. 11, Dornach, 1977.
2.
O expresie mai veche a lui R. Steiner. Mai târziu el a desemnat
acelaşi
lucru cu: a treia epocă culturală a celei de a cincea perioade
culturale postatlanteene. Compară cu R. Steiner, Din Cronica Akasha.
3.
apărut ca volum cu titlul Din Cronica Akasha,
nr. bibl. 11, ediţie completă, Dornach, 1973.
4.
Heliand: epopee saxonă veche,
provenită din anul 830 d.Hr.
