|
La 18 august 1787, Goethe îi scrie din Italia lui Knebel:
“După ce am văzut plantele şi peştii din Neapole, Sicilia, poate că aş
fi tentat, dacă aş fi mai tânăr cu zece ani, să fac o călătorie
în India, nu pentru a
descoperi lucruri noi, ci pentru a privi în felul meu cele
descoperite.” [WA 8, 2501]
În aceste cuvinte este cuprins punctul de vedere de la care va
trebui să pornim în cercetarea scrierilor ştiinţifice ale lui
Goethe. La el esenţialul nu e niciodată descoperirea unor fapte noi, ci
inaugurarea unui nou punct de vedere,
a unui anumit fel de a privi natura. Este adevărat că Goethe a făcut o
serie de descoperiri, cum ar fi în osteologie existenţa osului
intermaxilar sau teoria despre vârtejul capului ori în
botanică faptul că toate organele unei plante sunt identice cu frunza
de bază etc. Totuşi, trebuie să considerăm că ceea ce a dat viaţă
fiecăreia dintre aceste descoperiri izolate este o grandioasă concepţie
despre natură, pe care ele se întemeiază, iar în teoria
despre organisme trebuie să avem în vedere, înainte de
toate, o descoperire grandioasă, care pune în umbră tot restul: esenţa organismului ca atare.
Goethe a prezentat acel principiu datorită căruia un organism este ceea
ce este, a prezentat cauzele drept ale căror consecinţe ne
întâmpină diferitele forme de manifestare ale vieţii, a
prezentat de fapt tot ceea ce, în principiu, avem de
întrebat în acest sens. În aceste cuvinte este
cuprins punctul de vedere de la care va trebui să pornim în
cercetarea scrierilor ştiinţifice ale lui Goethe. La el esenţialul nu e
niciodată descoperirea unor fapte noi, ci inaugurarea unui nou punct de
vedere, a unui anumit fel de a privi natura. Este adevărat că Goethe a
făcut o serie de descoperiri, cum ar fi în osteologie existenţa
osului intermaxilar sau teoria despre vârtejul capului ori
în botanică faptul că toate organele unei plante sunt identice cu
frunza de bază etc. Totuşi, trebuie să considerăm că ceea ce a dat
viaţă fiecăreia dintre aceste descoperiri izolate este o grandioasă
concepţie despre natură, pe care ele se întemeiază, iar în
teoria despre organisme trebuie să avem în vedere, înainte
de toate, o descoperire grandioasă, care pune în umbră tot
restul: esenţa organismului ca atare. Goethe a prezentat acel principiu
datorită căruia un organism este ceea ce este, a prezentat cauzele
drept ale căror consecinţe ne întâmpină diferitele forme de
manifestare ale vieţii, a prezentat de fapt tot ceea ce, în
principiu, avem de întrebat în acest sens.2
Acesta este de la bun început scopul tuturor căutărilor sale
ştiinţifice legate de materia organică; pe măsură ce urmăreşte acest
scop, acele descoperiri izolate i se impun ca de la sine. El a trebuit
să le facă, pentru a nu fi împiedicat să-şi continue căutările.
Ştiinţa dinaintea lui nu cunoştea esenţa fenomenelor vieţii şi studia
organismele numai din perspectiva părţilor lor componente, a
caracteristicilor lor exterioare, aşa cum se procedează şi în
cazul lucrurilor anorganice; de aceea, în decursul vremurilor, ea
a trebuit să dea adeseori o interpretare greşită diferitelor
descoperiri izolate şi să le pună într-o lumină greşită.
Bineînţeles, nu putem observa o astfel de greşeală când ne
ocupăm de amănunte ca atare ci de-abia când înţelegem
organismul întreg, pentru că, luate izolat, amănuntele nu poartă
în ele principiul care le poate explica. Ele pot fi explicate
numai prin natura întregului, pentru că întregul este acela care le
dă esenţa şi semnificaţia. De-abia după ce a dezvăluit tocmai această
natură a întregului, au devenit vizibile pentru Goethe acele
explicaţii greşite; ele nu se puteau împăca deloc cu teoria sa
asupra fiinţelor vii, ba chiar o contraziceau. Dacă voia să-şi continue
drumul, Goethe trebuia să înlăture astfel de prejudecăţi. Aşa s-a
întâmplat atunci când a descoperit osul intermaxilar.
Unele fapte care au valoare şi merită atenţie numai dacă eşti în
posesia unei teorii ca aceea care susţinea că oasele craniene au forma
de vârtej, erau necunoscute învăţăturilor mai vechi despre
natură. Toate aceste piedici trebuiau înlăturate prin experienţe
izolate. Aşa încât la Goethe acestea nu ni se
înfăţişează niciodată ca scop în sine; ele trebuiau făcute
numai pentru a confirma o idee mare, acea descoperire centrală. Nu se poate
nega faptul că, mai devreme sau mai târziu, contemporanii lui
Goethe au ajuns să facă aceleaşi observaţii şi că, probabil şi fără
contribuţia lui Goethe, toate acestea ar fi cunoscute azi. Dar e mult
mai greu să negi faptul că marea sa descoperire, care
îmbrăţişează întreaga natură organică, n-a mai fost
prezentată până astăzi de nimeni, independent de Goethe, sub o
formă atât de potrivită; 3 ne lipseşte
chiar şi o apreciere cât de cât mulţumitoare a ei. În
fond, ni se pare că nu are importanţă dacă Goethe a fost primul care a
descoperit un lucru, sau dacă doar l-a redescoperit. Descoperirea
îşi dobândeşte adevărata ei însemnătate abia prin
felul în care se încadrează în concepţia lui despre
natură. Acesta e lucrul de care nu s-a ţinut seama până acum. Au
fost prea mult scoase în evidenţă faptele izolate şi de aici s-au
iscat polemici. E adevărat, adesea s-a atras atenţia asupra convingerii
lui Goethe că natura este consecventă. Dar nu s-a ţinut seama de faptul
că aceasta nu este decât o caracteristică secundară, neesenţială,
a concepţiilor lui Goethe, şi că, de exemplu, în legătură cu
lumea organică, principalul este să se arate de ce natură e acel ceva
care asigură consecvenţa. Dacă se vorbeşte aici despre tip, trebuie să
se spună în ce constă esenţa tipului, în sens goethean.
Importanţa metamorfozei la plante nu constă, de pildă,
în
descoperirea faptului izolat că frunza, caliciul, corola etc. sunt
organe identice, ci în reconstituirea grandioasă, pe calea
gândirii, a unui întreg viu, format din legi creatoare ce
acţionează întreţesându-se unele cu altele, întreg ce
provine de aici şi care determină din sine amănuntele, treptele
individuale ale evoluţiei. Măreţia acestei idei, pe care Goethe a
încercat mai apoi să o extindă şi asupra lumii animale, ţi se
revelează numai dacă încerci să o învii în propriul
tău spirit, numai dacă încerci să refaci în gândire
calea străbătută de gândurile lui. Îţi dai seama atunci că
ea este însăşi natura plantei transpusă în idee, care trăieşte în
spiritul nostru exact la fel cum trăieşte şi în obiect; mai
observi apoi că învii în tine un organism, până
în cele mai mici detalii ale sale, că nu ţi-l mai reprezinţi ca
pe un obiect neînsufleţit, finit, ci ca pe ceva în plină
evoluţie, în plină devenire, ca pe însuşi
neastâmpărul veşnic.
Încercând, în cele ce urmează, să
expunem pe larg
tot ce am schiţat aici, ni se va revela totodată, într-o formă
modernă, adevărata legătură dintre concepţia goetheană despre natură şi
aceea care se revelează epocii noastre: teoria evoluţionistă.
