Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


I
INTRODUCERE


La 18 august 1787, Goethe îi scrie din Italia lui Knebel: “După ce am văzut plantele şi peştii din Neapole, Sicilia, poate că aş fi tentat, dacă aş fi mai tânăr cu zece ani, să fac o călătorie în India, nu pentru a descoperi lucruri noi, ci pentru a privi în felul meu cele descoperite.” [WA 8, 2501]

  1. Toate pasajele din scrisorile lui Goethe vor fi citate după aşa-numita Ediţie de la Weimar (= WA) sau Ediţia Sophie a Operelor lui Goethe, Secţiunea IV: Scrisori, 50 vol., Weimar 1887-1912; cele două cifre indică volumul şi numărul paginii din secţiunea respectivă. ‒ Adăugirile editorului sunt puse între paranteze pătrate.

În aceste cuvinte este cuprins punctul de vedere de la care va trebui să pornim în cercetarea scrierilor ştiinţifice ale lui Goethe. La el esenţialul nu e niciodată descoperirea unor fapte noi, ci inaugurarea unui nou punct de vedere, a unui anumit fel de a privi natura. Este adevărat că Goethe a făcut o serie de descoperiri, cum ar fi în osteologie existenţa osului intermaxilar sau teoria despre vârtejul capului ori în botanică faptul că toate organele unei plante sunt identice cu frunza de bază etc. Totuşi, trebuie să considerăm că ceea ce a dat viaţă fiecăreia dintre aceste descoperiri izolate este o grandioasă concepţie despre natură, pe care ele se întemeiază, iar în teoria despre organisme trebuie să avem în vedere, înainte de toate, o descoperire grandioasă, care pune în umbră tot restul: esenţa organismului ca atare. Goethe a prezentat acel principiu datorită căruia un organism este ceea ce este, a prezentat cauzele drept ale căror consecinţe ne întâmpină diferitele forme de manifestare ale vieţii, a prezentat de fapt tot ceea ce, în principiu, avem de întrebat în acest sens. În aceste cuvinte este cuprins punctul de vedere de la care va trebui să pornim în cercetarea scrierilor ştiinţifice ale lui Goethe. La el esenţialul nu e niciodată descoperirea unor fapte noi, ci inaugurarea unui nou punct de vedere, a unui anumit fel de a privi natura. Este adevărat că Goethe a făcut o serie de descoperiri, cum ar fi în osteologie existenţa osului intermaxilar sau teoria despre vârtejul capului ori în botanică faptul că toate organele unei plante sunt identice cu frunza de bază etc. Totuşi, trebuie să considerăm că ceea ce a dat viaţă fiecăreia dintre aceste descoperiri izolate este o grandioasă concepţie despre natură, pe care ele se întemeiază, iar în teoria despre organisme trebuie să avem în vedere, înainte de toate, o descoperire grandioasă, care pune în umbră tot restul: esenţa organismului ca atare. Goethe a prezentat acel principiu datorită căruia un organism este ceea ce este, a prezentat cauzele drept ale căror consecinţe ne întâmpină diferitele forme de manifestare ale vieţii, a prezentat de fapt tot ceea ce, în principiu, avem de întrebat în acest sens.2 Acesta este de la bun început scopul tuturor căutărilor sale ştiinţifice legate de materia organică; pe măsură ce urmăreşte acest scop, acele descoperiri izolate i se impun ca de la sine. El a trebuit să le facă, pentru a nu fi împiedicat să-şi continue căutările. Ştiinţa dinaintea lui nu cunoştea esenţa fenomenelor vieţii şi studia organismele numai din perspectiva părţilor lor componente, a caracteristicilor lor exterioare, aşa cum se procedează şi în cazul lucrurilor anorganice; de aceea, în decursul vremurilor, ea a trebuit să dea adeseori o interpretare greşită diferitelor descoperiri izolate şi să le pună într-o lumină greşită. Bineînţeles, nu putem observa o astfel de greşeală când ne ocupăm de amănunte ca atare ci de-abia când înţelegem organismul întreg, pentru că, luate izolat, amănuntele nu poartă în ele principiul care le poate explica. Ele pot fi explicate numai prin natura întregului, pentru că întregul este acela care le dă esenţa şi semnificaţia. De-abia după ce a dezvăluit tocmai această natură a întregului, au devenit vizibile pentru Goethe acele explicaţii greşite; ele nu se puteau împăca deloc cu teoria sa asupra fiinţelor vii, ba chiar o contraziceau. Dacă voia să-şi continue drumul, Goethe trebuia să înlăture astfel de prejudecăţi. Aşa s-a întâmplat atunci când a descoperit osul intermaxilar. Unele fapte care au valoare şi merită atenţie numai dacă eşti în posesia unei teorii ca aceea care susţinea că oasele craniene au forma de vârtej, erau necunoscute învăţăturilor mai vechi despre natură. Toate aceste piedici trebuiau înlăturate prin experienţe izolate. Aşa încât la Goethe acestea nu ni se înfăţişează niciodată ca scop în sine; ele trebuiau făcute numai pentru a confirma o idee mare, acea descoperire centrală. Nu se poate nega faptul că, mai devreme sau mai târziu, contemporanii lui Goethe au ajuns să facă aceleaşi observaţii şi că, probabil şi fără contribuţia lui Goethe, toate acestea ar fi cunoscute azi. Dar e mult mai greu să negi faptul că marea sa descoperire, care îmbrăţişează întreaga natură organică, n-a mai fost prezentată până astăzi de nimeni, independent de Goethe, sub o formă atât de potrivită; 3 ne lipseşte chiar şi o apreciere cât de cât mulţumitoare a ei. În fond, ni se pare că nu are importanţă dacă Goethe a fost primul care a descoperit un lucru, sau dacă doar l-a redescoperit. Descoperirea îşi dobândeşte adevărata ei însemnătate abia prin felul în care se încadrează în concepţia lui despre natură. Acesta e lucrul de care nu s-a ţinut seama până acum. Au fost prea mult scoase în evidenţă faptele izolate şi de aici s-au iscat polemici. E adevărat, adesea s-a atras atenţia asupra convingerii lui Goethe că natura este consecventă. Dar nu s-a ţinut seama de faptul că aceasta nu este decât o caracteristică secundară, neesenţială, a concepţiilor lui Goethe, şi că, de exemplu, în legătură cu lumea organică, principalul este să se arate de ce natură e acel ceva care asigură consecvenţa. Dacă se vorbeşte aici despre tip, trebuie să se spună în ce constă esenţa tipului, în sens goethean.

  1. Cel care de la bun început consideră că un asemenea ţel nu poate fi atins, nu va ajunge niciodată să înţeleagă concepţiile despre natură ale lui Goethe. Cine însă, dimpotrivă, purcede la studiul concepţiilor lui Goethe fără asemenea prejudecăţi, lăsând deschisă această problemă, după terminarea studiului va căpăta, cu siguranţă, un răspuns afirmativ. S-ar putea ca în unii să se nască îndoieli tocmai din cauza unor observaţii făcute de Goethe însuşi, ca, de exemplu, următoarea: “Noi ne-am îndreptat atenţia ..., fără pretenţia de a voi să descoperim impulsurile originare ale efectelor din natură, către manifestarea forţelor prin care planta transformă în mod treptat unul şi acelaşi organ.” Numai că la Goethe astfel de afirmaţii nu se îndreaptă niciodată împotriva posibilităţii principiale de a cunoaşte esenţa vie a lucrurilor; el e destul de prudent ca să nu facă afirmaţii sentenţioase, pripite, în legătură cu condiţiile fizico-mecanice care stau la temelia organismului, pentru că ştia prea bine că astfel de probleme nu pot fi rezolvate decât cu timpul.
  2. Prin aceasta nu vrem deloc să spunem că Goethe n-a fost niciodată înţeles în acest sens. Dimpotrivă: în ediţia de faţă vom avea ocazia în repetate rânduri să numim o serie de oameni care apar drept continuatori ai ideilor lui Goethe. Nume ca Voigt, Nees von Esenbeck, d'Alton (cel bătrân şi cel tânăr), Schelver, C. G. Carus, Martius ş.a. se numără printre aceştia. Dacă ei şi-au construit sistemele tocmai pe baza concepţiilor expuse în scrierile lui Goethe, şi nu se poate spune despre ei că ar fi ajuns şi fără Goethe la noţiunile lor, alţi contemporani au ajuns şi ei, în mod independent ‒ Josephi din Göttingen, de exemplu ‒, să descopere osul intermaxilar, iar Oken teoria vârtejului.

Importanţa metamorfozei la plante nu constă, de pildă, în descoperirea faptului izolat că frunza, caliciul, corola etc. sunt organe identice, ci în reconstituirea grandioasă, pe calea gândirii, a unui întreg viu, format din legi creatoare ce acţionează întreţesându-se unele cu altele, întreg ce provine de aici şi care determină din sine amănuntele, treptele individuale ale evoluţiei. Măreţia acestei idei, pe care Goethe a încercat mai apoi să o extindă şi asupra lumii animale, ţi se revelează numai dacă încerci să o învii în propriul tău spirit, numai dacă încerci să refaci în gândire calea străbătută de gândurile lui. Îţi dai seama atunci că ea este însăşi natura plantei transpusă în idee, care trăieşte în spiritul nostru exact la fel cum trăieşte şi în obiect; mai observi apoi că învii în tine un organism, până în cele mai mici detalii ale sale, că nu ţi-l mai reprezinţi ca pe un obiect neînsufleţit, finit, ci ca pe ceva în plină evoluţie, în plină devenire, ca pe însuşi neastâmpărul veşnic.

Încercând, în cele ce urmează, să expunem pe larg tot ce am schiţat aici, ni se va revela totodată, într-o formă modernă, adevărata legătură dintre concepţia goetheană despre natură şi aceea care se revelează epocii noastre: teoria evoluţionistă.