Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1

II
NAŞTEREA TEORIEI METAMORFOZEI

Dacă încerci să reconstitui istoria felului cum au luat naştere ideile lui Goethe despre formarea organismelor, ajungi foarte uşor să te întrebi dacă tinereţea poetului, adică perioada care a precedat stabilirea lui la Weimar, a jucat un rol în acest sens. Goethe însuşi se gândea foarte puţin, în acea perioadă, la cunoştinţele lui ştiinţifice: “Despre …, ceea ce se numeşte, de fapt, natură exterioară, nu aveam nici cea mai mică idee şi nu aveam nici o cunoştinţă despre cele trei aşa-zise regnuri ale ei. ⁴ ” Bazându-se pe această afirmaţie, cei mai mulţi cred că începutul cercetărilor lui ştiinţifice datează din perioada de după stabilirea sa la Weimar. Totuşi, se pare că trebuie să ne întoarcem mai mult în trecut, dacă nu vrem să lăsăm neexplicat întregul spirit al concepţiilor sale. Forţa dătătoare de viaţă care a îndreptat cercetările sale în direcţia pe care o vom caracteriza mai târziu se manifestă deja în prima tinereţe.

Când Goethe devine student al Universităţii din Leipzig, cercetările ştiinţifice erau încă dominate cu totul de acel spirit ce caracterizează o mare parte a secolului al 18-lea, care scinda întreaga ştiinţă în două tendinţe diametral opuse, pe care nimeni nu simţea nevoia să le pună de acord. Pe de o parte, exista filosofia lui Christian Wolf (1679-1754), care se mişca exclusiv într-un element abstract; pe de altă parte, existau diferitele ramuri ale ştiinţei, care se pierdeau în descrierea exterioară a unor amănunte fără sfârşit şi cărora le lipsea orice năzuinţă de a căuta în lumea obiectelor lor un principiu mai înalt. Filosofia nu putea găsi drumul ce duce de la sfera noţiunilor ei generale la aceea a realităţilor nemijlocite, a existenţei individuale. În ştiinţă, lucruri absolut de la sine înţelese erau studiate cu cea mai mare minuţiozitate. Se constată că lucrul e ceva ce nu are în sine nici o contradicţie, că există substanţe finite şi substanţe infinite etc. Dar dacă se apropiau cu aceste generalităţi de lucrurile înseşi, încercând să înţeleagă viaţa, se vedeau complet dezarmaţi; nu puteau aplica în nici un fel acele noţiuni la lumea în care trăim şi pe care vrem s-o înţelegem. Chiar lucrurile care ne înconjoară erau descrise într-un fel lipsit de principii mai generale şi numai după cum se înfăţişează ochiului, conform cu caracteristicile lor exterioare. Aici stăteau faţă în faţă o ştiinţă a principiilor, căreia îi lipsea conţinutul viu, adâncirea plină de iubire în realitatea concretă, şi o ştiinţă lipsită de principii, fără nici un conţinut de idei. Între acestea două nu exista nici o punte de legătură, fiecare fiind sterilă pentru cealaltă. Natura sănătoasă a lui Goethe a respins amândouă aceste tendinţe unilaterale ⁵ ; din ciocnirea cu acestea s-au dezvoltat în el ideile care l-au dus mai târziu la concepţia sa fertilă despre natură, în care ideea şi experienţa, întrepătrunzându-se în mod multilateral, îşi dau viaţă una alteia şi devin un întreg.

De aceea, la Goethe s-a dezvoltat mai întâi noţiunea pe care orientările extreme amintite o puteau înţelege cel mai puţin: noţiunea de viaţă. O fiinţă vie, dacă o studiem în ceea ce priveşte forma ei exterioară de manifestare, ne pune în faţa unei serii de detalii care ne apar drept părţile sau organele ei. Descrierea acestor părţi constitutive, a formei şi poziţiilor lor reciproce, a mărimii etc., poate forma obiectul unor vaste cercetări, cărora li se dedicase cea de a doua dintre tendinţele despre care am vorbit. Dar în acest fel poate fi descrisă şi orice structură mecanică formată din corpuri anorganice. Era cu totul dat uitării faptul că în cazul unui organism trebuie să se ştie, înainte de toate, că aici forma exterioară se află sub stăpânirea unui principiu interior, că asupra fiecărui organ se răsfrânge activitatea întregului organism. Acea formă exterioară de manifestare, alăturarea în spaţiu a organelor, poate fi studiată şi după ce viaţa a încetat, pentru că, de fapt, ea continuă să existe un timp. Dar ceea ce ni se înfăţişează drept organism mort, în realitate nu mai e un organism. Din el a dispărut acel principiu care îi străbătea toate părţile constitutive. Acelei metode de cercetare care distruge viaţa pentru a o cunoaşte, Goethe îi opune încă din tinereţe posibilitatea şi necesitatea unei metode de cercetare superioare. Acest lucru îl vedem deja dintr-o scrisoare din 14 iulie 1770 - perioada de la Strassburg ‒, în care vorbeşte despre un fluture: “Bietul animal, tremură în plasă, îşi şterge culorile cele mai frumoase, şi dacă, în cele din urmă, îl prinzi nevătămat, el totuşi ne apare ţeapăn şi lipsit de viaţă; cadavrul nu este animalul întreg, mai trebuie încă ceva, o parte esenţială, şi aici, ca în orice alt caz, o parte esenţială, capitală: viaţa ...” [WA 1, 238] Din aceeaşi concepţie au izvorât şi cuvintele din “Faust” [Partea I/camera de studiu]:

“Cel ce încearcă un corp viu să înţeleagă,
Cată s-alunge din acesta duhul mai întâi,
În mână-atunci, el părţile le ţine,
Lipseşte însă spiritul ce leagă.”
               (traducerea lui Lucian Blaga)

Dar Goethe nu s-a oprit la faza negării unei concepţii, aşa cum de altfel era şi de presupus cunoscând natura sa lăuntrică, ci el a căutat să dezvolte tot mai mult propria sa concepţie, şi, din ceea ce putem afla despre gândirea lui din perioada 1769-1775, vedem germenii lucrărilor lui de mai târziu. Aici el îşi conturează ideea unei fiinţe la care fiecare parte constitutivă dă viaţă celeilalte, la care un principiu străbate toate părţile izolate. În “Faust” [Partea I/noaptea] citim:

“Cum toate se-ntreţes spre un întreg,
Şi lucrurile, unu-ntr-altul, cum se-aleg.”
           (traducerea lui Lucian Blaga)

şi în “Satyros” [Act IV]:

“Cum a izvorât lucrul originar din lucrul inform
Şi puterea luminii s-a vărsat prin noapte,
A străbătut adâncurile tuturor fiinţelor,
Încât un val de dorinţe încolţi
Şi elementele s-au deschis
Vărsându-se unul într-altul înfometate,
Străbătând totul, de totul străbătute.”

Această fiinţă e concepută în aşa fel încât ea e supusă, în timp, unor necontenite transformări, dar pe toate treptele transformărilor se revelează mereu una şi aceeaşi fiinţă, care se afirmă drept elementul permanent, netrecător, în mijlocul schimbărilor. În legătură cu acel lucru originar, în “Satyros” citim, în continuare:

“Şi rostogolindu-se merge în sus şi în jos
Lucrul universal şi unic şi veşnic,
Mereu altul, mereu acelaşi!”

Comparaţi cu aceste cuvinte ceea ce Goethe a scris în 1807, ca introducere la teoria sa asupra metamorfozei: “Dar dacă privim cu atenţie toate formele, mai ales pe cele organice, descoperim că nu există nicăieri nimic durabil, imuabil, desăvârşit, ci că mai degrabă totul este într-o continuă mişcare.” [NW vol. 1, p. 8] Acestui element instabil el îi opune acolo, ca element permanent, ideea, sau “ceva fixat numai pentru un moment între limitele lumii simţurilor”. Din citatul dat mai sus, din “Satyros”, se înţelege cu destulă claritate că baza ideilor legate de morfologia vieţuitoarelor a fost pusă deja în perioada dinaintea stabilirii la Weimar.

Ceea ce trebuie să reţinem este însă faptul că acea idee despre o fiinţă vie universală nu e aplicată imediat unui organism individual, ci întregul Univers e imaginat ca o astfel de fiinţă. Cauza care a dus la aceste concluzii trebuie căutată, bineînţeles, în lucrările de alchimie efectuate împreună cu D-ra von Klettenberg şi în lecturile din Theophrastus Paracelsus, făcute în vremea în care a urmat întoarcerii lui de la Leipzig (1768-1769). Asemenea oameni încercau să surprindă cu ajutorul unor experienţe oarecare acel principiu care străbate întreg Universul, încercau să-l facă să se reveleze într-o substanţă. ⁶ Totuşi, această cale de a cerceta lumea, apropiată de cea mistică, reprezintă numai un episod trecător în evoluţia lui Goethe şi ea face loc în curând unei gândiri mai sănătoase şi mai obiective. Concepţia potrivit căreia întregul Univers e un mare organism, concepţie pe care am văzut-o exprimată mai sus, în citatele din “Faust” şi “Satyros”, rămâne în picioare până pe la 1780, după cum vom vedea mai târziu din articolul “Natura”. Ea ne mai întâmpină o dată în “Faust”, şi anume acolo unde e înfăţişat Spiritul Pământului ca principiu vital care străbate întregul organism al Universului [Partea I/noaptea]:

“În valul vieţii şi-al faptei durez,
Mă ridic şi cobor,
Pretutindeni în toate lucrez,
Naştere sunt şi mormânt,
O veşnică mare,
Mereu schimbătoare lucrare,
Viaţă în toate arzând.”
        (traducerea lui Lucian Blaga)

În vreme ce în spiritul lui Goethe se conturau astfel diferite concepţii, la Strassburg i-a căzut în mână o carte care voia să impună o concepţie despre lume diametral opusă propriei sale concepţii. Este vorba de “Systeme de la nature” ⁷ de Holbach. Dacă până în acel moment el a trebuit să se ridice numai împotriva faptului că se descria lumea vie ca şi cum ar fi fost o aglomerare mecanică de obiecte izolate, în Holbach el a făcut cunoştinţă cu un filosof care privea într-adevăr organismele vii ca pe nişte mecanisme. Ceea ce, în primul caz, izvora doar din incapacitatea de a înţelege viaţa în ceea ce priveşte originile ei, dusese aici la o dogmă ce ucide viaţa. În legătură cu aceasta, Goethe spunea în “Poezie şi adevăr” (Partea a III-a, Cartea a 11-a): “Se afirmă că din veşnicie există o materie şi că ea este din veşnicie în mişcare, iar din această mişcare spre stânga şi spre dreapta şi în toate direcţiile, ea dă naştere, aşa, de la sine, infinitelor fenomene ale existenţei. Toate acestea chiar ne-ar fi mulţumit dacă autorul, într-adevăr, ar fi construit lumea sub ochii noştri, din materia lui în veşnică mişcare. Dar probabil că el ştie despre natură la fel de puţine ca şi noi, fiindcă, punându-ne în faţă câteva noţiuni generale, el le părăseşte imediat, pentru a transforma ceea ce e superior naturii, sau ceea ce ne apare ca natură superioară din natură, într-o natură materială, greoaie, aflată, ce-i drept, în mişcare, totuşi lipsită de direcţie şi de formă şi crede că prin aceasta a intrat în posesia unui mare adevăr.” Goethe n-a putut găsi aici decât “materie şi mişcare” şi, din confruntarea cu aceste idei, propriile lui noţiuni despre natură s-au conturat cu tot mai multă claritate. Le aflăm prezentate în articolul său “Natura” ⁸, scris în jurul anului 1780. Pentru că în acest articol sunt cuprinse la un loc toate ideile lui Goethe despre natură, pe care până aici le găsim numai schiţate ici şi colo, el dobândeşte o importanţă deosebită. Aici ne întâmpină ideea unei Fiinţe aflate într-o continuă schimbare, rămânând, totuşi, mereu ea însăşi: “Toate sunt noi şi mereu aceleaşi.” “Ea (natura) e în veşnică schimbare şi în ea nu există nici un moment de stagnare”, dar “legile ei sunt imuabile.” Vom vedea mai târziu că, în numărul nesfârşit de forme vegetale, Goethe caută planta originară unică. Şi această idee o găsim sugerată deja aici: “Fiecare din creaţiile ei are o esenţă proprie, fiecare din fenomenele ei ‒ noţiunea cea mai individualizată, şi totuşi, luate împreună, ele formează o unitate.” Ba chiar şi atitudinea pe care a luat-o mai târziu faţă de unele cazuri ieşite din comun pe care nu le-a considerat erori ale naturii, ci a căutat să le explice prin legile naturii, reiese cu claritate deja din acest articol: “Chiar şi fenomenul cel mai nenatural este natură” şi “excepţiile ei sunt rare” ⁹ .

Am văzut că deja înainte de stabilirea sa la Weimar, Goethe îşi formase o anumită idee despre ceea ce este un organism. Fiindcă, deşi articolul amintit, “Natura”, a apărut mult timp după aceea, el cuprinde, totuşi, multe dintre concepţiile anterioare ale lui Goethe. Dar el nu aplicase încă această idee unei anumite clase de obiecte din natură, unor fiinţe individuale. Pentru aceasta, el avea nevoie de lumea concretă a fiinţelor vii, în realitatea lor nemijlocită. Acel reflex al naturii care a trecut deja prin spiritul omenesc nu era deloc elementul care să-l poată entuziasma pe Goethe. Discuţiile purtate în casa consilierului Ludwig, de la Leipzig, legate de probleme de botanică, au rămas şi ele fără un ecou prea adânc, ca şi discuţiile de cafenea cu prietenii săi, studenţi în medicină, de la Strassburg. În privinţa studiilor ştiinţifice, tânărul Goethe ni se înfăţişează întru totul asemeni lui Faust, care, lipsit de prospeţimea contactului elementar cu natura, îşi spune dorul în aceste cuvinte [Partea I/noaptea]:

“O, dacă m-aş putea plimba
Pe măguri în lumina ta,
Cu duhurile prin livezi,
Pe lângă peşterile verzi!”
       (traducerea lui Lucian Blaga)

Ca o împlinire a acestei dorinţe ne apare momentul în care, prin stabilirea la Weimar, îi este îngăduit: “să schimb aerul camerei şi al oraşului cu atmosfera rurală a grădinii, a pădurii.” (NW, vol. 1, p. 64)

Impulsul direct de a studia plantele i-a venit lui Goethe prin îndeletnicirea de a planta puieţi în grădina pe care i-o dăruise ducele Karl August. Goethe a primit acest dar la 21 aprilie 1776 şi “Jurnalul” editat de Keil ne vorbeşte de acum înainte, adeseori, despre munca lui Goethe în această grădină, muncă ce devine una dintre ocupaţiile lui favorite. Teren propice acestui gen de căutări îi oferă şi pădurea Turingiei, unde el a avut ocazia să cunoască şi organismele inferioare, cu manifestările tipice ale vieţii lor. Îl interesau în special muşchii şi lichenii. La 31 octombrie 1777, el o roagă pe D-na von Stein să-i facă rost de muşchi de toate felurile,  pe cât posibil umezi şi cu rădăcini, ca să-i poată replanta. Trebuie să vedem ceva de mare importanţă în faptul că deja aici Goethe se ocupa de lumea organismelor situate atât de jos pe scara lumii vii şi că, mai târziu, el a dedus, totuşi, legile organizării plantelor prin studierea plantelor superioare. Reflectând la acest lucru, nu trebuie să-l atribuim, cum fac mulţi, faptului că Goethe ar fi subapreciat importanţa fiinţelor mai puţin evoluate, ci unei intenţii absolut conştiente.

Acum poetul nu se mai desparte de lumea plantelor. Se pare că el a început foarte devreme să studieze lucrările lui Linné. Aflăm de primul contact cu acestea din scrisorile adresate D-nei von Stein în anul 1782.

Linné se străduise să aducă în cunoaşterea plantelor o clasificare clară, sistematică. Trebuia găsită o anumită ordine, în cadrul căreia fiecare organism să-şi aibă locul său precis, în aşa fel încât el să poată fi găsit cu uşurinţă, ba mai mult, încât să avem la îndemână un mijloc de a ne orienta în mulţimea nelimitată a aspectelor concret-individuale. În acest scop, vieţuitoarele trebuiau cercetate în funcţie de gradul înrudirii dintre ele şi, în mod corespunzător, împărţite pe grupe. Deoarece, în acest sens, principalul era să se cunoască fiecare plantă şi să i se găsească fără greutate locul în sistem, a fost necesar să se ia în considerare în special acele caracteristici care deosebesc plantele între ele. Pentru a face imposibilă confundarea unei plante cu alta, el căuta mai ales aceste caracteristici distinctive.

Linné şi discipolii săi vedeau în însuşirile exterioare, în mărimea, numărul şi poziţia diferitelor organe, ceva foarte semnificativ. Plantele erau ordonate în clase după acest principiu, dar în acelaşi fel în care s-ar fi putut clasifica şi un anumit număr de corpuri anorganice: după însuşiri care se arătau ochiului şi nu după natura interioară a plantei. Ele apar într-o alăturare exterioară, fără o legătură lăuntrică necesară. Având o noţiune atât de remarcabilă despre natura unei fiinţe vii, Goethe nu putea fi satisfăcut de această metodă de cercetare. Nicăieri nu era căutată esenţa plantei. El a trebuit să-şi pună întrebarea: În ce constă acel “ceva” care face ca o anumită entitate din natură să fie plantă? A mai trebuit să-şi dea seama că acest “ceva” apare în toate plantele în acelaşi fel. Şi totuşi există infinita varietate a fiinţelor individuale, care se cere explicată. Cum se face că acest ceva unitar se revelează în forme atât de variate? Acestea erau, fără îndoială, întrebările pe care Goethe şi le punea citind scrierile lui Linné, fiindcă spune el însuşi despre sine: “Ceea ce Linné căuta să diferenţieze cu forţa, trebuia să tindă, potrivit cu necesităţile mele interioare, spre unire.” ¹⁰

Tot cam în perioada primului contact cu Linné a avut loc şi întâlnirea lui cu căutările lui Rousseau în domeniul botanicii. La 16 iulie 1783, Goethe îi scria lui Karl August: “În operele lui Rousseau se află nişte descrieri cum nu se poate mai drăgălaşe referitoare la botanică, în care el prezintă această ştiinţă unei doamne, în felul cel mai accesibil şi mai graţios cu putinţă. Este, de bună seamă, un model de felul cum trebuie să se desfăşoare instruirea elevilor şi o anexă la Emil. De aceea, folosesc prilejul pentru a recomanda din nou frumoaselor mele prietene frumoasa lume a florilor.” [WA 5, 347] Căutările lui Rousseau în domeniul botanicii nu puteau să nu facă asupra lui Goethe o adâncă impresie. Scoaterea în evidenţă a unei nomenclaturi izvorâte din esenţa plantei şi corespunzătoare acesteia, prospeţimea observaţiei, cercetarea plantei de dragul ei înseşi, liberă de orice principii utilitare, care ne întâmpină la Rousseau, toate acestea erau în spiritul lui Goethe. De altfel, ei doi se mai întâlneau în faptul că nu ajunseseră să studieze planta dintr-un interes ştiinţific special, ci din motive general umane. Acelaşi interes i-a legat de acelaşi obiect de studiu.

Următoarele cercetări mai aprofundate asupra lumii plantelor au fost întreprinse în 1784. Wilhelm Freiherr von Gleichen, numit Russwurm, publicase de curând două lucrări care aveau în centrul preocupărilor nişte cercetări care au trezit interesul viu al lui Goethe: “Cele mai noi descoperiri din lumea plantelor” (Nürnberg 1764) şi “Descoperiri microscopice din lumea plantelor, florilor, insectelor şi alte curiozităţi” (Nürnberg 1777-1781). Amândouă lucrările studiau procesele de fecundare la plante. Polenul florilor, staminele şi pistilul fuseseră cercetate cu grijă, iar procesele care au loc în ele erau prezentate pe planşe frumos executate. Goethe repetă el însuşi aceste cercetări. La 12 ianuarie 1785 îi scrie lui F. H. Jacobi: “Microscopul meu este reglat pentru a observa şi controla experienţele lui Gleichen zis Russwurm, o dată cu sosirea primăverii.” [WA 7, 8] În cursul aceleiaşi primăveri studiază şi natura seminţei, după cum arată o scrisoare din 2 aprilie 1785, adresată lui Knebel: “Am reflectat temeinic la materia seminţei, atât cât mi-a permis experienţa mea.” [WA 7, 36] În cursul tuturor acestor cercetări, pe Goethe nu-l interesează faptele individuale; detaliile, scopul căutărilor sale este acela de a cerceta esenţa plantei. La 8 aprilie 1785, el îl anunţă pe Merck că a făcut în botanică “descoperiri şi combinaţii drăguţe”. [WA 7, 41] Şi expresia “combinaţii” ne dovedeşte aici că el are ca scop să-şi schiţeze prin gândire o imagine despre procesele din lumea plantelor. Studiul botanicii se apropie cu paşi repezi de o anumită ţintă. Noi trebuie să ne gândim, desigur, la faptul că în anul 1784 Goethe a descoperit osul intermaxilar, lucru de care ne vom ocupa mai jos pe larg, şi că prin aceasta el a făcut un pas important spre misterul felului în care lucrează natura atunci când creează fiinţe vii. Mai trebuie să ţinem seama de faptul că prima parte din lucrarea lui Herder “Idei referitoare la filosofia istoriei”, a fost terminată în anul 1784 şi că în acea vreme între Goethe şi Herder aveau loc foarte des convorbiri legate de obiectele naturii. Astfel, D-na von Stein îi scrie la 1 mai 1784 lui Knebel: “Lucrarea lui Herder arată că e probabil ca noi să fi fost mai întâi plante şi animale ... Goethe meditează acum cu mare bogăţie de idei la aceste lucruri şi tot ceea ce a trecut mai întâi prin mintea lui devine extrem de interesant.” [“Contribuţii la literatura şi istoria germană”, editată de H. Düntzer, vol. I, Nürnberg 1857, p. 120.] Vedem aici de ce natură era pe-atunci interesul lui Goethe faţă de cele mai mari probleme ale ştiinţei. Aşadar trebuie să ne pară absolut explicabile aceste reflecţii asupra naturii plantei şi combinaţiile pe care le face în acest sens în primăvara anului 1785. Pe la mijlocul lui aprilie, în acest an, el se duce la Belvedere special pentru a da o rezolvare îndoielilor şi problemelor sale, iar la 15 mai îi împărtăşeşte D-nei von Stein următoarele: “Nu-ţi pot spune cât de uşor de citit devine pentru mine cartea naturii, îndelungile mele silabisiri m-au ajutat, acum ele îşi arată dintr-o dată roadele şi bucuria mea liniştită e inexprimabilă.” [WA 7, 229] Cu puţin timp înainte, el voia să scrie chiar un mic tratat de botanică pentru Knebel, spre a-l câştiga pentru această ştiinţă. ¹¹ Botanica îl atrage în aşa măsură încât călătoria sa la Karlsbad, pe care o începe la 20 iunie 1785, cu scopul de a-şi petrece acolo vara, devine o călătorie de studii botanice. Knebel era cu el. În apropiere de Jena, ei întâlnesc un băietan de vreo 17 ani, [Friedrich Gottlieb] Dietrich, a cărui cutie botanică arăta că tocmai se întorcea dintr-o excursie botanică. Despre această interesantă călătorie aflăm mai multe amănunte din lucrarea lui Goethe “Istoria studiilor mele botanice” şi din câteva comunicări ale lui Ferdinand Cohn ¹² din Breslau, care le putuse lua dintr-un manuscris al lui Dietrich. Discuţiile pe teme botanice ofereau foarte adesea, la Karlsbad, momente de încântare. Reîntors acasă, Goethe se dedică studiului botanicii cu mare energie: cu ajutorul cărţii “Filosofia” de Linné ¹³, el face observaţii asupra unor ciuperci, muşchi, licheni şi alge, după cum putem vedea din scrisorile adresate D-nei von Stein. De-abia acum când a gândit şi observat el însuşi multe lucruri, Linné îi devine mai util, la el găseşte explicaţia multor amănunte care îl ajută să înainteze în ceea ce priveşte combinaţiile lui. La 9 noiembrie 1785, el îi scrie D-nei von Stein: “Citesc mai departe din Linné, sunt obligat s-o fac, nu am altă carte la mine, aceasta e cea mai bună metodă de a citi în mod sigur o carte, metodă pe care ar trebui s-o practic mai des, pentru că eu nu pot citi cu uşurinţă o carte până la capăt. Această carte nu a fost scrisă pentru a fi citită, ci pentru a recapitula, şi îmi face acum cele mai bune servicii, fiindcă asupra celor mai multe puncte reflectasem eu însumi.” [WA 7, 118] În cursul acestor studii îi devine din ce în ce mai clar faptul că există, totuşi, numai o formă fundamentală, care se manifestă în infinitul număr de plante individuale, iar această formă fundamentală însăşi devine pentru el din ce în ce mai vizibilă; el îşi mai dă seama că în această formă fundamentală există facultatea unor modificări infinite, prin care din unitate este creată diversitatea.

La 9 iulie 1786, el îi scrie D-nei von Stein: “Este o percepere a ... formei, cu care natura pare mereu că doar se joacă şi, jucându-se, dă naştere vieţii în varietatea formelor ei.” [WA 7, 242] Acum era vorba, în primul rând, de a dezvolta concret, sub formă de imagine plastică, acel ceva care rămâne, care este permanent, acea formă originară cu care natura pare că se joacă. Era necesar deci să se ivească o ocazie de a separa elementul cu adevărat constant, durabil, din forma plantei, de ceea ce este la ea schimbător, instabil. Pentru observaţii de acest fel, Goethe cercetase încă un domeniu prea restrâns. El trebuia să observe una şi aceeaşi plantă în diferite condiţii şi supusă la diferite influenţe, pentru că numai în acest fel elementul schimbător îţi sare în ochi. La plantele de specii diferite, ceea ce e schimbător izbeşte mai puţin. Toate acestea le aduse fericita călătorie în Italia, pe care el o întreprinde, plecând din Karlsbad, la 3 septembrie. Deja în legătură cu flora Alpilor face câteva observaţii. Aici nu întâlneşte doar plante noi, pe care nu le văzuse până acum niciodată, ci plante pe care le cunoaşte deja, dar schimbate. “Dacă în ţinuturile mai joase ramurile şi tulpinile erau mai puternice şi mai groase, dacă ochiurile stăteau mai aproape unul de altul şi frunzele erau late, mai sus, către culmea muntelui, ramurile şi tulpinile deveneau mai delicate, ochiurile se îndepărtau unul de altul, aşa încât de la nod la nod era un spaţiu mai mare şi frunzele luau mai mult forma de lance. Am observat acest lucru la o salcie şi la o genţiană şi m-am convins că nu era vorba de două specii de plante diferite. Iar la lacul Walchen am observat pipirig mai lung şi mai subţire decât în ţinuturile mai joase.“ ¹⁴ Asemenea observaţii s-au repetat. În Veneţia, la mare, el descoperă diferite plante care îi dezvăluie însuşiri pe care şi le-au dezvoltat sub influenţa sării vechi din terenul nisipos şi mai ales a aerului sărat de acolo. El a găsit aici o plantă asemănătoare “podbalului inofensiv” de la noi, dar “aici înarmat cu arme ascuţite, cu frunzele ca pielea tăbăcită, la fel şi capsulele pentru seminţe, tulpinile, totul era corpolent şi gras ¹⁵. Aici Goethe a văzut toate caracteristicile exterioare ale plantei, tot ceea ce, în ea, se arată ochilor, fiind instabil, schimbător. De aici el trage concluzia că esenţa plantei nu e în aceste însuşiri, că ea trebuie căutată mai adânc. De la observaţii asemănătoare cu cele făcute aici de Goethe a pornit şi Darwin, atunci când şi-a exprimat îndoielile în privinţa constanţei formelor exterioare ale speciilor şi subspeciilor. Totuşi, rezultatele pe care le extrage de aici fiecare din ei sunt absolut diferite. Darwin consideră că, de fapt, esenţa organismului se epuizează în acele însuşiri exterioare şi, din variabilitatea lor, el trage concluzia: Aşadar în viaţa plantelor nu există nimic constant. Goethe pătrunde mai adânc şi trage concluzia: Dacă acele însuşiri nu sunt constante, înseamnă că elementul constant trebuie căutat în altceva, care stă la baza acelor însuşiri exterioare schimbătoare. Şi scopul lui Goethe devine conturarea acestui element, în timp ce Darwin se străduie să caute şi să prezinte cauzele variabilităţii în cazuri concret-individuale. Amândouă direcţiile de cercetare sunt necesare, ele se completează reciproc. Ar fi cu totul greşit să credem că am descoperit măreţia lui Goethe în ceea ce priveşte ştiinţa despre lumea organicului, prin faptul că vedem în el un simplu precursor al lui Darwin. Metoda lui de cercetare e mult mai vastă şi îmbracă două aspecte: 1. Tipul, adică legitatea care se revelează în organism, existenţa animală din animal, viaţa care se naşte din ea însăşi, care are forţa şi priceperea de a se dezvolta, prin posibilităţile existente latent în ea, într-o infinită varietate de forme exterioare (genuri, specii). 2. Interacţiunea dintre organism şi natura anorganică şi dintre organisme (adaptare şi luptă pentru existenţă). Darwin a elaborat numai al doilea aspect al ştiinţei despre lumea organică. Nu putem spune, aşadar: Teoria lui Darwin e forma dezvoltată a ideilor fundamentale ale lui Goethe; ci ea este doar forma dezvoltată a unei laturi a acestora. Teoria darwinistă ţine seama numai de factorii care fac să se dezvolte într-un anume fel lumea vieţuitoarelor, dar nu şi de acel “ceva” asupra căruia factorii respectivi acţionează într-un mod determinant. Dacă e urmărită numai una dintre aceste laturi, nu se poate ajunge nicidecum la o teorie completă asupra organismelor; ea trebuie urmărită în spiritul lui Goethe, trebuie să fie completată şi aprofundată prin cealaltă latură a teoriei goetheene. O comparaţie simplă va face ca lucrurile să fie mai uşor de înţeles. Să luăm o bucată de plumb, să o încălzim până ce plumbul devine lichid şi să-l turnăm apoi în apă rece. Plumbul a trecut prin două stadii succesive, primul a fost determinat de temperatura mai înaltă, al doilea, de temperatura mai scăzută. Felul în care apar cele două stadii depinde nu numai de natura căldurii, ci, în mod hotărâtor, şi de aceea a plumbului. Un alt corp, pus în aceleaşi condiţii, ar prezenta cu totul alte stări. La fel şi organismele se lasă influenţate de condiţiile înconjurătoare, şi ele trec, sub influenţa acestora, prin diferite stări, şi anume, conform cu natura lor, conform cu acea entitate care face ca ele să fie organisme. Această entitate o găsim în ideile lui Goethe. Abia cel înarmat cu posibilitatea de a înţelege această entitate va fi în stare să înţeleagă şi de ce organismele răspund (reacţionează) la anumite condiţii tocmai într-un fel şi nu în altul. Numai un astfel de om va fi în stare să-şi formeze reprezentările adecvate în legătură cu variabilitatea formelor de manifestare a organismelor şi cu legile adaptării şi luptei pentru existenţă, care sunt legate de aceasta ¹⁶.

Ideea de plantă originară se conturează în spiritul lui Goethe cu tot mai mare precizie, cu tot mai multă claritate. În grădina botanică din Padova (“Călătorie în Italia”, 27 sept. 1786), unde se plimba în mijlocul unei vegetaţii necunoscute lui, în el devine tot mai vie “ideea că am putea deduce dezvoltarea tuturor formelor vegetale din una singură.” La 17 septembrie 1786, el îi scrie lui Knebel: “Aşa că de-abia acum îmi produce o adevărată bucurie bruma de botanică pe care o cunosc, în această ţară unde se află la ea acasă o vegetaţie mai bucuroasă, mai puţin fragmentată. Am făcut deja multe observaţii foarte la locul lor, care ţintesc spre generalizare şi care, în consecinţă, îţi vor fi plăcute şi ţie.” [WA 8, 58] La 19 februarie 1787 (vezi “Călătorie în Italia”), el scrie de la Roma că e pe cale să descopere “nişte corelaţii noi, frumoase, felul cum natura realizează ceva nemaipomenit, ca şi cum n-ar fi mare lucru, cum ea face să se nască din ceva simplu cea mai mare varietate.” La 25 martie  roagă să i se spună lui Herder că e aproape gata cu “planta originară”. La 17 aprilie (vezi “Călătorie în Italia”), în Palermo, scrie aceste cuvinte referitoare la planta originară: “Aşa ceva trebuie să existe; altfel, de unde mi-aş da seama că o alcătuire sau alta este o plantă, dacă ele nu ar fi toate formate după acelaşi model.” Goethe are în vedere complexul de legi ale formării şi organizării plantei, care o face să fie ceea ce este şi care trezeşte în noi, când privim un anumit obiect din natură, gândul: Aceasta este o plantă; aceasta este planta originară*. Ca atare, ea este o idee, ceva ce poate fi perceput doar prin gândire; dar ea se întrupează, ia o anumită formă, mărime, culoare, un anumit număr de organe etc. Această entitate exterioară nu este ceva constant, ea poate suferi infinite transformări, toate conforme cu acel complex de legi plăsmuitoare care decurg cu necesitate din el. Dacă am înţeles acele legi plăsmuitoare, acel arhetip al plantei, înseamnă că am perceput sub formă de idee acel ceva pe care se pare că natura îl pune la baza fiecărui exemplar vegetal şi din care ea extrage şi face să se nască, în consecinţă, planta. Ba pot fi inventate, conform cu acea lege, forme vegetale care să rezulte cu necesitate din esenţa plantei şi care ar putea exista, dacă s-ar ivi condiţiile necesare pentru aceasta. Goethe pare că încearcă să plăsmuiască în spirit ceea ce face natura atunci când dă formă vieţuitoarelor ei. El îi scrie, la 17 mai 1787, lui Herder ¹⁷ : “Trebuie să-ţi mărturisesc apoi că sunt foarte aproape de misterul creării plantelor şi că e lucrul cel mai simplu din câte se pot imagina. Planta originară devine cea mai uimitoare creatură din lume, pentru care natura însăşi trebuie să mă invidieze. Cu acest model şi cu cheia respectivă poţi să inventezi la infinit alte plante, care trebuie să fie consecvente, adică: plante care, chiar dacă nu există, ar putea să existe şi nu sunt nicidecum umbre ori iluzii create de poeţi sau de pictori, ci au la bază un adevăr şi o necesitate lăuntrică. Aceeaşi lege va putea fi extinsă asupra întregii lumi vii.” Aici iese în evidenţă o altă deosebire dintre concepţia lui Goethe şi cea a lui Darwin, dacă se ţine seama de felul în care e prezentată de obicei aceasta din urmă ¹⁸. Ea consideră că influenţele exterioare acţionează asupra naturii unui organism ca nişte cauze mecanice şi că îl transformă în mod corespunzător. La Goethe, metamorfozele individuale sunt diferite manifestări ale organismului originar, care posedă el însuşi capacitatea de a lua o multitudine de înfăţişări şi care, într-un caz anume, ia înfăţişarea cea mai potrivită în raport cu condiţiile lumii exterioare din jur. Condiţiile exterioare sunt doar ocazia ca forţele creatoare lăuntrice să se manifeste   într-un anumit fel. Numai aceste forţe sunt principiul constitutiv, creator, din plantă. De aceea, la 6 septembrie 1787 ¹⁹, Goethe îl numeşte şi: Unul şi Totul (Ein und Alles) al lumii vegetale.

Dacă ne ocupăm acum mai îndeaproape de această plantă originară însăşi, trebuie să spunem următoarele. O fiinţă vie este un întreg perfect în sine, care îşi determină stările din sine. Atât în alcătuirea organelor, cât şi în succedarea în timp a stărilor unei fiinţe, există un raport de interacţiune care nu e condiţionat de însuşirile exterioare ale organelor, de relaţia mecanic-cauzală dintre ceea ce s-a petrecut mai târziu şi ceea ce s-a petrecut mai întâi, ci e dirijat de un principiu mai înalt, situat mai presus de organe şi stări. Natura întregului face ca o anumită stare să apară la început, o alta la sfârşit, iar succesiunea celor din mijloc este şi ea determinată în cadrul ideii întregului; ceea ce are loc mai înainte e dependent de ceea ce are loc mai târziu şi invers; într-un cuvânt, în organismul viu există o evoluţie a unuia din celălalt, o trecere a stărilor una într-alta, nu o existenţă încheiată, rotunjită, a individualului, ci o devenire continuă. La plantă, această condiţionare de către întreg a fiecărei părţi izolate se manifestă în sensul că toate organele sunt construite după aceeaşi formă fundamentală. La 17 mai 1787 ²⁰, Goethe îi comunică lui Herder această idee în următorii termeni: “Mi s-a revelat faptul că în acel organ al plantei pe care de obicei îl numim frunză zace adevăratul Proteus, care poate să se ascundă şi să se reveleze în toate formele. Înainte şi înapoi, planta este mereu numai frunză, atât de indisolubil unită cu viitorul germene, încât nici nu avem voie să le gândim separat.” În timp ce la animal acel principiu superior care domneşte asupra fiecărei părţi izolate ne întâmpină în mod concret drept cel care face ca organele să se mişte, care le foloseşte potrivit cu necesităţile sale etc., plantei îi lipseşte încă un asemenea principiu vital real; la plantă, acesta se revelează numai într-un mod imprecis, prin faptul că toate organele sunt construite după acelaşi tip plăsmuitor, ba mai mult, prin faptul că în fiecare parte a ei este cuprinsă în mod potenţial întreaga plantă şi că împrejurări favorabile pot face ca aceasta să se nască din fiecare parte. Lui Goethe acest lucru i-a devenit deosebit de limpede atunci când, la Roma, consilierul Reiffenstein, în cursul unei plimbări, a afirmat, rupând ici şi colo câte o crenguţă, că aceasta, odată pusă în pământ, ar creşte mai departe şi s-ar dezvolta devenind plantă întreagă. Planta este aşadar o fiinţă care, în perioade de timp succesive, dezvoltă anumite organe care, atât toate la un loc, cât şi fiecare în parte, sunt construite împreună cu întregul, după una şi aceeaşi idee. Fiecare plantă e o totalitate armonioasă de plante. ²¹ Când acest lucru i s-a înfăţişat lui Goethe în mod limpede, nu-i mai rămânea decât să observe diverse cazuri particulare, care să-i dea posibilitatea de a prezenta în mod concret diferitele stadii de dezvoltare pe care planta le face să se ivească din sine. Şi în acest sens, el făcuse deja paşii necesari. Am văzut că, în primăvara anului 1785, Goethe cercetase deja unele seminţe; din Italia, el îl anunţă pe Herder, la 17 mai 1787, că găsise, în mod absolut clar şi fără nici o posibilitate de îndoială, punctul în care se află germenele. [WA secţiunea I, 31, 240] Prin aceasta, el aflase ce e cu primul stadiu al vieţii unei plante. Dar în curând şi modul unitar în care sunt construite toate frunzele i se înfăţişează în mod suficient de concret. Alături de numeroase alte exemple, Goethe a găsit, în această privinţă, mai ales la molura verde, deosebirea dintre frunzele inferioare şi cele superioare, care sunt  totuşi acelaşi organ. La 25 martie [1787] ²², el face rugămintea de a i se spune lui Herder că teoria sa asupra cotiledoanelor e atât de sublimată, încât cu greu se va putea merge mai departe. Mai rămânea de făcut un pas foarte mic pentru a vedea şi în petale şi sepale, şi în stamine şi pistil, frunze metamorfozate. La această constatare au dus cercetările botanistului englez Hill, care erau pe atunci destul de cunoscute şi se ocupau de metamorfozarea diferitelor organe ale florii în alte organe.

Atunci când forţele care organizează fiinţa plantei păşesc în existenţa reală, ele iau o serie de forme în spaţiu. Dar trebuie căutată acum noţiunea vie care uneşte aceste forme de-a lungul dezvoltării lor în timp, înapoi şi înainte.

Dacă ne ocupăm de teoria goetheană a metamorfozei, aşa cum ni se înfăţişează ea în anul 1790, aflăm că la Goethe această noţiune este aceea a dilatărilor şi contractărilor succesive. În sămânţă, planta e cel mai mult contractată (concentrată). O dată cu apariţia frunzelor, are loc prima extindere în spaţiu, prima dilatare a forţelor de creştere. Ceea ce în sămânţă este concentrat într-un punct,se distanţează în spaţiu, o dată cu apariţia frunzelor. În caliciu, forţele se adună din nou în jurul unui punct axial; corola ia naştere prin următoarea dilatare; staminele şi pistilul apar prin contractarea următoare; fructul, prin ultima dilatare (a treia), după care întreaga forţă a vieţii plantei (principiul entelehic) se ascunde din nou în sămânţă, într-o stare de concentrare maximă. În vreme ce evoluţia ideii de metamorfoză poate fi urmărită în aproape toate detaliile, până la valorificarea ei finală în articolul din 1790, cu noţiunea de dilatare şi contractare, lucrurile nu vor mai merge la fel de uşor. Nu vom greşi  totuşi dacă vom presupune că această idee, de altfel adânc înrădăcinată în spiritul lui Goethe, s-a împletit deja în Italia cu noţiunea despre formarea plantelor. Deoarece conţinutul acestei idei este mai mica sau mai marea extindere în spaţiu realizată prin forţele de creştere, el constând, aşadar, în ceea ce, din plantă, se înfăţişează ochiului în mod nemijlocit, ideea aceasta se va contura, fără îndoială, cu cea mai mare uşurinţă în cazul în care încerci să desenezi planta potrivit cu legile dezvoltării naturale. Goethe găseşte la Roma un trunchi de cuişor asemănător unei tufe, care-i arată în mod deosebit de limpede metamorfoza. În legătură cu aceasta, el scrie: “Văzând că nu am la îndemână nici un mijloc de a păstra această formă minunată, m-am apucat s-o desenez cât mai exact, ajungând astfel să pătrund tot mai adânc în ideea fundamentală a metamorfozei.” ²³ Probabil că el a mai făcut destul de des asemenea desene şi acest lucru a putut să-l conducă apoi spre noţiunea de care ne ocupăm. *

În septembrie 1787, cu ocazia celei de a doua şederi la Roma, Goethe expune întreaga problemă prietenului său Moritz, cu care ocazie află cât de vie, cât de plastică devine ea când este expusă în faţa cuiva. El notează mereu cât de mult înaintează cu aceste idei. Pe acest pasaj şi pe alte câteva afirmaţii orale făcute de Goethe putem sprijini presupunerea că el a fixat în scris teoria metamorfozei, cel puţin sub formă aforistică, deja în Italia. El spune în continuare: “Numai în acest fel ‒ expunând ideile în faţa lui Moritz ‒ am putut să aştern pe hârtie câte ceva din ideile mele.” ²⁴ E indiscutabil faptul că lucrarea, în forma în care se prezintă acum, a fost scrisă la sfârşitul anului 1789 şi începutul anului 1790, numai că va fi greu de spus în ce măsură această din urmă variantă scrisă e doar o simplă redactare şi ce i s-a adăugat apoi. O carte anunţată pentru târgul de mostre de Paşti, care ar fi putut conţine cam aceleaşi idei, l-a făcut, în toamna anului 1789, să-şi revadă ideile şi să se îngrijească de publicarea lor. La 20 noiembrie, el îi scrie ducelui că se simte îndemnat să-şi pună pe hârtie ideile în materie de botanică. La 18 decembrie el trimite deja manuscrisul spre revizuire botanistului Batsch din Jena; la 20 ale aceleiaşi luni merge el însuşi la Jena, pentru a discuta cu acesta; în ziua de 22 îl anunţă pe Knebel că Batsch a găsit bune ideile sale. Se întoarce acasă, mai prelucrează o dată întreg manuscrisul, îl trimite iarăşi lui Batsch, care i-l restituie la 19 ianuarie 1790. Ce s-a întâmplat cu manuscrisul, ca şi cu lucrarea tipărită, putem afla de la Goethe însuşi, care a povestit totul amănunţit. (vezi NW, vol. 1, [p. 91 şi urm.]) De marea importanţă a teoriei metamorfozei, ca şi de esenţa ei, în particular, ne vom ocupa mai jos [p. 70 şi urm.] în articolul “Esenţa şi importanţa scrierilor lui Goethe referitoare la formarea lumii organice.“