Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1

III
NAŞTEREA IDEILOR LUI GOETHE
DESPRE FORMAREA ANIMALELOR

Marea lucrare a lui Lavater “Fragmente fiziognomice, întru stimularea cunoaşterii omului şi a dragostei faţă de om” a apărut între anii 1775-1778. Goethe a participat în mod activ la editarea ei, nu numai prin faptul că a fost conducătorul ediţiei, ci şi prin contribuţia directă la scrierea unor articole. Deosebit de interesant e însă faptul că în aceste articole putem găsi deja germenele lucrărilor lui zoologice de mai târziu.

Ştiinţa fiziognomiei încerca să recunoască din forma exterioară a omului esenţa sa lăuntrică, spiritul său. Înfăţişarea acestuia nu era studiată doar pentru ea însăşi, ci ca expresie a sufletului. Spiritul  lui Goethe, înclinat spre aspectele plastice, făcut să cunoască raporturile exterioare, nu s-a oprit aici. Ocupându-se de acele lucrări care studiau forma exterioară numai ca mijloc pentru cunoaşterea fiinţei interioare umane, lui i s-a revelat importanţa celei dintâi, a formei exterioare, în independenţa ei. Vedem acest lucru din lucrările sale referitoare la craniul animalelor, din anul 1776, care sunt incluse în vol. 2, sect. 2, a “Fragmentelor fiziognomice” ²⁵. El citeşte în acest an ceea ce a scris Aristotel despre fiziognomie ²⁶ şi prin aceasta se simte îndemnat să scrie lucrările amintite, dar, în acelaşi timp, el încearcă să caute deosebirea dintre om şi animale. Găseşte această deosebire în evidenţierea aparte a capului, condiţionată de constituţia omului în totalitatea ei, în înaltul grad de dezvoltare a creierului uman, către care toate părţile corpului privesc ca spre o centrală a lor: “În ce mod minunat serveşte întreaga formă umană drept coloană principală a boltei în care urmează să se oglindească cerul!” ²⁷ În constituţia animalelor, el găseşte exact contrariul: “Capul este numai agăţat de coloana vertebrală! Creierul, punct terminus al măduvei spinării, nu are un volum mai mare decât e necesar pentru manifestarea spiritelor vieţii pentru conducerea unei făpturi care trăieşte exclusiv în prezent, cu totul legată de lumea simţurilor.” ²⁸ Prin aceste afirmaţii, Goethe a depăşit faza căutării unor legături izolate dintre înfăţişarea exterioară şi fiinţa lăuntrică a omului, ajungând să conceapă un mare întreg şi să studieze forma umană ca atare. El ajunge la ideea că alcătuirea omului ca întreg oferă baza manifestărilor sale de viaţă superioare, că acest întreg însuşi, în ceea ce are el caracteristic, constituie condiţia care-i conferă omului locul de coroană a creaţiunii. Ceea ce trebuie să menţinem prezent în noi, înainte de toate, e faptul că Goethe caută forma animalului în forma evoluată umană; numai că, în primul caz, organele care îndeplinesc funcţiuni mai apropiate de cele ale animalului trec pe primul plan, par a fi punctul spre care se îndreaptă întreaga dezvoltare şi căruia ea îi slujeşte, în vreme ce la om se dezvoltă mai ales acele organe care servesc funcţiunilor spirituale. Aici deja aflăm: Ceea ce planează în faţa ochilor lui Goethe drept organism animal nu mai e un organism sau altul concret-real, ci unul ideatic, care la animale se dezvoltă mai mult într-o direcţie inferioară, iar la om într-una superioară. Aici avem deja germenele a ceea ce Goethe a numit mai târziu tip şi prin care el voia să desemneze “nu un animal individual”, ci “ideea” de animal. Ba mai mult: aici găsim prefigurată deja o lege, importantă în consecinţele ei, pe care el a formulat-o mai târziu şi care spune că “marea varietate a formelor e un rezultat al faptului că o parte sau alta devine preponderentă în raport cu celelalte.” ²⁹ Deja aici deosebirea dintre animal şi om e căutată în faptul că o formă ideatică se dezvoltă în două direcţii diferite, că de fiecare dată un sistem de organe ia avans asupra celuilalt şi că întreaga făptură îşi primeşte caracterul de la acesta.

În acelaşi an (1776), mai aflăm că lui Goethe îi devine limpede punctul de unde trebuie să porneşti dacă vrei să studiezi forma organismului animal. El şi-a dat seama că oasele sunt elementele solide de bază ale corpului ³⁰, idee pe care a menţinut-o mai târziu, atunci când şi-a început studiile de anatomie pornind de la sistemul osos. În acelaşi an, el pune pe hârtie o afirmaţie importantă în acest sens ³¹ : “Părţile mobile se formează după ele, sau, ca să ne exprimăm mai adevărat, o dată cu ele, şi îşi fac jocul lor numai în măsura în care le-o permit părţile.” Iar o altă aluzie din lucrarea despre fiziognomie a lui Lavater: “Se va fi observat deja părerea mea, că sistemul osos constituie conturul principal al fiinţei umane, craniul fiind fundamentul sistemului osos şi toată carnea numai coloritul acestui desen” ³², se poate foarte bine să fi fost scrisă sub influenţa lui Goethe, care discuta adesea cu Lavater aceste probleme. Fiindcă ele sunt identice cu părerile exprimate de Goethe în scris ³³. Dar acum Goethe adaugă un lucru, de care trebuie să ţinem seama în mod deosebit: “Această observaţie (că la oase, mai ales la craniu, se poate vedea cel mai bine că oasele sunt fundamentul solid al corpului), care aici (la animale)  nu poate fi contestată, va avea de înfruntat o puternică opoziţie atunci când va fi aplicată la diversitatea craniilor omeneşti.” ³⁴ Ce altceva face aici Goethe decât să caute iarăşi animalul mai simplu în omul complex, cum se exprimă el mai târziu (1795). Ajungem de aici la convingerea că ideile fundamentale pe care se va înălţa mai târziu concepţia lui Goethe despre formarea animalelor s-au înrădăcinat în el prin studierea lucrării despre fiziognomie a lui Lavater, în anul 1776.

În acest an, Goethe începe să studieze aspectele individual-concrete ale anatomiei. La 22 ianuarie 1776, el îi scrie lui Lavater: “Ducele mi-a trimis şase cranii, am făcut nişte observaţii splendide, care stau la dispoziţia domniei voastre, dacă nu veţi fi ajuns la ele şi fără mine.” [WA 3, 20] Alte îndemnuri de a întreprinde un studiu aprofundat al anatomiei i-au venit din partea relaţiilor lui cu Universitatea din Jena. Primele însemnări în legătură cu aceasta datează din anul 1781. În Jurnalul editat de Keil, el notează la data de 15 octombrie 1781 că s-a dus la Jena împreună cu bătrânul Einsiedel şi că acolo s-a ocupat de anatomie. La Jena se afla un savant care a stimulat extraordinar de mult studiile lui Goethe: Loder. Acesta îl şi introduce mai adânc în anatomie, după cum îi scrie la 29 octombrie 1781 D-nei von Stein ³⁵, iar la 4 noiembrie lui Karl August. ³⁶ În ultima din aceste două scrisori, el îşi arată intenţia de a explica “tinerilor” de la Academia de Arte Frumoase “scheletul şi de a-i conduce spre cunoaşterea corpului uman”. El adaugă. “Fac acest lucru şi pentru mine şi pentru ei, metoda pe care am ales-o le va face pe deplin cunoscută, în cursul acestei ierni, structura de bază a corpului.”

Însemnările din Jurnalul lui Goethe arată că el a ţinut cu adevărat aceste prelegeri şi că le-a încheiat la 16 ianuarie. Se poate presupune că, în aceeaşi perioadă, a discutat mult cu Loder despre constituţia corpului uman. La data de 6 ianuarie, găsim în Jurnal: “Demonstraţie despre inimă, prin Loder.” Dacă am văzut, aşadar, că Goethe avea deja în anul 1776 nişte idei cu vaste implicaţii în legătură cu structura organismului animal, nu trebuie să ne îndoim nici o clipă de faptul că studiile sale aprofundate din domeniul anatomiei s-au înălţat, dincolo de cercetarea fenomenelor individuale, până la nişte puncte de vedere superioare. Astfel, la 14 noiembrie 1781, el le scrie lui Lavater şi lui Merck că se ocupă “de oase ca de un text, de care poate fi agăţat tot ce este viaţă şi tot ce este omenesc.” [WA 5, 217 şi 220]. Când studiem un text, în spiritul nostru se formează imagini şi idei care par provocate, create de acel text. Goethe priveşte oasele ca şi cum ar fi un astfel de text, adică studiindu-le, în minte îi răsar idei despre tot ceea ce e viaţă şi tot ceea ce e omenesc. Aşadar, probabil că în cursul acestor studii, s-au născut în el anumite idei în legătură cu formarea organismului. Avem, din anul 1782, o odă a lui Goethe: “Divinul” ‒, care ne permite într-o oarecare măsură să vedem cum concepea el legătura omului cu restul naturii. Prima strofă a odei:

“Nobil fie omul,
Săritor şi bun!
Căci numai aceasta
Îl deosebeşte
De toate fiinţele
Pe care le cunoaştem.”

Înţelegându-l pe om, în primele două versuri ale acestei strofe, potrivit cu însuşirile sale spirituale, Goethe spune că numai acestea îl deosebesc de toate celelalte fiinţe din lume. Acest lucru ne arată limpede că Goethe îl concepea pe om, în ceea ce priveşte constituţia lui fizică, ca fiind în deplină concordanţă cu restul naturii. În el devine tot mai vie ideea, asupra căreia am atras atenţia deja mai sus, că o formă fundamentală determină atât forma umană cât şi pe cea animală, numai că, în primul caz, ea se ridică la un grad de perfecţiune care o face capabilă să fie purtătoarea unei fiinţe spirituale libere. Potrivit cu însuşirile lui concret-senzoriale, aşa cum se spune mai departe în odă, şi omul e nevoit:

“După veşnicele,
Marile legi
Ale existenţei sale ... cercuri
Să-mplinească.”

Dar la om aceste legi se dezvoltă într-o direcţie care-l face să poată săvârşi “imposibilul”:

“El poate deosebi,
Alege şi judeca;
El poate clipei
Durată să-i dea.”

Trebuie să mai ţinem seama de faptul că, în vreme ce aceste concepţii se conturau în spiritul lui Goethe cu tot mai multă precizie, el întreţinea relaţii foarte vii cu Herder, care, în anul 1783, începuse să redacteze cartea “Idei referitoare la o filosofie a istoriei omenirii”. Am putea spune aproape că această lucrare s-a născut din discuţiile celor doi şi că, desigur, există unele idei care au venit de la Goethe. Ideile expuse aici sunt adeseori absolut goetheene, doar că au fost expuse în stilul lui Herder, aşa că din ele putem să tragem concluzii sigure în privinţa ideilor din acea vreme ale lui Goethe.

În prima parte ³⁷, Herder are următoarea concepţie despre esenţa lumii. Trebuie să se presupună existenţa unei forme fundamentale care străbate toate fiinţele şi care se realizează în diferite moduri. “De la piatră la cristal, de la cristal la metale, de la acestea la creaţia vegetală, de la plante la animale, de la ele la om, noi am văzut evoluând forma de organizare, am văzut diversificându-se, o dată cu ea, forţele şi instinctele fiinţelor, toate reunindu-se, în sfârşit, în forma de om, în măsura în care aceasta le-a putut cuprinde.” Ideea e absolut clară: O formă ideatică, tipică, ce nu are ea însăşi realitate senzorială, se realizează într-un număr infinit de fiinţe, având însuşiri diferite şi fiind despărţite în spaţiu, până sus, la om. Pe treptele inferioare ale organizării, ea se realizează mereu într-o anumită direcţie; şi în această direcţie îşi dezvoltă formele în mod deosebit. Când această formă tipică se ridică până pe treapta de om, ea adună la un loc toate principiile formative pe care, în cazul organismelor inferioare, le-a dezvoltat în mod unilateral, pe care le-a împărţit diferitelor fiinţe, spre a plăsmui acum o singură formă. De aici şi posibilitatea unui grad de desăvârşire atât de înalt ca cel care apare la om. Creându-l pe om, natura a folosit pentru o fiinţă ceea ce la animale a împărţit la multe clase şi ordine. Această idee a avut o influenţă extraordinar de rodnică asupra filosofiei germane de mai târziu. Să amintim aici, pentru a o explica, forma sub care Oken a prezentat aceeaşi idee. El spune ³⁸ : “Lumea animală este un singur animal, adică animalitatea cu toate organele ei reprezintă fiecare în parte un întreg. Ia naştere un singur animal atunci când un singur organ se separă de corpul animal general, îndeplinind totuşi principalele funcţiuni animale. Lumea animală nu este decât animalul cel mai evoluat, dar îmbucătăţit: omul.” Există un singur viitor al omenirii, un singur neam omenesc, o singură specie umană, tocmai pentru că el este întreaga lume animală. Aşa există, de exemplu, animale la care sunt dezvoltate cu precădere organele tactile, ba chiar întreaga lor organizare face trimitere la funcţiunea tactilă şi îşi găseşte finalitatea în aceasta, sau altele, la care sunt dezvoltate în special organele masticaţiei, într-un cuvânt, la fiecare specie animală e preponderent, în mod unilateral, un anumit sistem de organe; întregul animal se confundă cu acesta; tot restul rămâne pe plan secundar. In constituţia omului, toate organele şi sistemele de organe se dezvoltă în aşa fel încât unul lasă celuilalt destul spaţiu pentru a se dezvolta liber; fiecare în parte se retrage între limitele care par necesare pentru a lăsa ca toate celelalte să se poată manifesta şi ele la fel de liber. Ia naştere astfel o colaborare armonioasă între diferitele organe şi sisteme, o armonie care face din om fiinţa cea mai desăvârşită, care reuneşte în sine perfecţiunile tuturor celorlalte creaturi. Aceste idei au format şi conţinutul discuţiilor lui Goethe cu Herder, iar Herder le dă expresie arătând că trebuie să considerăm “neamul omenesc drept marele punct de confluenţă al forţelor organice inferioare, care, prin el, aveau să ducă la formarea omenescului”. Iar în alt loc: “Aşa că putem presupune: omul e o creatură centrală între animale, adică forma elaborată în jurul căreia se concentrează trăsăturile tuturor speciilor, într-o sinteză desăvârşită.”  ³⁹

Pentru a arăta care a fost aportul lui Goethe la elaboarea lucrării lui Herder “Idei referitoare la o filosofie a istoriei omenirii”, vom cita următorul pasaj dintr-o scrisoare a lui Goethe către Knebel, din 8 decembrie 1783. “Herder scrie o filosofie a istoriei, după cum îţi poţi imagina, pe baze absolut noi. Primele capitole le-am citit ieri împreună, sunt delicioase ..., istoria lumii şi a naturii trec de-a binelea în goană prin faţa noastră.” [WA 6, 224] Afirmaţiile lui Herder din Cartea a 3-a, VI, şi din Cartea a 4-a, I, că poziţia verticală, condiţionată de constituţia omului şi tot ceea ce se leagă de aceasta, este condiţia fundamentală a activităţii sale de gândire, amintesc direct de ceea ce Goethe a sugerat în anul 1776, în capitolul 2 al volumului 2 din “Fragmentele fiziognomice” ale lui Lavater, relativ la deosebirea dintre regnul animal şi cel vegetal, lucru la care ne-am referit mai sus. E numai o continuare a acelei idei. Toate acestea îndreptăţesc presupunerea că în vremea respectivă (anul 1783 şi urm.) Goethe şi Herder erau de acord în punctele esenţiale ale concepţiilor lor despre poziţia omului în natură.

O astfel de concepţie fundamentală presupune că fiecare organ, fiecare parte dintr-un animal poate fi regăsită în om, dar restrânsă între limitele pe care i le impune armonia întregului. De exemplu, la o anumită specie animală, un os trebuie să ajungă la forma lui specifică, trebuie să apară aici în prim-plan, numai că la toate celelalte specii el trebuie să existe cel puţin ca intenţie, ba chiar el nu poate să lipsească nici la om. Dacă acolo osul ia forma pe care propriile lui legi i-o impun, aici el trebuie să se îmbine într-un întreg, să-şi adapteze propriile lui legi de dezvoltare la acelea ale întregului organism. Dar nu se poate ca el să lipsească, pentru că în felul acesta în natură ar apărea o fisură prin care ar fi stânjenită dezvoltarea consecventă a unui tip.

Cam aşa arătau concepţiile lui Goethe în momentul în care, pe neaşteptate, a dat de o concepţie total opusă acestor idei. Savanţii epocii se preocupau în special de căutarea caracteristicilor care deosebesc o specie animală de alta. Deosebirea dintre animale şi om constă, spuneau ei, în faptul că animalele au între cele două jumătăţi simetrice ale maxilarului superior un mic os, osul intermaxilar, în care sunt implantaţi incisivii superiori şi care, după cum credeau ei, lipseşte la om. Când, în anul 1782, Merck a început să se pasioneze de osteologie şi a cerut ajutorul câtorva dintre cei mai cunoscuţi savanţi ai epocii, a primit de la unul din ei, de la marele anatom Sömmerring, la 8 octombrie 1782, următoarea explicaţie referitoare la deosebirea dintre animal şi om ⁴⁰ : “Aş vrea să căutaţi la Blumenbach, în privinţa lui ossis intermaxillaris, care, ceteris paribus, este unicul os existent la toate animalele, începând cu maimuţa, chiar şi la urangutan, dar care, dimpotrivă, nu se întâlneşte niciodată la om; dacă excludeţi din socoteală acest os, nu vă mai lipseşte nimic pentru a putea transfera totul de la om la animale. De aceea, vă trimit un cap de căprioară, ca să vă convingeţi că acest os intermaxilar (cum îl numeşte Blumenbach) sau os incisivum (cum îl numeşte Camper) există chiar şi la animalele care nu au incisivi în maxilarul superior.” Deşi Blumenbach a găsit la craniile unor copii nenăscuţi sau foarte mici o urmă quasi rudimentum a acestui ossis intermaxillaris, ba chiar odată a găsit la un astfel de craniu două mici formaţiuni osoase absolut separate, care reprezentau un adevărat os intermaxilar, el nu a admis existenţa unui astfel de os. Referitor la aceasta, el a spus: “Există încă o deosebire ca de la cer la pământ între el şi adevăratul ossis intermaxillaris.” Camper, cel mai vestit anatom al epocii, era de aceeaşi părere. Acesta din urmă spune ⁴¹, de exemplu, despre osul intermaxilar: “die nimmer by menschen gevonden wordt, zelfe nist by die Negers” (care n-a fost întâlnit niciodată la om, nici măcar la negri). Merck era pătruns de cea mai adâncă admiraţie faţă de Camper şi îi studia scrierile.

Nu numai Merck, ci şi Blumenbach şi Sömmerring întreţineau relaţii cu Goethe. Corespondenţa cu cel dintâi ne arată că Goethe participa cu cea mai mare însufleţire la cercetările lui de osteologie şi că avea schimburi de idei cu el în privinţa acestor lucruri. La 27 octombrie 1782 ⁴², el îl roagă pe Merck să-i scrie ceva despre incognito-ul lui Camper şi să-i trimită scrisorile acestuia. Avem apoi de consemnat, în luna aprilie a anului 1783, o vizită a lui Blumenbach la Weimar. În luna septembrie a aceluiaşi an, Goethe merge la Göttingen pentru a-l vizita pe Blumenbach şi pe toţi ceilalţi profesori. La 28 septembrie îi scrie D-nei von Stein: “Mi-am propus să-i vizitez pe toţi profesorii şi poţi să-ţi imaginezi câtă alergătură mă costă pentru a ajunge la toţi în câteva zile.” [WA 6, 202] De aici pleacă la Kassel, unde se întâlneşte cu Forster şi cu Sömmerring. Va scrie de acolo D-nei von Stein, la 2 octombrie: “Văd lucruri foarte frumoase şi bune şi sunt răsplătit pentru sârguinţa mea tăcută. Faptul cel mai îmbucurător este că pot spune acum că mă aflu pe drumul bun şi că de acum înainte nimic nu va mai fi zadarnic în ceea ce mă priveşte.” [WA 6, 204]

Cu ocazia acestor întâlniri, Goethe îşi va fi îndreptat atenţia în primul rând, fireşte, spre părerile cele mai răspândite legate de osul intermaxilar. Concepţiile lui l-au făcut să vadă imediat că ele erau greşite. Ar fi fost distrusă astfel ideea formei fundamentale tipice după care sunt construite toate organismele. Goethe nu se putea îndoi nici o clipă de faptul că şi acest os, care poate fi găsit, mai mult sau mai puţin dezvoltat, la toate animalele superioare, trebuie să facă parte din constituţia corpului omenesc şi că aici este mai puţin dezvoltat pentru că organele destinate să preia hrana au cedat întâietatea celor care servesc funcţiunilor spirituale. În virtutea întregii sale orientări spirituale, Goethe nu putea gândi decât că şi la om există un os intermaxilar. Trebuia numai găsită dovada empirică a acestui lucru, trebuia numai aflată forma pe care osul intermaxilar o ia la om, măsura în care el se încadrează în întregul organismului. Goethe izbuteşte să aducă această dovadă în primăvara anului 1784, împreună cu Loder, în tovărăşia căruia, la Jena, face comparaţie între diferite cranii de oameni şi de animale. Goethe anunţă acest lucru, la 27 martie, atât D-nei von Stein ⁴³, cât şi lui Herder ⁴⁴.

Totuşi, nu trebuie să supraapreciem această descoperire izolată, în defavoarea marilor idei care o susţin;  nici pentru Goethe ea nu avea decât valoarea de a înlătura din cale o prejudecată, ce părea o piedică atunci când era vorba să-şi urmărească ideile în mod consecvent, până în cele mai mici detalii ale unui organism. El n-a privit-o niciodată ca pe o descoperire în sine, ci numai în legătură cu marea sa concepţie despre natură. Aşa trebuie să înţelegem ceea ce-i spune lui Herder în scrisoarea mai sus amintită: “Asta trebuie să te bucure foarte mult; pentru că este ca piatra de boltă din construcţia omului, nu lipseşte, există. Şi încă cum!” Şi imediat el îi aminteşte prietenului de noi perspective: “M-am gândit la aceasta şi în legătură cu întreaga ta concepţie, cât de frumos devine acum totul!” Afirmaţia: animalele au un os intermaxilar, dar omul nu are, nu putea avea nici un sens pentru Goethe. Dacă în forţele ce creează un organism există facultatea de a face să apară la animale, între cele două oase ale maxilarului superior, un os intermaxilar, atunci şi la om trebuie să lucreze, în locul unde la animale se găseşte acel os, aceleaşi forţe, principial în acelaşi mod, diferit doar în ceea ce priveşte forma de manifestare exterioară. Pentru că nu şi-a imaginat niciodată un organism ca pe o structură moartă, rigidă, ci l-a conceput întotdeauna izvorând din forţele sale plăsmuitoare lăuntrice, Goethe trebuia să se întrebe: Ce fac aceste forţe în maxilarul superior al omului? Nici nu se punea întrebarea dacă osul intermaxilar există, ci doar aceea a felului în care era constituit, a formei pe care o ia. Acest lucru trebuia aflat pe cale empirică.

În Goethe începuse să devină tot mai vie ideea de a scrie o lucrare mai mare despre natură. Putem deduce acest lucru din diferitele afirmaţii ale sale. Astfel, în noiembrie 1784, îi scrie lui Knebel, trimiţându-i şi tratatul în care-şi prezintă descoperirea: “M-am abţinut de la pornirea de a lăsa să se observe încă de pe acum concluzia la care face aluzie deja şi Herder în ideile lui şi anume că deosebirea dintre om şi animal nu poate fi găsită în nici un aspect de amănunt.” [WA 6, 389] Aici e importantă, înainte de toate, afirmaţia lui Goethe că s-a abţinut de la pornirea de a lăsa să se vadă deja acum ideea de bază; aşadar, el vrea s-o facă mai târziu, într-un context mai larg. Pasajul ne mai arată că ideile fundamentale care ne interesează la Goethe în mod deosebit: marile idei despre tipul animal, existau cu mult înainte de acea descoperire. Căci Goethe mărturiseşte aici el însuşi că acestea sunt deja sugerate în “Ideile ...” lui Herder; pasajele în care el face aceste aluzii au fost scrise încă înainte de descoperirea osului intermaxilar. Aşadar, descoperirea osului intermaxilar e numai o consecinţă a acelor concepţii vaste. Celor care nu împărtăşeau aceste concepţii, descoperirea trebuie să li se fi părut inexplicabilă; li se răpise singura caracteristică din istoria naturală prin care făceau deosebire între om şi animale. Dar nici nu presimţeau măcar acele idei care-l preocupau pe Goethe şi de care am vorbit mai înainte: că elementele repartizate diferitelor animale se reunesc în una şi aceeaşi formă umană, constituind o armonie şi că, deşi toate detaliile sunt identice, aceste elemente pun bazele unei deosebiri de ansamblu, care-i conferă omului rangul său înalt în şirul vieţuitoarelor. Căutările acestor oameni nu erau de natură ideatică, ci constau doar în comparaţii exterioare; şi pentru acestea din urmă, în orice caz, osul intermaxilar nu exista la om. Pentru ceea ce pretindea Goethe: că vede cu ochii spiritului, aveau prea puţină înţelegere. În aceasta constă şi deosebirea dintre felul lor de a gândi şi cel al lui Goethe. În vreme ce Blumenbach, care de altfel vedea destul de clar problema, ajunsese la concluzia: “Este totuşi o diferenţă ca de la cer la pământ între acesta şi adevăratul ossis intermaxillaris”, Goethe gândeşte: Cum poate fi explicată o deosebire exterioară oricât de mare, în raport cu identitatea lăuntrică necesară? Goethe avea intenţia clară de a dezvolta în mod consecvent această idee şi mai ales în anii următori s-a ocupat mult de ea. La 1 mai 1784, D-na von Stein îi scrie lui Knebel: “Noua lucrare a lui Herder arată că e probabil ca noi să fi fost mai întâi plante şi animale ... Goethe meditează acum cu mare bogăţie de idei la aceste lucruri şi tot ceea ce a trecut mai întâi prin mintea lui devine extrem de interesant.” ⁴⁵ Vom vedea cu cea mai mare claritate în ce măsură în Goethe trăia ideea de a-şi prezenta concepţiile despre natură într-o lucrare de mai mari proporţii, când vom observa că, la fiecare nouă descoperire încununată de succes, nu poate face altfel decât să sublinieze în faţa prietenilor săi posibilitatea ca ideile lui să fie extinse asupra întregii naturi. În anul 1786 îi scrie D-nei von Stein că vrea să-şi extindă ideile referitoare la felul în care natura, părând că se joacă mereu cu o formă fundamentală, dă naştere vieţii în toată diversitatea ei, “asupra tuturor regnurilor din natură, asupra întregii ei împărăţii”. Şi pentru că  în Italia, în faţa spiritului său stă, modelată plastic până în cele mai mici detalii, ideea metamorfozei la plante, el notează la Neapole, la 17 mai 1787: “Aceeaşi lege va putea fi aplicată la ... tot ce este viu.” ⁴⁶ Primul articol din “Caietele de morfologie” (1817) conţine aceste cuvinte: “Fie deci ca ceea ce, într-un avânt tineresc, am visat adesea că va fi o operă mare, să apară acum doar ca o schiţă sau ca o colecţie fragmentară.” Trebuie să regretăm faptul că o astfel de lucrare nu a mai ieşit de sub pana lui Goethe. Din tot ceea ce ne-a rămas de la el în acest domeniu ne putem da seama că ar fi fost o creaţie ce ar fi lăsat cu mult în urmă tot ceea ce a fost realizat pe acest tărâm în epoca modernă. Ar fi devenit un canon de la care ar fi trebuit să pornească orice căutări din domeniul ştiinţelor naturii şi pe baza căruia s-ar fi putut aprecia conţinutul lor spiritual. Cel mai profund spirit filosofic, pe care numai o atitudine superficială i l-ar fi putut contesta lui Goethe, s-ar fi unit aici cu o adâncire plină de iubire în realitatea care ne este dată pe bază de percepţii senzoriale; departe de orice tendinţă unilaterală de a forma vreun sistem care să creadă că poate cuprinde într-o schemă generală toate fiinţele vii, aici fiecare individualitate în parte ar fi fost apreciată la justa ei valoare. Am fi avut de-a face cu opera unui spirit la care nu ieşea în evidenţă o singură direcţie a căutărilor omeneşti, punându-le în umbră pe toate celelalte, ci la care, atunci când se ocupă de vreun domeniu oarecare, pluteşte mereu în fundal totalitatea existenţei umane. Prin aceasta, fiecare activitate în parte îşi dobândeşte locul ce i se cuvine în cadrul întregului. Adâncirea obiectivă în obiectele studiate face ca spiritul să se contopească pe deplin cu ele, astfel încât teoriile lui Goethe nu fac impresia că au fost obţinute din obiecte,  prin abstractizare, de către un spirit, ci că ele au plăsmuit obiectele înseşi într-un spirit care, contemplându-le, se uită cu totul pe sine. Această maximă obiectivitate ar fi făcut din opera lui Goethe lucrarea cea mai desăvârşită din domeniul ştiinţelor naturii; ea ar fi fost un ideal către care ar trebui să tindă fiecare savant; pentru filosof, ar fi fost un model tipic de găsire a legilor unui mod obiectiv de a privi lumea. Se poate presupune că teoria cunoaşterii, care îşi croieşte drum în zilele noastre ca o ştiinţă filosofică fundamentală, va putea deveni rodnică numai atunci când va lua ca punct de plecare felul de a gândi şi de a cerceta al lui Goethe. Goethe însuşi indică, în analele pe anul 1790, motivul pentru care această lucrare n-a mai fost scrisă, în următoarele cuvinte: “Sarcina era atât de mare, încât n-a putut fi adusă la îndeplinire într-o viaţă împrăştiată.”

Dacă pornim de la acest punct de vedere, fragmentele izolate care ne-au rămas de pe urma cercetărilor lui Goethe pe tărâmul ştiinţelor naturale dobândesc o imensă importanţă. Ba mai mult, învăţăm să le apreciem şi să le înţelegem la justa lor valoare numai dacă le vedem izvorând din acea mare concepţie unitară.

Dar în anul 1784, ca şi cum ar fi fost doar un exerciţiu pregătitor, a trebuit să scrie tratatul despre osul intermaxilar. Iniţial, el nu era destinat publicării, fiindcă la 6 martie 1785 îi scrie lui Sömmerring: “Deoarece mica mea lucrare nu are nici o pretenţie de a fi publicată şi trebuie considerată numai ca o schiţă, mi-ar face plăcere tot ceea ce aţi voi   să-mi comunicaţi în această problemă.” [WA 7, 21] Totuşi, lucrarea e scrisă cu cea mai mare grijă şi apelându-se la toate studiile necesare. El a cerut chiar ajutorul câtorva tineri, care au avut sarcina de a face desene osteologice după metoda lui Camper, sub îndrumarea lui Goethe. De aceea, la 23 aprilie [1784], el îl roagă pe Merck [WA 6, 267 şi urm.]  să-i dea informaţii despre această metodă şi primeşte de la Sömmerring [WA 6, 277] desene în maniera lui Camper. Merck, Sömmerring şi alţi cunoscuţi sunt rugaţi să-i trimită schelete şi oase de tot felul. La 23 aprilie, el îi scrie lui Merck că i-ar fi de folos următoarele schelete: „Myrmecophaga, Bradypus, lei, tigri, sau altele asemenea“ [WA 6, 268] . La 14 mai [WA 6, 278] îi cere lui Sömmerring craniul scheletului de elefant şi craniul de hipopotam pe care acesta le posedă, iar la 16 septembrie îi mai cere craniile următoarelor animale:„ pisică sălbatică, leu, urs tânăr, incognitum, urs furnicar, cămilă, dromader, leu de mare.” [WA 6, 357] Mai cere prietenilor şi diferite informaţii, de exemplu lui Merck îi cere să-i descrie cerul gurii rinocerului său şi îi cere mai ales o explicaţie: “cum e aşezat, de fapt, cornul rinocerului pe osul nazal”. [WA 6, 267] În această perioadă, Goethe e cu totul absorbit de aceste studii. Craniul de elefant e desenat de Waitz după metoda lui Camper [WA 6, 356], din mai multe perspective, iar Goethe îl compară cu un mare craniu aflat în posesia lui şi cu alte cranii de animale, deoarece descoperise că la acel craniu cele mai multe suturi nu erau încă strâns unite [Wa 6, 293 şi urm.] Asupra acestui craniu el mai face o observaţie importantă. Până atunci se presupunea că, la toate animalele, în osul intermaxilar sunt implantaţi numai dinţii incisivi, în vreme ce caninii ţin de osul maxilar superior; singura excepţie o constituie numai elefantul. La el, caninii sunt implantaţi în osul intermaxilar. Că nu aşa stau lucrurile, i-o arată tot acel craniu, după cum îi spune lui Herder într-o scrisoare [WA 6, 308]. În cursul unei călătorii la Eisenach [WA 6, 278] şi Braunschweig, pe care o face în vara acestui an [1784], e însoţit de studiile lui osteologice. La Braunschweig vrea “să mă uit în gura unui elefant nenăscut şi să am o discuţie zdravănă cu Zimmermann”. [WA 6, 332] În legătură cu acest foetus, îi scrie în continuare lui Merck: “Aş vrea să avem în cabinetul nostru foetusul pe care-l au cei din Braunschweig; în scurt timp, el ar fi disecat, scheletizat şi preparat. Nu ştiu la ce poate folosi un asemenea monstru în spirt, dacă nimeni nu-l disecă şi nu-i explică structura internă.” [WA 6, 332 şi 333] Din aceste studii s-a născut mai apoi tratatul care este cuprins în vol. 1 din “Scrierile ştiinţifice” [p. 277] din seria Literatura Naţională a lui Kürschner. La conceperea acestui tratat, de mare ajutor i-a fost Loder. Cu sprijinul acestuia creează o terminologie latină, apoi Loder face o traducere în limba latină. [WA 6, 407] În noiembrie 1784, Goethe îi trimite acest tratat lui Knebel [WA 6, 389 şi urm.], iar la 19 decembrie şi lui Merck, deşi cu puţin timp înainte (la 2 decembrie [WA 6, 409 şi urm.]) îşi exprimase convingerea că înainte de sfârşitul anului nu va reuşi să facă mare lucru din el. [WA 6, 400 şi urm.] Tratatul era prevăzut cu desenele necesare. Pentru Camper fusese adăugată şi traducerea latină amintită mai sus. Merck urma să-i trimită tratatul lui Sömmerring. Acesta îl primeşte în ianuarie 1785. De aici, el ajunge la Camper. Dacă aruncăm o privire asupra primirii făcute acestei lucrări a lui Goethe, vom avea în faţa noastră un tablou deloc înviorător. La început nimeni nu are receptivitatea necesară, în afară de Loder, cu care colaborase de altfel, şi de Herder. Merck întâmpină lucrarea cu bucurie, dar nu e convins de adevărul aserţiunilor. [WA 7, 11 şi urm.] Sömmerring spune în scrisoarea în care îl anunţă pe Merck că lucrarea i-a parvenit: “Ideea fundamentală o avea deja Blumenbach. În paragraful care începe: «Nu va rămâne, aşadar, nici un dubiu», spune el (Goethe), «pentru că celelalte capete se sudează între ele»; păcat numai că acestea n-au existat niciodată. Am acum în faţa mea multe maxilare de embrioni, începând cu foetuşi de trei luni şi până la stadiul de adult, şi la nici unul n-am putut vedea vreo delimitare a capetelor în partea anterioară. Şi el explică fenomenul prin presiunea pe care oasele o exercită unul asupra celuilalt? Da, dacă natura ar lucra ca un dulgher, cu ciocanul şi toporul!” ⁴⁷ La 13 februarie 1785, Goethe îi scrie lui Merck: “De la Sömmerring am o scrisoare foarte uşurică. El vrea de-a binelea să-mi scoată din cap ideea asta. Ohe!” [Wa 7, 12] ‒ Iar Sömmerring îi scrie la 11 mai lui Merck: “După cum văd din scrisoarea pe care am primit-o ieri de la el, Goethe nu vrea încă să renunţe la ideea lui privitoare la ossis intermaxilaris.” ⁴⁸

Şi acum, Camper. ⁴⁹ La 16 septembrie 1785 ⁵⁰, el îi comunică lui Merck că planşele anexate nu sunt deloc după metoda lui. El găseşte că acestea sunt de-a dreptul prost executate. El laudă aspectul exterior al frumosului manuscris, critică traducerea latină, ba chiar îi dă autorului sfatul de a-şi completa cunoştinţele în această privinţă. Trei zile mai târziu ⁵¹, el scrie că a făcut o serie de observaţii asupra osului intermaxilar, fiind nevoit să afirme însă în continuare că la om nu există osul intermaxilar. El recunoaşte rezultatele tuturor observaţiilor lui Goethe în afară de cele referitoare la om. La 21 martie 1786 scrie încă o dată că pe baza unui mare număr de observaţii a ajuns la această concluzie: osul intermaxilar nu există la om. Scrisorile lui Camper ⁵² arată limpede că el avea cea mai mare bunăvoinţă de a pătrunde esenţa problemei, dar că nu era câtuşi de puţin în stare să-l înţeleagă pe Goethe.

Loder a văzut descoperirea lui Goethe imediat în adevărata ei lumină. O scoate în evidenţă în mod deosebit în cartea sa de anatomie din 1788 ⁵³, şi de acum înainte în toate lucrările lui o tratează ca pe o problemă cu deplină valabilitate pentru ştiinţă, care nu mai poate fi pusă la îndoială.

În legătură cu ea, Herder îi scrie lui Knebel: “Goethe ne-a pus în faţa ochilor tratatul lui despre os, care e foarte simplu şi frumos; omul merge pe adevărata cale a naturii şi fericirea îi iese în întâmpinare.” ⁵⁴ Pur şi simplu, Herder a fost în stare să vadă această problemă cu “ochiul spiritual” cu care o vedea Goethe. Fără acesta, nu se putea înţelege nimic de aici. Cea mai bună dovadă reiese din următoarele. Wilhelm Josephi (conferenţiar particular la Universitatea din Göttingen) scrie în anul 1787, în cartea sa “Anatomia mamiferelor”: “Oasele intermaxilare se numără de obicei printre principalele semne distinctive dintre om şi maimuţă recunoscute în ştiinţă; din observaţiile mele rezultă că şi omul are astfel de oase intermaxilaria, cel puţin în primele luni ale existenţei sale, dar de obicei foarte devreme, şi anume încă în trupul mamei, ele se sudează perfect cu maxilarele superioare propriu-zise, înspre exterior, aşa încât de cele mai multe ori nu mai rămâne nici o urmă vizibilă a lor.” Şi aici descoperirea lui Goethe este, în orice caz, perfect exprimată, dar nu ca o descoperire impusă de dezvoltarea consecventă a tipului, ci ca expresia unei realităţi de-a dreptul izbitoare. Dacă eşti limitat la această realitate, numai o întâmplare fericită te poate face să găseşti tocmai acele exemplare la care poţi vedea cu precizie cum stau lucrurile. Dacă înţelegi însă problema în felul lui Goethe, pe cale ideatică, aceste exemplare deosebite nu mai servesc decât la confirmarea ideii, nu mai au decât rolul de a demonstra deschis ceea ce natura de obicei ascunde; iar ideea însăşi poate fi urmărită la orice exemplar, fiecare prezintă un caz particular al ei. Ba chiar, dacă ai ideea, eşti în stare, tocmai cu ajutorul ei, să găseşti acele cazuri particulare în care ea ia formele cele mai caracteristice. Fără ea eşti însă la discreţia întâmplării. Într-adevăr, poţi vedea că, după ce Goethe ţi-a dat imboldul prin marea sa idee, te convingi treptat de adevărul descoperirii lui, dacă observi numeroase cazuri reale.

Merck a rămas la atitudinea lui şovăielnică. La 13 februarie 1785, Goethe îi trimite un maxilar superior uman fisurat şi unul de la Trichechus şi-i dă câteva puncte de reper pentru a-l face să înţeleagă despre ce e vorba. Din scrisoarea lui Goethe, datată 8 aprilie, s-ar părea că Merck a fost oarecum câştigat pentru această idee. Dar în curând el îşi schimbă din nou părerea, fiindcă la 11 noiembrie 1786 îi scrie lui Sömmerring ⁵⁵ : “După cum aud, Vicq d'Azyr a preluat în lucrarea lui chiar şi aşa-zisa descoperire a lui Goethe.”

Sömmerring a renunţat treptat la opoziţia lui. În lucrarea “Despre constituţia corpului omenesc”, el spune (p. 160): Încercarea bine gândită a lui Goethe, din domeniul osteologiei comparate, de a arăta că omul are în maxilarul superior osul intermaxilar la fel cu restul animalelor, încercare datând din 1785, cu ilustraţii foarte bine executate, ar merita să fie cunoscută în mod oficial.”

Mult mai greu a putut fi cucerit Blumenbach. În lucrarea sa “Manual de anatomie comparată”, 1805 ⁵⁶, el încă mai afirma: omul nu are osul intermediar. În articolul său, scris între 1830-1832, “Principes de Philosophie Zoologique”, Goethe poate însă vorbi deja de convertirea lui Blumenbach ⁵⁷. După ce a luat contact direct cu Goethe, a trecut de partea acestuia. ⁵⁸ La 15 decembrie 1825, el chiar îi livrează lui Goethe un frumos exemplu care-i confirma descoperirea. Un atlet din Hessen cere ajutorul lui Langenbeck, un coleg al lui Blumenbach, pentru că avea un “os intermaxilar foarte proeminent, ca la animale”. ⁵⁹ Despre unii adepţi de mai târziu ai ideilor lui Goethe vom mai avea de vorbit. Aici vom mai aminti doar că M. J. Weber a reuşit, cu ajutorul acidului silitric diluat, să izoleze osul intermaxilar deja sudat cu maxilarul superior. ⁶⁰

Goethe îşi continuă studiile osteologice şi după terminarea acelui tratat. Descoperirile făcute concomitent în domeniul botanicii intensifică şi mai mult interesul său faţă de natură. El împrumută necontenit de la prietenii săi obiecte necesare acestor studii. La 7 decembrie 1785, Sömmerring e chiar supărat deja “pentru că Goethe nu-i mai trimite înapoi nişte capete.” Dintr-o scrisoare a lui Goethe către Sömmerring, din 8 iunie 1786, aflăm că până la acea dată la el se mai aflau cranii împrumutate de la acesta. ⁶¹

Marile lui idei îl însoţesc şi în Italia. În timp ce în spiritul lui se conturează ideea plantei originare, el ajunge să-şi formeze şi unele noţiuni referitoare la forma umană. La 20 ianuarie 1787, Goethe scrie de la Roma: “În anatomie sunt destul de pregătit şi mi-am cucerit, până la un anumit punct, cunoaşterea corpului uman, nu fără osteneală. Aici, prin faptul că ai mereu sub ochi statuile, eşti îndemnat să te ocupi de el, dar la un nivel superior. Anatomia noastră medical-chirurgicală vrea să cunoască numai părţile separate, şi la aceasta se poate servi şi de vreun biet muşchi pipernicit. La Roma însă părţile nu vor să însemne nimic  dacă nu oferă în acelaşi timp privirii o formă nobilă şi frumoasă.

În marele lazaret San Spirito a fost pregătit pentru artişti un foarte frumos corp acoperit cu muşchi, executat în aşa fel încât frumuseţea lui stârneşte uimirea. El ar putea trece cu adevărat drept un semizeu jupuit, drept un Marsyas.

În acest fel, după exemplul celor vechi, aici scheletul nu e studiat ca şi cum ar fi o masă de oase adunate la un loc în mod artificial, ci împreună cu ligamentele, prin care el dobândeşte viaţă şi mişcare.”  ⁶²

Aici Goethe voia, în primul rând, să afle legile după care natura creează formele organice, şi în special  formele umane, tendinţa pe care ea o urmăreşte creând aceste forme. După cum în şirul infinit al formelor vegetale el caută planta originară, cu ajutorul căreia poţi inventa alte plante la nesfârşit, care trebuie să fie consecvente, care sunt adică absolut conforme cu acea tendinţă a naturii şi care ar exista dacă ar apărea condiţiile potrivite; tot aşa, în ceea ce priveşte animalele şi pe om, Goethe îşi propusese “să descopăr caractere ideale” care să fie absolut conforme cu legile naturii. Îndată după întoarcerea sa din Italia, aflăm că Goethe este “sârguitor in anatomicis” şi în anul 1789 el îi scrie lui Herder: “Trebuie să prezint o harmonia naturae recent descoperită”. Ceea ce el descoperise acum va fi fost o parte din teoria vârtejului craniului. Dar această descoperire va fi definitivată de-abia în anul 1790. Ceea ce el a ştiut până la această dată e faptul că toate oasele care formează partea posterioară a capului sunt trei vertebre modificate. Creierul nu e altceva decât o parte din măduva spinării, ajunsă pe cea mai înaltă treaptă de perfecţiune. În timp ce din măduva spinării pornesc şi se termină mai ales nervii care servesc funcţiunilor organice inferioare, în creier încep şi se termină nervii care servesc funcţiunilor superioare (spirituale), în special nervii organelor de simţ. În creier nu avem decât, sub o formă evoluată, ceea ce, ca posibilitate, există deja în măduva spinării. Creierul este măduva spinării dezvoltată la maximum, iar măduva spinării un creier care nu a ajuns încă să se dezvolte complet. Dar vertebrele coloanei vertebrale sunt cu totul conforme cu părţile corespunzătoare ale măduvei spinării, sunt învelişul necesar al acestora. Prin urmare, este cu totul  probabil ca, dacă creierul este măduva spinării la potenţa ei maximă, şi oasele care-l protejează să fie tot numai nişte vertebre mai dezvoltate. Se pare astfel că întregul cap e prefigurat deja în organele inferioare. Aceleaşi forţe care lucrează deja pe o treaptă inferioară acţionează şi aici, numai că în cap ele se dezvoltă la potenţa maximă existentă în ele. Din nou, pentru Goethe problema era numai aceea de a arăta cum se prezintă de fapt lucrurile în realitatea accesibilă simţurilor. Goethe spune că, în ceea ce priveşte osul occipital, osul sfenoid anterior şi posterior, el şi-a dat curând seama de această situaţie; dar despre faptul că şi osul palatin, maxilarul superior şi osul intermaxilar sunt vertebre modificate şi-a dat seama în cursul călătoriei sale prin nordul Italiei, când a găsit pe dunele de la Lido un craniu de oaie crăpat. Acest craniu se crăpase într-un fel atât de nimerit încât în diferitele fragmente puteau fi recunoscute cu precizie vertebrele respective. La 30 aprilie 1780, Goethe îi împărtăşeşte această frumoasă descoperire D-nei von Kalb, prin cuvintele: “Spuneţi-i lui Herder că m-am apropiat cu o întreagă formulă de înţelegerea formei animale şi a unora dintre metamorfozele ei, şi anume, datorită întâmplării celei mai ciudate*.” [WA 9, 202]

Aceasta era o descoperire cu consecinţe dintre cele mai importante. Ea dovedise faptul că toate părţile componente ale unui organism sunt identice ca idee şi că nişte mase organice “neformate lăuntric” se deschid înspre exterior în diferite feluri, că, în esenţă, ceea ce se deschide, pe o treaptă inferioară, drept nerv al măduvei spinării, iar pe o treaptă superioară drept nerv senzitiv, devenind organ de simţ care primeşte lumea exterioară în el, o ia în stăpânire, o percepe, e unul şi acelaşi lucru. O dată cu această descoperire, fiecare fiinţă vie era văzută împreună cu forţa sa creativă, care îşi dă formă din lăuntru în afară; de-abia acum fiinţa era înţeleasă ca ceva cu adevărat viu. Ideile fundamentale ale lui Goethe ajunseseră la o oarecare maturitate şi în domeniul formării animalelor. Sosise vremea să le dezvolte şi pe acestea, deşi, de fapt, el avea mai de mult deja un plan în acest sens, după cum o dovedeşte corespondenţa lui Goethe cu F. W. Jacobi. [WA 9, 184] Când, în iulie 1790, l-a însoţit pe duce în lagărul silesian, era preocupat (la Breslau) în special de studiile sale asupra formării animalelor. Acolo el a şi început într-adevăr să-şi noteze ideile legate de această problemă. La 31 august 1790 îi scrie lui Fritz Stein: “Cu toată îmbulzeala de aici, am început să-mi scriu tratatul despre formarea animalelor.” [WA 9, 223]

Într-un sens mai larg, ideea tipului animal este prezentă în poezia “Metamorfoza animalelor”, care a fost publicată pentru prima oară în anul 1820, în cel de-al doilea dintre “Caietele morfologice”. ⁶³ Între anii 1790-1795, dintre lucrările ştiinţifice, Goethe s-a ocupat cel mai mult de teoria culorilor. La începutul anului 1793, Goethe se afla la Jena, unde erau prezenţi şi fraţii Humboldt, Max Jacobi şi Schiller. În societatea acestora şi-a scos Goethe la lumina zilei ideile din domeniul anatomiei comparate. Prietenii lui găseau că ideile lui erau atât de importante, încât l-au îndemnat să le aştearnă pe hârtie. După cum reiese dintr-o scrisoare a lui Goethe către Jacobi-tatăl [WA 10, 232], Goethe a răspuns acestui îndemn imediat, la Jena, dictându-i lui Max Jacobi schema unei osteologii comparate. [NW, vol. 1, p. 241-275] Capitolele introductive au fost dezvoltate în anul 1796. [Idem, p. 325 şi urm.] În aceste tratate sunt cuprinse concepţiile fundamentale ale lui Goethe legate de formarea animalelor, după cum în lucrarea sa “Încercare de a explica metamorfoza plantei” sunt cuprinse acelea legate de formarea plantelor. Datorită strânselor legături cu Schiller ‒ începând cu anul 1794 ‒, în concepţiile lui se iveşte o cotitură, prin faptul că de acum înainte el reflectează la propriul lui fel de a experimenta şi cerceta, concepţia lui devenind obiectivă. După ce am făcut aceste consideraţii istorice, să ne ocupăm acum de esenţa şi importanţa concepţiilor lui Goethe referitoare la formarea organismelor.