Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


V
ÎNCHEIEREA CONSIDERAŢIILOR DESPRE
CONCEPŢIILE MORFOLOGICE ALE LUI GOETHE


Acum când, încheindu-mi consideraţiile asupra ideilor despre metamorfoză ale lui Goethe, mă uit înapoi la concepţiile sale, pe care m-am simţit îndemnat să le expun, nu pot să nu văd cât de mare e numărul reprezentanţilor de frunte ai diferitelor curente din domeniul ştiinţei care sunt de altă părere. Atitudinea lor faţă de Goethe îmi stă clar în faţa ochilor, iar judecata pe care ei aveau s-o emită în legătură cu încercarea mea de a susţine punctul de vedere al marelui nostru gânditor şi poet putea fi dinainte prevăzută.

Părerile referitoare la cercetările ştiinţifice ale lui Goethe sunt împărţite azi în două tabere.

Reprezentanţii monismului modern, în frunte cu prof. Haeckel, recunosc în Goethe pe profetul darwinismului, care-şi imaginează, exact ca ei, că lumea organică e stăpânită de legile care acţionează şi în natura anorganică. Lui Goethe i-a lipsit, după ei, numai teoria selecţiei naturale, prin care de-abia Darwin a pus bazele concepţiei moniste despre lume şi a înălţat teoria evoluţionistă la nivelul de convingere ştiinţifică.

Acestui punct de vedere i se opune un altul, care presupune că ideea de tip a lui Goethe nu e altceva decât o noţiune generală, o idee în sensul filosofiei platoniciene. El susţine că, ce-i drept, Goethe a făcut unele afirmaţii izolate, care amintesc de teoria evoluţionistă, la care a ajuns datorită panteismului existent în firea lui; el n-a simţit însă nevoia de a merge până la cauza mecanică ultimă. De aceea, la el nu poate fi vorba de o teorie evoluţionistă în înţelesul modern al cuvântului.

Încercând să explic concepţiile lui Goethe fără a porni de la premisa unui punct de vedere gata făcut, numai din fiinţa lui Goethe, din totalitatea spiritului său, am înţeles că nici una din tendinţele amintite ‒ oricât de importantă e contribuţia adusă de ele la încercările de a aprecia cercetările lui Goethe ‒, nu a interpretat absolut corect concepţia lui despre natură.

Prima dintre părerile pe care le-am caracterizat are absolută dreptate când spune că Goethe, căutând explicarea naturii organice, combate dualismul, care presupune existenţa unor bariere de netrecut între această lume şi cea anorganică. Dar Goethe nu susţine că există posibilitatea explicării lumii organice pentru că îşi imagina formele şi fenomenele naturii organice într-o conexiune mecanică, ci pentru că-şi dădea seama că întregul superior în care acestea sunt cuprinse nu este, în nici un caz, inaccesibil cunoaşterii noastre. Ce-i drept, el îşi imagina Universul în sens monist, ca unitate nedespărţită ‒ din care nu-l excludea nicidecum pe om [vezi Scrisoarea lui Goethe adresată lui F. H. Jacobi la 23 noiembrie 1801; WA 15, 280 şi urm.] ‒, totuşi, el recunoştea că în interiorul acestei unităţi pot fi deosebite diferite trepte care îşi au propriile lor legi. Încă din tinereţe el respingea curentele care-şi imaginează unitatea drept uniformitate şi care cred că lumea organică, tot ceea ce ni se înfăţişează ca natură superioară în sânul naturii, e stăpânit de legile care acţionează în lumea anorganică. (vezi “Geschichte meines botanischen Studiums”, în NW, vol. 1, p. 61 şi urm.). Faptul că respingea aceste curente l-a obligat mai târziu să presupună existenţa unei puteri intuitive de judecată, cu ajutorul căreia noi înţelegem natura organică, spre deosebire de intelectul discursiv, prin care cunoaştem natura anorganică. Goethe îşi imaginează lumea ca pe un cerc de cercuri, fiecare avându-şi propriul său principiu explicativ. Moniştii moderni nu cunosc decât un singur cerc, pe acela al legilor naturii anorganice.

A doua dintre părerile despre Goethe amintite aici îşi dă seama că la el avem de-a face cu altceva decât la monismul modern. Dar, deoarece reprezentanţii acesteia văd un postulat al ştiinţei în ideea că natura organică poate fi explicată exact în acelaşi fel ca şi cea anorganică şi resping de la bun început o concepţie ca aceea a lui Goethe, ei consideră că e inutil să se intereseze mai îndeaproape de cercetările lui.

Aşa se face că înaltele principii ale lui Goethe nu au găsit o înţelegere deplină nici la unii, nici la alţii. Dar tocmai în ele constă importanţa covârşitoare a căutărilor lui, ele nu-şi pierd din importanţă pentru cel care s-a pătruns el însuşi de adâncul lor adevăr, nici dacă îşi dă seama că unele dintre aspectele de amănunt ale cercetărilor lui Goethe trebuie să fie corectate.

De aici se naşte, dacă cineva încearcă să prezinte concepţiile lui Goethe, necesitatea de a-şi îndrepta privirile spre punctul central al concepţiei goetheene despre natură, fără a se împiedica de aprecierea critică a descoperirilor de amănunt pe care Goethe le-a făcut într-o ramură sau alta a ştiinţelor naturii*.

Pentru că am căutat să răspund acestei necesităţi, există probabilitatea să fiu greşit înţeles tocmai de către aceia în raport cu care aş regreta cel mai mult aşa ceva, de către empiricii puri. Mă refer la cei care indică legăturile dintre organism, mergând în toate direcţiile pe calea substanţelor oferite în mod empiric şi consideră încă deschisă problema principiilor originare ale organicii. Expunerile mele nu pot fi îndreptate împotriva lor, pentru că nu-i ating. Dimpotrivă: tocmai pe ei îmi întemeiez o parte a speranţelor mele, pentru că ei mai au încă mâinile libere în toate direcţiile. Tot ei sunt aceia care vor mai avea de corectat unele dintre afirmaţiile lui Goethe, fiindcă, în ceea ce priveşte realităţile lumii fizice, el a greşit nu o dată; aici, fireşte, nici geniul nu a putut depăşi limitele epocii sale.

Dar, în domeniul principiilor, el a ajuns la nişte concepţii fundamentale care pentru ştiinţa lumii organice au aceeaşi importanţă pe care o au pentru mecanică principiile lui Galilei.

Sarcina pe care mi-am propus-o este tocmai aceea de a fundamenta această afirmaţie.

Aş dori ca cei pe care cuvintele mele nu-i pot convinge, să vadă măcar intenţia onestă cu care am încercat să rezolv ‒ fără a lua seama la persoane, ci numai la tema în discuţie ‒ problema de care v-am vorbit, aceea de a explica scrierile ştiinţifice ale lui Goethe pornind de la totalitatea naturii sale, de a exprima o convingere care pentru mine este înălţătoare.

Dacă s-a început explicarea operelor literare ale lui Goethe în acelaşi mod fericit şi promiţător, atunci chiar din acest fapt decurge necesitatea de a se studia toate creaţiile spiritului său în acelaşi fel. Acest lucru nu va putea fi evitat la nesfârşit şi eu nu voi fi ultimul dintre cei care se vor bucura din inimă dacă vreun continuator al meu va reuşi s-o facă mai bine decât mine. Fie ca unii gânditori şi cercetători cu inimă tânără, şi anume aceia care încearcă să cunoască lucrurile nu numai în întindere, ci privesc în ochi punctul central al cunoaşterii omeneşti, să acorde o cât de mică atenţie explicaţiilor mele şi să le dea curs în cete cât mai mari, pentru a realiza într-un mod cât mai desăvârşit ceea ce am încercat eu să exprim aici.