Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


VI
MODUL DE CUNOAŞTERE GOETHEANĂ


Johann Gottlieb Fichte i-a trimis în iunie 1784 lui Goethe primele file ale lucrării sale “Teoria ştiinţei”. Acesta îi răspunde filosofului la 24 iunie: “În ceea ce mă priveşte, vă voi rămâne îndatorat în cel mai înalt grad dacă mă veţi face să mă împac în sfârşit cu filosofii, de care nu m-am putut lipsi niciodată, dar cu care n-am putut fi niciodată de acord.” [WA 10, 167] Ceea ce poetul caută acum la Fichte, căutase mai înainte la Spinoza, iar mai târziu va căuta la Schelling sau la Hegel: o concepţie filosofică despre lume care să fie în acord cu felul lui de a gândi. Dar nici una dintre direcţiile filosofice pe care le-a cunoscut nu i-au adus mulţumire deplină.

Acest lucru îngreuiază mult misiunea noastră. Noi vrem să ne apropiem de Goethe din direcţia filosofiei. Dacă el însuşi ar fi spus despre un punct de vedere filosofic că este identic cu al lui, am fi putut să-l invocăm pe acesta. Dar el n-a făcut o asemenea afirmaţie. Aşa că ne revine nouă sarcina de a scoate, din tot ceea ce ne-a rămas de la poet, sâmburele filosofic care a existat în el, schiţând o imagine a acestuia. Calea justă pe care poate fi adusă la îndeplinire o asemenea sarcină este, după părerea noastră, direcţia de gândire apărută pe baza filosofiei idealiste germane. Ştim doar că această filosofie a căutat să răspundă în felul ei celor mai înalte necesităţi ale omului, necesităţi cărora Goethe şi Schiller le-au închinat întreaga lor viaţă. Ea s-a născut din sânul aceluiaşi curent istoric. De aceea, lui Goethe ea îi este mai apropiată decât concepţiile care domnesc astăzi în multe ramuri ale ştiinţei. Din această filosofie se va contura o concepţie; şi se va vedea că tot ceea ce a creat Goethe în literatură, tot ce a spus în domeniul ştiinţei, este o consecinţă a ei. Din curentele noastre ştiinţifice actuale n-ar putea să rezulte nicidecum o astfel de concepţie. Astăzi suntem foarte departe de acel mod de a gândi care trăia în natura sufletească a lui Goethe.

Este adevărat: pe toate tărâmurile vieţii culturale pot fi înregistrate mari progrese. Nu se prea poate spune însă că aceste progrese s-au făcut în profunzime. Dar pentru conţinutul unei epoci au o importanţă decisivă numai progresele în profunzime. Am caracteriza cel mai bine epoca noastră, dacă am spune: Propriu-zis,ea neagă cu totul posibilitatea omului de a face progrese în profunzime. Am devenit din ce în ce mai puţin curajoşi în toate domeniile, dar mai ales în acela al gândirii şi al voinţei. În ceea ce priveşte gândirea: lucrurile sunt observate la infinit, rezultatele observaţiilor sunt depozitate şi nimeni nu are curajul să le prelucreze, pentru a da din ele o explicaţie ştiinţifică exhaustivă a realităţii. Pentru că a avut acest curaj, filosofia idealistă germană e acuzată că nu are un caracter ştiinţific. Astăzi oamenii vor numai să perceapă cu simţurile, dar nu şi să gândească. Ei şi-au pierdut orice încredere în gândire, considerând că aceasta nu este suficientă pentru a pătrunde în tainele lumii şi ale vieţii; se renunţă astfel cu totul la dezlegarea marilor enigme ale existenţei. Se consideră că singurul lucru pe care-l putem face este acesta: să adunăm într-un sistem datele furnizate de experienţă, şi se uită astfel faptul că prin această atitudine ne apropiem de un punct de vedere pe care-l credeam de mult depăşit. Într-un sens mai profund, a respinge gândirea şi a reduce totul la experienţa senzorială nu înseamnă, de fapt, nimic altceva decât a te limita la credinţa oarbă în revelaţii a religiilor. Aceasta se bazează numai pe faptul că biserica oferă adevăruri gata-făcute, în care trebuie să crezi. Gândirii îi este permis să se ostenească încercând să pătrundă sensul lor mai adânc, dar îi este negată facultatea de a verifica adevărul însuşi, de a pătrunde în străfundurile lumii prin propria ei putere. Iar ştiinţa experimentală, ce cere ea de la gândire? Să asculte ce spun faptele şi să interpreteze, să ordoneze etc., spusele acestora. Dar şi ea îi refuză gândirii dreptul de a pătrunde ea însăşi, în mod independent, în miezul lucrurilor. Teologia pretinde ca gândirea să se supună orbeşte spuselor bisericii, ştiinţa cere supunere oarbă în faţa a ceea ce spun datele experimentale. Aici, ca şi acolo, se consideră că gândirea independentă, care pătrunde în profunzime, nu are nici o valoare. Ştiinţa experimentală uită un singur lucru. Mii şi mii de oameni au văzut un fapt concret şi au trecut pe lângă el fără să observe nimic ieşit din comun. Apoi a venit cineva, l-a privit şi a sesizat astfel o lege importantă. Cum se explică acest lucru? Descoperitorul a ştiut să privească altfel decât cei dinaintea lui. A văzut acel fapt cu alţi ochi decât ceilalţi oameni. Privindu-l, avea în minte un anumit gând: cum trebuie să facem legătura dintre acel fapt şi alte fapte, ce este important pentru el şi ce nu? Gândind, el a pus faptul în lumina justă şi a văzut mai mult decât ceilalţi. El a văzut cu ochii spiritului. Toate descoperirile ştiinţifice se bazează pe faptul că observatorul înţelege să observe într-un fel condus de gândul just. Gândirea trebuie să călăuzească observaţia într-un mod adecvat cu natura. Dar gândirea nu poate face acest lucru dacă cercetătorul şi-a pierdut încrederea în ea, dacă nu ştie ce să creadă despre posibilităţile ei. Ştiinţa experimentală rătăceşte nedumerită prin lumea fenomenelor; lumea senzorială devine pentru ea o multitudine de fapte variate, zăpăcitoare, pentru că-i lipseşte acea energie a gândirii care pătrunde în centrul realităţii.

Se vorbeşte astăzi despre limitele cunoaşterii, pentru că nu se ştie unde se află ţinta gândirii. Nu există o părere precisă despre ce anume trebuie aflat şi se exprimă totuşi îndoiala că se va afla ceva. Dacă ar veni astăzi cineva şi ne-ar arăta cu degetul rezolvarea enigmei lumii, nu ne-am alege cu nimic, pentru că n-am şti ce să credem despre această enigmă.

Cu voinţa şi cu acţiunile noastre, lucrurile stau absolut la fel. Nu ştim să ne propunem în viaţă nişte sarcini precise, care să fie pe măsura noastră. Ne pierdem în visarea unor idealuri vagi, neclare şi apoi ne plângem că nu obţinem ceva despre care de-abia dacă avem o imagine ceţoasă, dar nu o reprezentare clară. Întrebaţi-l pe unul din pesimiştii epocii noastre ce vrea de fapt, şi din cauza cărui ideal neatins disperă? Nu va şti ce să răspundă. Sunt nişte naturi problematice toţi cei care nu sunt în stare să facă faţă unei situaţii şi totuşi nu sunt mulţumiţi de nici una. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să înalţ osanale optimismului plat, care, mulţumit cu plăcerile banale ale vieţii, nu tinde spre nimic superior şi de aceea nu simte niciodată dorul de altceva. Nu vreau să-i condamn pe cei care simt dureros adâncul tragism de a fi dependenţi de nişte condiţii care acţionează paralizant asupra faptelor noastre şi pe care în zadar ne străduim să le schimbăm. Să nu uităm însă că în durere se află germenele fericirii. Gândiţi-vă la o mamă: cât de mult sporeşte bucuria ei când îşi vede copiii prosperând, dacă a cucerit odinioară această bucurie prin griji, suferinţe şi osteneli. Orice om cu o gândire cât de cât sănătoasă ar trebui să respingă o fericire pe care i-ar oferi-o o putere exterioară oarecare, fiindcă el  nu poate resimţi drept fericire ceva care-i este înmânat ca un dar nemeritat. Dacă un creator oarecare ar fi pornit la crearea omului cu gândul de a-i da şi fericirea, drept moştenire,  celui creat după chipul şi asemănarea lui el ar fi făcut mai bine să nu-l mai creeze deloc. Demnitatea omului este înnobilată prin faptul că ceea ce el creează este distrus întotdeauna cu cruzime; fiindcă el trebuie să creeze şi să producă mereu altceva; fericirea noastră constă în acţiune, în ceea ce înfăptuim noi înşine. Cu fericirea dăruită este ca şi cu adevărul revelat. Este demn de om numai ca el însuşi să caute adevărul, ca el să nu se lase condus nici de experienţă, nici de revelaţie. Dacă acest lucru va fi vreodată înţeles în profunzime, religiile bazate pe revelaţie vor înceta să existe. Atunci omul nici nu va mai voi ca Dumnezeu să i se reveleze sau să-i dăruiască binecuvântări. El va voi să cunoască prin propria lui gândire, să-şi întemeieze fericirea pe propriile lui puteri. Nu ne priveşte dacă vreo putere superioară ne conduce destinele spre bine sau spre rău; trebuie să trasăm noi înşine drumul pe care vom merge. Cea mai sublimă idee despre Dumnezeu rămâne totuşi aceea care presupune că, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu s-a retras din lume şi l-a lăsat pe acesta în seama propriilor lui forţe.

Cel ce recunoaşte gândirii capacitatea de a percepe dincolo de sfera simţurilor, acela trebuie să recunoască în mod necesar şi existenţa unor obiecte aflate dincolo de simpla realitate concret-sezorială. Obiectele gândirii sunt însă ideile. Când gândirea intră în stăpânirea ideii, ea se contopeşte cu cauza originară a existenţei Universului; ceea ce lucrează afară, intră în spiritul omului: el devine una cu realitatea obiectivă la potenţa ei maximă. Sesizarea ideii în sânul realităţii este adevărata cuminecare a omului.

Gândirea are pentru idei aceeaşi importanţă pe care o au ochii pentru lumină, urechea pentru sunet. Ea este organ de percepţie.

Această concepţie este în măsură să împace două lucruri care azi sunt considerate cu totul ireconciliabile: metoda empirică şi idealismul, ca idee ştiinţifică despre lume. Se crede că recunoaşterea celei dintâi trebuie să aibă neapărat ca urmare respingerea celei de a doua. Dar nu este deloc aşa. Dacă se consideră, fireşte, că simţurile sunt singurele organe de percepere a unei realităţi obiective, trebuie să se ajungă la această părere. Fiindcă simţurile ne furnizează numai acele legături dintre lucruri care se pot deduce din legile mecanice. S-ar părea că astfel concepţia mecanicistă despre lume ar fi singura formă adevărată a unei concepţii despre lume. Aici se face greşeala de a se trece pur şi simplu cu vederea celelalte părţi constituente la fel de obiective ale realităţii, care nu pot fi deduse din legile mecanice. Realitatea obiectivă dată nu se limitează la realitatea senzorială, cum crede concepţia mecanicistă despre lume. Aceasta din urmă  nu este decât o jumătate a realităţii. Cealaltă jumătate a ei sunt ideile, care sunt şi ele obiecte ale percepţiei, ale unei percepţii superioare, desigur, al cărei organ este gândirea. Şi la idei se poate ajunge tot printr-o metodă inductivă.

Ştiinţa experimentală de azi se conduce după metoda absolut corectă: a rămâne mereu la realitatea dată; dar adaugă afirmaţia inacceptabilă că această metodă poate furniza exclusiv realităţi concret-senzoriale. În loc să se oprească la întrebarea “cum ajungem noi la concepţiile noastre?”, ea desemnează de la bun început ce-ul acestora. Singura cale satisfăcătoare de a înţelege realitatea este o metodă empirică, având nişte rezultate de cercetare idealiste. Acesta este idealism, dar nu unul care caută o unitate a lucrurilor nebuloasă, imaginară, ci unul care caută conţinutul de idei concret al realităţii pe o cale experimentală la fel de riguroasă ca cea pe care cercetarea hiperexactă din zilele noastre caută conţinutul realităţilor fizice.

Apropiindu-ne de Goethe înarmaţi cu aceste concepţii, credem că pătrundem în fiinţa sa. Rămânem la idealism, dar nu punem la baza dezvoltării acestuia metoda dialectică a lui Hegel, ci un empirism superior, purificat. Un asemenea empirism stă şi la baza filosifiei lui Eduard von Hartmann. Acesta caută în natură unitatea ideatică, aşa cum se oferă ea în mod pozitiv unei gândiri pline de conţinut. El respinge concepţia pur mecanicistă despre natură şi hiper-darwinismul, care nu se poate dezlipi de faptele exterioare. În ştiinţă, Eduard von Hartmann este întemeietorul unui monism concret. În istorie şi în estetică, el caută ideea concretă. Toate acestea după o metodă empiric-inductivă.

Filosofia lui Hartmann se deosebeşte de a mea numai prin problema pesimismului şi prin direcţionarea metafizică a sistemului său spre ideea de “inconştient”. De ultimul punct intenţionăm să ne ocupăm ceva mai departe. În legătură cu pesimismul vom spune următoarele: Ceea ce Hartmann prezintă drept argumente în sprijinul pesimismului, adică al concepţiei după care în lume nimic nu ne poate satisface pe deplin, după care neplăcerea întrece întotdeauna plăcerea, eu le-aş indica drept fericirea omenirii. Argumentele pe care el le aduce sunt pentru mine numai dovezi în sprijinul ideii că este zadarnic să năzuim spre o stare de fericire permanentă. Trebuie să renunţăm cu totul la căutarea unei asemenea fericiri şi să ne găsim menirea numai în îndeplinirea dezinteresată a acelor sarcini ideale pe care raţiunea noastră ni le arată. Ce altceva înseamnă acest lucru decât că trebuie să căutăm fericirea numai în muncă, în activitatea noastră neobosită?

Numai cel care munceşte, şi anume cel care munceşte dezinteresat, fără să aştepte nici o răsplată pentru munca sa, îşi îndeplineşte menirea. Este o prostie să vrei răsplată pentru ceea ce faci; nu există o adevărată răsplată. De aici ar trebui Hartmann să-şi construiască mai departe sistemul. El ar trebui să arate care poate fi, în aceste condiţii, singurul impuls al tuturor faptelor noastre. Dacă nu există perspectiva unui scop ce trebuie atins, acest impuls poate fi numai dăruirea dezinteresată faţă de obiectul căruia îi închinăm activitatea noastră, adică numai iubirea. Nu poate fi morală decât o faptă izvorâtă din iubire. În ştiinţă, steaua noastră călăuzitoare trebuie să fie ideea, iar în acţiunile noastre, iubirea. Şi iată că am ajuns iarăşi la Goethe. “Pe omul care lucrează îl preocupă numai să facă binele [Das Rechte = ceea ce trebuie, ceea ce este just, drept ‒ n. trad.]; el nu trebuie să se întrebe dacă binele se şi întâmplă.” “Tot secretul constă în faptul că renunţăm la existenţa noastră, pentru a exista.” (Maxime în proză; NW, vol. 4, sect. 2, p. 464 şi 441.)

Eu n-am ajuns la concepţia mea despre lume numai studiind personalitatea lui Goethe, sau chiar hegelianismul. Am pornit de la concepţia naturalist-mecanicistă despre lume, dar mi-am dat seama că, dacă gândeşti intens, nu te poţi opri aici. Procedând în mod riguros după metoda ştiinţifică, am găsit în idealismul obiectiv singura concepţie despre lume satisfăcătoare. Felul cum o gândire care se înţelege pe sine, lipsită de contradicţii, ajunge la această concepţie despre lume, este arătat în gnoseologia mea 86. Am aflat apoi că, în esenţă, concepţia despre lume a lui Goethe e îmbibată de acest idealism obiectiv. Aşa se face că, de ani de zile, munca de elaborare a concepţiilor mele merge în mod firesc paralel cu studierea lui Goethe; şi pot spune că n-am găsit niciodată vreo contradicţie de principiu între concepţiile mele fundamentale şi activitatea ştiinţifică a lui Goethe. Dacă am reuşit măcar în parte, în primul rând, să dezvolt punctul meu de vedere, în aşa fel încât el să devină viu şi în alţii, în al doilea rând, să trezesc convingerea că acest punct de vedere este cu adevărat cel goethean, atunci voi considera că m-am achitat de sarcina pe care mi-am propus-o.

  1. Rudolf Steiner, Grundlinien einer Erkenntnistheorie der Goetheschen Weltanschauung mit besonderer Rücksicht auf Schiller. Berlin şi Stuttgart 1886, ed. a 6-a, Op. Compl., Dornach 1960.