Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


VII
DESPRE ORDINEA SCRIERILOR ŞTIINTIFICE ALE LUI GOETHE


Editând scrierile ştiinţifice ale lui Goethe, de care m-am ocupat, am fost călăuzit de gândul să însufleţesc studierea aspectelor de amănunt, prezentând măreaţa lume de idei care stă la baza lor. Convingerea mea este aceea că fiecare afirmaţie a lui Goethe dobândeşte un sens absolut nou, şi anume adevăratul ei sens, dacă te apropii de ea cu deplina înţelegere a vastei şi profundei sale concepţii despre lume. Nu se poate nega faptul că unele dintre afirmaţiile făcute de Goethe pe tărâmul ştiinţei par absolut lipsite de importanţă dacă le priveşti de pe poziţiile ştiinţei care între timp a progresat atât de mult. Dar acest lucru nici nu intră aici în discuţie. Problema este: ce vor ele să însemne în cadrul concepţiei lui Goethe despre lume? Pe culmea spirituală pe care se află poetul, nevoia de ştiinţă este de natură superioară. Fără nevoia de ştiinţă nici nu există ştiinţă. Ce fel de întrebări punea Goethe naturii? Iată ce este important. Dacă şi cum a răspuns el la aceste întrebări, ne interesează de-abia în al doilea rând. Dacă avem azi nişte mijloace mai perfecţionate, o experienţă mai bogată, ei bine, vom reuşi atunci să dăm rezolvări mai bune problemelor puse de el. Dar expunerea mea vrea să arate că noi nu putem face mai mult decât atât: să umblăm cu mijloacele noastre mai perfecţionate pe căile trasate de el. Ceea ce avem de învăţat de la Goethe este, înainte de toate, felul cum trebuie să punem întrebări naturii.

Se uită esenţialul dacă nu i se recunoaşte lui Goethe alt merit în afară de acela de a fi făcut câteva observaţii care, găsite încă o dată de ştiinţa de după el, reprezintă azi o parte importantă a concepţiei noastre despre lume. Dar la el nu este vorba nicidecum de rezultatele pe care ni le-a lăsat, ci de felul cum a ajuns la ele. O spune foarte bine el însuşi: “Cu părerile pe care îndrăzneşti să le exprimi este ca şi cu pietrele de la acel joc în care le faci să înainteze pe tablă; ele pot fi lovite, dar ele au început un joc, care va fi câştigat.” [Maxime în proză; NW, vol. 4, secţiunea 2, p. 362.] El a ajuns la o metodă întru totul conformă cu natura. Şi a încercat, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, să introducă această metodă în ştiinţă. Se poate ca diferite rezultate ştiinţifice izolate obţinute cu ajutorul ei să fi fost modificate de ştiinţa aflată în continuă dezvoltare: dar progresul ştiinţific inaugurat prin ele este pentru ştiinţă un bun nepieritor.

Nu se putea ca aceste puncte de vedere să nu influenţeze ordinea materialului ce trebuia dat tiparului. S-ar putea ca cineva să întrebe, cu aparentă îndreptăţire ‒ deoarece m-am distanţat de clasificarea făcută până acum  lucrărilor lui Goethe ‒, de ce n-am luat-o imediat pe drumul care pare a fi cel mai indicat aici: acela de a prezenta lucrările ştiinţifice cu caracter general în volumul 1, pe cele de biologie, mineralogie şi meteorologie în volumul 2 şi pe cele de fizică în volumul 3. Volumul 1 ar fi conţinut atunci punctele de vedere generale, iar cele următoare dezvoltarea ideilor fundamentale, aşa cum apar ele în diferitele ramuri ale ştiinţei. Oricât de ispititor ar fi un asemenea gând, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să adopt această ordine. Făcând astfel ‒ pentru a reveni la comparaţia făcută de Goethe - n-aş fi putut atinge scopul pe care-l urmăream: a lăsa să se vadă, din pietrele care au înaintat pe tablă, planul jocului.

Nimic nu era mai străin de firea lui Goethe decât să pornească în mod conştient de la nişte noţiuni generale. El porneşte întotdeauna de la nişte fapte concrete, pe care le compară, le ordonează. Făcând aceasta, i se revelează ideea ce stă la baza lor. E o mare greşeală să se susţină că nu ideile sunt principiul propulsor în creaţia lui Goethe, pentru că el a făcut în legătură cu ideea lui “Faust” acea observaţie arhicunoscută. Observând lucrurile, după ce a eliminat toate aspectele accidentale, neesenţiale, îi rămâne ceva, care este idee în sensul pe care el îl dă acestui cuvânt. Metoda de care Goethe se serveşte rămâne cea bazată pe experienţa pură, chiar şi atunci când el se înalţă în sfera ideii. Fiindcă nicăieri nu permite ca în cercetarea lui să se strecoare vreun adaos subiectiv. El nu face decât să elibereze fenomenele de aspectele accidentale, pentru a ajunge la temelia lor mai adâncă. Subiectul ‒ adică el însuşi ‒ nu are altă sarcină în afară de  a pune obiectul în situaţia de a-şi dezvălui sâmburele cel mai lăuntric. “Adevărul e asemeni lui Dumnezeu; el nu se arată în mod nemijlocit; trebuie să-l ghicim din manifestările sale.” [Maxime în proză, NW, vol. 4, secţiunea 2, p. 378.] Ceea ce ne rămâne de făcut este să punem aceste manifestări într-un context în care “adevărul să se arate”. În realitatea pe care o observăm se află deja adevărul, ideea; trebuie numai să dăm la o parte învelişul care ni le ascunde. Adevărata metodă ştiinţifică constă tocmai în îndepărtarea acestui înveliş. Goethe a pornit pe această cale. Şi noi trebuie să-l urmăm, dacă vrem să pătrundem cu totul în spiritul său. Cu alte cuvinte: trebuie să începem cu studiile făcute de Goethe în legătură cu natura organică, pentru că el a început cu acestea. Aici i s-a dezvăluit mai întâi un bogat conţinut de idei, pe care le găsim mai apoi, ca părţi componente, în articolele sale cu caracter general sau metodic. Dacă vrem să le înţelegem pe acestea din urmă, trebuie să ne fi umplut deja cu acel conţinut. Articolele asupra metodei sunt nişte simple speculaţii ideatice pentru acela care nu se osteneşte să facă el însuşi drumul pe care l-a parcurs Goethe. Cât despre studiile sale asupra fenomenelor din domeniul fizicii, se poate spune că ele au apărut la Goethe de-abia ca urmări ale concepţiei sale despre natură.