Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


VIII
DE LA ARTĂ LA ŞTIINŢĂ


Cel care îşi propune să prezinte evoluţia spirituală a unui gânditor, direcţia deosebită pe care acesta a mers, trebuie să o explice pe cale psihologică, din faptele oferite de biografia lui. Dacă l-ai prezentat pe gânditorul Goethe, misiunea nu este încă încheiată. În cazul lui nu se caută doar justificarea şi explicarea direcţiei speciale în care el a mers pe tărâmul ştiinţei, ci şi, sau mai ales, răspunsul la întrebarea: Cum se face că acest geniu, cum se face că Goethe a ajuns să se ocupe de ştiinţă? Goethe a avut mult de suferit din cauza concepţiei greşite a contemporanilor săi, care nu-şi puteau imagina că cercetarea ştiinţifică şi creaţia poetică se pot întâlni în acelaşi spirit. Aici trebuie să răspundem, în primul rând, la întrebarea: Ce motive l-au îndemnat pe marele poet să se ocupe de ştiinţă? Oare faptul că a trecut de la artă la ştiinţă a fost determinat de o simplă înclinaţie subiectivă, de o voinţă personală arbitrară? Sau direcţia artei lui Goethe era de aşa natură încât ea trebuia să-l ducă în mod necesar la ştiinţă?

Dacă prima presupunere ar fi cea adevărată, atunci faptul că Goethe s-a dăruit în acelaşi timp artei şi ştiinţei ar avea numai semnificaţia unui entuziasm personal întâmplător pentru amândouă aceste direcţii ale căutărilor omeneşti; am fi avut de-a face cu un poet care, în mod întâmplător, era şi gânditor; s-ar fi putut întâmpla atunci ca, în condiţiile unei biografii diferite, Goethe să fi mers pe aceleaşi căi în literatură, fără să-l fi preocupat câtuşi de puţin ştiinţa. Aceste amândouă tendinţe ale spiritului său ne-ar interesa atunci ca atare, separate una de alta; fiecare în parte ar fi determinat, poate, mari progrese ale omenirii. Dar toate acestea s-ar fi întâmplat şi dacă cele două tendinţe spirituale ar fi trăit în două persoane diferite. Poetul Goethe n-ar fi avut nimic de-a face cu gânditorul Goethe.

Dacă cea de-a doua presupunere este cea adevărată, atunci tendinţa artistică din spiritul lui Goethe a fost de aşa natură încât cerea, în mod necesar, din lăuntru în afară, să fie întregită prin gândirea ştiinţifică. Şi atunci este absolut inimaginabil ca cele două tendinţe să fi existat în două personalităţi diferite. Atunci fiecare dintre cele două tendinţe ne interesează nu numai pentru ea însăşi, ci şi din cauza legăturii cu cealaltă. Există atunci o trecere obiectivă de la artă la ştiinţă, un punct în care cele două tendinţe se întâlnesc, astfel încât desăvârşirea într-un domeniu cere desăvârşire şi în celălalt. În acest caz, Goethe nu s-a supus unei înclinaţii personale, ci direcţia artistică a operei sale a trezit în el nişte nevoi spirituale care nu-şi puteau găsi mulţumirea decât în activitatea ştiinţifică.

Epoca noastră crede că face bine dacă ţine arta şi ştiinţa separate una de alta. Ele sunt, conform cu această părere, doi poli cu totul opuşi în evoluţia culturii umane. Ştiinţa trebuie ‒ aşa se crede ‒ să schiţeze o imagine cât mai obiectivă a lumii, să ne arate realitatea în oglindă, sau, cu alte cuvinte: să ne menţină exclusiv în domeniul realităţii date, renunţând la orice voinţă arbitrară, subiectivă. Pentru legile ei, are o importanţă decisivă lumea obiectivă; ştiinţa trebuie să se supună acesteia. Ea trebuie să ia etalonul a ceea ce este adevărat sau fals numai şi numai din obiectele accesibile simţurilor.

Cu totul altfel ‒ spune această concepţie ‒ stau lucrurile cu creaţiile artei. Legea lor este dată de forţa creatoare prin propria putere a spiritului omenesc. În cazul ştiinţei, orice amestec al subiectivităţii umane ar însemna o falsificare a realităţii, o depăşire a domeniului experienţei; dimpotrivă, arta îşi trage rădăcinile tocmai din subiectivitatea geniului. Creaţiile ei sunt plăsmuiri ale fanteziei omeneşti, nu imagini de oglindă ale lumii exterioare. În afara noastră, în existenţa obiectivă, se află originea legilor ştiinţifice; în noi, în individualitatea noastră, aceea a legilor estetice. Aşa că acestea din urmă nu au nici cea mai mică valoare de cunoaştere; ele creează nişte iluzii, fără cel mai mic grad de realitate.

Cine concepe lucrurile în acest fel nu va înţelege niciodată în mod clar care este legătura dintre creaţia literară a lui Goethe şi cercetările sale ştiinţifice. Dar atunci el n-o va înţelege nici pe una, nici pe cealaltă. Importanţa lui Goethe pentru întreaga istorie a lumii constă tocmai în faptul că arta lui curge direct din izvorul originar al existenţei, că ea nu are nimic iluzoriu, nimic subiectiv, ci apare drept vestitoarea acelei legităţi pe care poetul a auzit-o în străfundurile vieţii naturii de la Spiritul Lumii. Pe această treaptă, arta devine interpreta tainelor lumii, aşa cum este şi ştiinţa, în alt sens.

De altfel, Goethe aşa a şi conceput întotdeauna arta. Ea era pentru el una dintre manifestările legii originare a lumii, ştiinţa era cealaltă formă de manifestare a ei. Pentru el, ştiinţa şi arta îşi aveau originea în acelaşi izvor. În vreme ce omul de ştiinţă se cufundă în adâncurile realităţii pentru a exprima sub formă de gânduri forţele ei creatoare, artistul caută să imprime aceleaşi puteri de viaţă materialului pe care-l prelucrează. “Cred că ştiinţa ar putea fi definită drept cunoaştere a generalului, drept cunoaştere obţinută prin abstractizare; iar arta, drept ştiinţă folosită pentru a acţiona; ştiinţa ar fi raţiunea, iar arta mecanismul acesteia; de aceea, ea ar mai putea fi numită şi ştiinţă practică. Şi astfel, în fine, ştiinţa ar fi teorema, iar arta problema. 87 “Ceea ce ştiinţa spune sub formă de idee (teoremă), arta trebuie să imprime materiei, aceasta trebuie să fie problema ei.” “În lucrările omului, ca şi în cele ale naturii, intenţiilor merită să li se acorde cea mai mare atenţie”, spune Goethe 88. El caută pretutindeni nu numai realităţile date simţurilor din lumea exterioară, ci tendinţa care le-a dat naştere. S-o înţeleagă pe aceasta în mod ştiinţific, să-i dea o formă artistică, aceasta este misiunea lui. La propriile ei creaţii, natura dă de “obiecte specializate, intrând ca într-o stradă înfundată”; trebuie să mergem înapoi, până acolo unde putem afla ce ar fi trebuit să se nască, dacă tendinţa s-ar fi putut dezvolta nestânjenită, la fel cum matematicianul nu are niciodată în vedere un triunghi concret sau altul, ci caută întotdeauna acea legitate care stă la baza oricărui triunghi posibil. Nu este important ce a creat natura, ci după ce principiu l-a creat. Apoi acestui principiu trebuie să i se dea o formă potrivită cu propria lui natură, nu cu felul în care s-a exprimat în diferite lucruri din natură, dependente de mii de factori întâmplători. Artistul trebuie “să dezvolte din ceea ce este ordinar, ceva nobil, din ceea ce este inform, ceva frumos”.

  1. [Maxime în proză; NW. vol. 4, secţ. 2, p. 535.]
  2. [Idem, p. 378.]

Goethe şi Schiller înţeleg arta în întreaga ei profunzime. Frumosul este “o manifestare a unor legi tainice ale naturii, care fără apariţia acestuia ne-ar rămâne în veci ascunse”. Ajunge să ne îndreptăm atenţia spre “Călătoria în Italia” a lui Goethe, ca să ne dăm seama că aceasta nu este nicidecum o frază, ci o profundă convingere interioară. Când spune: “Marile opere de artă au fost create de către om, totodată, drept operele cele mai sublime ale naturii, după legi adevărate şi naturale. Tot ce este arbitrar, închipuit, dispare; aici este necesitate, aici este Dumnezeu”, înţelegem că, pentru el, natura şi arta au aceeaşi origine. Referindu-se la arta grecilor, el spune, în acest sens, următoarele: “Am impresia că au lucrat după legile după care lucrează natura însăşi şi cărora am început să le dau de urmă.” Iar despre Shakespeare: “Shakespeare se întovărăşeşte cu Spiritul Lumii, el pătrunde lumea ca şi acesta, nici unuia nu-i rămâne nimic ascuns; dar dacă spiritul trebuie să păstreze tainele înainte, ba uneori şi după ce şi-a săvârşit lucrarea, menirea poetului este să dezvăluie taina.”

Aici trebuie să ne aducem aminte şi de ceea ce a spus Goethe despre “fericita perioadă din viaţa sa” pe care o datorează scrierii “Critica puterii de judecată” a lui Kant şi pe care o datorează, în fond, numai faptului că aici el “a văzut tratate  creaţiile artei şi cele ale naturii în acelaşi mod, că puterea de judecată estetică şi cea teleologică aruncă lumină alternativ una asupra celeilalte”. „Mă bucura” ‒ spune poetul ‒ “faptul că arta poetică şi ştiinţele comparate ale naturii sunt atât de strâns înrudite între ele încât se supun amândouă aceleiaşi puteri de judecată.” În articolul “Impuls important dat de un singur cuvânt bogat spiritual” [NW, vol 2, p. 31 şi urm.], Goethe opune, în acelaşi scop, gândirii sale aplicate la obiect arta poeziei aplicată la obiect.

Astfel, lui Goethe arta îi apare la fel de obiectivă ca ştiinţa. Numai forma este diferită. Amândouă se prezintă ca emanaţii ale unei singure fiinţe, trepte necesare ale unei singure evoluţii. Lui Goethe îi displace orice concepţie care susţine că arta sau frumosul trebuie să aibă o poziţie izolată, în afara imaginii globale a evoluţiei omeneşti. Astfel, el spune: “Pe tărâmul esteticii, nu face bine cel care spune: ideea de frumos; prin aceasta, el izolează frumosul, care nu poate fi gândit izolat 89 ”, sau: “Stilul are la bază cele mai adânci temelii ale cunoaşterii, esenţa lucrurilor, în măsura în care ne este permis să cunoaştem această esenţă în forme vizibile şi pipăibile 90.” Prin urmare, arta are la bază cunoaşterea. Aceasta din urmă are sarcina de a re-crea pe calea gândirii ordinea după care este alcătuită lumea; arta o are pe aceea de a dezvolta în mod concret ideea acestei ordini a întregului lumii. Tot ceea ce artistul poate percepe din legitatea universală e transpus de el în opera sa. Aceasta se înfăţişează astfel ca o lume în mic. Iată deci cauza pentru care direcţia artei lui Goethe trebuie să fie întregită prin ştiinţă. Deja, ca artă, ea este o formă de cunoaştere. Dar Goethe tocmai că nu voia nici ştiinţa, nici arta: el voia ideea. Şi pe aceasta o exprimă sau o înfăţişează din direcţia din care ea i se oferă. Goethe a căutat să se întovărăşească cu Spiritul Cosmic şi să ne reveleze modul cum acesta lucrează; a făcut-o prin mijlocirea artei sau a ştiinţei, după cum era necesar. În Goethe nu trăia o năzuinţă ştiinţifică sau una artistică unilaterală, ci dorul de a vedea “forţele creatoare, pe toate, şi tot ce-i sămânţă” [WA, secţiunea 1, 14, 28]

  1. [Maxime în proză; NW vol. 4, secţiunea 2, p. 379.]
  2. [Einfache Nachamuhng der Natur, Manier, Stil, în: Schriften zur Kunst, 1788-1800]

Goethe nu este, cu toate acestea, un poet-filosof, pentru că poeziile lui nu sunt mai întâi nişte gânduri, care iau apoi o formă senzorială concretă; ele curg în mod nemijlocit din izvorul a toată devenirea, după cum cercetările lui ştiinţifice nu sunt saturate de fantezie poetică, ci se întemeiază în mod nemijlocit pe perceperea ideilor. Fără ca Goethe să fie un poet-filosof, tendinţa fundamentală a spiritului său îi apare filosofului care-l priveşte drept tendinţă filosofică.

Prin aceasta, întrebarea dacă lucrările ştiinţifice ale lui Goethe au sau nu vreo valoare filosofică dobândeşte o formă absolut nouă. Important este ca din ceea ce ne-a rămas de la el să tragem concluzii în legătură cu principiile. Ce premise trebuie să stabilim pentru ca rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale lui Goethe să ne apară ca urmări ale acestor premise? Trebuie să spunem lucrurile pe care le-a lăsat nespuse, singurele care ne ajută să-i înţelegem concepţiile.