|
Se face şi în meteorologie aceeaşi greşeală ca şi în
geologie, când se iau în considerare rezultatele concrete
ale cercetărilor lui Goethe şi se caută esenţialul în acestea
(vezi [”Încercare a unei ştiinţe meteorologice”, cap.
“Autoanaliză”] NW, vol. 2, p. 397 şi urm.). Experimentele sale
meteorologice n-au ajuns nicăieri să fie finalizate. Peste tot trebuie
să vedem numai intenţiile. Gândirea sa tindea mereu să găsească
punctul pregnant 97,
pornind de la care un şir de fenomene se reglementează din lăuntru
în afară. Orice explicaţie care adună de ici şi de colo
manifestări exterioare, accidentale, pentru a reuni un şir de fenomene
regulate, era străină spiritului său. Când întâlnea
un fenomen, el căuta tot ceea ce era înrudit cu acesta, toate
faptele care se încadrau în acelaşi cerc de fenomene; aşa
că avea în faţă un întreg, o totalitate. În cadrul acestui cerc, trebuia apoi să se
găsească un principiu, care făcea ca întreaga regularitate, ba
chiar întregul cerc de fenomene înrudite, să apară drept
ceva necesar. Nu i se părea că e conform cu natura să se explice
fenomenele acestui cerc introducându-se în el fenomene
exterioare lui. Aici trebuia căutată cheia principiului pe care el l-a
introdus în meteorologie. “Nepriceperea totală care atribuie
nişte fenomene atât de constante planetelor, Lunii, unui
misterios flux şi reflux al atmosferei, se face simţită pe zi ce trece
...” 98 “Noi respingem însă orice
influenţe de acest fel; considerăm că fenomenele meteorologice de pe
Pământ nu sunt nici cosmice, nici planetare, ci, conform
premiselor noastre, trebuie să le explicăm pe cale telurică.”* 99
Goethe voia să explice fenomenele atmosferice prin cauzele care se află
în însăşi fiinţa Pământului. Era necesar, în
primul rând, să fie găsit punctul în care îşi spune
cuvântul în mod direct legitatea care determină tot restul.
Un asemenea fenomen a fost oferit de nivelul barometrului. Pe acesta,
Goethe l-a privit drept fenomenul originar, căutând să lege de el
tot restul. A încercat să urmărească urcarea şi coborârea
nivelului barometric, crezând că percepe în acesta o
anumită periodicitate. A studiat tabelul lui Schrön şi a constatat
că “ coborârea şi o urcarea menţionată în locuri de
observaţie diferite, situate mai aproape sau mai departe şi pe diferite
longitudini, latitudini sau înălţimi, are un mers aproape paralel”. 100
Deoarece această urcare şi coborâre îi apăreau ca
manifestare directă a gravitaţiei, el credea că vede în
variaţiile barometrului o expresie nemijlocită a calităţii forţei
gravitaţionale. Nu avem voie să introducem în această explicaţie
a lui Goethe mai mult decât conţine de fapt. Se ştie că Goethe
respingea orice fel de ipoteze. El voia să ofere nu mai mult
decât o expresie a unui fenomen ce trebuia observat, nu o cauză
propriu-zisă, reală, în sensul ştiinţelor actuale. După acest fenomen trebuiau să se
înşire în mod firesc celelalte fenomene atmosferice. Pe
poet îl interesa cel mai mult procesul de formare
a norilor. Pentru aceştia, el găsise în teoria lui Howard un
mijloc de a fixa formaţiunile în permanentă mişcare sub forma
anumitor stări fundamentale şi de a “consolida astfel prin
gânduri permanente” “ceea ce trăieşte în fenomene
mişcătoare”. El n-a mai căutat apoi decât un mijloc care a venit
în ajutorul transformării formei norilor, aşa cum în acea
“scară spirituală” găsise un mijloc de a explica transformările prin
care trece, la plantă, forma tipică de frunză. La fel ca acea scară
spirituală, şi în meteorologie stările diferite de
“înzestrare cu nişte însuşiri” ale atmosferei, la diferite
înălţimi, reprezintă firul de care fixează formaţiunile
particulare. Aici, ca şi acolo, trebuie să reţinem că lui Goethe nu-i
putea niciodată trece prin minte să considere că acel fir este un
obiect real. El era deplin conştient de faptul că numai formaţiunea
particulară trebuie considerată ca ceva real, care se înfăţişează
simţurilor în spaţiu şi că toate principiile explicative
superioare există numai pentru ochii spiritului. De aceea,
încercările actuale de a-l combate pe Goethe sunt o luptă cu
morile de vânt. Li se atribuie principiilor sale o formă reală pe
care el însuşi le-o nega şi se crede că în felul acesta
concepţiile lui au fost depăşite o dată pentru totdeauna. Dar acea
formă reală pe care el o punea la bază, ideea obiectivă, concretă,
îi este cu totul necunoscută ştiinţei actuale despre natură. De
aceea, din acest punct de vedere, Goethe trebuie să-i rămână
străin. *
