Se face și în meteorologie aceeași greșeală ca și în geologie, când se iau în considerare rezultatele concrete ale cercetărilor lui Goethe și se caută esențialul în acestea (vezi [”Încercare a unei științe meteorologice”, cap. „Autoanaliză”] NW, vol. 2, p. 397 și urm.). Experimentele sale meteorologice n-au ajuns nicăieri să fie finalizate. Peste tot trebuie să vedem numai intențiile. Gândirea sa tindea mereu să găsească punctul pregnant 97, pornind de la care un șir de fenomene se reglementează din lăuntru în afară. Orice explicație care adună de ici și de colo manifestări exterioare, accidentale, pentru a reuni un șir de fenomene regulate, era străină spiritului său. Când întâlnea un fenomen, el căuta tot ceea ce era înrudit cu acesta, toate faptele care se încadrau în același cerc de fenomene; așa că avea în față un întreg, o totalitate. În cadrul acestui cerc, trebuia apoi să se găsească un principiu, care făcea ca întreaga regularitate, ba chiar întregul cerc de fenomene înrudite, să apară drept ceva necesar. Nu i se părea că e conform cu natura să se explice fenomenele acestui cerc introducându-se în el fenomene exterioare lui. Aici trebuia căutată cheia principiului pe care el l-a introdus în meteorologie. „Nepriceperea totală care atribuie niște fenomene atât de constante planetelor, Lunii, unui misterios flux și reflux al atmosferei, se face simțită pe zi ce trece ...” 98 „Noi respingem însă orice influențe de acest fel; considerăm că fenomenele meteorologice de pe Pământ nu sunt nici cosmice, nici planetare, ci, conform premiselor noastre, trebuie să le explicăm pe cale telurică.”* 99 Goethe voia să explice fenomenele atmosferice prin cauzele care se află în însăși ființa Pământului. Era necesar, în primul rând, să fie găsit punctul în care își spune cuvântul în mod direct legitatea care determină tot restul. Un asemenea fenomen a fost oferit de nivelul barometrului. Pe acesta, Goethe l-a privit drept fenomenul originar, căutând să lege de el tot restul. A încercat să urmărească urcarea și coborârea nivelului barometric, crezând că percepe în acesta o anumită periodicitate. A studiat tabelul lui Schrön și a constatat că „ coborârea și o urcarea menționată în locuri de observație diferite, situate mai aproape sau mai departe și pe diferite longitudini, latitudini sau înălțimi, are un mers aproape paralel”. 100 Deoarece această urcare și coborâre îi apăreau ca manifestare directă a gravitației, el credea că vede în variațiile barometrului o expresie nemijlocită a calității forței gravitaționale. Nu avem voie să introducem în această explicație a lui Goethe mai mult decât conține de fapt. Se știe că Goethe respingea orice fel de ipoteze. El voia să ofere nu mai mult decât o expresie a unui fenomen ce trebuia observat, nu o cauză propriu-zisă, reală, în sensul științelor actuale. După acest fenomen trebuiau să se înșire în mod firesc celelalte fenomene atmosferice. Pe poet îl interesa cel mai mult procesul de formare a norilor. Pentru aceștia, el găsise în teoria lui Howard un mijloc de a fixa formațiunile în permanentă mișcare sub forma anumitor stări fundamentale și de a „consolida astfel prin gânduri permanente” „ceea ce trăiește în fenomene mișcătoare”. El n-a mai căutat apoi decât un mijloc care a venit în ajutorul transformării formei norilor, așa cum în acea „scară spirituală” găsise un mijloc de a explica transformările prin care trece, la plantă, forma tipică de frunză. La fel ca acea scară spirituală, și în meteorologie stările diferite de „înzestrare cu niște însușiri” ale atmosferei, la diferite înălțimi, reprezintă firul de care fixează formațiunile particulare. Aici, ca și acolo, trebuie să reținem că lui Goethe nu-i putea niciodată trece prin minte să considere că acel fir este un obiect real. El era deplin conștient de faptul că numai formațiunea particulară trebuie considerată ca ceva real, care se înfățișează simțurilor în spațiu și că toate principiile explicative superioare există numai pentru ochii spiritului. De aceea, încercările actuale de a-l combate pe Goethe sunt o luptă cu morile de vânt. Li se atribuie principiilor sale o formă reală pe care el însuși le-o nega și se crede că în felul acesta concepțiile lui au fost depășite o dată pentru totdeauna. Dar acea formă reală pe care el o punea la bază, ideea obiectivă, concretă, îi este cu totul necunoscută științei actuale despre natură. De aceea, din acest punct de vedere, Goethe trebuie să-i rămână străin. *
