Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


XV
GOETHE ŞI ILUZIONISMUL ŞTIINŢELOR NATURII


Capitolul de faţă n-a fost scris din cauză că într-o ediţie Goethe (Literatura Naţională Germană a lui Kürschner) trebuie să fie inclusă şi teoria culorilor, însoţită de un studiu introductiv. El izvorăşte dintr-o adâncă necesitate spirituală a celui care se îngrijeşte de această ediţie. Acesta a pornit de la studiul matematicii şi fizicii şi numeroasele contradicţii care împânzesc sistemul concepţiei noastre moderne despre natură l-au dus cu necesitate interioară la cercetarea critică a bazei metodologice a acesteia. La principiul cunoaşterii bazate strict pe experienţă a fost condus de studiile sale incipiente, iar la o teorie a cunoaşterii strict ştiinţifică l-a dus constatarea acelor contradicţii. Punctul său de plecare obiectiv l-a ferit s-o ia în direcţia unor construcţii ideatice pur hegeliene. În sfârşit, cu ajutorul studiilor sale legate de teoria cunoaşterii, el a găsit cauza multor erori ale ştiinţelor moderne ale naturii în faptul că ele acordă un loc greşit simplei percepţii senzoriale. Ştiinţa modernă transpune toate calităţile concret-senzoriale (sunet, culoare, căldură etc.), în subiect, şi crede că, “în afara” subiectului, acestor calităţi nu le corespunde altceva decât nişte procese de mişcare ale materiei. Aceste procese de mişcare, despre care se spune că sunt singurele fenomene cu existenţă reală în “împărăţia naturii”, nu mai pot fi, bineînţeles, percepute. Ele sunt deduse pe baza calităţilor subiective.

Dar unei gândiri consecvente, această deducţie nu-i poate apărea decât ca ceva pe jumătate. Mişcarea este, în primă instanţă, doar o noţiune pe care noi am împrumutat-o din lumea senzorială, care ne întâmpină, deci, numai la lucrurile înzestrate cu acele calităţi concret-senzoriale. Nu cunoaştem mişcare în afară de aceea legată de obiectele concrete. Dacă transpunem acum acest predicat asupra unor lucruri nesenzoriale, cum se spune că sunt elementele materiei discontinui (atomii), trebuie să ne fie totuşi clar că, prin acest transfer, unui atribut perceput pe cale concret-senzorială îi este atribuită o formă de existenţă concepută cu totul altfel decât ca ceva senzorial-concret. Ajungem la aceeaşi contradicţie dacă vrem să găsim un conţinut real al noţiunii atomului, noţiune care, în primă instanţă este cu totul goală de conţinut, a atomului. Acestuia trebuie să-i asociem nişte calităţi senzoriale, fie ele cât de sublimate. Unul atribuie atomului impermeabilitate, forţă, altul expansiune sau ceva asemănător, într-un cuvânt, fiecare îi atribuie nişte însuşiri împrumutate din lumea senzorială. Dacă nu facem acest lucru, rămânem cu totul suspendaţi în gol.

Aici vedem în ce constă jumătatea de măsură. Se trage o linie prin mijlocul lumii perceptibile pe cale senzorială şi se declară că una dintre cele două părţi este obiectivă, cealaltă subiectivă. Dar nu e consecventă decât afirmaţia următoare: dacă există atomi, ei sunt, pur şi simplu, nişte părţi ale materiei, având însuşirile materiei şi sunt imperceptibili numai din cauza dimensiunilor lor foarte reduse, inaccesibile simţurilor noastre.

Dar astfel dispare posibilitatea de a căuta în mişcarea atomilor ceva care să poată fi opus, drept realitate obiectivă, calităţilor subiective ale sunetului, culorii etc. Şi dispare, de asemenea, posibilitatea de a căuta în legătura dintre mişcare şi senzaţia de “roşu”, de exemplu, mai mult decât în cea dintre două procese care aparţin în întregime lumii senzoriale.

Celui care s-a îngrijit de această ediţie i-a fost, deci, clar: mişcările eterului, modul de dispunere a atomilor etc. intră în aceeaşi categorie ca şi percepţiile senzoriale. Dacă cineva spune că acestea din urmă sunt subiective, o face pe baza unei reflexii neclare. Dacă declarăm subiectivă calitatea senzorială, trebuie să facem la fel şi cu mişcările eterului. Nu dintr-o cauză principială nu le percepem pe acestea din urmă, ci numai pentru că organele noastre de simţ nu au o organizare suficient de subtilă. Aceasta este însă o împrejurare absolut întâmplătoare. S-ar putea ca omul să perceapă cândva mişcările eterului în mod nemijlocit, pe măsură ce organele sale de simţ ar deveni mai subtile. Dacă un om din acel viitor îndepărtat ar accepta atunci teoria noastră, potrivit căreia percepţiile sunt ceva subiectiv, el ar trebui să declare subiective şi aceste mişcări ale eterului, aşa cum facem noi azi cu sunetul, culoarea etc.

Vedem că această teorie din fizică duce la o contradicţie ireductibilă.

Această concepţie subiectivistă se sprijină, în al doilea rând, pe consideraţii de fiziologie.

Fiziologia afirmă că senzaţia apare de-abia ca rezultat al unui proces mecanic care, venind din acea parte a lumii corpurilor care se află în exteriorul substanţei noastre trupeşti, se transmite mai întâi organelor terminale ale sistemului nervos din organele de simţ; de aici ea e transmisă mai departe până la centrul suprem, spre a se declanşa de-abia acolo sub formă de senzaţie. Contradicţiile acestei teorii bazate pe fiziologie sunt expuse în capitolul “Fenomenul originar” al lucrării de faţă. Aici putem spune că subiectivă este numai forma de mişcare a materiei cenuşii a creierului. Oricât de departe am ajunge în cercetarea proceselor ce au loc în subiect, pe această cale rămânem mereu în sfera proceselor mecanice. Şi nu vom descoperi niciodată, în centru, senzaţia.

Nu mai rămân, aşadar, pentru a ne lămuri în privinţa subiectivităţii şi obiectivităţii senzaţiei, decât reflecţiile de ordin filosofic. Iar ele ne spun următoarele: Ce anume, la percepţie, poate fi considerat “subiectiv”? Nu putem înainta absolut deloc fără a face o analiză exactă a noţiunii de “subiectiv”. Subiectivitatea nu poate fi determinată, bineînţeles, de nimic altceva decât de ea însăşi. Nimic din ceea ce nu poate fi considerat că este determinat de către subiect nu poate fi socotit “subiectiv”. Dar acum trebuie să ne întrebăm: Despre ce putem spune că este propriu subiectului uman? Ceea ce poate să perceapă la el însuşi prin percepţie exterioară sau interioară. Prin percepţie exterioară ne dăm seama de constituţia corporală, prin percepţie interioară de propria noastră gândire, simţire şi voinţă. Ce poate fi desemnat în primul şi în primul rând drept subiectiv? Constituţia organismului întreg, deci, şi cea a organelor de simţ şi a creierului, care probabil că la fiecare om se prezintă altfel. Dar tot ceea ce poate fi constatat aici pe această cale nu este decât o anumită formă de organizare şi funcţionare a substanţelor, prin care este transmisă senzaţia. Subiectivă este, de fapt, numai calea pe care trebuie să o parcurgă senzaţia înainte ca ea să poată fi considerată senzaţia mea. Organizarea noastră este aceea care transmite senzaţia, iar aceste căi de transmitere sunt subiective; nu însă şi senzaţia însăşi.

Ar mai rămâne acum calea experienţei interioare. Ce constat eu în interiorul meu, când spun despre o senzaţie că este a mea? Constat că o raportez pe aceasta, cu ajutorul gândirii mele, la individualitatea mea, că extind câmpul cunoştinţelor mele şi asupra acestei senzaţii; dar nu sunt conştient de faptul că eu creez conţinutul senzaţiei. Eu constat numai că ea se raportează la mine, calitatea senzaţiei fiind un fapt întemeiat în el însuşi.

De oriunde am începe, din lăuntru sau din afară, nu ajungem, până în punctul în care să putem spune: aici este dat caracterul subiectiv al senzaţiei. Conţinutului senzaţiei nu i se poate aplica noţiunea de “subiectiv”.

Acestea sunt consideraţiile care m-au obligat să resping drept imposibilă orice teorie despre natură, care merge, în principiu, dincolo de sfera lumii perceptibile şi să consider că lumea senzorială este unicul obiect de cercetare al ştiinţelor naturii. Dar atunci a trebuit să caut în interdependenţa faptelor care aparţin tocmai acestei lumi senzoriale,  ceea ce noi exprimăm sub formă de legi ale naturii.

Şi astfel am fost împins către acea concepţie despre metoda ştiinţifică ce stă la baza teoriei goetheene a culorilor. Cel care găseşte juste aceste reflecţii, va citi teoria culorilor cu alţi ochi decât o pot face naturaliştii epocii moderne. El va vedea că aici ipoteza lui Goethe nu se opune celei newtoniene, ci că se caută răspuns la întrebarea: Poate fi acceptată fizica teoretică actuală sau nu? Dacă nu, atunci trebuie să fie înlăturată şi lumina pe care această fizică o aşterne asupra teoriei culorilor. Care sunt, în concepţia noastră, bazele teoretice ale fizicii, aceasta cititorul o va afla din capitolele următoare, pentru a vedea apoi, de pe această bază, în lumină justă, confruntările lui Goethe.*