Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


XVII
GOETHE ÎMPOTRIVA ATOMISMULUI


1.

Se vorbeşte mult astăzi despre evoluţia rodnică a ştiinţelor în secolul al XIX-lea. Eu cred că se poate vorbi cu îndreptăţire numai despre experienţa ştiinţifică importantă care a fost adunată şi despre schimbarea condiţiilor de viaţă concrete care se datorează acestor experienţe. Cât despre ideile fundamentale prin care concepţia modernă despre natură caută să înţeleagă lumea senzorială, eu consider că ele sunt nesănătoase şi nu rezistă în faţa unei gândiri energice. Mi-am exprimat această părere deja la pagina 258 şi urm. a acestei lucrări. Aceeaşi părere a exprimat-o recent un cunoscut om de ştiinţă contemporan, chimistul Wilhelm Ostwald. 102 El spune: “De la matematician până la medicul practicant, fiecare om preocupat de probleme ştiinţifice, dacă va fi întrebat cum îşi imaginează că e alcătuită lumea “în interior”, va răspunde că lucrurile se compun din atomi în mişcare şi că aceşti atomi şi forţele care acţionează între ei sunt realităţile ultime din care constau diferitele fenomene. În zilele noastre, poate fi auzită şi citită de sute de ori propoziţia că nu se poate găsi o altă modalitate de a înţelege lumea fizică decât aceea de a o deduce din “mecanica atomilor”; materia şi mişcarea par a fi noţiunile ultime la care trebuie raportată diversitatea fenomenelor din natură. Această concepţie poate fi numită materialism ştiinţific”. Am spus în această lucrare, p. 258 şi urm., că concepţiile fundamentale ale fizicii moderne sunt inacceptabile. Acelaşi lucru îl afirmă şi Ostwald, (p. 6 a conferinţei sale), prin următoarele cuvinte: “Că această concepţie mecanicistă despre lume nu-şi îndeplineşte misiunea pentru care a fost creată; că ea intră în conflict cu nişte adevăruri incontestabile şi general cunoscute şi recunoscute.” Afirmaţiile lui Ostwald şi ale mele coincid în continuare. Eu spun (p. 274 a scrierii de faţă): “Imaginea concret-senzorială a lumii este suma conţinuturilor percepţiilor aflate în continuă metamorfozare, fără o materie care să stea la baza lor.” Ostwald spune (p. 12 şi urm.): “Dar dacă ne gândim că tot ceea ce ştim despre o anumită substanţă este cunoaşterea însuşirilor ei, ne dăm seama că afirmaţia potrivit căreia mai există, ce-i drept, o substanţă anume, care nu mai are însă nici una dintre însuşirile ei, nu este prea departe de un pur nonsens. De fapt, această supoziţie pur formală ne ajută numai să împăcăm realităţile generale ale proceselor chimice, în special legile masei stochiometrice, cu noţiunea arbitrară a unei materii imuabile în sine.” Iar la p. 256 a cărţii de faţă se poate citi: “Aceste consideraţii sunt cele care m-au obligat să consider că este imposibilă şi să resping orice teorie despre natură care trece, în principiu, dincolo de sfera lumii perceptibile şi mă face să caut exclusiv în lumea senzorială unicul obiect de cercetare al ştiinţelor naturii.” Acelaşi lucru îl găsesc exprimat în conferinţa lui Ostwald, la p. 25 şi 22: “Ce aflăm, de fapt, despre lumea fizică? În mod evident, numai ceea ce instrumentele simţurilor noastre fac să ajungă din ea până la noi.” “A stabili legături precise între realităţi, între mărimi care pot fi măsurate şi dovedite, aşa încât, dacă unele ne sunt date, să le putem deduce din ele pe celelalte, în aceasta constă misiunea ştiinţei şi ea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă punem la baza acestora vreo imagine ipotetică, ci numai dacă dovedim existenţa unor raporturi reciproce de interdependenţă între mărimile măsurabile.” Dacă se face abstracţie de faptul că Ostwald vorbeşte în spiritul omului de ştiinţă contemporan şi că, din această cauză, el nu vede în lumea senzorială nimic altceva decât mărimi care pot fi măsurate şi a căror existenţă poate fi dovedită, concepţia lui corespunde cu totul concepţiei mele, aşa cum am formulat-o, de exemplu, în propoziţia: “Teoria trebuie să se extindă asupra faptelor ... perceptibile şi să caute legăturile în cadrul acestora.”

  1. “Depăşirea materialismului în ştiinţă”; Conferinţă prezentată la a 3-a şedinţă generală a Adunării Societăţilor Naturaliştilor şi Medicilor Germani, Lübeck 20.9.1895; Leipzig 1895. ‒ Scris la puţin timp după ce Ostwald a făcut afirmaţiile respective.

În consideraţiile mele despre teoria goetheană a culorilor am luptat împotriva aceloraşi concepţii ştiinţifice fundamentale ale epocii contemporane ca şi profesorul Ostwald în conferinţa sa “Depăşirea materialismului ştiinţific”. În orice caz, ceea ce eu am pus în locul acestor concepţii fundamentale nu coincide cu ideile lui Ostwald. Căci acesta porneşte, aşa cum voi arăta în continuare, de la aceleaşi premise superficiale ca şi adversarii săi, adepţii materialismului ştiinţific. Am mai arătat că, de fapt, reprezentările fundamentale ale concepţiei moderne despre natură sunt vinovate de faptul că teoria goetheană a culorilor a fost şi mai este încă atât de greşit înţeleasă.

Aş vrea să discut acum cu ceva mai multă precizie poziţia concepţiei moderne despre natură. Din ţelul pe care ea şi l-a fixat, eu caut să-mi dau seama dacă este o concepţie sănătoasă sau nu.

Nu fără motiv se consideră că formula de bază cu ajutorul căreia concepţia modernă despre natură caută să înţeleagă lumea percepţiilor este cuprinsă în cuvintele lui Descartes: “Eu găsesc că, dacă examinez mai îndeaproape lucrurile corporale, în ele sunt conţinute foarte puţine lucruri pe care eu le înţeleg în mod clar şi lămurit, şi anume mărimea, sau extinderea în lungime, adâncime şi lărgime, forma care este determinată de capătul acestei extinderi, poziţia pe care o au între ele corpurile de diferite forme şi mişcarea sau schimbarea acestei poziţii, cărora li se mai poate adăuga substanţa, durata şi numărul. În ceea ce priveşte celelalte lucruri, cum sunt lumina, culorile, sunetele, mirosurile, senzaţiile gustative, căldura, frigul şi celelalte calităţi accesibile simţului tactil (netezime, asprime), acestea apar în spiritul meu atât de întunecate şi de confuze, încât nu ştiu dacă sunt adevărate sau false, adică dacă ideile pe care mi le fac despre aceste lucruri sunt într-adevăr ideile unor lucruri reale sau dacă reprezintă doar nişte fiinţe himerice, care nu pot exista.” Adepţii concepţiei moderne despre natură s-au obişnuit să gândească în spiritul acestei afirmaţii a lui Descartes într-o asemenea măsură, încât de-abia dacă mai găsesc demn de a fi luat în seamă vreun alt mod de a gândi. Ei spun: Ceea ce percepem drept lumină este produs de un proces de mişcare, care poate fi exprimat printr-o formulă matematică. Dacă o culoare apare în lumea senzorială, ei consideră că a fost produsă printr-o mişcare vibratorie şi calculează numărul de vibraţii dintr-o anumită unitate de timp. Ei cred că întreaga lume senzorială va fi explicată dacă vom reuşi să deducem toate percepţiile din nişte raporturi care pot fi exprimate prin asemenea formule matematice. După părerea acestor savanţi, spiritul care ar putea da o astfel de explicaţie ar ajunge pe culmea a ceea ce omul poate realiza în ceea ce priveşte explicarea fenomenelor din natură. Du Bois-Reymond, un reprezentant al acestui gen de savanţi, spune despre un asemenea spirit: El “ştie numărul firelor de păr de pe capul nostru şi fără ştiinţa lui n-ar cădea nici o vrabie la pământ”. (“Despre limitele cunoaşterii naturii”, [ed. a 5-a, Leipzig 1882], p. 13.) Idealul concepţiei moderne despre natură este să transforme lumea     într-un exerciţiu de aritmetică.

Deoarece, fără existenţa unor forţe, părţile presupusei materii nu s-ar pune niciodată în mişcare, savanţii moderni includ şi forţa printre elementele cu ajutorul cărora explică lumea, iar Du Bois-Reymond spune: “A cunoaşte natura... înseamnă a găsi cauza transformărilor din lumea corpurilor în nişte mişcări de atomi care sunt provocate de forţele lor centrale independente de timp, sau a dizolva procesele din natură în mecanica atomilor.” [loc. cit., p. 10] Prin faptul că introduce noţiunea de forţă, matematica devine mecanică.

Filosofii din zilele noastre 103 sunt atât de mult influenţaţi de savanţi, încât au pierdut orice curaj de a gândi în mod independent. Ei îşi însuşesc fără rezerve afirmaţiile savanţilor. Unul dintre cei mai bine văzuţi filosofi germani, W. Wundt, spune în “Logica” sa (“Logică. [Un studiu al principiilor cunoaşterii şi al metodelor cercetării ştiinţifice]”, vol. II [Studiul metodelor], secţ. 1 [ed. a 2-a, Stuttgart 1894], p. 266): “Respectând... şi aplicând principiul potrivit căruia din cauza stabilităţii calitative a materiei toate procesele din natură sunt în ultimă instanţă mişcări, se consideră că scopul final al fizicii este transformarea ei completă în... mecanică aplicată.”

  1. Am scris acest lucru la începutul anilor '90 ai secolului trecut. Ceea ce ar trebui spus azi pe aceeaşi temă * [comp. nota 9]

Du Bois-Reymond consideră că: “Este o constatare psihologică dată de experienţa concretă aceea că, acolo unde reuşeşte o astfel de transformare (a proceselor naturale în mecanica atomilor), nevoia noastră de a afla cauzele se simte pentru moment satisfăcută.” [loc. cit., p. 10] Să admitem că pentru Du Bois-Reymond aceasta este o constatare psihologică dată de experienţa concretă. Dar trebuie să spunem că mai există şi alţi oameni, care nu se simt deloc satisfăcuţi de o explicare banală a lumii corpurilor ‒ aşa cum o concepe Du Bois-Reymond.

Printre aceşti oameni se numără şi Goethe. Cel a cărui nevoie de a înţelege cauzele este satisfăcută atunci când a reuşit să-şi explice procesele din natură prin mecanica atomilor, este lipsit de organul prin care poate fi înţeles Goethe.


2.

Mărimea, forma, poziţia, forţa etc. sunt percepţii, exact în acelaşi sens ca şi lumina, culoarea, sunetele, mirosurile, senzaţiile gustative, căldura, frigul ş.a.m.d. Cel care desparte mărimea unui lucru de celelalte însuşiri ale lui şi o studiază separat nu mai are de-a face cu un lucru real, ci cu o abstracţiune a intelectului. Este lucrul cel mai absurd care se poate imagina, să atribui unei abstracţiuni deduse dintr-o percepţie concret-senzorială un alt grad de realitate decât unui lucru dat de percepţia senzorială însăşi. Raporturile spaţiale şi numerice nu sunt superioare celorlalte percepţii senzoriale decât prin faptul că sunt mai simplificate şi mai uşor de înţeles. Pe aceste două calităţi ale lor se întemeiază siguranţa studiilor ştiinţelor matematice. Dacă concepţia modernă despre natură explică toate procesele lumii corporale prin ceva exprimabil în formule matematice şi mecanice, aceasta se întâmplă pentru că formulele matematice şi mecanice pot fi mânuite de gândirea noastră cu mai multă comoditate şi uşurinţă. Iar gândirea umană înclină spre comoditate. Putem vedea acest lucru tocmai în conferinţa mai sus amintită a lui Ostwald. Acest om de ştiinţă vrea să pună energia în locul materiei şi forţei. Ascultaţi: “Care este condiţia ca unul dintre instrumentele noastre (de percepţie) să intre în activitate? Putem întoarce problema pe toate feţele, nu vom găsi nimic altceva comun, în afară de aceasta: Instrumentele de percepţie senzorială reacţionează la diferenţele de energie dintre ele şi mediul înconjurător. Într-o lume a cărei temperatură ar fi peste tot aceea a corpului nostru, n-am putea afla în nici un fel nimic despre căldură, după cum nu avem în nici un fel de senzaţie despre presiunea constantă a atmosferei în care trăim; de-abia construind încăperi cu o altă presiune ajungem să luăm cunoştinţă de ea.” (p. 125 şi urm. ale conferinţei.) Şi mai departe: “Imaginaţi-vă că primiţi o lovitură de baston! Ce simţiţi atunci, bastonul sau energia? Răspunsul nu poate fi decât: energia. Fiindcă bastonul este obiectul cel mai inofensiv din lume, câtă vreme n-a fost pus în mişcare. Dar ne putem ciocni şi de un baston în stare de repaus! Exact: ceea ce simţim sunt, aşa cum am subliniat, deosebiri ale stărilor energetice care se lovesc de aparatele organelor noastre de simţ şi, de aceea, nu are nici o importanţă dacă bastonul se mişcă spre noi, sau noi spre baston. Dar dacă amândoi au viteze egale şi de acelaşi sens, atunci, pentru sensibilitatea noastră, bastonul nu mai există, căci el nu mai poate să vină în contact cu noi şi să pună la cale un schimb de energii.” Aceste reflecţii arată că Ostwald izolează energia din sfera lumii perceptibile, adică face abstracţie de tot ceea ce nu este energie. El deduce tot ceea ce este perceptibil dintr-o singură însuşire a perceptibilului, din manifestarea energiei, adică dintr-o noţiune abstractă. Aici se poate vedea limpede că Ostwald a rămas prizonierul obişnuinţelor de gândire ale ştiinţei contemporane. Dacă ar fi întrebat,  nici el n-ar da drept justificare a modului său de a proceda, decât că, pentru el, este un fapt psihologic dat de experienţa concretă acela că nevoia sa de a cunoaşte cauzele lucrurilor este satisfăcută dacă a transformat procesele din natură în manifestări ale energiei. În esenţă, este indiferent: că Du Bois-Reymond transformă procesele din natură într-o mecanică a atomilor sau că Ostwald le dizolvă în manifestări ale energiei. Amândouă procesele izvorăsc din înclinaţia spre comoditate a gândirii umane.

Ostwald spune în încheierea conferinţei sale (p. 34): “Oare energia, oricât de necesară şi folositoare ar fi ea pentru înţelegerea naturii, este şi suficientă acestui scop (şi anume, pentru explicarea lumii corpurilor)? Sau există fenomene care nu pot fi descrise complet cu ajutorul legilor energetice cunoscute până acum?... Cred că nu mă pot achita mai bine de răspunderea pe care mi-am asumat-o azi faţă de dvs. prin expunerea mea, decât subliniind faptul că la această întrebare trebuie să răspundem: Nu. Oricât de imensă ar fi superioritatea concepţiei energetice despre lume asupra celei mecaniciste sau materialiste, putem consemna încă de pe acum, după câte mi se pare, unele puncte care nu-şi găsesc explicaţia prin principiile de bază cunoscute ale energeticii şi care, de aceea, ne trimit la existenţa unor principii situate dincolo de acestea. Energetica va rămâne în picioare alături de aceste principii noi. Numai că, în viitor, ea nu va mai fi, aşa cum trebuie s-o considerăm încă astăzi, principiul cel mai cuprinzător pentru explicarea fenomenelor naturii, ci se poate prevedea că ea va fi doar un caz particular al unor raporturi şi mai generale, a căror formă noi azi de-abia o putem presimţi”.


3.

Dacă oamenii de ştiinţă ar mai citi şi lucrările unor oameni din afara breslei lor, prof. Ostwald n-ar fi putut face niciodată o observaţie ca aceasta. Căci în anul 1871, în introducerea amintită la teoria goetheană a culorilor, eu afirmam că trebuie să avem în orice caz o presimţire, şi chiar mai mult decât atât, a unor asemenea “forme” şi că sarcina ştiinţei viitorului va fi aceea de a dezvolta ideile ştiinţifice fundamentale ale lui Goethe.

Procesele lumii lucrurilor pot fi “dizolvate” la fel de puţin într-o mecanică a atomilor, ca şi în nişte raporturi energetice. Printr-un asemenea procedeu nu se realizează altceva, decât că atenţia este abătută de la conţinutul lumii senzoriale reale şi este îndreptată spre o abstracţiune ireală, al cărei fond sărac în însuşiri este luat tot numai din aceeaşi lume senzorială. Nu putem explica una dintre grupele de însuşiri din lumea senzorială: lumină, culori, sunete, mirosuri, gusturi, raporturi calorice etc., “dizolvându-le” în cealaltă grupă de însuşiri ale aceleiaşi lumi senzoriale: mărime, formă, poziţie, număr, energie etc. Sarcina ştiinţelor naturii nu poate consta în “dizolvarea” unei categorii de însuşiri în cealaltă, ci în căutarea unor raporturi şi relaţii între însuşirile perceptibile ale lumii senzoriale. Descoperim atunci anumite condiţii în care o percepţie senzorială atrage în mod necesar după sine o alta. Aflăm că între anumite fenomene există o legătură mai intimă decât între altele. Şi atunci nu mai corelăm fenomenele după cum se oferă ele observaţiei întâmplătoare. Fiindcă ştim că anumite raporturi dintre fenomene sunt necesare. Spre deosebire de acestea, altele sunt întâmplătoare. Raporturile necesare dintre fenomene sunt numite de Goethe fenomene originare.

Expresia unui fenomen originar constă întotdeauna în faptul că se spune despre o anumită percepţie concret-senzorială că ea face în mod necesar să apară o alta. Această expresie este ceea ce numim o lege a naturii. Dacă spunem: “Prin încălzire un corp se dilată”, am exprimat o legătură necesară dintre nişte fenomene ale lumii senzoriale (căldură, dilatare). Am recunoscut un fenomen originar şi l-am exprimat sub forma unei legi a naturii. Fenomenele originare sunt formele pe care le căuta Ostwald pentru raporturile cele mai generale ale naturii anorganice.

Legile matematicii şi ale mecanicii sunt şi ele tot numai expresiile unor fenomene originare, la fel ca şi legile care concentrează într-o formulă alte raporturi concret-senzoriale. Când G. Kirchhoff spune: Sarcina mecanicii este: “A descrie în întregime şi în modul cel mai simplu mişcările ce au loc în natură”, el se înşeală. Mecanica nu descrie mişcările ce au loc în natură numai în modul cel mai simplu şi în întregime, ci ea caută anumite procese de mişcare necesare, pe care le scoate din suma mişcărilor ce au loc în natură, şi exprimă aceste procese de mişcare necesare sub formă de legi mecanice fundamentale. Trebuie să vedem o culme a lipsei de gândire în faptul că afirmaţia lui Kirchhoff este citată iarăşi şi iarăşi, ca ceva deosebit de important, fără ca cineva să simtă că până şi stabilirea celei mai simple legi fundamentale a mecanicii o infirmă.

Fenomenul originar reprezintă o legătură necesară dintre nişte elemente ale lumii concret-senzoriale. De aceea, cu greu se poate spune ceva mai nepotrivit decât afirmaţia făcută de H. Helmholtz în cuvântarea sa din cadrul Simpozionului Goethe care a avut loc la Weimar, la 11 iunie 1892: “Este regretabil faptul că Goethe n-a cunoscut teoria ondulatorie a luminii, care în acea vreme fusese deja formulată de Huyghens; aceasta i-ar fi pus la îndemână un “fenomen originar” mult mai adevărat şi mai concret decât acel proces încâlcit şi foarte puţin potrivit, pe care şi l-a ales, în acest scop, în culorile mediilor tulburi.” 104

  1. H. L. F. v. Helmholtz, “Anticipările goetheene ale unor idei ştiinţifice viitoare etc.” Berlin 1892, p. 34.

Aşadar, mişcările ondulatorii neperceptibile care sunt adăugate cu gândirea fenomenelor luminoase [de către adepţii concepţiei moderne despre natură], ar fi putut să-i pună la îndemână lui Goethe un “fenomen originar” mult mai adevărat şi mai concret decât procesul, în nici un caz încâlcit, ci care se desfăşoară chiar sub ochii noştri şi care constă în faptul că lumina văzută printr-un mediu tulbure apare galbenă, iar întunericul văzut printr-un mediu luminat apare albastru. “Dizolvarea” proceselor perceptibile pe cale senzorială în mişcări mecanice neperceptibile a devenit într-o măsură atât de largă o obişnuinţă pentru fizicienii moderni, încât ei par să nu mai bănuiască măcar că pun în locul realităţii o abstracţiune. Vom fi îndreptăţiţi să facem afirmaţii de felul celei făcute de Helmholtz de-abia cănd vor fi fost alungate din lume toate frazele lui Goethe de tipul celei care urmează: “Suprema cunoaştere ar fi să înţelegem că toate faptele concrete sunt deja teorie. Albastrul cerului ne revelează legea fundamentală a cromaticii. Nu căutaţi în dosul fenomenelor, ele înseşi sunt teorie.” [”Maxime în proză”; NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 376]. Goethe rămâne în cadrul lumii fenomenelor; fizicienii moderni spicuiesc doar câteva frânturi din lumea fenomenală şi le transpun pe acestea în dosul fenomenelor, pentru a deduce apoi, din aceste realităţi ipotetice, fenomenele perceptibile în mod real.*


4.

Unii fizicieni mai tineri afirmă că ei nu atribuie noţiunii de materie în mişcare nici un înţeles care depăşeşte experienţa imediată. Unul dintre aceştia, realizând performanţa nemaiauzită de a fi în acelaşi timp adept al concepţiei mecaniciste despre lume şi al misticii indice, Anton Lampa [comp. “Nopţile căutătorului”, Braunschweig 1893], observă, criticând expunerile lui Ostwald, că acesta “duce o luptă asemănătoare aceleia pe care o ducea odinioară bravul cavaler de la Mancha împotriva morilor de vânt. Oare unde se află gigantul materialismului ştiinţific (Ostwald se referă la materialismul ştiinţelor naturii)? El nu există deloc. A existat odată un aşa-zis materialism al ştiinţelor naturii, reprezentat de domnii Büchner, Vogt şi Moleschott, ba chiar, acesta mai există încă, dar în ştiinţele naturii înseşi el nu există şi, de fapt, în ştiinţele naturii el n-a fost niciodată acasă. Acest lucru i-a scăpat lui Ostwald, altfel el şi-ar fi îndreptat armele numai împotriva modului mecanicist de a înţelege lumea, lucru pe care el îl face, în urma confuziei sale, numai ca pe ceva de importanţă secundară, dar pe care, fără această confuzie, probabil că nu l-ar fi făcut deloc. Se poate crede oare că o cercetare a naturii, care merge pe căile pe care a apucat-o Kirchhoff, poate concepe noţiunea de materie în sensul în care a făcut-o materialismul? Aşa ceva este imposibil, este o contradicţie care iese clar la lumina zilei. Noţiunea de materie, la fel ca şi cea de forţă, poate avea numai un sens precizat de cerinţa unei descrieri cât mai simple cu putinţă, adică, exprimat în spirit kantian, un sens pur empiric. Iar dacă un cercetător oarecare leagă de cuvântul materie un sens aflat dincolo de ea, el nu face acest lucru în calitate de cercetător, ci ca filosof materialist.” (“Die Zeit”, Viena, nr. 61, 30 nov. 1895)

După aceste cuvinte, Lampa trebuie considerat tipul savantului obişnuit din epoca noastră. El aplică modul mecanicist de a explica natura, pentru că el este uşor de manevrat. Dar se fereşte să reflecteze la adevăratul caracter al acestui mod de a explica natura, pentru că se teme să nu se încurce în plasa unor contradicţii cărora gândirea sa nu se simte în stare să le facă faţă.

Cum poate cineva care iubeşte gândirea clară să lege un sens de noţiunea de materie, fără a ieşi dintre limitele lumii experienţei? În lumea experienţei există corpuri de anumite mărimi şi situate în anumite poziţii, există mişcări şi forţe, mai există apoi fenomenele luminii, ale culorilor, căldurii, electricităţii, vieţii etc. Experienţa nu ne spune că mărimea, căldura, culoarea etc. sunt legate de vreo materie. În sânul lumii experienţei materia nu poate fi găsită nicăieri. Cel care vrea să gândească materia, trebuie să o adauge experienţei imediate prin gândire.

Putem observa cum materia este adăugată prin gândire fenomenelor din lumea experienţei, dacă studiem reflecţiile de fiziologie şi de fizică încetăţenite în ştiinţele moderne ale naturii sub influenţa lui Kant şi a lui Johannes Müller. Reflecţiile lor au dus la părerea că procesele exterioare care fac să ia naştere sunetul în ureche, lumina în ochi, căldura în organul simţului termic etc. nu au nimic comun cu senzaţia sonoră, luminoasă sau termică etc. După ei, aceste procese exterioare sunt, mai degrabă, nişte mişcări ale materiei. Şi atunci, cercetătorul caută să afle ce fel de procese exterioare de mişcare fac să se nască în sufletul uman sunetul, lumina, culoarea etc. El ajunge la concluzia că în afara organismului uman în întregul Univers nu se află nici un fel de roşu, galben sau albastru, că există numai o mişcare ondulatorie a unei materii subtile, elastice, eterul, care, atunci când este percepută de către ochi, se prezintă sub forma culorii roşii, galbene sau albastre. Dacă n-ar exista un ochi care să le perceapă, n-ar exista nici culori, ci numai un eter în mişcare; iată ce crede omul de ştiinţă modern. Eterul este elementul obiectiv, culoarea doar ceva subiectiv, care se formează în corpul uman. De aceea, profesorul Wundt din Leipzig, despre care auzim spunându-se adesea că e unul dintre cei mai mari filosofi ai epocii noastre, afirmă că materia este un substrat “care nu ni se arată niciodată el însuşi, sub formă vizibilă, ci devine perceptibil numai prin efectele sale”. Şi el e de părere că “ajungem la o explicaţie necontradictorie a fenomenelor” de-abia dacă admitem existenţa unui asemenea substrat. (“Logica”, vol. II, [secţ. 1, ediţia a 2-a], p. 445). Amăgirea lui Descartes, care presupunea că există reprezentări clare şi reprezentări confuze, a devenit modul de reprezentare pe care se întemeiază întreaga fizică.*


5.

Cel ce nu şi-a corupt cu totul facultatea de a-şi forma reprezentări sub influenţa lui Descartes, Locke, Kant şi a fiziologiei moderne, nu va înţelege niciodată cum se poate considera că lumina, culoarea, sunetul, căldura etc. sunt numai nişte stări subiective ale organismului uman şi că există totuşi o lume obiectivă de procese în exteriorul organismului. Cel care consideră că organismul uman este creatorul proceselor sonore, de culoare, calorice etc., trebuie să creadă că tot el produce mărimea, extinderea, poziţia, mişcarea, forţele etc. Fiindcă, în sânul realităţii, aceste calităţi matematice şi mecanice sunt indisolubil unite cu restul conţinutului lumii senzoriale. Separarea raporturilor de spaţiu, număr şi mişcare, precum şi a manifestărilor de forţă a calităţilor calorice, sonore, de culoare şi a celorlalte calităţi senzoriale, este numai o funcţie a gândirii abstractizante. Legile matematicii şi mecanicii se referă la obiecte şi procese abstracte care au fost deduse prin abstractizare din lumea senzorială şi, de aceea, ele îşi pot găsi aplicarea tot numai în sfera lumii senzoriale. Dar dacă formele şi raporturile matematice şi mecanice sunt declarate stări pur subiective, nu mai rămâne nimic care să poată servi drept conţinut noţiunii obţinute de la lucrurile şi evenimentele obiective. Iar dintr-o noţiune goală de conţinut nu pot fi deduse nici un fel de fenomene.

Atâta vreme cât savanţii moderni şi cei ce le duc trena, filosofii moderni, nu renunţă la credinţa că percepţiile simţurilor sunt nişte stări pur subiective, provocate de nişte procese obiective, o gândire sănătoasă le va replica mereu că ei ori se joacă cu nişte noţiuni goale de conţinut, ori atribuie realităţii obiective un conţinut pe care-l împrumută din lumea experienţei pe care au declarat-o subiectivă. Eu am demonstrat într-o serie de lucrări absurditatea afirmaţiei că senzaţiile date de simţuri ar fi ceva subiectiv.  105

  1. Linii fundamentale ale unei teorii a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume, cu referire specială la Schiller (1886), Op. Compl. Dornach 1960; Adevăr şi ştiinţă. Preludiu la o filosofie a libertăţii (1892), Op. Compl. Dornach 1958; Filosofia libertăţii. Trăsăturile fundamentale ale unei concepţii moderne despre lume (1894), Op. Compl. Dornach 1972.

Vreau să fac abstracţie de întrebarea dacă proceselor de mişcare şi forţelor pe care acestea le fac să apară, prin care fizica modernă explică toate fenomenele din natură, le este atribuită o altă formă de realitate decât percepţiilor senzoriale sau dacă nu este aşa. Vreau să întreb acum numai ce este  în măsură să realizeze concepţia matematic-mecanicistă despre natură. Anton Lampa spune (“Nopţile căutătorului”, p. 92): “Metoda matematică şi matematica nu sunt identice, fiindcă metoda matematică poate fi aplicată şi fără a face apel la matematică. O dovadă clasică a acestui fapt ne-o oferă, pe tărâmul fizicii, cercetările experimentale asupra electricităţii făcute de Faraday, care de-abia ştia să extragă rădăcina pătrată dintr-un binom. Matematica nu este, de fapt, decât un mijloc de a prescurta operaţiile logice şi de a le mai efectua şi în nişte cazuri atât de încâlcite, încât gândirea logică obişnuită ne-ar lăsa în pană. Dar ea realizează, totodată, mult mai mult: dat fiind faptul că orice formulă exprimă implicit procesul devenirii ei, ea creează o punte de legătură vie până la fenomenele elementare ce au servit drept punct de pornire al cercetării. Dar metoda care nu se poate servi de matematică ‒ ceea ce se întâmplă întotdeauna când mărimile care intră în cadrul cercetării nu sunt măsurabile ‒ trebuie să fie, din această cauză, spre a o egala pe cea matematică, nu numai foarte riguros logică, ci şi să se întoarcă în mod deosebit de atent la fenomenele fundamentale, pentru că, lipsită fiind de sprijinul matematicii, ea se poate poticni cel mai uşor tocmai aici; dar dacă reuşeşte să facă acest lucru, va avea tot dreptul să pretindă titlul de metodă matematică, în măsura în care prin aceasta este exprimat un anumit grad de exactitate.”

Nu m-aş opri atât de mult asupra lui Anton Lampa, dacă el n-ar ilustra, în mod deosebit de grăitor, datorită unui anumit fapt, felul de a fi al omului de ştiinţă actual. El îşi adapă setea filosofică din mistica indiană şi, de aceea, nu impurifică concepţia mecanicistă despre natură, aşa cum fac alţii, cu tot felul de reprezentări secundare. Ştiinţa despre natură pe care o are în vedere este, ca să zicem aşa, concepţia despre natură a contemporaneităţii, pură din punct de vedere chimic. Cred că Lampa a nesocotit cu totul o caracteristică fundamentală a matematicii. Este adevărat că orice formulă matematică stabileşte o “punte de legătură vie” către fenomenele elementare care au servit cercetării drept punct de plecare. Dar aceste fenomene elementare sunt de acelaşi fel ca şi cele neelementare, de la care e construită puntea de legătură. Matematicianul deduce însuşirile unor construcţii numerice şi spaţiale complicate, ca şi raporturile dintre ele, din însuşirile şi raporturile celor mai simple construcţii numerice şi spaţiale. La fel face şi savantul mecanicist în domeniul său. În acest scop, el se serveşte de legile matematice, în măsura în care mişcările şi manifestările forţei pot fi exprimate cu ajutorul unor construcţii spaţiale sau prin numere. În cadrul unei formule matematice care dă expresie unei legi mecanice, diferitele părţi nu mai sunt nişte formaţiuni pur matematice, ci sunt forţe şi mişcări. Raporturile reciproce în care se află aceste părţi nu sunt determinate de o legitate pur matematică, ci de însuşirile forţelor şi mişcărilor respective. De îndată ce se face abstracţie de acest conţinut concret al formulelor mecanice, nu mai avem de-a face cu o legitate mecanică, ci exclusiv cu una matematică. Fizica se raportează la matematica pură. Sarcina fizicianului este să deducă procesele complicate din domeniul fenomenelor de culoare, sunet, căldură, electricitate, magnetism etc., din nişte procese simple care au loc în cadrul aceleiaşi sfere. El trebuie, de exemplu, să deducă nişte fenomene de culoare complicate din cele mai simple fenomene de culoare. El trebuie să se slujească aici de legitatea matematică şi mecanică, în măsura în care procesele de culoare se desfăşoară în nişte forme ce pot fi determinate din punct de vedere spaţial şi numeric. Metodei matematice îi corespunde în fizică nu deducerea proceselor de culoare, sonore etc., din fenomenele de mişcare şi din raporturile de forţe din cadrul unei materii lipsite de culori şi sunete, ci căutarea corelaţiilor în cadrul fenomenelor de culoare, sonore etc.

Fizica modernă trece cu vederea fenomenele sonore, de culoare etc. ca atare şi studiază numai nişte forţe şi mişcări din spaţiu invariabile, de atracţie şi de respingere. Sub influenţa acestui fel de a gândi, fizica a devenit astăzi deja matematică şi mecanică aplicată, iar celelalte ramuri ale ştiinţei sunt pe cale de a face la fel.*

Este imposibil să se construiască o “punte de legătură vie” între faptul: În acest loc din spaţiu domneşte un anumit proces de mişcare a materiei lipsite de culoare ‒ şi celălalt fapt: În acest loc, omul vede roşu. Din mişcare poate fi dedusă tot numai o mişcare. Şi din faptul că o mişcare acţionează asupra unui organ de simţ, şi prin aceasta asupra creierului, rezultă ‒ conform metodei matematice şi mecanice - doar că lumea exterioară determină în creier anumite procese de mişcare, dar nu că şi acesta percepe culorile concrete, sunetele, fenomenele calorice concrete. De acest lucru şi-a dat seama şi Du Bois Reymond. Citiţi la p. 35 şi urm. din lucrarea sa: “Limitele cunoaşterii naturii” (ed. a 5-a): “Ce legătură ‒ ne putem imagina ‒ există între anumite mişcări ale anumitor atomi din creierul meu, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, faptele elementare pentru mine, care nu pot fi definite mai departe, care nu pot fi negate: simt durere, simt plăcere; simt un gust dulce, miros parfumul de trandafiri, aud sunete de orgă, văd culoarea roşie” ... Iar la p. 34: “Mişcarea poate să producă numai mişcare.” De aceea, Du Bois-Reymond este de părere că aici trebuie să consemnăm o limită în cunoaşterea naturii.

Cauza pentru care faptul: “văd roşu” nu poate fi dedus dintr-un anumit proces de mişcare poate fi indicată, după părerea mea, fără dificultate. În realitatea concretă, calitatea de “roşu” şi un anumit proces de mişcare sunt o unitate indestructibilă. Separarea celor două fenomene nu poate fi decât una noţională, operată în intelect. Procesul de mişcare corespunzător “roşului” nu are nici o realitate în sine; el este o abstracţiune. A voi să deduci faptul “văd roşu” dintr-un proces de mişcare, este la fel de absurd ca şi încercarea de a deduce din cubul geometric însuşirile reale ale unui corp de sare gemă cristalizat în formă de cub. Nu putem deduce din mişcări nici o altă calitate concret-senzorială, nu pentru că ne împiedică s-o facem vreo limită a cunoaşterii, ci pentru că este lipsit de sens să se ceară un asemenea lucru.


6.

Tendinţa de a trece cu vederea fenomenele de culoare, sonore, termice etc. ca atare şi de a cerceta doar procesele mecanice corespunzătoare poate izvorî numai din credinţa că legile simple ale matematicii şi mecanicii posedă un grad de abstractizare noţională mai înalt decât însuşirile şi raporturile reciproce ale celorlalte formaţiuni din lumea senzorială. Dar nu e deloc aşa. Se spune că cele mai simple însuşiri şi raporturi ale formaţiunilor spaţial-numerice pot fi înţelese fără dificultate, pentru că pot fi observate uşor şi în întregime. Întreaga înţelegere matematică sau mecanică este reducerea la nişte stări de lucruri simple, care ne sunt clare imediat, prin percepţie nemijlocită. Afirmaţia că două mărimi egale cu o a treia trebuie să fie egale între ele este înţeleasă prin perceperea nemijlocită a acestei stări de lucruri. În acelaşi sens înţelegem şi fenomenele simple ale lumii sunetelor şi culorilor şi ale celorlalte percepţii concret-senzoriale, prin percepţie nemijlocită.

Numai pentru că se lasă înşelaţi de prejudecata că un fapt matematic sau mecanic simplu poate fi înţeles mai uşor decât un fenomen elementar ca atare al lumii sunetelor sau culorilor, fizicienii moderni izolează din fenomene specificul sunetului sau al culorii şi studiază numai fenomenele de mişcare ce corespund percepţiilor senzoriale. Şi pentru că nu pot gândi mişcările fără ceva care se mişcă, ei presupun că purtătorul mişcărilor este materia dezbrăcată de orice însuşiri concret-senzoriale. Cine nu este prizonierul acestei prejudecăţi a fizicienilor, trebuie să-şi dea seama că procesele de mişcare sunt nişte stări legate de calităţile concret-senzoriale. Conţinutul mişcărilor ondulatorii corespunzătoare fenomenelor sonore sunt calităţile sunetului însuşi. Ceva asemănător este valabil şi pentru celelalte calităţi concret-senzoriale. Înţelegem conţinutul mişcărilor oscilatorii din lumea fenomenală prin percepere nemijlocită, nu prin faptul că născocim o materie abstractă, pe care o adăugăm fenomenelor.


7.

Ştiu că exprimându-mi aceste concepţii spun ceva care, în urechile fizicienilor contemporani, sună ca nişte absurdităţi. Dar eu nu mă pot situa pe poziţia lui Wundt, care în “Logica” sa (1884) declară că obişnuinţele de gândire ale oamenilor de ştiinţă moderni sunt nişte norme logice obligatorii. Lipsa de gândire de care se face vinovat poate fi remarcată mai ales acolo unde discută încercarea lui Ostwald de a pune în locul materiei în mişcare energia aflată în mişcare oscilatorie. Wundt spune următoarele: “Din existenţa fenomenelor de interferenţă ... rezultă necesitatea de a presupune că există o mişcare oscilatorie. Dar,  pentru că mişcarea nu poate fi gândită fără un substrat care se mişcă implicit, şi încercarea de a deduce fenomenele luminoase dintr-un proces mecanic este o cerinţă inevitabilă. În orice caz, Ostwald a căutat să scape de aceasta din urmă presupunere, prin faptul că el nu deduce “energia radiantă” din vibraţiile unui mediu material, ci o defineşte drept energie aflată în mişcare oscilatorie. Dar tocmai această noţiune dublă, compusă dintr-o parte perceptibilă în mod concret şi una pur noţională, îmi pare a dovedi în mod neechivoc că însăşi noţiunea de energie cere să fie divizată, proces care duce înapoi, la elementele percepţiei concret-senzoriale. O mişcare reală poate fi definită numai ca schimbare a locului unui substrat real aflat în spaţiu. Acest substrat real ni se poate dezvălui numai prin efectele de forţă ce provin de la el sau prin funcţiunile de forţe al căror purtător considerăm că este. Dar că aceste funcţiuni de forţe, care pot fi fixate numai în noţiuni, se mişcă ele înseşi, iată o cerinţă care, după câte mi se pare, nu poate fi îndeplinită, dacă nu născocim şi un substrat oarecare.” [loc. cit., p. 410].

Noţiunea de energie a lui Ostwald este cu mult mai apropiată de realitate decât substratul pretins “real” al lui Wundt. Fenomenele lumii senzoriale, lumină, căldură, electricitate, magnetism etc., pot fi înglobate în noţiunea generală de manifestare a forţei, adică de energie. Când lumina, căldura, provoacă o transformare într-un corp, înseamnă că a avut loc o manifestare a forţei. Dacă desemnăm lumina, căldura etc. drept energie, înseamnă că am făcut abstracţie de specificul propriu diferitelor calităţi concret-senzoriale individuale şi am avut în vedere o însuşire generală, comună tuturor acestora.

Este adevărat că această însuşire nu epuizează tot ceea ce există în lucrurile realităţii; dar ea este o însuşire reală a acestor lucruri. Dimpotrivă, noţiunea însuşirilor pe care, aşa cum presupun în mod ipotetic fizicienii şi filosofii care-i susţin, o are materia, cuprinde în ea un nonsens. Aceste însuşiri sunt împrumutate din lumea senzorială şi se pretinde totuşi că au un substrat care nu aparţine lumii senzoriale.

Este de neînţeles cum Wundt poate afirma că noţiunea de “energie radiantă” este o imposibilitate din cauză că este constituită dintr-o parte perceptibilă şi una noţională. Aşadar, filosoful Wundt nu-şi dă seama că orice noţiune care se referă la un lucru din realitatea senzorială trebuie să conţină în mod necesar o parte perceptibilă şi una noţională. Dar noţiunea “cristal de sare gemă” conţine partea “perceptibilă” a sării geme, care poate fi percepută pe cale senzorială, şi cealaltă parte, pur noţională, pe care o constată stereometria.


8.

Dezvoltarea luată de ştiinţă în cursul ultimelor secole a dus la distrugerea tuturor reprezentărilor prin care această ştiinţă poate fi o parte componentă a unei concepţii despre lume, capabile să satisfacă cele mai înalte nevoi ale omului. Ea a determinat capetele ştiinţifice “moderne” să afirme că este o absurditate să se spună că noţiunile şi ideile fac parte din realitate exact la fel ca forţele ce lucrează în spaţiu şi ca materia ce umple spaţiul. Pentru aceste spirite, noţiunile şi ideile sunt nişte produse ale creierului uman şi nimic altceva. Scolasticii încă mai ştiau cum stau lucrurile în această privinţă. Dar ştiinţa modernă dispreţuieşte scolastica. O dispreţuieşte fără s-o cunoască. Nu se ştie, în special, ce anume din scolastică este sănătos şi ce este bolnav. Sănătos este la ea intuirea faptului că noţiunile şi ideile nu sunt numai nişte fantome create de creier, pe care spiritul uman le născoceşte pentru a-şi explica lucrurile reale, ci că ele au ceva de-a face cu lucrurile înseşi, mai mult chiar decât are materia şi forţa. Această intuiţie sănătoasă a scolasticilor este o reminiscenţă moştenită de la marile perspective asupra lumii care trăiau în concepţiile lui Platon şi Aristotel. Bolnav este la scolastici faptul că ei amestecă acest sentiment cu reprezentările care au pătruns în evoluţia creştinismului, în cursul Evului Mediu. Această evoluţie găseşte izvorul a tot ce este spiritual, deci şi al noţiunilor şi ideilor, într-un Dumnezeu ce nu poate fi cunoscut, pentru că se află în afara lumii. Ea simte nevoia de a crede în ceva care nu este din această lume. O  gândire umană sănătoasă rămâne, însă, în sfera acestei lumi. Nu se sinchiseşte de nici o alta. Dar ea spiritualizează totodată această lume. Ea vede în noţiuni şi idei nişte realităţi ale acestei lumi, exact la fel ca şi în lucrurile şi întâmplările pe care le percep simţurile. Filosofia greacă este un rod al acestei gândiri sănătoase. Scolastica şi-a mai asimilat ceva din reminiscenţele acestei gândiri sănătoase. Dar ea tindea să răstălmăcească ceea ce-i rămăsese din această gândire sănătoasă în sensul credinţei creştine într-o lume transcendentală. Nu ideile şi noţiunile sunt temeiul cel mai adânc pe care omul îl descoperă în procesele acestei lumi, ci Dumnezeu, lumea transcendentală. Pe acela care a sesizat ideea unui lucru, nimic nu-l obligă să mai caute şi o altă “origine” a acelui lucru. El a găsit ceea ce satisface nevoia umană de a cunoaşte. Dar ce le păsa scolasticilor de această nevoie a sufletului uman? Ei voiau să salveze ceea ce priveau drept reprezentare creştină despre Dumnezeu, voiau să găsească originea lumii în Dumnezeul transcendent, deşi, căutând sâmburele lucrurilor, nu găseau decât noţiuni şi idei. *


9.

De-a lungul secolelor, concepţiile creştine au dobândit mai multă putere de influenţă decât sentimentele obscure moştenite de la antichitatea greacă. Simţul prin care poate fi percepută realitatea noţională şi a ideilor se pierduse. Dar, prin aceasta, s-a pierdut şi credinţa în spiritul însuşi. A început prosternarea în faţa a ceea ce este de natură pur materială: a început era lui Newton, a ştiinţei. Acum nu se mai vorbea despre unitatea ce stă la baza diversităţii lumii. Orice unitate era negată. Unitatea a fost coborâtă la nivelul de reprezentare “umană”. În natură nu se mai vedea decât pluralitatea, diversitatea. Această concepţie fundamentală generală a fost aceea care l-a indus în eroare pe Newton, făcându-l să nu vadă în lumină o unitate originară, ci ceva compus. În “Materiale pentru o istorie a teoriei culorilor”, Goethe a descris o parte din evoluţia concepţiilor ştiinţifice. Din descrierea sa se poate vedea că ştiinţa modernă a ajuns la nişte păreri nesănătoase în domeniul teoriei culorilor, din cauza concepţiilor generale de care ea se foloseşte pentru a înţelege natura. Această ştiinţă a pierdut capacitatea de a înţelege ce este lumina în şirul celorlalte calităţi din natură. De aceea, ea nu mai ştie nici cum se face că, în anumite condiţii, lumina apare colorată, nu  mai ştie cum ia naştere culoarea în împărăţia luminii.