Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

INTRODUCERI LA SCRIERILE DE ŞTIINTE NATURALE
ALE LUI GOETHE

GA 1


XVIII
CONCEPŢIA DESPRE LUME A LUI GOETHE ÎN “MAXIME ÎN PROZĂ”


Omul nu este satisfăcut cu ceea ce natura oferă de bunăvoie spiritului său, când acesta observă. Simte că, pentru a da naştere diversităţii creaţiilor ei, natura face uz de nişte resorturi pe care, în primă instanţă, le ascunde de ochii observatorului. Natura nu spune ea însăşi ultimu-i cuvânt. Experienţa ne arată ce poate natura să creeze, dar nu ne spune cum se desfăşoară munca ei creatoare. Mijlocul de a dezvălui resorturile naturii se află în însuşi spiritul uman. Din spiritul omului se înalţă ideile ce aduc explicaţia felului în care natura dă naştere creaţiilor ei. În interiorul omului devine perceptibil ceea ce fenomenele lumii exterioare ascund. Legile naturii, pe care spiritul uman le gândeşte, n-au fost născocite ca un adaos dat naturii, spiritul este doar scena pe care natura face să devină vizibile tainele activităţii ei. Ceea ce noi observăm la lucruri este numai o parte din ele. Cealaltă parte este ceea ce se înalţă din spiritul nostru, atunci când se află în faţa lucrurilor. Aceleaşi lucruri ne vorbesc din afară şi vorbesc în interiorul nostru. De-abia atunci când reunim ceea ce ne spune lumea exterioară cu ceea ce auzim în interiorul nostru avem realitatea întreagă. Ce voiau adevăraţii filosofi ai tuturor timpurilor? Nimic altceva decât să exprime esenţa/fiinţa lucrurilor, pe care o rostesc ele înseşi, atunci când spiritul li se oferă ca organ de vorbire.

Când omul lasă fiinţa sa interioară să vorbească despre natură, el îşi dă seama că natura rămâne în urma a ceea ce ar putea să creeze în virtutea forţelor ei creatoare. Spiritul vede sub o înfăţişare mai desăvârşită ceea ce conţine lumea experienţei. El găseşte că prin creaţiile ei natura nu-şi realizează intenţiile. Şi se simte chemat să realizeze aceste intenţii într-o formă mai desăvârşită. Dă la iveală nişte creaţii prin care arată: iată ce a vrut natura; dar ea şi-a putut atinge acest scop numai până la un anumit punct. Aceste creaţii sunt operele de artă. În ele omul creează într-un mod mai desăvârşit ceea ce natura înfăţişează într-o formă nedesăvârşită.

Filosoful şi artistul au aproape acelaşi ţel. Când se dăruiesc influenţelor pe care natura le exercită asupra lor, ei caută să dea formă lucrurilor desăvârşite pe care le văd în spiritual. Dar fiecăruia îi stau la dispoziţie mijloace diferite de a atinge acest ţel. Când se află în faţa unui proces din natură, în filosof se aprinde un gând, o idee. Pe acestea le exprimă el în cuvinte. În artist se naşte o imagine a acestui proces, care-l arată sub o formă mai desăvârşită decât cea sub care poate fi observat în lumea exterioară. Filosoful şi artistul dezvoltă observaţia în continuare pe căi diferite. Artistul nu are nevoie să cunoască impulsurile creatoare ale naturii în forma în care ele se dezvăluie filosofului. Când el percepe un lucru sau un proces, în spiritul său ia naştere în mod nemijlocit o imagine în care legile naturii au luat o formă mai desăvârşită decât în lucrul sau procesul respectiv din lumea exterioară. Nu e necesar ca aceste legi să intre în spiritul său sub formă de gânduri. Totuşi, cunoaşterea şi arta sunt lăuntric înrudite. Amândouă arată tendinţele naturii, care în simpla natură exterioară nu ajung la deplina lor dezvoltare.

Dacă însă în spiritul unui artist autentic, în afara imaginilor mai desăvârşite ale lucrurilor îşi mai spun cuvântul sub formă de gânduri şi impulsurile creatoare ale naturii, în faţa ochilor noştri va apărea cu deosebită limpezime izvorul comun al artei şi filosofiei. Goethe este un astfel de artist. El ne dezvăluie aceleaşi taine şi sub forma operelor de artă şi sub forma gândurilor. Ceea ce plăsmuieşte în operele sale literare, spune şi în articolele ştiinţifice şi estetice şi în “Maximele în proză”, sub formă de gânduri. Adânca mulţumire pe care ne-o dau aceste articole şi maxime este cauzată de faptul că vedem întruchipat într-o singură personalitate acordul perfect dintre artă şi cunoaştere. Este ceva înălţător în sentimentul pe care ţi-l lasă orice idee a lui Goethe: Aici vorbeşte cineva care poate vedea şi în imagine perfecţiunea pe care o exprimă în idei. Forţa unui asemenea gând este intensificată de acest sentiment. Ceea ce izvorăşte din necesităţile cele mai înalte ale unei singure personalităţi trebuie să aibă unitate lăuntrică. Maximele lui Goethe dau răspuns la întrebarea: Ce fel de filosofie este conformă cu arta adevărată? Eu caut să retrasez sub forma unui tot contururile acestei filosofii, născute din spiritul unui artist adevărat.

* * *

Conţinutul de gânduri care izvorăşte din spiritul uman, când acesta se situează în faţa lumii exterioare, este adevărul. Omul nu poate să ceară nici o altă cunoaştere în afară de una produsă de el însuşi. Cel care caută în dosul lucrurilor încă ceva, care să reprezinte esenţa lor propriu-zisă, nu a ajuns să fie conştient de faptul că toate întrebările despre esenţa lucrurilor izvorăsc numai dintr-o nevoie a omului: aceea de a pătrunde şi cu gândul ceea ce percepe. Lucrurile ne vorbesc, iar fiinţa noastră interioară vorbeşte când noi observăm lucrurile. Aceste două limbaje îşi au izvorul în aceeaşi Fiinţă originară, iar omul este chemat să facă în aşa fel încât ele să se înţeleagă reciproc. În aceasta constă ceea ce numim cunoaştere. Acest lucru îl caută, şi nimic altceva, acela care înţelege nevoile naturii umane. Celui care nu ajunge la această înţelegere, lucrurile lumii exterioare îi rămân străine. El nu aude cum din interiorul fiinţei sale îi vorbeşte fiinţa lucrurilor. De aceea, el presupune că această fiinţă este ascunsă în dosul lucrurilor. El crede că mai există o lume exterioară în dosul lumii perceptibile. Dar lucrurile sunt lucruri exterioare numai atâta vreme cât noi doar le observăm. Dacă gândim asupra lor, ele încetează să mai fie în afara noastră. Ne contopim cu fiinţa lor interioară. Pentru om, opoziţia dintre percepţia obiectivă exterioară şi lumea subiectivă interioară a gândurilor există numai cât timp nu-şi dă seama că aceste lucruri formează o unitate. Lumea interioară omului este faţa interioară a naturii.

Aceste gânduri nu sunt infirmate de faptul că diferiţii oameni îşi formează reprezentări diferite despre lucruri. Şi nici de faptul că fiinţele oamenilor sunt diferit constituite, astfel încât nu se poate şti dacă una şi aceeaşi culoare este văzută exact în acelaşi fel de oameni diferiţi. Fiindcă principalul nu este dacă oamenii îşi formează despre unul şi acelaşi lucru exact aceeaşi părere, ci dacă limba pe care o vorbeşte fiinţa interioară a omului este limba care exprimă esenţa lucrurilor. Părerile individuale sunt diferite, conform cu organizarea fiinţei omului respectiv şi cu punctul de vedere din care el priveşte lucrurile; dar toate părerile izvorăsc din acelaşi element şi conduc la esenţa lucrurilor. Aceasta poate ajunge să se exprime în diferite nuanţe de gândire; totuşi, ea rămâne esenţa lucrurilor.

Omul este organul prin care natura îşi dezvăluie tainele. În personalitatea subiectivă iese la lumină conţinutul cel mai adânc al lumii. “Când natura sănătoasă a omului lucrează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un întreg mare, frumos, demn şi preţios, când o tihnă armonioasă îi prilejuieşte o încântare pură, liberă, atunci Universul, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar jubila până la cer, simţindu-se ajuns la ţinta sa şi ar admira culmea propriei sale deveniri şi fiinţe.” (Goethe, “Winkelmann”, Literatura Naţională a lui Kürschner, vol. 27, p. 42). Ţelul Universului şi al esenţei existenţei nu constă în ceea ce ne furnizează lumea exterioară, ci în ceea ce trăieşte în spiritul uman şi izvorăşte din el. De aceea, Goethe consideră că este o greşeală dacă omul de ştiinţă caută să pătrundă în fiinţa intimă a naturii cu ajutorul instrumentelor şi al experimentelor obiective, fiindcă “omul în sine, în măsura în care se slujeşte de simţurile lui sănătoase, este cel mai măreţ şi mai exact aparat fizic din câte pot exista, iar nenorocirea cea mai mare a fizicii moderne constă în faptul că experienţele au fost, aş zice, separate de om şi că oamenii de ştiinţă vor să cunoască natura numai prin ceea ce le arată nişte instrumente artificiale, ba chiar vor să limiteze şi să dovedească pe această cale ceea ce ea poate să creeze”. ”Dar, de fapt, omul ocupă o poziţie atât de înaltă, încât în el se exprimă ceea ce nu se poate exprima nicăieri altundeva. Ce este o strună şi întreaga ei diviziune mecanică în comparaţie cu urechea muzicianului? Ba putem chiar întreba: ce sunt înseşi fenomenele elementare ale naturii în comparaţie cu omul, care trebuie mai întâi să le îndiguiască şi să le modifice, pentru a şi le putea asimila într-o oarecare măsură?” (Comp. NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 351)

Omul trebuie să facă în aşa fel încât lucrurile să vorbească din spiritul său, dacă vrea să cunoască fiinţa lor. Tot ceea ce are de spus despre această fiinţă este luat de la trăirile spirituale din interiorul lui. Omul poate emite judecăţi în legătură cu lumea numai pornind din el însuşi. El trebuie să gândească antropomorfic. În fenomenul cel mai simplu, de exemplu, în ciocnirea a două corpuri, introducem un antropomorfism când ne spunem părerea în legătură cu el. Judecata: “Unul dintre corpuri îl izbeşte pe celălalt” este deja antropomorfică. Fiindcă, dacă vrem să depăşim stadiul simplei observări a procesului respectiv, trebuie să transferăm asupra lui trăirea pe care o are propriul nostru corp atunci când pune în mişcare un corp al lumii exterioare. Toate explicaţiile date de fizică sunt antropomorfisme ascunse. Când explicăm natura, noi o umanizăm, introducem în ea trăirile interioare ale omului. Dar aceste trăiri subiective sunt esenţa lăuntrică a lucrurilor. Şi nu se poate spune că omul nu cunoaşte adevărul obiectiv, “în sinele” lucrurilor, din cauză că îşi poate forma în legătură cu ele numai reprezentări subiective. 106 Nu poate fi vorba deloc de un alt adevăr în afară de unul subiectiv uman. Căci adevărul este transpunerea trăirii subiective în contextul obiectiv al fenomenelor. Aceste trăiri subiective pot lua chiar un caracter absolut individual. Ele sunt, totuşi, expresia esenţei interioare a lucrurilor. Poţi transpune în lucruri numai ceea ce ai trăit tu însuţi în tine. Prin urmare, fiecare om va transpune în lucruri ceva diferit, într-un anumit sens, potrivit cu trăirile lui individuale. Felul în care eu îmi explic anumite procese din natură nu poate fi înţeles pe de-a-ntregul de un alt om, care nu a avut în interiorul său aceleaşi trăiri. Dar nici nu e necesar ca toţi oamenii să gândească asupra lucrurilor în acelaşi fel, ci important este numai ca, gândind asupra lucrurilor, să trăiască în elementul adevărului. De aceea, nu putem să luăm gândurile altcuiva, ca atare, şi să ni le însuşim sau să le respingem, ci trebuie să vedem în ele ceva care ne revelează individualitatea lui. “Aceia care se contrazic şi se ceartă ar trebui, mai bine, să se gândească la faptul că nu orice limbă este accesibilă oricărui om.” (NW, vol. 1, secţ-a 2-a, p. 355) O filosofie nu poate oferi niciodată un adevăr general valabil, ci ea descrie trăirile interioare ale filosofului, prin care el îşi explică fenomenele exterioare.

  1. Concepţia lui Goethe stă în cel mai ascuţit contrast imaginabil faţă de filosofia lui Kant. Aceasta pleacă de la ideea că lumea de reprezentări este stăpânită de legităţile spiritului uman, şi din această cauză tot ceea ce îi este adus acestuia din exterior nu poate fi prezent în el decât ca reflex subiectiv. Omul nu percepe, deci, “în sinele” lucrurilor, ci aparenţa care ia naştere prin faptul că lucrurile sapă impresii în el şi că el leagă aceste impresii conform cu legile intelectului său şi ale raţiunii sale. Că prin mijlocirea acestei raţiuni vorbeşte fiinţa/esenţa lucrurilor, e un lucru pe care Kant şi kantienii nici nu-l bănuiesc. De aceea, filosofia kantiană n-a putut niciodată să însemne ceva pentru Goethe. Când şi-a însuşit diferite afirmaţii răzleţe din ea, le-a dat un cu totul alt sens decât cel pe care-l aveau în sistemul autorului lor. Datorită unei notiţe care a fost descoperită de-abia după inaugurarea Arhivei Goethe de la Weimar, a devenit clar că Goethe îşi dădea prea bine seama de deosebirea dintre propria sa concepţie despre lume şi cea kantiană. Pentru el, principala greşeală a lui Kant constă în faptul că acesta “priveşte însăşi facultatea de cunoaştere subiectivă drept obiect şi separă, ce-i drept, în mod riguros, dar nu absolut corect, punctul în care subiectiv şi obiectiv coincid.” Subiectiv şi obiectiv se întâlnesc atunci când omul uneşte ceea ce spune lumea exterioară şi ceea ce fiinţa lui lăuntrică face să se audă, în esenţa unică a lucrurilor. Dar atunci opoziţia dintre subiectiv şi obiectiv dispare cu totul; ea dispare în realitatea unificată. Am mai sugerat această idee în cartea de faţă la pagina 218 şi urm. În caietul nr. 1 al revistei “Studii kantiene”, K. Vorländer polemizează cu expunerile mele de atunci. El e de părere că această concepţie a mea despre opoziţia dintre concepţia goetheană despre lume şi cea kantiană este “cel puţin unilaterală şi în contradicţie cu nişte mărturii clare ale lui Goethe despre el însuşi” şi că ea îşi găseşte exlicaţia în faptul că eu “înţeleg în mod cu totul greşit metoda transcendentală a lui Kant”. Vorländer habar nu are de concepţia despre lume în care trăia Goethe. Nu mi-ar folosi la nimic să polemizez cu el, pentru că vorbim două limbi diferite. Se vede cât de limpede este gândirea sa din faptul că, citindu-mi consideraţiile, nu ştie niciodată ce vreau să spun. De exemplu, eu fac o remarcă referitoare la afirmaţia lui Goethe: “De îndată ce devine conştient de lucrurile din jurul său, omul le priveşte în raport cu el însuşi; şi pe bună dreptate, fiindcă întreaga lui soartă depinde de faptul că ele îi plac sau îi displac, că se simte atras sau respins de ele, că ele îi sunt utile sau dăunătoare. Acest mod absolut natural de a privi şi judeca lucrurile pare să fie pe cât de uşor, pe atât de necesar ... O sarcină mult mai grea iau asupra lor aceia al căror imbold viu se îndreaptă spre cunoaşterea lucrurilor din natură aşa cum sunt în sine şi în raporturile dintre ele, căutând ceea ce este, nu ceea ce le place.” Observaţia sună astfel: “Aici se vede că concepţia despre lume a lui Goethe este tocmai polul opus celei kantiene. Pentru Kant, nu există absolut deloc o părere despre lucrurile cum sunt ele în sine, ci numai una despre felul cum ele apar în raport cu noi. Pentru Goethe, această părere este doar o modalitate cu totul inferioară de a ne stabili un raport cu lucrurile.” Vorländer ripostează: “Acestea (cuvintele lui Goethe) nu vor altceva decât să explice, în mod introductiv, deosebirea trivială dintre ceea ce este plăcut şi ceea ce este adevărat. Căutătorul trebuie să găsească « ceea ce este şi nu ceea ce-i place ». Cel care, ca Steiner, îndrăzneşte să afirme că această modalitate ‒ în orice caz, inferioară ‒ de a ne stabili un raport cu lucrurile, este proprie lui Kant, trebuie sfătuit să-şi clarifice mai întâi noţiunile fundamentale ale sistemului kantian, de exemplu, deosebirea dintre senzaţia subiectivă şi cea obiectivă, să zicem, din paragr. 3 al Criticii puterii de judecată.” Ei bine, eu n-am afirmat absolut deloc, aşa cum reiese clar din fraza mea, că acea modalitate de a ne stabili un raport cu lucrurile îi este proprie lui Kant, ci numai că Goethe socoteşte că modul în care Kant concepe raportul dintre subiect şi obiect nu este corespunzător cu raportul în care omul se află faţă de lucruri când vrea să le cunoască aşa cum sunt ele ca atare. Goethe este de părere că definiţia dată de Kant nu corespunde cunoaşterii umane, ci numai raportului în care omul se situează faţă de lucruri când le priveşte în funcţie de plăcerea sau neplăcerea sa. Cineva care poate răstălmăci în acest fel o propoziţie, aşa cum o face Vorländer, ar putea renunţa să mai dea altora sfaturi despre felul cum trebuie să-şi dezvolte formaţia filosofică şi să-şi însuşească mai întâi capacitatea de a citi în mod corect o propoziţie. Oricine poate să caute citate din Goethe şi să le ordoneze apoi din punct de vedere istoric; dar să le explice în sensul concepţiei despre lume a lui Goethe, iată un lucru pe care, în orice caz, Vorländer nu-l poate face.

* * *

Când un lucru îşi spune esenţa/fiinţa prin organul spiritului uman, realitatea deplină ia naştere numai prin contopirea a ceea ce există în mod obiectiv în exterior şi ceea ce trăieşte în mod subiectiv în interior. Omul nu cunoaşte realitatea nici prin observaţia unilaterală, nici prin gândirea unilaterală. Ea nu există în lumea obiectivă ca ceva gata făcut, ci e creată de-abia de către spiritul uman în uniune cu lucrurile. Lucrurile obiective sunt numai o parte a realităţii. Celui care preamăreşte în mod exclusivist experienţa concret-senzorială, trebuie să-i răspundem cu    Goethe “că experienţa este numai o jumătate a realităţii” (NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 503). Orice fapt al realităţii este deja teorie, adică, atunci când omul observă un fapt din realitate, în spiritul său se revelează o idee. Concepţia despre lume care recunoaşte că ideile sunt esenţa lucrurilor şi care concepe cunoaşterea ca pe o transpunere în esenţa lucrurilor, nu este o mistică. Dar ea are comun cu mistica faptul că nu priveşte adevărul ca pe ceva obiectiv, care există numai în lumea exterioară, ci ca pe ceva care poate fi perceput în mod real în interiorul omului. Concepţia despre lume opusă crede că temeiurile lucrurilor se află în dosul fenomenelor, într-un domeniu transcendental, inaccesibil posibilităţilor de percepere umane. Ea poate fie să cadă în prada unei credinţe oarbe în aceste temeiuri, care-şi primeşte conţinutul de la o religie bazată pe o revelaţie pozitivă, fie să emită tot felul de ipoteze şi teorii intelectuale despre felul în care va fi fiind constituit acest tărâm transcendental al realităţii. Misticul, ca şi adeptul concepţiei goetheene despre lume, resping atât credinţa într-o lume transcendentală, cât şi ipotezele legate de o asemenea lume, rămânând la spiritualul real, care-şi spune cuvântul    chiar în om. Goethe îi scrie lui [F. H.] Jacobi: “Pe tine, Dumnezeu te-a pedepsit cu metafizica şi ţi-a împlântat o ţepuşă în carne, pe mine m-a binecuvântat cu fizica ... Eu mă leg tare şi tot mai tare de felul de a-l venera pe Dumnezeu al ateistului (Spinoza) .. şi vă las vouă tot ceea ce voi numiţi şi trebuie să numiţi religie ... Dacă tu spui că e suficient doar să credem în Dumnezeu ..., îţi voi spune că eu pun prea mult preţ pe ceea ce văd.” [WA 7, 214] Ceea ce Goethe vrea să vadă este esenţa lucrurilor, care se exprimă în lumea ideilor lui. Şi misticul vrea să cunoască esenţa lucrurilor prin adâncirea în propria sa fiinţă interioară, dar el respinge tocmai lumea de idei limpede şi transparentă în sine, considerând-o inaptă pentru cucerirea unei cunoaşteri superioare. El crede că trebuie să-şi dezvolte nu propria facultate de gândire, ci alte forţe din interiorul lui, pentru a vedea temeiurile ultime ale lucrurilor. De obicei, nişte senzaţii şi sentimente neclare sunt cele în care misticul crede că percepe esenţa lucrurilor. Dar senzaţiile şi sentimentele ţin numai de fiinţa subiectivă a omului. În ele nu se exprimă nimic despre lucruri. Lucrurile înseşi vorbesc numai în idei. Mistica este o concepţie despre lume superficială, deşi misticii se consideră mult superiori omului raţional, cu “profunzimea” lor. Ei nu ştiu nimic despre natura sentimentelor, altfel nu le-ar lua drept expresii ale esenţei lumii; şi nu ştiu nimic nici despre natura ideilor, altfel nu le-ar considera plate şi raţionaliste. Ei nici nu bănuiesc ce simt oamenii care au cu adevărat idei, ce trăiri au ei în acestea. Dar pentru mulţi, ideile sunt nişte simple cuvinte. Aceştia nu-şi pot însuşi infinita bogăţie a conţinutului lor. Deci, nici o mirare dacă ei simt propriile lor coji verbale drept ceva gol, lipsit de conţinut.

* * *

Cel ce caută conţinutul esenţial al lumii obiective în interiorul propriei lui fiinţe nu poate găsi nici esenţa ordinii morale a lumii decât tot numai în natura umană însăşi. Cel ce crede că există o realitate transcendentală în dosul celei umane trebuie să caute în aceasta şi izvorul moralei. Căci morala, în sens mai înalt, nu poate proveni decât din esenţa lucrurilor. De aceea, cel ce crede într-o realitate transcendentală îşi însuşeşte nişte comandamente morale cărora omul trebuie să li se supună. Aceste comandamente, fie că ajung la el pe calea unei revelaţii, fie că îşi fac apariţia ca atare în conştienţa lui, aşa cum este cazul cu imperativul categoric al lui Kant. Despre felul cum acesta intră în conştienţa noastră din “în sinele” transcendental al lucrurilor,  nu ni se spune nimic. El există, pur şi simplu, şi trebuie să ne supunem lui. Filosoful pozitivist, care aşteaptă salvarea exclusiv de la observaţia concret-senzorială pură, vede în morală numai o activitate a instinctelor şi patimilor umane. Din studierea acestora trebuie să decurgă normele care reglementează faptele morale.

Goethe consideră că morala se naşte din lumea de idei a omului. Faptele morale nu sunt determinate nici de nişte norme obiective, nici de o simplă lume de instincte; ci de ideile clare în sine prin care omul dă el însuşi direcţie faptelor sale. Acestor idei el nu li se supune împins de simţul datoriei, cum ar trebui să se supună unor norme morale obiective. Şi nici din constrângere, aşa cum omul se supune instinctelor şi patimilor sale. Ci le slujeşte din iubire. El le iubeşte cum iubeşti un copil. Vrea ca ele să devină realitate şi le dăruieşte tot ce are mai bun, pentru că ele sunt o parte a propriei lui fiinţe. În etica goethană, ideea este firul călăuzitor, iar iubirea este impulsul spre acţiune. Pentru el, datoria este “când iubeşti ceea ce singur îţi porunceşti” (NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 460).

O faptă săvârşită în sensul eticii goetheene este o faptă liberă. Fiindcă omul nu depinde de nimic altceva decât de propriile lui idei. Şi el nu trebuie să dea socoteală nimănui, ci doar lui însuşi. Deja în cartea mea Filosofia libertăţii 107 am arătat netemeinicia obiecţiei ieftine că o ordine morală a lumii în care fiecare ascultă numai de sine însuşi ar avea ca urmare dezordinea şi dizarmonia generală a faptelor omeneşti. Cel ce ridică această obiecţie, uită că toţi oamenii sunt de aceeaşi natură şi că, din această cauză, ei n-ar produce niciodată nişte idei morale care să fie atât de esenţial diferite încât să dea împreună un acord dizarmonic. 108

  1. (Berlin 1894 [Op. Compl., Dornach 1973]).
  2. Cât de puţină înţelegere au filosofii de profesie ai epocii noastre atât faţă de concepţiile etice, cât şi faţă de o etică a libertăţii şi a individualismului în general, o arată următorul fapt. În anul 1892, într-un articol din revista “Die Zukunft” (nr. 5), mi-am spus cuvântul în sensul unui mod strict individualist de a concepe morala [acum în “Gesammelte Aufsătze zur Kultur- und Zeitgeschichte 1887-1901” (“Culegere de articole despre istoria culturii şi a epocii 1887-1901”); Op. Compl., Dornach 1966, p. 166 şi urm.]. Acestui articol i-a dat replica Ferdinand Tönnies din Kiel, într-o broşură intitulată “«Cultură etică» şi îndrumarea ei. Nebunii nietzscheeni în «viitor» şi «prezent»“ (Berlin 1893). El nu prezintă aici decât punctele principale ale moralei filistine exprimate în formule filosofice. Despre mine el spune însă că, “în drumul spre Hades, n-aş fi putut găsi un Hermes mai rău” decât pe Friedrich Nietzsche. Pentru mine a fost de-a dreptul comic să constat că Tönnies, pentru a mă condamna, citează câteva dintre “Maximele în proză” ale lui Goethe. El nu bănuieşte că, dacă am avut un Hermes, acela nu a fost Nietzsche, ci Goethe. Deja la p. 195 şi urm. a acestei cărţi am arătat legăturile dintre etica libertăţii şi etica lui Goethe. N-aş fi amintit acea broşură lipsită de valoare, dacă ea n-ar fi simptomatică pentru neînţelegera ce domneşte în cercurile filosofilor de profesie faţă de concepţia despre lume a lui Goethe.

Dacă în om n-ar exista facultatea de a da naştere unor creaţii care să fie plăsmuite exact în sensul în care sunt plăsmuite şi operele naturii, dar care să scoată la lumină acest sens într-un mod mai desăvârşit decât o poate face natura, n-ar exista deloc artă în sensul goethean. Ceea ce creează artistul, sunt nişte obiecte ale naturii ajunse pe o treaptă superioară de desăvârşire. Arta este continuarea naturii, “căci, aflându-se pe treapta cea mai înaltă a naturii, omul se priveşte pe sine, la rândul său, ca pe o întreagă natură care trebuie să dea la iveală încă o culme. El se înalţă pe această culme prin faptul că se pătrunde cu toate virtuţile şi perfecţiunile, că face să apară alegere, ordine, armonie şi sens şi că, în cele din urmă, se înalţă până acolo unde produce opere de artă” (Goethe, “Winckelmann”; Literatura Naţională a lui Kürschner, vol. 27, p. 47). După ce contemplase operele de artă greceşti din Italia, Goethe scrie: “Aceste înalte opere de artă au fost create de către oameni, totodată, drept supreme opere ale naturii, după legi adevărate şi naturale.” 109  În raport cu simpla realitate dată prin experienţa senzorială, operele de artă sunt nişte iluzii frumoase; pentru acela care poate privi mai în profunzime, ele sunt “o manifestare a legilor tainice ale naturii, care fără ele nu s-ar revela niciodată.” ([citat reprodus în mod liber] comp. NW, vol. 4, secţ. a 2-a, p. 494).

  1. Călătorie în Italia, 6 sept. 1787.

Nu materialul pe care artistul îl ia din natură face opera de artă; ci numai ceea ce artistul pune din fiinţa sa interioară în acea operă de artă. Opera de artă cea mai desăvârşită este aceea care te face să uiţi că la baza ei se află o materie din natură şi care ne trezeşte interesul numai prin ceea ce artistul a făcut din această materie. Artistul creează în sensul naturii; dar nu creează ca natura însăşi. Mi se pare că în aceste propoziţii sunt cuprinse ideile fundamentale pe care Goethe le-a exprimat în aforismele sale despre artă.