Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


A. PROBLEME PRELIMINARE

1. Punct de plecare

Dacă urmărim vreunul din principalele curente ale vieţii spirituale ale prezentului, înapoi, până la izvoarele lui, dăm mereu, fără îndoială, de unul dintre spiritele epocii noastre clasice. Goethe sau Schiller, Herder sau Lessing au dat câte un impuls; şi de aici a pornit o mişcare spirituală sau alta, care continuă să existe. Întreaga noastră cultură germană se sprijină atât de mult pe clasicii noştri, încât destui dintre aceia care se cred absolut originali nu fac altceva decât să dea glas unor lucruri la care Goethe sau Schiller au făcut de mult aluzie. Ne-am transpus atât de mult cu viaţa noastră în lumea creată de ei, încât abia dacă poate spera la înţelegerea noastră cineva care ar vrea să se mişte în afara făgaşului prefigurat de ei. Modul nostru de a privi lumea şi viaţa este atât de mult determinat de ei, încât nimeni nu poate câştiga interesul nostru, dacă nu caută puncte de contact cu această lume.

Numai despre o ramură a culturii noastre spirituale trebuie să mărturisim că n-a găsit un asemenea punct de contact. Este acea ramură care merge dincolo de simpla acumulare de observaţii, de luarea la cunoştinţă a unor experienţe izolate, spre a furniza o concepţie satisfăcătoare despre lume şi viaţă. Este ceea ce numim de obicei filosofie. Pentru ea, întreaga noastră perioadă clasică pare de-a dreptul inexistentă. Ea îşi caută salvarea într-o închidere artificială şi o preţioasă izolare de tot restul vieţii spirituale. Această frază nu e infirmată de faptul că un număr considerabil de filosofi şi savanţi mai vechi şi mai noi s-au ocupat de Goethe şi Schiller. Fiindcă ei nu şi-au dobândit punctul de vedere ştiinţific dezvoltând germenii din realizările ştiinţifice ale acelor eroi ai spiritului. Ei şi-au dobândit punctul de vedere ştiinţific în afara acelei concepţii despre lume pe care au reprezentat-o Schiller şi Goethe, şi 1-au comparat ulterior cu acesta. Şi n-au făcut-o nici cu acea intenţie de a câştiga pentru direcţia lor ceva din concepţiile ştiinţifice ale clasicilor, ci pentru a le examina pe acestea şi a vedea dacă ele rezistă criteriilor propriei direcţii de cercetare. Vom reveni mai îndeaproape asupra acestui lucru. Mai întâi am dori să atragem atenţia asupra consecinţelor care rezultă din această atitudine faţă de suprema treaptă de dezvoltare a culturii epocii moderne, pentru domeniul ştiinţei de care ne ocupăm.

O mare parte a publicului cititor cult va îndepărta imediat de la sine, necitită, o lucrare literar-ştiinţifică, dacă aceasta apare cu pretenţia de a fi una filosofică. Aproape în nici o epocă filosofia nu a fost aşa de puţin iubită ca în prezent. Dacă facem abstracţie de scrierile lui Schopenhauer şi Eduard von Hartmann, care tratează probleme ale vieţii şi lumii, de interesul cel mai general, şi care tocmai din această cauză au găsit o largă răspândire, nu vom merge prea departe dacă spunem: lucrările de filosofic sunt citite azi numai de filosofii de specialitate. Nimeni în afară de aceştia nu se sinchiseşte de ele. Omul cult care nu este specialist are un sentiment nedesluşit: „Această literatură [ Obs 1II ] nu conţine nimic care să corespundă vreuneia din nevoile mele spirituale; lucrurile tratate acolo nu mă privesc; ele nu au m nici un fel legătură cu ceea ce îmi este necesar pentru satisfacerea spiritului meu”. Vina acestei lipse de interes pentru filosofic nu o poate purta decât faptul indicat de noi, fiindcă acestei lipse de interes i se opune o nevoie ta permanentă creştere de a avea o concepţie satisfăcătoare despre lume şi viaţă. Dogmele religioase care, pentru un timp îndelungat au fost un înlocuitor deplin, îşi pierd tot mai mult forţa de convingere. Creşte mereu imboldul năvalnic de a cuceri, prin munca gândirii, acel ceva care înainte se datora credinţei în revelaţie: satisfacerea spiritului. De aceea, participarea spiritelor cultivate nu ar lipsi, dacă domeniul în discuţie al ştiinţei ar merge cu adevărat mână m mână cu întreaga evoluţie a culturii, dacă reprezentanţii ei ar lua atitudine faţă de marile probleme ce frământă omenirea.

Trebuie să păstrăm mereu în faţa ochilor faptul că nu poate fi vorba vreodată să produci mai întâi în mod artificial o nevoie spirituală, ci doar de a o căuta pe cea existentă şi a-i da satisfacţie. Nu să pună întrebări este misiunea ştiinţei [ Obs 2II ], ci să observe cu grijă când acestea sunt puse de natura umană şi de treapta de cultură respectivă şi să le dea răspuns. Filosofii noştri moderni îşi propun sarcini care nu izvorăsc nicidecum în mod firesc din treapta de cultură pe care ne aflăm şi de a căror rezolvare nu întreabă, de aceea, nimeni. Ştiinţa trece însă pe lângă acele probleme pe care cultura noastră, în virtutea acelui loc unde au înălţat-o clasicii noştri, trebuie să le pună. Avem astfel o ştiinţă pe care nimeni nu o caută şi o nevoie ştiinţifică pe care nu o satisface nimeni.

Ştiinţa noastră centrală, acea ştiinţă menită să dezlege enigmele propriu-zise ale lumii, nu are voie să facă vreo excepţie faţă de toate celelalte ramuri ale vieţii spirituale. Ea trebuie să îşi caute izvoarele acolo unde le-au găsit acestea din urmă. Ea trebuie nu numai să se confrunte cu clasicii noştri; trebuie să caute la ei germenii evoluţiei proprii; pe ea trebuie s-o străbată acelaşi curent ca şi pe restul culturii noastre. Aceasta este o necesitate care se află în natura lucrurilor. Ei trebuie să îi şi atribuim faptul că au avut loc confruntările, amintite mai sus în treacăt, ale unor cercetători moderni, cu clasicii. Ele nu arată însă altceva decât că există un sentiment obscur al faptului că este inadmisibil să ignori pur şi simplu convingerile acelor spirite. Ele mai arată însă şi faptul că nu s-au ales cu nimic în ceea ce priveşte dezvoltarea reală a propriilor lor concepţii, în favoarea acestei afirmaţii pledează felul cum au fost abordaţi Lessing, Herder, Goethe, Schiller. Cu tot caracterul deosebit al multor scrieri din acest domeniu, trebuie să spunem totuşi despre aproape tot ceea ce s-a scris în legătură cu lucrările de ştiinţă ale lui Goethe şi Schiller că ele nu s-au dezvoltat în mod organic din concepţiile acestora, ci s-au raportat ulterior la acestea. Nici un fapt nu poate confirma mai bine cele spuse decât acela că direcţiile ştiinţifice cele mai opuse au văzut în Goethe spiritul care le-a „presimţit” opiniile. Concepţii despre lume care nu au nimic comun una cu alta se reclamă cu aparent egală îndreptăţire ca provenind de la Goethe, când simt nevoia să-şi vadă recunoscut pe culmile omenescului punctul lor de vedere. Nu putem concepe un contrast mai puternic decât acela dintre învăţătura lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer. Acesta îl numeşte pe Hegel şarlatan [ Ind 4 ], iar filosofia sa adunătură de vorbe goale, seci, curată absurditate, combinaţie barbară de cuvinte. Cei doi bărbaţi nu au de fapt absolut nimic comun în afara unei neţărmurite veneraţii faţă de Goethe [ Ind 5-6 ] şi a credinţei că acesta ar fi împărtăşit concepţia lor despre lume.

Nici cu direcţiile ştiinţifice mai noi lucrurile nu stau altfel. Haeckel, [ Ind 7 ] care a dezvoltat cu o consecvenţă de fier şi în mod genial darwinismul, şi pe care trebuie să-1 considerăm de departe drept cel mai important adept al savantului englez, vede prefigurată concepţia sa în aceea a lui Goethe. Un alt naturalist al epocii prezente, C.F.W. Jessen, [ Obs 3I ] scrie despre teoria lui Darwin: „Vâlva pe care a provocat-o această teorie, care a mai fost de multe ori adusă în discuţie şi de tot atâtea ori infirmată de o cercetare temeinică, susţinută acum cu multe temeiuri iluzorii de unii dintre cercetătorii specialişti şi de mulţi nespecialişti, arată cât de puţin înţeleg încă şi acum, din păcate, popoarele, rezultatele cercetării naturii”. Acelaşi cercetător spune despre Goethe că „s-a avântat în cercetări vaste [ Obs 4I ] în natura neînsufleţită ca şi în cea vie” găsind, „printr-o observare străbătută de gândire, adânc pătrunzătoare [ Obs 5I ], legea fundamentală generală a formării plantelor”. Fiecare dintre savanţii amintiţi ştie să aducă, într-un număr de-a dreptul zdrobitor, dovezi pentru a arăta acordul orientării sale ştiinţifice cu „observaţiile bine gândite” ale lui Goethe. Dacă fiecare dintre aceste puncte de vedere s-ar putea întemeia pe gândirea lui Goethe, atunci ar trebui ca acest fapt să arunce desigur o lumină dubioasă asupra unităţii gândirii lui. Dar cauza acestui fenomen constă în faptul că nici una dintre aceste concepţii nu s-a dezvoltat cu adevărat din concepţia goetheană despre lume, ci fiecare îşi are rădăcinile în afara acesteia. Ea constă în faptul că se caută coincidenţe ulterioare cu detalii care, smulse din întregul gândirii goetheene, îşi pierd sensul, iar acestui întreg însuşi nu se vrea să i se recunoască temeinicia lăuntrică pentru a pune bazele unei orientări ştiinţifice. Consideraţiile lui Goethe n-au fost niciodată punct de plecare al unei cercetări ştiinţifice, ci mereu doar obiect de comparaţie. Cei care l-au studiat au fost rareori discipoli, care să se dăruiască fără prejudecată ideilor sale, ci de cele mai multe ori critici, care îl puneau pe banca acuzării.

Se spune că Goethe ar fi avut prea puţin simţ ştiinţific; că pe atât era el de slab ca filosof, pe cât era de bun ca poet. De aceea, că ar fi imposibil să se sprijine pe el un punct de vedere ştiinţific. Aceasta este o cunoaştere complet greşită a naturii lui Goethe. În orice caz, Goethe nu a fost filosof în sensul obişnuit al cuvântului; dar nu trebuie să uităm că minunata armonie a personalităţii sale l-a dus pe Schiller la rostirea următoarelor cuvinte: „Poetul este singurul om adevărat” [ Ind 8 ] . Ceea ce Schiller înţelege aici prin „omul adevărat”, era Goethe. Din personalitatea acestuia nu lipsea nici un element care ţine de expresia cea mai înaltă a general-omenescului. Dar toate aceste elemente se reunesc în el într-o totalitate care acţionează ca atare. Aşa se face că la baza consideraţiilor sale despre natură se află un adânc simţ filosofic, chiar dacă acest simţ filosofic nu ajunge la conştienţa lui sub forma unor teze ştiinţifice determinate. Acela care se adânceşte în această totalitate, dacă aduce cu sine predispoziţii filosofice, va desprinde acel simţ filosofic şi îl va putea prezenta drept ştiinţă goetheană. Dar el trebuie să pornească de la Goethe şi să nu-l abordeze cu o concepţie gata făcută. Forţele spirituale ale lui Goethe acţionează mereu conform filosofiei celei mai riguroase, chiar dacă el nu a lăsat un întreg sistematic al acesteia.

Concepţia despre lume a lui Goethe are cea mai mare diversitate posibilă. Ea porneşte dintr-un centru aflat în natura unitară a poetului şi scoate mereu în evidenţă acea latură care corespunde naturii obiectului studiat. Unitatea activării forţelor spirituale rezidă în natura lui Goethe, modul acestei lucrări este determinat, în fiecare caz, de obiectul respectiv. Goethe împrumută din lumea exterioară modul de observare şi nu i-l impune. Gândirea multor oameni acţionează numai într-un anume fel, ea este utilizabilă numai pentru un anumit gen de obiecte; ea nu este, ca cea goetheană, unitară, ci uniformă. Să ne exprimăm mai precis: există oameni al căror intelect este în cel mai înalt grad apt să gândească raporturi şi efecte pur mecanice; ei îşi reprezintă întreg Universul drept un mecanism. Alţii au o tendinţă puternică de a percepe pretutindeni elementul tainic, mistic al lumii exterioare; aceştia devin adepţi ai misticismului. Întreaga eroare ia naştere prin faptul că un asemenea mod de a gândi, care pentru o clasă de obiecte are deplină justificare, este declarat universal. Aşa se explică şi conflictul dintre numeroasele concepţii despre lume. Dacă o asemenea concepţie unilaterală este confruntată cu cea goetheană, care este nelimitată, pentru că nu ia deloc modul de observare din spiritul celui ce observă, ci din natura celor studiate, este lesne de înţeles că respectiva concepţie se agaţă de acele elemente ale gândirii goetheene care îi sunt conforme. Concepţia despre lume a lui Goethe cuprinde în sine, în sensul arătat, multe direcţii de gândire, pe când ea nu poate fi niciodată înţeleasă de o concepţie unilaterală.

Simţul filosofic, care este un element esenţial în organismul geniului goethean, are însemnătate şi pentru creaţiile lui poetice. Chiar dacă Goethe era departe de a formula într-un mod conceptual clar cele ce îi erau mijlocite de acest simţ, aşa cum era capabil să o facă Schiller, totuşi şi la el, ca şi la Schiller, acesta este un factor care cooperează în creaţia lui artistică. Creaţiile poetice ale lui Goethe şi ale lui Schiller sunt de neimaginat fără concepţia lor despre lume, ce le stă în fundal. La Schiller este vorba mai mult de principiile lui într-adevăr elaborate, la Goethe mai mult de modul cum privea lucrurile. Faptul însă că cei mai mari poeţi ai naţiunii noastre nu s-au putut lipsi pe culmea creaţiei lor de acel element filosofic, este garanţia cea mai sigură că el este o verigă necesară în istoria evoluţiei omenirii. Tocmai prin apropierea de Goethe şi Schiller va deveni posibil să smulgem ştiinţa noastră centrală din izolarea ei academică şi să o incorporăm restului culturii. Convingerile ştiinţifice ale clasicilor noştri atârnă cu mii de fire de celelalte strădanii ale lor; ele sunt revendicate de epoca de cultură pe care au creat-o.


2. Ştiinţa lui Goethe după metoda lui Schiller

Cu cele spuse până aici am determinat direcţia pe care o vor lua cercetările ce urmează. Ele îşi propun să fie o dezvoltare a ceea ce se manifesta la Goethe ca simţ ştiinţific, o interpretare a felului său de a considera lumea.

Împotriva acestui lucru se poate obiecta că acesta nu este modul potrivit de a susţine din punct de vedere ştiinţific o concepţie. Sub nici un motiv n-ar fi îngăduit ca o concepţie ştiinţifică să se întemeieze pe o autoritate, ci întotdeauna pe principii. Vrem să preîntâmpinăm de îndată această obiecţie. O opinie existentă în concepţia goetheană despre lume este pentru noi adevărată nu pentru că poate fi derivată din aceasta, ci pentru că apreciem că putem să sprijinim concepţia goetheană despre lume pe principii trainice şi să o reprezentăm ca pe o concepţie întemeiată în sine. Faptul că ne luăm punctul de plecare la Goethe, nu trebuie să ne împiedice să luăm la fel de în serios fundamentarea concepţiilor noastre, ca şi reprezentanţii unei ştiinţe aparent fără premise. Noi susţinem concepţia despre lume a lui Goethe, dar o întemeiem conform cerinţelor ştiinţei.

Direcţia drumului unei asemenea cercetări a fost prefigurată de Schiller. Nimeni nu a văzut ca el măreţia geniului goethean. În scrisorile către Goethe el i-a pus acestuia în faţă o imagine de oglindă a fiinţei sale; în ale sale «Scrisori despre educaţia estetică a omului» el elaborează idealul artistului aşa cum 1-a cunoscut în Goethe; iar în articolul «Despre poezia naivă şi sentimentală» el descrie natura artei autentice, aşa cum a desprins-o din creaţia poetică a lui Goethe. Cu aceasta, este justificat totodată motivul pentru care desemnăm expunerile noastre drept clădite pe temelia concepţiei despre lume goethean-schilleriene. Ele îşi propun să studieze gândirea ştiinţifică a lui Goethe după acea metodă pentru care a furnizat Schiller modelul. Privirea lui Goethe este îndreptată asupra naturii şi vieţii, iar modul de observare pe care îl foloseşte urmează să fie obiectul (conţinutul) studiului nostru; privirea lui Schiller este îndreptată spre spiritul lui Goethe; iar modul de studiere pe care îl foloseşte el, urmează să fie idealul metodei noastre.

În acest fel, credem că devin rodnice pentru epoca prezentă strădaniile ştiinţifice ale lui Goethe şi Schiller.

Potrivit cu termenii ştiinţifici uzuali, lucrarea noastră va trebui concepută drept teorie a cunoaşterii. Problemele pe care le tratează ea vor fi desigur, în multe privinţe, de altă natură decât cele puse în mod aproape unanim de această ştiinţă. Am văzut de ce este aşa. Unde apar azi cercetări similare, ele pornesc aproape fără excepţie de la Kant. În cercurile cercetătorilor s-a trecut întru totul cu vederea că alături de ştiinţa despre cunoaştere, întemeiată de marele gânditor de la Königsberg, mai este dată, cel puţin ca posibilitate, şi o altă direcţie, care nu este mai puţin susceptibilă decât cea kantiană, de o aprofundare obiectivă. Otto Liebmann a făcut la începutul anilor şaizeci afirmaţia: trebuie să ne întoarcem la Kant, dacă [ Ind 9 ] vrem să ajungem la o concepţie necontradictorie despre lume. Acesta este probabil motivul pentru care avem azi o literatură kantiană aproape de necuprins. Dar nici acest drum nu va ajuta ştiinţei filosofice să iasă din impas. Ea va juca iarăşi un rol în viaţa culturală abia atunci când, în loc să se întoarcă la Kant, se va adânci în concepţia ştiinţifică a lui Goethe şi Schiller.

Şi acum să ne apropiem de problemele fundamentale ale unei ştiinţe a cunoaşterii corespunzătoare acestor observaţii preliminare.


3. Misiunea ştiinţei noastre

Despre orice ştiinţă este valabil, în ultimă instanţă, ceea ce exprimă Goethe atât de semnificativ în cuvintele: „Teoria în şi pentru sine nu foloseşte la nimic [ Ind 10 ], decât în măsura în care ne face să credem în legătura dintre fenomene”. Prin ştiinţă noi aducem mereu în legătură fapte izolate ale experienţei. În natura anorganică vedem cauze şi efecte separate iar în ştiinţele respective căutăm legătura dintre ele. Găsim în lumea organică specii şi clase de organisme şi ne străduim să constatăm raporturile reciproce ale acestora, în istorie ne întâmpină diferite epoci de cultură ale omenirii; ne străduim să recunoaştem dependenţa lăuntrică a unei trepte evolutive de alta. Astfel, fiecare ştiinţă trebuie să acţioneze într-un anumit domeniu de fenomene, în sensul afirmaţiei de mai sus a lui Goethe.

Fiecare ştiinţă are domeniul ei, în care caută legătura dintre fenomene. Apoi, în strădaniile noastre ştiinţifice mai rămâne încă o mare opoziţie: lumea ideatică dobândită de către ştiinţă, pe de o parte, şi obiectele care stau la baza ei, pe de altă parte. Trebuie să existe o ştiinţă care să clarifice şi aici raporturile reciproce. Lumea ideatică şi cea reală, opoziţia dintre idee şi realitate sunt obiectul unei asemenea ştiinţe. Şi aceste opoziţii trebuie să fie recunoscute în raportul lor reciproc.

Căutarea acestor raporturi reprezintă scopul expunerilor ce urmează. Ştiinţa ca fapt real, pe de o parte, şi natura şi istoria pe de altă parte, trebuie aduse într-un raport. Ce importanţă are oglindirea lumii exterioare în conştienţa umană, ce raport există între gândirea noastră despre obiectele realităţii şi acestea înseşi?