Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


B. EXPERIENŢA

4. Stabilirea conceptului de experienţă

Două domenii stau aşadar faţă în faţă: gândirea noastră şi obiectele de care se ocupă aceasta. Pe acestea din urmă le desemnăm de obicei, în măsura în care sunt accesibile observaţiei noastre, drept conţinutul experienţei. Dacă în afara câmpului nostru de observaţie mai există obiecte ale gândirii şi de ce natură sunt acestea, la această întrebare nu vrem deocamdată să răspundem. Următoarea noastră sarcină va fi să circumscriem cu precizie fiecare din domeniile caracterizate: experienţa şi gândirea. Trebuie să avem mai întâi în faţa noastră experienţa în contururi precise şi să cercetăm apoi natura gândirii. Ne îndreptăm spre prima dintre aceste două sarcini.

Ce este experienţa? Oricine este conştient de faptul că gândirea lui se aprinde în conflict cu realitatea. Obiectele din spaţiu şi timp ne vin în întâmpinare; percepem o lume exterioară, împărţită în toate felurile, de cea mai mare diversitate şi parcurgem prin trăire o lume interioară mai mult sau mai puţin dezvoltată. Prima formă în care ne întâmpină toate acestea, stă încheiată în faţa noastră. Nu am participat în nici un fel la naşterea ei. Realitatea se oferă în primă instanţă percepţiei noastre senzoriale şi spirituale, ca izvorând dintr-o lume de dincolo, necunoscută nouă. În primă instanţă, ne putem doar lăsa privirea să se plimbe peste diversitatea care ne întâmpină.

Această primă activitate a noastră [ Obs 3II ] este perceperea senzorială a realităţii. Ce anume trebuie să reţinem, este ceea ce se oferă acesteia. Căci numai pe aceasta o putem numi experienţă pură.

Noi simţim neîntârziat nevoia de a pătrunde cu raţiunea ordonatoare nesfârşita varietate de forme, forţe, culori, sunete etc. ce ne apare în faţă. Avem tendinţa de a lămuri dependenţele reciproce ale tuturor lucrurilor izolate ce ne întâmpină. Dacă într-un anumit ţinut ne apare un animal, ne întrebăm care este influenţa regiunii respective asupra vieţii animalului; dacă vedem cum o piatră începe să se rostogolească, noi căutăm alte fapte cu care are legătură aceasta. Dar ceea ce ia naştere în acest fel, nu mai este experienţă pură. Aceasta are deja o dublă origine: experienţa şi gândirea.

Experienţa pură este acea formă a realităţii în care aceasta ne apare atunci când păşim în faţa ei lăsând cu totul la o parte sinea noastră.

Acestei forme a realităţii îi sunt aplicabile cuvintele pe care le-a rostit Goethe în articolul «Natura» [ Obs 4II ]: „Noi suntem înconjuraţi şi îmbrăţişaţi de ea. Nepoftiţi şi nepreveniţi, ne preia în circuitul ei.”

La obiectele simţurilor exterioare aceasta sare în ochi atât de mult încât aproape nimeni nu o va nega. Un corp ne întâmpină mai întâi ca o pluralitate de forme, de culori, de impresii calorice şi luminoase care se află brusc în faţa noastră ca ieşite dintr-un izvor originar necunoscut nouă.

Convingerea psihologică potrivit căreia lumea simţurilor, aşa cum se aşterne înaintea noastră, nu e nimic în sine, ci doar un rezultat al interacţiunii dintre o lume exterioară moleculară necunoscută nouă şi organismul nostru, nu contrazice afirmaţia noastră. Chiar dacă ar fi realmente adevărat că: culoarea, căldura, etc. nu sunt altceva decât felul cum organismul nostru este afectat de lumea exterioară, totuşi, procesul care transformă lumea exterioară în culoare, căldură etc., se află cu totul în afara conştienţei. Orice rol ar juca organismul nostru, în faţa gândirii noastre se află, ca formă a realităţii impuse nouă (experienţa), nu procesul molecular, ci acele culori, sunete etc.

Nu tot aşa de clar stau lucrurile cu viaţa noastră lăuntrică. O cumpănire mai atentă însă va face să dispară aici orice îndoială că şi stările noastre lăuntrice intră în orizontul conştientei noastre sub aceeaşi formă ca şi lucrurile şi faptele lumii exterioare. Un sentiment mi se impune întocmai la fel ca o senzaţie provocată de lumină. Faptul că îl pun în mai strânsă legătură cu propria mea personalitate, este în această privinţă lipsit de importanţă. Trebuie să mergem şi mai departe. Chiar şi gândirea ne apare, în primă instanţă, drept obiect al experienţei. Deja când ne apropiem de gândirea noastră, cercetând, ne-o aşezăm în faţă ca opunându-ni-se, ne reprezentăm prima ei formă ca venind din ceva necunoscut nouă.

Şi nu poate fi altfel. Gândirea noastră, mai ales dacă luăm seama la forma ei, ca activitate individuală în conştienţa noastră, este contemplare, adică îşi îndreaptă privirea spre exterior, spre ceva care-i stă în faţă. La aceasta rămâne ea, în primă instanţă, ca activitate. Ar privi în gol, în nimic, dacă nu i s-ar pune ceva în faţă.

Acestei forme a situării faţă în faţă trebuie să i se supună tot ceea ce urmează să devină obiect al cunoaşterii noastre. Noi suntem în imposibilitatea de a ne ridica deasupra acestei forme. Dacă este să dobândim în gândire un mijloc de a pătrunde mai adânc în lume, ea trebuie să devină mai întâi experienţă. Noi trebuie să căutăm gândirea chiar în cadrul faptelor de experienţă, drept un asemenea fapt.

Numai în acest fel concepţia noastră despre lume nu va fi lipsită de unitate lăuntrică. Acesta ar fi cazul, imediat ce am vrea să introducem în ea un element străin. Noi păşim în întâmpinarea simplei experienţe pure şi căutăm chiar în lăuntrul ei elementul ce răspândeşte lumină asupra sa şi asupra restului realităţii.


5. Observaţie cu privire la conţinutului experienţei

Să privim acum experienţa pură. Ce conţine ea, aşa cum trece pe dinaintea conştientei noastre, fără ca noi să o prelucrăm cu gândirea? Ea este numai alăturare în spaţiu şi succesiune în timp; un agregat format exclusiv din detalii, fără legătură între ele. Nici unul din lucrurile care vin şi pleacă nu are ceva de a face cu celălalt. Pe această treaptă faptele pe care le percepem, pe care le traversăm cu trăirea lăuntrică, sunt absolut indiferente unul pentru celălalt.

Lumea este aici o diversitate de lucruri de absolut aceeaşi valoare. Nici un lucru, nici un eveniment nu are voie să ridice pretenţia de a juca în viaţa lumii un rol mai mare decât un alt component al lumii experienţei. Dacă e să ne devină limpede că acest fapt sau acela are o importanţă mai mare decât un altul, nu trebuie să observăm doar lucrurile, ci să le punem deja în legătură, prin gândire. Organul rudimentar al unui animal, care poate nu are nici cea mai mică importanţă pentru funcţiile organice ale acestuia, este pentru experienţă de absolut aceeaşi valoare cu organul cel mai important al corpului animalului. Acea importanţă mai mare sau mai mică ne devine limpede abia când reflectăm la raporturile diferitelor părţi ale observaţiei, deci când prelucrăm experienţa.

Pentru experienţă, melcul aflat pe o treaptă inferioară de organizare este de aceeaşi valoare cu animalul cel mai evoluat. Deosebirea în ceea ce priveşte gradul de perfecţiune a organizării ne apare abia când sesizăm şi prelucrăm pe cale raţională diversitatea dată. De valoare egală sunt în această privinţă şi cultura eschimosului şi cea a europeanului cult; importanţa lui Cezar pentru dezvoltarea istorică a omenirii nu-i apare simplei experienţe mai mare decât aceea a unuia dintre soldaţii lui. În istoria literaturii, Goethe nu se ridică deasupra lui Gottsched, dacă e vorba de simplele fapte de experienţă.

Pe această treaptă a examinării, lumea este, din punctul de vedere al gândirii, o suprafaţă perfect netedă. Nici o parte a acestei suprafeţe nu se ridică deasupra celorlalte; nici una nu prezintă vreo diferenţă de gândire faţă de cealaltă. Abia când scânteia gândului se izbeşte de această suprafaţă, apar ridicături şi adâncituri, o parte apare înălţându-se mai mult sau mai puţin deasupra celeilalte, totul ia formă într-un anumit fel, se împletesc fire de la o formaţiune la alta; totul devine, atunci, o armonie desăvârşită în sine.

Credem că prin exemplele noastre am arătat îndeajuns ce înţelegem prin acea mai mare sau mai mică importanţă a obiectelor percepţiei (având aici acelaşi înţeles ca lucrurile experienţei), ce ne imaginăm prin acele cunoştinţe care iau naştere abia când studiem aceste lucruri în conexiune. Cu aceasta credem că suntem puşi la adăpost de obiecţia că lumea experienţei noastre prezintă deja infinite deosebiri în obiectele ei, mai înainte ca gândirea să o abordeze. O suprafaţă roşie se deosebeşte de una verde şi fără activitatea gândirii. Aceasta este adevărat. Dar cine ar vrea prin aceasta să ne combată a înţeles cu totul greşit afirmaţia noastră; noi tocmai acest lucru îl susţinem, că în experienţă ni se oferă un număr nesfârşit de detalii. Aceste detalii trebuie, bineînţeles, să fie diferite între ele, altfel nu ne-ar ieşi în întâmpinare ca diversitate infinită, incoerentă. Dar nu e absolut deloc vorba despre faptul că nu ar exista diferenţe între lucrurile percepute, ci de lipsa completă de legătură între ele, de lipsa de însemnătate necondiţionată a diferitelor fapte sensibile pentru întregul imaginii noastre despre realitate. Tocmai pentru că recunoaştem această diversitate calitativă nesfârşită suntem împinşi la afirmaţiile noastre.

Dacă ne-ar ieşi în întâmpinare o unitate rotunjită în sine, organizată în mod armonios, n-am putea vorbi de o indiferenţă a diverselor părţi ale acestei unităţi, unele faţă de altele.

Cine nu ar găsi din acest motiv comparaţia folosită mai sus ca potrivită nu a sesizat esenţa comparaţiei. Ar fi desigur greşit dacă am vrea să comparăm lumea, cu infinit de multele aspecte ale experienţei, cu netezimea uniformă a unei suprafeţe plane. Dar suprafaţa noastră plană nu este nicidecum menită să concretizeze variata lume fenomenologică, ci imaginea de ansamblu unitară pe care o avem despre această lume, cât timp gândirea nu s-a apropiat de ea. Pe acest tablou de ansamblu, după intrarea în activitate a gândirii, fiecare detaliu apare nu aşa cum îl mijlocesc doar simţurile, ci deja cu importanţa pe care îl are pentru întregul realităţii. El apare astfel cu însuşiri care, în forma experienţei, îi lipsesc cu desăvârşire.

După convingerea noastră, lui Johannes Volkelt [ Obs 6I ] i-a reuşit în mod excelent să prezinte în contururi precise ceea ce suntem îndreptăţiţi să numim experienţă pură. Deja acum cinci ani, ea a fost în mod cât se poate de nimerit caracterizată în cartea sa despre «Teoria kantiană a cunoaşterii», iar în publicaţia lui cea mai recentă: «Experienţă şi gândire», el a dus lucrurile mai departe. El a făcut-o, desigur, întru sprijinirea unei concepţii fundamental diferită de a noastră şi într-o cu totul altă intenţie decât este a noastră în prezent. Aceasta însă nu ne poate împiedica să amintim aici excelenta lui caracterizare făcută experienţei pure. Ea ne descrie pur şi simplu imaginile care defilează prin faţa conştientei noastre în mod absolut incoerent, într-o perioadă de timp limitată. Volkelt spune [ Obs 7I ]: „Acum, de pildă, conştienţa mea are drept conţinut reprezentarea ‹de a fi lucrat azi cu sârguinţă›; imediat după acesta urmează conţinutul de reprezentare de ‹a putea să merg la plimbare cu conştiinţa împăcată›; dar brusc apare imaginea – reprezentare a uşii ce se deschide şi a poştaşului care intră; imaginea poştaşului apare când întinzând mâna, când deschizând gura, când făcând contrariul; totodată, cu conţinutul de percepţie al deschiderii gurii se leagă tot felul de impresii auditive, printre altele şi una conform căreia afară începe să plouă. Imaginea poştaşului dispare din conştienţa mea şi reprezentările care apar acum au pe rând drept conţinut: apucarea foarfecii, deschiderea scrisorii, reproşul adresat scrisului neciteţ, imagini vizuale ale celor mai diverse semne grafice, multe şi variate imagini ale fanteziei şi gânduri care se leagă de acestea; abia s-a terminat această serie, că reapare reprezentarea ‹a fi lucrat cu sârguinţă› şi percepţia însoţită de neplăcere a ploii care continuă, dar ambele dispar din conştienţa mea şi apare o reprezentare având drept conţinut faptul că o dificultate crezută rezolvată în timpul lucrului de azi, nu este de fapt rezolvată; cu aceasta şi-au făcut din nou apariţia reprezentările: libertate a voinţei, necesitate empirică, responsabilitate, valoare a virtuţii, întâmplare absolută, incomprehensibilitate etc. şi se unesc între ele în modul cel mai divers, mai complicat; şi tot aşa mai departe”.

Avem aici descris, pentru o anumită porţiune limitată de timp, ce anume experimentăm cu adevărat, acea formă a realităţii la care gândirea nu participă deloc.

Nu trebuie însă nicidecum să credem că am fi ajuns la un alt rezultat dacă în locul acestei experienţe cotidiene am fi descris-o pe aceea pe care o facem în cazul unui experiment ştiinţific, sau al unui fenomen deosebit al naturii. Aici, ca şi acolo, prin faţa conştienţei noastre trec imagini izolate, fără legătură între ele. Abia gândirea stabileşte legătura.

Meritul de a fi arătat în contururi precise ceea ce ne dă de fapt experienţa golită de orice element de gândire, trebuie să i-l recunoaştem şi micii scrieri: «Creier şi conştienţă» a dr. Richard Wahle (Viena, 1884), doar cu rezerva că ceea ce Wahle prezintă drept însuşiri necondiţionat valabile ale fenomenelor lumii exterioare şi interioare, este valabil numai pentru prima treaptă a studierii lumii, pe care am caracterizat-o. Conform lui Wahle, noi ştim numai despre o alăturare în spaţiu şi despre o succesiune în timp. Despre o legătură între lucrurile existente unul lângă altul sau unul după altul în concepţia lui Wahle nu poate fi vorba deloc. S-ar putea, de pildă, să existe oricum undeva o legătură lăuntrică între raza caldă de Soare şi încălzirea pietrei; noi nu ştim nimic despre o legătură cauzală, nouă ne devine limpede numai că după primul fapt urmează al doilea. De asemenea, poate că undeva, într-o lume inaccesibilă nouă, există o legătură lăuntrică între mecanismul creierului nostru şi activitatea noastră spirituală; noi ştim numai faptul că cele două sunt procese care se desfăşoară în paralel; nu suntem nicidecum îndreptăţiţi să presupunem, de pildă, o legătură cauzală a celor două fenomene.

Chiar dacă Wahle prezintă această afirmaţie totodată drept ultim adevăr al ştiinţei, noi contestăm această extindere; ea este însă cu desăvârşire valabilă pentru prima formă, în care noi devenim conştienţi de realitate.

Pe această treaptă a cunoaşterii noastre, nu numai lucrurile lumii exterioare şi procesele celei interioare stau fără legătură între ele, ci şi propria noastră personalitate e un detaliu izolat de restul lumii. Noi ne găsim drept una dintre nenumăratele percepţii fără legătură cu obiectele ce ne înconjoară.


6. Îndreptarea unei concepţii eronate despre experienţa globală

Aici este locul să atragem atenţia asupra unei prejudecăţi existente de la Kant încoace [ Ind 11 ] şi care s-a încetăţenit deja într-atât în anumite cercuri, încât este considerată drept axiomă. Oricine ar vrea să o pună la îndoială, ar fi considerat un diletant, un om care nu a depăşit noţiunile cele mai elementare ale ştiinţei moderne. Mă refer la părerea că ar fi din capul locului sigur că întreaga lume a percepţiei, această nesfârşită diversitate de culori şi forme, de sunete şi diferenţe calorice, etc. n-ar fi altceva decât lumea noastră subiectivă de reprezentare, care există numai atâta vreme cât ne ţinem simţurile deschise influenţelor unei lumi necunoscute nouă. Întreaga lume fenomenală este declarată de către această concepţie drept reprezentare în interiorul conştientei noastre individuale şi pe baza acestei premize se clădesc alte afirmaţii referitoare la natura cunoaşterii. Şi Volkelt s-a ataşat acestei păreri şi şi-a întemeiat pe ea teoria sa a cunoaşterii care, din punctul de vedere al tratării ştiinţifice, vădeşte o mână de maestru. Totuşi, acesta nu este un adevăr fundamental şi în nici un caz nu are menirea de a sta în fruntea ştiinţei despre cunoaştere.

Să nu fim înţeleşi greşit. Noi nu vrem să ridicăm un protest, fără îndoială neputincios, împotriva cuceririlor prezente din fiziologie. Dar ceea ce este perfect îndreptăţit din punct de vedere fiziologic, nu este încă nici pe departe chemat să stea la poarta teoriei cunoaşterii. Poate fi un adevăr fiziologic de necontestat acela că abia prin colaborarea organismului nostru ia naştere complexul de senzaţii şi percepţii pe care l-am numit experienţă. Rămâne totuşi sigur, că o asemenea cunoaştere poate fi abia rezultatul multor reflecţii şi cercetări. Această caracteristică, potrivit căreia lumea noastră fenomenologică este, în sens fiziologic, de natură subiectivă, este deja o determinare ideatică a acesteia; nu are, deci, absolut nimic de a face cu prima ei apariţie. Ea presupune deja aplicarea gândirii asupra experienţei. De aceea, ei trebuie să-i premeargă cercetarea legăturii dintre aceşti doi factori ai cunoaşterii.

Cu această părere, filosofii se cred ridicaţi deasupra „naivităţii” prekantiene, care lua lucrurile din spaţiu şi timp drept realitate, aşa cum omul naiv, fără formaţie ştiinţifică, o mai face şi astăzi.

Volkelt afirmă [ Obs 8I ] „că toate actele ce ridică pretenţia de a fi cunoaştere obiectivă, sunt indisolubil legate de conştienţa cunoscătoare individuală, că ele nu se petrec, în primă instanţă şi în mod nemijlocit, altundeva decât în conştienţa individului, şi că ele sunt total lipsite de posibilitatea de a aborda ceva dincolo de sfera individului şi de a sesiza sfera realului aflat în afara sa, ori de a păşi în această sferă”.

Pentru o gândire nepărtinitoare însă, este cu totul de neînţeles ce anume poartă în sine acea formă a realităţii care se apropie în mod nemijlocit de noi (experienţa), şi care să ne poată îndreptăţi în vreun fel să o desemnăm drept simplă reprezentare.

Chiar simpla reflecţie că omul naiv nu observă la lucruri absolut nimic ce 1-ar putea duce la această părere, ne învaţă că în obiectele înseşi nu se află nici un motiv care să ne constrângă la această presupunere. Ce anume poartă în sine un copac, o masă, ce m-ar putea determina să le privesc drept simple plăsmuiri ale reprezentării? Aşadar, cel puţin acest lucru nu trebuie prezentat drept un adevăr de la sine înţeles.

Când face aceasta, Volkelt se încâlceşte într-o contradicţie cu propriile lui principii fundamentale. După convingerea noastră, el a trebuit să trădeze adevărul, recunoscut de el, că experienţa nu conţine nimic altceva decât un haos incoerent de imagini lipsite de orice determinări ideatice, şi aceasta pentru ca să poată afirma natura subiectivă a aceleiaşi experienţe. Altfel, el ar fi trebuit să îşi dea seama că subiectul cunoaşterii, omul care studiază, stă la fel de lipsit de legături în sânul lumii experienţei ca orice alt obiect al acesteia. Dacă, însă, lumii percepute îi atribuim calificativul de subiectiv, aceasta este tot o determinare ideatică, întocmai ca şi atunci când privim piatra ce cade, drept cauza adânciturii din sol. Însă Volkelt însuşi nu vrea să admită nici un fel de legături între obiectele experienţei. În aceasta constă contradicţia concepţiei sale, aici devine el infidel principiului său pe care î1 formulează în legătură cu experienţa pură. Prin aceasta el se închide în individualitatea sa şi nu mai este în stare să iasă din ea. Chiar el o recunoaşte fără rezervă. Tot ceea ce se află dincolo de imaginile disparate ale percepţiilor, rămâne pentru el îndoielnic. Ce-i drept, gândirea noastră se străduieşte, potrivit concepţiei lui, ca din această lume de reprezentări să tragă concluzii asupra unei realităţi obiective; numai că orice ieşire din lumea de reprezentări nu ne poate duce la adevăruri realmente sigure. După Volkelt, întreaga cunoaştere pe care o obţinem prin gândire nu este pusă la adăpost de îndoială. În ceea ce priveşte certitudinea acestei cunoaşteri, ea nu poate fi în nici un caz pusă pe aceeaşi treaptă cu cea a experienţei nemijlocite. Numai aceasta furnizează o cunoaştere ce nu poate fi pusă la îndoială. Iar noi am văzut cât este aceasta de deficitară.

Dar toate acestea provin din faptul că Volkelt atribuie realităţii sensibile (experienţei) o însuşire care nu-i poate reveni în nici un fel şi apoi clădeşte pe această premiză presupunerile ulterioare.

A trebuit să luăm seama în mod deosebit la Volkelt, pentru că este cea mai importantă realizare a epocii prezente pe acest tărâm şi, de asemenea, pentru că poate fi luată drept tipul tuturor strădaniilor din domeniul teoriei cunoaşterii care se opun principial direcţiei reprezentate de noi pe baza concepţiei goetheene despre lume.


7. Apel la experienţa fiecărui cititor

Vrem să evităm eroarea de a atribui din capul locului celor date nemijlocit, primei forme de apariţie a lumii exterioare şi interioare, o însuşire, şi de a ne valida astfel expunerile, pe baza unei premize. Mai mult chiar, tocmai desemnăm experienţa drept ceva la care gândirea noastră nu participă absolut deloc. Aşadar, de o eroare de gândire nu poate fi vorba la începutul expunerilor noastre.

Tocmai în aceasta constă eroarea fundamentală a multor strădanii ştiinţifice, mai ales din prezent, că ele cred că redau experienţa pură, pe când nu fac decât să scoată iarăşi la iveală noţiunile pe care chiar ele le-au introdus mai întâi în ea. Ni se poate obiecta acum că şi noi am atribuit experienţei pure o mulţime de însuşiri. Noi am desemnat-o drept diversitate nesfârşită, drept un agregat de particularităţi fără legătură între ele, ş.a.m.d. Oare nu sunt şi acestea determinări ideatice? Fără îndoială că nu, în sensul în care le-am folosit noi. Noi ne-am slujit de aceste noţiuni doar pentru a îndrepta privirea cititorului asupra realităţii lipsite de gânduri. Noi nu vrem să atribuim aceste noţiuni experienţei; ne slujim de ele numai pentru a atrage atenţia asupra acelei forme a realităţii care este lipsită de orice noţiune.

Toate cercetările ştiinţifice trebuie efectuate, fireşte, prin mijlocirea limbajului, iar acesta, la rândul lui, nu poate exprima decât noţiuni. Dar este totuşi în mod esenţial altceva să folosim anumite cuvinte pentru a atribui unui lucru în mod direct o însuşire sau alta, sau să ne slujim de ele numai pentru a îndrepta privirea cititorului sau auditorului asupra unui obiect. Dacă ne-ar fi îngăduit să folosim o comparaţie, am spune: una este că A îi spune lui B: „Observă-l pe acel om în cercul familiei lui şi îţi vei forma despre el o părere esenţial diferită, decât dacă-l cunoşti numai la locul de muncă”; altceva este dacă el spune: „Omul acela este un excelent tată de familie”, în primul caz, atenţia lui B este condusă într-o anumită direcţie; i se atrage atenţia să judece o persoană în anumite condiţii, în cel de-al doilea caz, acelei personalităţi i se atribuie o anumită însuşire, se face, deci, o anumită afirmaţie. Aşa cum se raportează primul caz la cel de al doilea, se raportează şi începutul nostru, din această scriere, la acela al unor publicaţii similare ale literaturii de specialitate. Dacă undeva, din cauza stilizării necesare sau de dragul unei exprimări mai bune, lucrurile par altfel, noi menţionăm aici în mod expres că expunerile noastre au numai sensul arătat aici şi că ele sunt foarte departe de a fi proclamat vreo afirmaţie valabilă despre lucrurile înseşi.

Dacă am vrea acum să avem un nume pentru prima formă în care observăm realitatea, credem că-l găsim pe cel mai potrivit în expresia: manifestări pentru simţuri [ Obs 5II ]. Prin simţ înţelegem aici nu numai simţurile exterioare, mijlocitoarele lumii de afară, ci toate organele trupeşti şi spirituale care slujesc perceperii faptelor nemijlocite. De altfel, expresia simţ lăuntric este o denumire foarte uzuală în psihologie, asociată facultăţii de a percepe trăirile lăuntrice.

Prin cuvântul manifestare noi vrem însă pur şi simplu să desemnăm un lucru, sau un proces perceptibil pentru noi, în măsura în care acesta apare în spaţiu sau în timp.

Trebuie să mai provocăm aici încă o întrebare, menită să ne conducă spre cel de al doilea factor pe care-l avem de studiat cu ajutorul ştiinţei despre cunoaştere, spre gândire.

Oare felul cum ne-a devenit cunoscută până acum experienţa trebuie privit drept ceva întemeiat în esenţa chestiunii? Este el oare o însuşire a realităţii?

De răspunsul la această întrebare atârnă foarte multe lucruri. Căci dacă acest fel este o însuşire esenţială a lucrurilor experienţei, ceva care le revine acestora, în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului, potrivit cu natura lor, atunci nu putem întrevedea posibilitatea de a depăşi vreodată această treaptă a cunoaşterii. Ar trebui pur şi simplu să ne limităm întreaga activitate la a consemna tot ceea ce percepem în notiţe fără legătură între ele, iar o asemenea culegere de notiţe ar fi toată ştiinţa noastră. Căci ce sens ar avea întreaga căutare a conexiunii lucrurilor, dacă izolarea totală ce le caracterizează în forma experienţei ar fi adevărata lor însuşire?

Cu totul altfel ar sta lucrurile [ Obs 6II ] dacă în această formă a realităţii nu am avea a face cu esenţa ei, ci numai cu latura ei exterioară cu totul neesenţială, dacă am avea înaintea noastră numai un înveliş al adevăratei esenţe a lumii, înveliş care ne-o ascunde şi ne invită să cercetăm mai departe spre a o găsi. Ar trebui atunci să căutăm să străpungem acest înveliş. Ar trebui să pornim de la această primă formă a lumii pentru a putea sesiza însuşirile ei adevărate (esenţiale). Ar trebui să depăşim manifestarea pentru simţuri, ca să dezvoltăm din aceasta o formă de manifestare superioară. – Răspunsul la această întrebare este dat în cercetările care urmează.