Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


CUVÂNT ÎNAINTE LA NOUA EDIŢIE


Această teorie a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume a fost scrisă de mine la mijlocul anilor optzeci ai secolului trecut. Gândirea îşi orienta pe atunci activitatea în două direcţii în sufletul meu. Una dintre ele se îndrepta spre creaţia lui Goethe şi căuta să dea formă concepţiei despre lume şi viaţă care se dovedeşte a fi forţa motrice în această creaţie. Îmi părea că omenescul plenar şi pur domneşte în tot ceea ce a dat Goethe lumii, creând, contemplând şi trăind. Îmi părea că în timpurile mai noi siguranţa lăuntrică, unitatea armonioasă şi simţul realităţii în raport cu lumea nu se înfăţişează nicăieri aşa ca la Goethe. Din acest gând trebuia să se nască recunoaşterea faptului că şi modul cum Goethe se comporta în cunoaştere este unul izvorând din fiinţa omului şi a lumii. – Pe de altă parte, gândurile mele trăiau în concepţiile filosofice despre natura cunoaşterii care existau în acea vreme. În aceste concepţii, cunoaşterea ameninţa să se împăienjenească în fiinţa omului. Ingeniosul filosof Otto Liebmann exprimă următoarele [ Ind 1 ] : „Conştienţa omului nu s-ar putea depăşi pe sine. Trebuie să rămână în ea însăşi. Ea nu poate şti nimic despre ceea ce se află în adevărata realitate, dincolo de lumea pe care ea o plăsmuieşte”. Otto Liebmann a susţinut în scrieri strălucite acest gând, aplicat la cele mai diferite domenii ale lumii experienţei umane. Johannes Volkelt scrisese cărţile sale pline de idei despre «Teoria kantiană a cunoaşterii» şi despre «Experienţă şi gândire». El vedea în lumea care-i este dată omului numai o corelaţie de reprezentări care se formează în raportul omului cu o lume necunoscută în sine. El recunoştea, ce-i drept, că în gândire se arată o necesitate când aceasta intervine în lumea reprezentărilor. Că atunci când gândim am simţi întru câtva, un fel de străpungere a lumii reprezentărilor, ajungând la realitate. Dar ce s-a obţinut cu aceasta? Prin aceasta te poţi simţi îndreptăţit să formulezi în gândire judecăţi care să spună ceva despre lumea reală; însă cu astfel de judecăţi rămâi cu totul în interiorul omului; din fiinţa lumii nu pătrunde nimic în el.

Eduard von Hartmann, a cărui filosofie o preţuiam foarte mult, deşi nu am putut admite nici bazele şi nici rezultatele ei, se situa în problemele teoriei cunoaşterii întru totul pe poziţia pe care a prezentat-o mai târziu Volkelt în mod amănunţit.

Pretutindeni se recunoştea faptul că omul s-ar izbi, în cunoaştere, de anumite limite, pe care nu le-ar putea depăşi pentru a ajunge în domeniul adevăratei realităţi.

Faţă de toate acestea, exista faptul, trăit de mine lăuntric şi recunoscut în trăire, că omul, cu gândirea sa, dacă o adânceşte suficient, trăieşte, în realitatea lumii ca realitate spirituală. Consideram că posed această cunoaştere, ca una care poate sta în conştientă cu aceeaşi claritate interioară ce se revelează în cunoaşterea matematică.

În faţa acestei cunoaşteri nu poate rămâne în picioare părerea că ar exista asemenea limite ale cunoaşterii, ca acelea pe care orientarea de gândire amintită mai sus socotea că trebuie să le stabilească.

În toate acestea se mai amesteca în mine şi o înclinaţie a gândirii spre teoria evoluţionistă care înflorea pe atunci. Ea luase la Haeckel forme în care existenţa şi activitatea independentă a spiritului nu puteau găsi nici o justificare. După el, cele ulterioare, evoluate, s-ar fi născut în decursul timpului din cele anterioare, neevoluate. Acest lucru îmi părea valabil în ceea ce priveşte realitatea exterioară sensibilă. Totuşi, cunoşteam prea bine spiritualitatea independentă de cele sensibile, consolidată în sine şi autonomă, ca să pot da dreptate lumii fenomenelor exterioare sensibile. Dar trebuia clădită puntea de la această lume către aceea a spiritului. În decursul timpului gândit sensibil, spiritualul uman pare să se dezvolte din nespiritualul precedent.

Dar sensibilul, cunoscut în mod just, arată pretutindeni că este revelaţia spiritualului. Faţă de această cunoaştere justă a sensibilului, mie îmi era clar că „limite ale cunoaşterii”, aşa cum se stabileau pe atunci, poate admite doar acela care întâlneşte sensibilul şi-l tratează cum ar trata cineva o pagină tipărită, dacă şi-ar îndrepta privirea numai asupra formelor literelor şi, fără să aibă habar de citire, ar spune că nu se poate şti ce se ascunde în spatele acestor forme.

Astfel, privirea mea a fost îndreptată spre calea ce duce de la observarea sensibilului la spiritualul care, în mine, era consolidat ca trăire cunoscătoare lăuntrică. Eu nu căutam în spatele fenomenelor sensibile nespirituale lumi de atomi, ci spiritualul care, aparent, se revelează în interiorul omului, dar care în realitate aparţine lucrurilor şi proceselor sensibile înseşi. Prin comportamentul omului angajat în cunoaştere se naşte părerea că gândurile lucrurilor ar fi în om, pe când, în realitate, ele domnesc în lucruri. Omul are nevoie să le separe de lucruri, într-o trăire de aparenţă; în adevărata trăire de cunoaştere, el le restituie lucrurilor.

Atunci, evoluţia lumii trebuie înţeleasă în aşa fel încât nespiritualul anterior, din care se dezvoltă mai târziu spiritualitatea omului, să aibă pe lângă sine şi în afara sa ceva spiritual. Senzorialul spiritualizat ulterior, în care apare omul, intră atunci în scenă prin faptul că strămoşul spiritual al omului se uneşte cu formele nespirituale nedesăvârşite şi, remodelându-le, apare apoi în formă sensibilă.

Cu aceste înlănţuiri de idei i-am depăşit pe teoreticienii cunoaşterii de atunci, cărora le recunoaştem pe deplin agerimea şi simţul responsabilităţii ştiinţifice. Ele m-au condus spre Goethe.

Nu pot să nu mă gândesc azi la căutările mele interioare din acea vreme. Nu mi-am trasat o sarcină uşoară de a depăşi raţionamentele filosofiilor de atunci. Steaua mea călăuzitoare a fost însă mereu cunoaşterea faptului, care grăieşte în întregime din sine însuşi, că omul se poate contempla pe sine, lăuntric, drept spirit independent de corp, drept spirit care se află într-o lume pur spirituală.

Înaintea lucrărilor mele asupra scrierilor de ştiinţe naturale ale lui Goethe şi înainte de această teorie a cunoaşterii scrisesem un mic studiu despre atomism [ Ind 2 ] care nu a fost tipărit niciodată. El era formulat în sensul de mai sus. Îmi aduc aminte ce bucurie mi-a făcut Friedrich Theodor Vischer, căruia i-am trimis articolul, când mi-a scris câteva cuvinte de apreciere.

În decursul studiilor mele asupra lucrărilor lui Goethe mi-a devenit clar că gândurile mele mă duc la o concepţie asupra esenţei cunoaşterii, care iese la iveală peste tot în creaţia lui Goethe şi în atitudinea lui faţă de lume. Am descoperit că din punctele mele de vedere a rezultat o teorie a cunoaşterii, care este aceea a concepţiei despre lume a lui Goethe.

În anii '80 ai secolului trecut am fost recomandat de către Karl Julius Schröer [ Ind 3 ], profesorul şi părintescul meu prieten, căruia îi sunt foarte îndatorat, să scriu introducerile la scrierile de ştiinţe ale naturii ale lui Goethe pentru seria «Literatura naţională» a lui Kürschner şi să îngrijesc editarea acestor scrieri. În această muncă am urmărit viaţa de cunoaştere a lui Goethe pe toate tărâmurile unde a activat el. Mi-a devenit tot mai clar, până la detalii, faptul că propria mea concepţie mă situa în sânul unei teorii a cunoaşterii a concepţiei goetheene despre lume. Şi aşa se face că am scris această teorie a cunoaşterii în timpul lucrărilor amintite.

Acum, când o aduc iarăşi în faţa mea, ea îmi apare şi ca fundamentarea şi justificarea gnoseologică a tot ceea ce am spus şi publicat ulterior. Ea vorbeşte despre un mod de existenţă a cunoaşterii care face posibil drumul de la lumea sensibilă către o lume spirituală.

Ar putea să pară ciudat că această scriere de tinereţe, veche de aproape patruzeci de ani, reapare azi neschimbată, extinsă doar prin adnotări. Ea poartă în modul de expunere caracteristicile unei gândiri care s-a transpus în fîlosofia epocii de acum patruzeci de ani. Dacă aş scrie astăzi, aş spune altfel unele lucruri. Dar nu aş putea da altceva, ca esenţă a cunoaşterii. Însă ceea ce aş scrie astăzi, n-ar mai putea purta în sine atât de fidel germenii concepţiei spirituale despre lume, reprezentată de mine. Aşa, embrionar, poţi scrie numai la începutul unei vieţi închinată cunoaşterii. De aceea este îngăduit, poate, ca această scriere de tinereţe să reapară tocmai în formă neschimbată. Teoriile cunoaşterii care existau în perioada conceperii ei şi-au găsit o continuare în teorii ulterioare ale cunoaşterii. Ceea ce am de spus în legătură cu aceasta am spus în cartea mea Enigmele filosofiei . Aceasta reapare simultan la aceeaşi editură. – Cele schiţate cu atâta timp în urmă drept teorie a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume în această cărticică, îmi apar azi, la fel de necesar a fi spuse, ca şi acum patruzeci de ani.

Goetheanum, la Dornach, lângă Basel
Noiembrie 1923

Rudolf Steiner