Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


E. CUNOAŞTEREA NATURII

15. Natura anorganică

Drept cea mai simplă activitate în natură ne apare aceea la care un proces este în întregime rezultatul unor factori care-şi stau faţă în faţă în mod exterior. Atunci, un eveniment sau un raport între două obiecte nu este condiţionat de o entitate care ne apare în formele de manifestare exterioare, de o individualitate care îşi vesteşte facultăţile lăuntrice şi caracterul într-o acţiune spre în afară. Ele sunt provocate exclusiv de faptul că un lucru în activitatea sa exercită o anumită influenţă asupra altuia, îşi transferă propriile stări asupra altora. Stările unuia dintre lucruri apar ca urmare a stărilor celuilalt. Sistemul de influenţe care au loc în acest fel, anume că întotdeauna un fapt este urmarea altora de acelaşi fel, se numeşte natură anorganică.

Derularea unui proces sau specificul unui raport depind aici de condiţiile exterioare; faptele au însuşiri care sunt rezultatul acelor condiţii. Dacă se schimbă felul cum se întâlnesc aceşti factori exteriori, se schimbă fireşte şi consecinţa interferării lor; se schimbă fenomenul provocat.

Cum este aşadar acest mod de coexistenţă în cazul naturii anorganice, aşa cum intră el în mod nemijlocit în câmpul observaţiilor noastre? El poartă în întregime acel caracter pe care l-am desemnat mai sus drept caracter al experienţei nemijlocite. Avem de a face aici numai cu un caz special al acelei „experienţe în general”. Esenţialul îl constituie aici legăturile dintre fapte sensibile. Dar tocmai aceste legături ne apar în cadrul experienţei drept neclare, opace. Un fapt, a, ne-a ieşit în întâmpinare, dar totodată şi numeroase altele. Dacă ne plimbam privirea peste diversitatea ce se oferă aici, suntem complet nelămuriţi care dintre fapte se află într-o legătură mai apropiată, care într-o legătură mai îndepărtată cu faptul a, aflat în discuţie. Pot fi fapte fără de care evenimentul nu poate avea nicidecum loc; şi altele, care doar îl modifică, fără de care, deci, el ar putea avea loc prea bine, dar ar avea atunci, în alte împrejurări, o altă formă.

Cu aceasta ne este indicat drumul pe care trebuie să-l apuce cunoaşterea în acest domeniu. Dacă nu ne este suficientă combinaţia faptelor în experienţa nemijlocită, trebuie să înaintăm spre o alta, care să satisfacă nevoia noastră de cunoaştere. Trebuie să creăm condiţii în sensul ca un proces să ne apară cu claritate de cristal drept consecinţa necesară a acestor condiţii.

Ne aducem aminte de ce gândirea conţine de fapt esenţa ei deja în experienţa nemijlocită. Pentru că noi ne aflăm în lăuntrul, nu în afara acelui proces care creează din elementele singulare de gândire, conexiuni de gânduri. Prin aceasta ne este dat nu numai procesul împlinit, rezultatul activităţii, ci şi factorul care acţionează. Şi acesta este esenţialul, ca într-un proces oarecare al lumii exterioare ce ne iese în întâmpinare, să vedem mai întâi puterile motrice care-l poartă din centrul întregului lumii, scoţându-l înspre periferie. Netransparenţa şi neclaritatea unui fenomen sau a unui raport din lumea simţurilor pot fi depăşite numai dacă ne dăm seama în mod absolut exact că ele sunt rezultatul unei anumite constelaţii de fapte. Noi trebuie să ştim că procesul pe care-l vedem acum ia naştere prin colaborarea cutărui şi cutărui element al lumii simţurilor. Apoi modalitatea acestei colaborări trebuie să fie perfect transparentă intelectului nostru. Raportul în care sunt puse faptele trebuie să fie unul ideatic, conform spiritului nostru. Lucrurile se vor comporta, fireşte, în raporturile în care le pune intelectul, potrivit cu natura lor.

figura 2

Vedem imediat ce câştigăm cu aceasta. Dacă privesc la întâmplare în lumea simţurilor, observ procese produse de colaborarea atâtor factori, încât îmi este imposibil să văd în mod nemijlocit ce se ascunde, de fapt, ca factor activ, în spatele acestui efect. Eu văd un proces şi totodată faptele a, b, c şi d. Cum să ştiu eu imediat care dintre aceste fapte participă mai mult, şi care mai puţin, la acest proces? Lucrul devine transparent dacă cercetez mai întâi care dintre cele patru fapte sunt neapărat necesare pentru ca procesul să apară. Găsesc de pildă că a şi c sunt absolut necesare. Apoi găsesc că şi fără d procesul s-ar produce, ce-i drept, dar cu o modificare considerabilă; văd însă că b nu are nici o însemnătate esenţială şi ar putea fi înlocuit printr-un altul. În cele precedente, desenul I redă în mod simbolic gruparea elementelor pentru simpla percepţie sensibilă, desenul II, pe aceea pentru spirit. Spiritul grupează aşadar faptele lumii anorganice astfel încât, într-un proces sau într-un raport, să vadă consecinţa relaţiilor dintre fapte. În acest fel aduce spiritul în întâmplător, necesitatea. Să lămurim aceasta cu ajutorul câtorva exemple. Dacă am în faţa mea un triunghi abc, la prima vedere fireşte că nu-mi dau seama că suma celor trei unghiuri este întotdeauna egală cu unghiul aflat de o parte a dreptei (180°). Lucrul devine imediat clar dacă grupez faptele în felul următor. Din figurile de mai jos rezultă imediat egalitatea unghiurilor: a' = a; b' = b. (AB şi CD, respectiv A'B' şi C'D', sunt paralele).

figura 3

Dacă am în faţa mea un triunghi şi duc prin vârful C o dreaptă paralelă cu baza AB, constat, aplicând cele de mai sus la unghiuri, că a' = a; b' = b. De vreme ce c este egal cu sine însuşi, atunci toate cele trei unghiuri ale triunghiului împreună, sunt egale cu unghiul aflat de o parte a dreptei. Am explicat aici o complicată conexiune de fapte prin aceea că am redus-o la asemenea fapte simple, prin care, din raportul dat spiritului, pornind din natura lucrului dat, decurge cu necesitate legătura respectivă.

figura 4

Un alt exemplu este următorul: arunc o piatră în direcţie orizontală. Ea descrie o traiectorie pe care am reprodus-o prin linia ll'. Dacă îmi reprezint forţele motrice care intră aici în discuţie, găsesc: 1. forţa aruncării pe care am exercitat-o eu; 2. forţa cu care Pământul atrage piatra; 3. forţa rezistenţei aerului.

figura 5

Reflectând mai îndeaproape, găsesc că primele două forţe sunt cele esenţiale, care fac ca traiectoria să ia forma ei specifică, pe când a treia este de importanţă secundară. Dacă ar acţiona numai primele două, piatra ar descrie traiectoria LL'. Aceasta din urmă o aflu dacă fac cu totul abstracţie de cea de-a treia forţă şi le pun în legătură numai pe primele două. A face aceasta în mod faptic nu este nici posibil, nici necesar. Eu nu pot înlătura toate rezistenţele. Pentru aceasta trebuie doar să sesizez prin gândire esenţa primelor două forţe, să le pun apoi, tot numai prin gândire, în raportul necesar şi rezultă traiectoria LL' drept aceea care ar apare cu necesitate dacă ar colabora numai cele două forţe.

În acest fel spiritul disociază toate fenomenele naturii anorganice în fenomene la care efectul pare să reiasă nemijlocit cu necesitate, din factorul activ care le produce.

Când, apoi, având legea mişcării pietrei ca urmare a primelor două forţe, alăturăm şi cea de-a treia forţă, rezultă traiectoria ll'. Condiţii suplimentare ar putea complica şi mai mult chestiunea. Orice proces complex al lumii simţurilor apare ca o urzeală formată din acele fapte simple, pătrunse de spirit, şi se poate reduce la acestea.

Un asemenea fenomen, la care caracterul procesului decurge cu claritate transparentă în mod nemijlocit din natura factorilor ce intră în consideraţie, îl numim fenomen originar sau realitate fundamentală.

Acest fenomen originar este identic cu legea obiectivă a naturii. Căci în el nu se spune doar că un proces a avut loc în anumite condiţii, ci că el a trebuit să aibă loc. Am înţeles că având în vedere natura celor care intră în consideraţie, el a trebuit să aibă loc. Se cere azi într-un mod atât de general empirismul exterior, deoarece se crede că prin orice presupunere care depăşeşte cele date empiric, am tatona în incertitudine. Noi vedem că putem rămâne cu totul înlăuntrul fenomenelor şi totuşi să întâlnim necesarul. Metoda inductivă, adesea susţinută astăzi, nu poate face aceasta niciodată. Ea procedează, în esenţă, în felul următor. Ea vede un fenomen, care în anumite condiţii date are loc într-un anumit fel. Vede a doua oară întâmplându-se acelaşi fenomen în condiţii similare. De aici ea deduce că există o lege generală potrivit căreia trebuie să aibă loc acest eveniment şi formulează această lege ca atare. O asemenea metodă rămâne complet exterioară fenomenelor. Ea nu pătrunde în profunzime. Legile ei sunt generalizări de fapte particulare. Ea trebuie să aştepte întotdeauna confirmarea regulii mai întâi de la faptele particulare. Metoda noastră ştie că legile ei sunt pur şi simplu fapte scoase din haosul accidentalului şi transformate în unele necesare. Noi ştim că dacă sunt prezenţi factorii a şi b, trebuie în mod necesar să apară un anumit efect. Noi nu ieşim din cadrul lumii fenomenelor. Conţinutul ştiinţei, aşa cum îl gândim noi, nu este altceva decât un proces obiectiv. Schimbată este numai forma asocierii faptelor. Dar tocmai prin aceasta am intrat în obiectivitate cu un pas mai în profunzime decât ne-ar permite experienţa. Noi asociem faptele în aşa fel încât ele să acţioneze potrivit naturii lor şi numai potrivit acesteia, aşa încât efectul acţiunii să nu fie modificat de cutare sau cutare raporturi.

Noi punem cel mai mare preţ pe faptul că aceste expuneri să poată fi verificate peste tot unde privim în intimitatea activităţii reale a ştiinţei. Pe acestea le contrazic numai concepţiile eronate despre anvergura şi natura legilor ştiinţifice. În timp ce mulţi dintre contemporanii noştri ajung în contradicţie cu propriile lor teorii, atunci când păşesc pe terenul cercetării practice, în fiecare caz în parte s-ar putea dovedi armonia dintre oricare cercetare adevărată şi consideraţiile noastre.

Teoria noastră cere pentru fiecare lege a naturii o anumită formă. Ea presupune o conexiune de fapte şi constată că dacă această conexiune apare undeva în realitate, trebuie să aibă loc un anumit proces.

De aceea fiecare lege a naturii are forma: când acest fapt colaborează cu acela, ia naştere acest fenomen... Ar fi uşor de dovedit că toate legile naturii au realmente această formă. Dacă două corpuri de temperaturi inegale se ating, din cel mai cald se scurge căldură în cel mai rece, până când temperatura este aceeaşi în amândouă. Dacă în două vase comunicante se află un lichid, nivelul în cele două vase se stabileşte la aceeaşi înălţime. Dacă un corp este situat între o sursă de lumină şi un alt corp, el aruncă o umbră pe acesta. Ceea ce în matematică, fizică şi mecanică nu este simplă descriere, trebuie să fie fenomen originar.

Pe sesizarea fenomenelor originare se bazează întregul progres al ştiinţei. Când reuşim să desprindem un proces din legătura cu altele şi să-l explicăm ca fiind numai consecinţa unor elemente determinate ale experienţei, am pătruns cu un pas mai adânc în angrenajul lumii.

Am văzut că fenomenul originar se realizează în mod pur în gând, atunci când aducem în legătură, în gândire, potrivit cu esenţa lor, factorii care intră în consideraţie. Dar putem crea condiţiile necesare şi în mod artificial. Aceasta se întâmplă în cazul experimentului ştiinţific. Aici avem în puterea noastră derularea anumitor fapte. Bineînţeles că nu putem face abstracţie de toate circumstanţele auxiliare. Dar există un mijloc de a scăpa totuşi de acestea. Producem un fenomen în diferite variante. Facem să acţioneze când cutare circumstanţe secundare, când altele. Apoi găsim că toate aceste variante sunt străbătute de o constantă. Căci trebuie să păstrăm esenţialul în toate combinaţiile. Găsim că în toate aceste experienţe particulare o parte componentă a faptelor rămâne aceeaşi. Aceasta este o experienţă superioară în cadrul experienţei. Este realitate fundamentală sau fenomen originar.

Experimentul este menit să ne asigure că nimic altceva nu influenţează un anumit proces, decât cele de care noi ţinem socoteală. Noi realiză.m o configuraţie de condiţii a căror natură o cunoaştem şi aşteptăm să vedem ce rezultă de aici. Atunci avem fenomenul obiectiv pe baza unei creaţii subiective. Avem ceva obiectiv, care este în acelaşi timp cu totul subiectiv. De aceea experimentul este adevăratul mijlocitor dintre subiect şi obiect în ştiinţele anorganice ale naturii.

Germenii concepţiei dezvoltate de noi aici se găsesc în corespondenţa lui Goethe cu Schiller. Scrisorile lui Goethe şi ale lui Schiller de la începutul anului 1789 se ocupă cu aceasta. Ei desemnează această metodă drept empirism raţional, pentru că ea nu dă drept conţinut al ştiinţei altceva decât procese obiective; aceste procese obiective fiind însă ţinute laolaltă de o urzeală de concepte (legi) pe care spiritul nostru le descoperă în ele. Procesele accesibile simţurilor, într-o conexiune sesizabilă numai prin gândire, acesta este empirismul raţional. Dacă luăm aceste scrisori împreună cu articolul lui Goethe «Experimentul ca mijlocitor între subiect şi obiect» [ Obs 12 I ] [ Obs 10II ], vom vedea în teoria de mai sus urmarea lor consecventă.

În natura anorganică este valabil aşadar întru totul raportul general pe care 1-am constatat între experienţă şi ştiinţă. Experienţa obişnuită este numai o jumătate a realităţii. Pentru simţuri există doar această jumătate. Cealaltă jumătate există numai pentru facultatea noastră spirituală de înţelegere. Spiritul înalţă experienţa de la o „manifestare pentru simţuri” la nivelul experienţei sale proprii. Noi am arătat cum este posibil să ne înălţăm, pe acest tărâm, de la cele gata produse, la factorul activ care le produce. Pe acesta din urmă îl găseşte spiritul, atunci când îl abordează pe primul.

O concepţie ne oferă satisfacţie ştiinţifică de-abia atunci când ne introduce într-o totalitate încheiată. Numai că lumea simţurilor, ca lume anorganică, nu se prezintă nicăieri ca încheiată, nicăieri nu apare un tot individual. Un proces ne trimite mereu la un altul, de care depinde; acesta la un al treilea ş.a.m.d. Unde aflăm aici o încheiere? Lumea simţurilor ca lume anorganică nu ajunge până la individualitate. Ea este încheiată numai în totalitatea ei. De aceea, ca să avem un întreg, trebuie să ne străduim a înţelege totalitatea lumii anorganice ca un singur sistem. Un asemenea sistem este Cosmosul.

Înţelegerea care pătrunde Cosmosul este ţelul şi idealul ştiinţei anorganice a naturii. Orice tendinţă ştiinţifică neajunsă până aici este simplă pregătire; o verigă a întregului, nu întregul însuşi.


16. Natura organică

Multă vreme ştiinţa s-a oprit în faţa porţilor lumii organice. Socotea că metodele ei nu sunt suficiente pentru a înţelege viaţa şi fenomenele ei. Ba credea chiar că orice legitate, aşa cum acţionează ea în natura anorganică, încetează aici. Ceea ce se admite pentru lumea anorganică, şi anume că putem ajunge să înţelegem un fenomen atunci când îi cunoaştem condiţiile naturale preliminare, aici se nega pur şi simplu. Organismul era gândit ca fiind constituit în mod adecvat scopului după un anumit plan al Creatorului. Fiecare organ îşi are dinainte trasată menirea; întrebările trebuiau să se limiteze aici la următoarele: care este scopul organului cutare sau cutare? Pentru ce există una sau alta? Dacă în lumea anorganică se apela la condiţiile preliminare ale unui lucru, pentru faptele vieţii organice acestea erau considerate cu totul indiferente şi principalul accent se punea pe menirea unui lucru. De asemenea, în cazul proceselor care însoţesc viaţa nu se punea, ca la fenomenele fizice, întrebarea asupra cauzelor naturale, ci se credea că ele trebuie atribuite unei forţe vitale deosebite. Ceea ce se formează în organism era conceput ca produsul acestei forţe, care se ridică pur şi simplu deasupra restului legilor naturii. Până la începutul secolului nostru, ştiinţa nu ştia ce să facă cu organismele. Ea era limitată la domeniul lumii anorganice.

Astfel, necăutând legitatea celor organice în natura obiectelor, ci în gândul căruia Creatorul îi dă curs când le plăsmuieşte, se reteza şi orice posibilitate a unei explicaţii. Cum să aflu eu acel gând? Doar sunt limitat la cele pe care le am în faţa mea. Dacă acestea înseşi nu-mi revelează legile lor în cadrul gândirii mele, atunci ştiinţa mea încetează. Despre o ghicire a planurilor pe care le-a avut o fiinţă aflată în exterior, nu poate fi vorba în sens ştiinţific.

La sfârşitul secolului trecut mai era, fără îndoială, încă general dominantă părerea că nu există o ştiinţă ca explicare a fenomenelor vieţii aşa cum este, de pildă, fizica, o ştiinţă explicativă. Kant a încercat chiar să dea acestei păreri o fundamentare filosofică [ Ind 17 ]. Şi anume, el socotea că raţiunea noastră se poate îndrepta numai de la particular la general. Particularul, lucrurile singulare îi sunt date acestuia, spune Kant, şi de aici el îşi obţine prin abstractizare legile generale. Această modalitate de gândire, Kant o numeşte discursivă şi o consideră drept singura adecvată omului. De aceea, după părerea lui, există o ştiinţă numai despre acele lucruri la care particularul, luat în şi pentru sine, este absolut lipsit de noţiuni şi este doar subsumat unei noţiuni abstracte. La organisme, Kant nu găsea îndeplinită această condiţie. Aici fenomenul particular trădează o organizare adecvată unui scop, deci noţională. Particularul poartă în sine urme ale noţiunii. Dar, pentru înţelegerea unor asemenea esenţe, nouă ne lipseşte, în concepţia filosofului de la Königsberg, orice aptitudine. Noi putem înţelege numai acolo unde noţiunea şi lucrul izolat sunt separate; prima reprezintă ceva general, cealaltă ceva particular. Nu ne mai rămâne deci nimic altceva de făcut, decât să punem la baza observaţiilor noastre asupra organismelor ideea de finalitate şi să tratăm fiinţele vii ca şi cum la baza manifestărilor acestora ar sta un sistem de intenţii. Aici Kant a fundamentat ştiinţific, ca să spunem aşa, neştiinţificul.

Goethe a protestat categoric împotriva unei asemenea atitudini neştiinţifice. El nu a putut înţelege niciodată de ce gândirea noastră n-ar fi suficientă să întrebe în cazul organului unei fiinţe vii: de unde provine, în loc de a întreba la ce foloseşte. Era în natura lui ceva care-1 îmboldea mereu să privească fiecare entitate în desăvârşirea ei lăuntrică. Lui i se părea neştiinţific acel mod de a privi lucrurile care se preocupă numai de finalitatea exterioară a unui organ, adică de folosul pe care îl aduce el altuia. Ce să aibă aceasta a face cu entitatea lăuntrică a unui lucru? Pentru el nu era niciodată important la ce foloseşte ceva [ Ind 18 ], ci întotdeauna numai cum se dezvoltă ceva. El voia să studieze un obiect nu ca lucru încheiat, ci în devenirea lui, ca să cunoască obârşia lui. La Spinoza l-a atras îndeosebi [ Ind 19 ] faptul că acesta nu acorda importanţă finalităţii exterioare a organelor şi organismelor. Goethe cerea pentru cunoaşterea lumii organice o metodă care să fie ştiinţifică, exact în acelaşi sens în care este aceea pe care o aplicăm lumii anorganice.

Într-un mod, ce-i drept, nu tot atât de genial ca la el, dar nu mai puţin imperios, nevoia unei asemenea metode s-a ivit tot mereu în ştiinţele naturii. În zilele noastre numai o foarte mică fracţiune din numărul savanţilor se mai îndoieşte de posibilitatea acesteia. Dar dacă încercările făcute ici şi colo de a introduce o asemenea metodă au şi reuşit, aceasta este, în orice caz, o altă problemă.

S-a săvârşit aici, înainte de toate, o mare eroare. S-a crezut că metoda ştiinţei anorganice trebuie preluată pur şi simplu în sfera organismelor. S-a considerat că metoda aplicată aici este singura ştiinţifică şi s-a crezut că dacă este ca organica să fie posibilă din punct de vedere ştiinţific, ea trebuie să fie exact în sensul în care este fizica, de pildă. A fost trecută însă cu vederea posibilitatea că noţiunea ştiinţificului ar putea fi una mult mai largă decât „explicarea lumii după legile lumii fizice”. Nici în zilele noastre nu s-a ajuns până la înţelegerea acestui lucru, în loc să se cerceteze pe ce se bazează de fapt caracterul ştiinţific al ştiinţelor anorganice, şi să se caute apoi o metodă care să se poată aplica lumii vii, cu menţinerea cerinţelor ce rezultă de aici, se declară pur şi simplu drept universale legile dobândite pe acea treaptă de jos a existenţei.

Ar trebui să se cerceteze însă, înainte de toate, pe ce se bazează în general gândirea ştiinţifică. Noi am făcut deja acest lucru în scrierea noastră. În capitolul anterior am şi înţeles că legitatea anorganică nu este singura existentă, ci că ea este un caz special între toate legităţile posibile. Metoda fizicii este pur şi simplu un caz particular al unei modalităţi generale de cercetare ştiinţifică şi care a ţinut seama de natura obiectelor ce intră în consideraţie în domeniul căruia îi slujeşte această ştiinţă. Dacă extindem această metodă asupra organicului, ştergem natura sa specifică, în loc să cercetăm organicul potrivit naturii lui, noi îi impunem o legitate străină acestuia. În acest fel însă, negând organicul, nu-l vom cunoaşte niciodată. Un asemenea comportament ştiinţific repetă pur şi simplu, pe o treaptă superioară, ceea ce s-a dobândit pe una inferioară şi, în timp ce crede că aduce forma de existenţă superioară sub domnia legilor definite într-alt fel, această formă scapă strădaniei sale pentru că nu ştie să o reţină şi să o trateze în specificul ei.

Toate acestea vin de la concepţia eronată care crede că metoda unei ştiinţe ar fi exterioară obiectelor acesteia, condiţionată nu de ele, ci de natura noastră. Se crede că trebuie să gândim asupra obiectelor, şi anume asupra tuturor – asupra Universului întreg –, în acelaşi fel. Se fac cercetări menite să arate că noi putem gândi, în virtutea naturii spiritului nostru, numai în mod inductiv, numai în mod deductiv ş.a.m.d.

Însă aici se trece cu vederea faptul că poate obiectele nu suportă deloc modul de a le studia pe care vrem să-l revendicăm pentru ele.

Faptul că reproşul pe care-l facem ştiinţei organice a naturii din zilele noastre, şi anume că ea transferă asupra naturii organice nu principiul modalităţii ştiinţifice de studiere în general, ci pe acela al naturii anorganice, este deplin îndreptăţit, ne-o arată o privire aruncată asupra concepţiilor naturalistului-teoretician fără îndoială cel mai însemnat al epocii prezente, Haeckel.

Când el cere de la toate strădaniile ştiinţifice: „să fie pusă în valoare pretutindeni conexiunea cauzală a fenomenelor” [ Obs 13I ]; când afirmă: „Dacă mecanica psihică n-ar fi atât de infinit de complicată, dacă am fi în stare să cuprindem complet cu privirea şi dezvoltarea istorică a funcţiilor psihice, atunci le-am putea concentra pe toate într-o formulă sufletească matematică”, înţelegem cu claritate ce vrea el: să trateze lumea întreagă după şablonul metodei fizicii.

Această cerinţă stă şi la baza darwinismului, nu însă în forma lui originară, ci numai în interpretarea lui actuală. Am văzut că în lumea anorganică a explica un fenomen înseamnă a arăta cum izvorăşte el în mod legic din alte realităţi sensibile, a-l deriva din obiecte care aparţin ca şi el lumii sensibile. Cum foloseşte însă organica actuală principiul adaptării (la mediu – n.t.) şi cel al luptei pentru existenţă care, amândouă, ca expresie a unei stări de lucruri, desigur că nu vor fi puse de noi la îndoială? Se crede de-a dreptul că se poate deduce caracterul unei specii anumite din condiţiile exterioare în care a trăit, întocmai aşa cum se deduce încălzirea unui corp din razele de Soare ce cad pe el. Se uită cu desăvârşire că nu putem arăta niciodată că acel caracter, potrivit cu determinările lui semnificative, este o urmare a acestor condiţii. Condiţiile pot exercita o influenţă determinantă, dar nu sunt o cauză generatoare. Noi suntem prea bine în stare să spunem: sub influenţa cutărei sau cutărei stări de lucruri, o specie a trebuit să se dezvolte în aşa fel încât un organ sau altul s-a perfecţionat în mod deosebit; conţinutul însă, organicul-specific, nu poate fi derivat din condiţiile exterioare. Să zicem că o fiinţă organică ar avea însuşirile esenţiale a, b şi c ; acum ea a ajuns să se dezvolte sub influenţa anumitor condiţii exterioare. De aceea, însuşirile sale au ajuns să aibă forma specială a', b' şi c'. Dacă punem la socoteală aceste influenţe, vom înţelege că a s-a dezvoltat în forma lui a', b în forma lui b' şi c în forma lui c'. Dar natura specifică a lui a, b şi c nu poate niciodată să ni se prezinte ca rezultat al condiţiilor exterioare.

Înainte de toate trebuie să ne îndreptăm gândirea asupra acestei întrebări: oare de unde luăm conţinutul acelui general, al cărui caz particular îl considerăm drept fiinţa organică izolată? Noi ştim foarte bine că specializarea vine de la influenţa din afară. Dar forma specializată însăşi trebuie să o derivăm dintr-un principiu lăuntric. Asupra faptului că s-a dezvoltat tocmai această formă specială ne lămurim dacă studiem ambianţa unei fiinţe. Dar această formă specială este în sine, şi pentru sine, ceva; noi o vedem înzestrată cu anumite însuşiri. Ne dăm seama care este esenţialul. Fenomenului exterior îi iese în întâmpinare un conţinut format în sine, care ne pune la dispoziţie ceea ce ne trebuie pentru a deduce acele însuşiri. În lumea anorganică noi percepem un fapt şi căutăm pentru explicarea lui un al doilea, un al treilea şi aşa mai departe; iar rezultatul este că acel prim fapt ne apare drept consecinţă necesară a celor din urmă. În lumea organică nu este aşa. Aici avem nevoie, în afară de fapte, de încă un factor. Trebuie să punem la baza influenţelor din afară ceva care nu se lasă determinat în mod pasiv de ele, ci se determină în mod activ, din sine însuşi, sub influenţa lor.

Ce este însă această temelie? Nu poate fi altceva decât ceea ce apare în particular sub forma generalului. În particular apare însă mereu un anumit organism. Acea bază este, de aceea, un organism în forma generalului. O imagine generală a organismului, care cuprinde în sine toate formele particulare ale acesteia.

Vrem să numim, după procedeul lui Goethe, acest organism general, tip [ Ind 20 ]. Indiferent ce va fi însemnând cuvântul tip conform cu evoluţia lui lingvistică, noi îl folosim în acest sens al lui Goethe şi nu ne gândim la nimic altceva decât la cele indicate. Acest tip nu este dezvoltat în toată perfecţiunea lui în nici un organism particular. Numai gândirea raţională este în stare să-l ia în stăpânire, abstrăgându-1, ca imagine generală, din fenomene. Tipul este, aşadar, ideea organismului: animalitatea din animal, planta generală în cea particulară.

Nu este îngăduit să ne imaginăm prin acest tip ceva definitiv conturat. El nu are absolut nimic comun cu ceea ce Agassiz, cel mai însemnat adversar al lui Darwin, numea: „un gând creator încarnat al lui Dumnezeu” [ Ind 21 ]. Tipul este ceva cu totul fluid, din care pot fi derivate toate speciile şi soiurile particulare pe care le putem privi drept subtipuri, drept tipuri specializate. Tipul nu exclude teoria descendenţei. El nu contrazice faptul real că formele organice se dezvoltă unele dintr-altele. El este numai protestul ridicat de raţiune împotriva afirmaţiei că evoluţia organică se consumă în formele ce apar succesiv, faptice (perceptibile pe cale senzorială). El este ceea ce stă la baza acestei întregi evoluţii. El este acela care stabileşte coerenţă în această nesfârşită diversitate. El este partea lăuntrică a ceea ce noi aflăm ca forme exterioare ale fiinţelor. Teoria darwinistă presupune existenţa  tipului.

Tipul este adevăratul organism originar; plantă originară sau animal originar, după cum se specializează el. Nici o fiinţă vie particulară, reală sub aspect sensibil, nu poate fi tip. Ceea ce Haeckel sau alţi naturalişti privesc drept formă originară, este deja o formă particulară; este tocmai întruchiparea cea mai simplă a tipului. Că el apare, sub raport temporal, mai întâi în forma cea mai simplă, nu condiţionează faptul că formele ulterioare sunt o consecinţă a celor anterioare în timp. Toate formele rezultă ca o consecinţă a tipului, prima ca şi ultima sunt manifestări ale acestuia. Pe el trebuie să-l punem la baza unei adevărate ştiinţe a organicului şi nu să vrem să derivăm pur şi simplu diferitele specii de animale şi plante unele din altele. Tipul străbate ca un fir roşu toate treptele evolutive ale lumii organice. Noi trebuie să-l reţinem şi să cutreierăm apoi cu el această împărăţie mare, cu forme atât de variate. Atunci ea ne devine inteligibilă. Altfel ni se dezmembrează şi ea, ca şi restul lumii experienţei, într-o multitudine de elemente singulare fără legătură între ele. Ba noi ne înşelăm chiar când credem că putem deduce forme mai târzii, mai complexe, dintr-o formă mai simplă de odinioară, pentru că n-am făcut decât să deducem o formă specială din altă formă specială.

În legătură cu teoria lui Darwin, Friedrich Theodor Vischer a dat glas cândva părerii [ Ind 22 ] că ea face necesară o revizuire a noţiunii noastre despre timp. Am ajuns aici la un punct care ne ajută să vedem în ce sens ar trebui să se facă o asemenea revizuire. Ea ar trebui să arate că deducerea a ceva ulterior din ceva anterior nu este o explicaţie, că ceea ce este primul sub raport temporal nu este primul din punct de vedere principial. Orice deducere trebuie să se facă din ceva principial şi ar fi cel mult de arătat ce factori au acţionat pentru ca o specie să se dezvolte temporal înaintea celorlalte.

Tipul joacă în lumea organică acelaşi rol ca şi legea naturii în lumea anorganică. După cum aceasta ne pune la dispoziţie posibilitatea de a recunoaşte fiecare proces în parte drept membru al unui mare tot, tipul ne dă posibilitatea de a privi organismul particular drept o formă specială a formei originare.

Am atras deja atenţia asupra faptului că tipul nu este o formă noţională încheiată, încremenită, ci că el este fluid, că poate lua înfăţişările cele mai diverse. Numărul acestor înfăţişări este nesfârşit pentru că faptul datorită căruia forma originară este una particulară, specială, nu are nici o importanţă pentru forma originară însăşi. Este întocmai la fel cum o lege a naturii reglementează infinit de multe fenomene particulare, pentru că determinările speciale care apar în cazul particular nu au nimic comun cu legea.

Totuşi, aici este vorba de ceva esenţial diferit de ceea ce avem în natura anorganică. Acolo trebuia să arătăm că un fapt sensibil sau altul se poate produce aşa şi nu altfel, pentru că există cutare sau cutare lege a naturii. Acel fapt şi legea îşi stau faţă în faţă ca doi factori separaţi şi nu este nevoie de altă muncă spirituală decât aceea ca atunci când observăm un fapt, să ne amintim de legea care este determinantă aici. La o fiinţă vie şi la manifestările ei este altfel. Aici principalul este să dezvoltăm forma particulară, care apare în experienţa noastră, din tipul pe care trebuie să-l fi sesizat înainte. Trebuie să efectuăm un proces spiritual de o natură cu totul diferită. Nu avem voie să opunem pur şi simplu fenomenului particular tipul, ca pe ceva definitiv încheiat, precum legea naturii.

Faptul că orice corp, dacă nu este împiedicat de împrejurări secundare, cade spre Pământ în aşa fel încât distanţele străbătute în perioade de timp succesive se raportează ca 1:3:5:7 etc., este o lege precisă, stabilită o dată pentru totdeauna. Ceea ce apare când două mase (Pământ, corp de pe acesta) intră în interacţiune, este un fenomen originar. Când în câmpul observaţiei noastre intră un caz particular, la care îşi găseşte aplicare această lege, nu avem decât să studiem faptele observabile senzorial în acel raport pe care legea ni-l pune la îndemână, şi vom găsi legea confirmată. Noi explicăm cazul particular prin lege, îl deducem din ea. Legea exprimă legătura dintre faptele separate în lumea simţurilor; ea dăinuie însă ca atare alături de fenomenul particular, în cazul tipului trebuie să dezvoltăm din forma originară acel caz particular pe care-l avem în faţă. Nu avem voie să opunem tipul formei particulare, pentru a vedea cum el o reglementează pe aceasta din urmă; noi trebuie să facem ca ea să izvorască din acesta. Legea stăpâneşte fenomenul ca ceva care stă deasupra lui; tipul se revarsă în fiinţa vie particulară; se identifică cu ea.

De aceea, o ştiinţă a organicului, dacă vrea să fie ştiinţă în sensul în care sunt mecanica sau fizica, trebuie să descopere tipul ca forma cea mai generală, iar apoi să îl arate şi în diferite înfăţişări ideatice particulare. Mecanica este de fapt şi o culegere a diferitelor legi ale naturii, condiţiile reale fiind presupuse în general ipotetic. Nu altfel ar trebui să fie în ştiinţa organicului. Şi aici ar trebui să presupunem în mod ipotetic anumite forme în care se dezvoltă tipul, dacă vrem să avem o ştiinţă raţională. Ar trebui arătat apoi cum aceste plăsmuiri ipotetice pot fi aduse întotdeauna la o formă anume, care se oferă observaţiei noastre.

După cum în sfera anorganicului explicăm un fenomen prin intermediul unei legi, tot aşa dezvoltăm aici o formă particulară din forma originară. Ştiinţa organicului ia naştere nu printr-o plasare exterioară a generalului faţă de particular, ci prin dezvoltarea unei forme din cealaltă.

După cum mecanica este un sistem de legi ale naturii, ştiinţa organicului ar trebui să fie o suită de forme evolutive ale tipului. Numai că acolo noi adunăm împreună diferitele legi şi le ordonăm într-un tot, pe când aici trebuie să lăsăm diferitele forme să izvorască în mod viu unele din altele.

Aici s-ar putea face o obiecţie. Dacă forma tipică este ceva absolut fluid, cum este posibil să stabilim un lanţ de tipuri deosebite înşiruite unele după altele, drept conţinut al unei ştiinţe a organicului? Ne putem prea bine imagina că în fiecare caz particular pe care-1 observăm, recunoaştem o formă specială a tipului, dar în scopul constituirii ştiinţei nu putem aduna la un loc numai asemenea cazuri observate în mod real.

Putem face însă altceva. Putem lăsa tipul să-şi străbată seria lui de posibilităţi şi putem reţine apoi mereu (în mod ipotetic) o formă sau alta. Obţinem astfel din tip o serie de forme derivate pe calea gândirii, drept conţinut al unei ştiinţe raţionale a organicului.

Este posibilă o ştiinţă a organicului care să fie, ca şi mecanica, ştiinţă chiar în sensul cel mai riguros al cuvântului. Doar că metoda ei este alta. Metoda mecanicii este demonstrativă. Fiecare demonstraţie se bazează pe o anumită regulă. Există întotdeauna o anumită premiză (adică sunt date condiţii de experienţă posibile) şi apoi se stabileşte ce se întâmplă când aceste condiţii, luate ca premiză, sunt îndeplinite. Înţelegem atunci un fenomen particular punând la bază legea. Noi gândim astfel: în aceste condiţii are loc un fenomen; condiţiile există, de aceea fenomenul trebuie să se întâmple. Acesta este procesul nostru de gândire, când ne apropiem de un experiment al lumii anorganice pentru a-1 explica. Aceasta este metoda demonstrativă. Ea este ştiinţifică, pentru că îmbină desăvârşit un fenomen cu noţiunea, pentru că percepţia şi gândirea se suprapun.

Dar cu această metodă a demonstraţiei nu putem face nimic în ştiinţa organicului. Tipul nu determină apariţia unui fenomen atunci când sunt date anumite condiţii; el nu stabileşte nimic în legătură cu un raport dintre părţi care îşi stau faţă în faţă străine, în mod exterior. El determină numai legitatea propriilor sale părţi. El nu trimite ca legea naturii, dincolo de sine. Prin urmare formele organice speciale pot fi dezvoltate numai din forma generală a tipului, iar fiinţele organice care apar în experienţă trebuie să coincidă cu o oarecare asemenea formă derivată a tipului. Locul metodei demonstrative trebuie să-l ia aici metoda dezvoltării. Aici nu se stabileşte că împrejurările exterioare acţionează unele asupra altora în acest fel şi că au de aceea acest rezultat, ci că în anumite condiţii exterioare din tip s-a dezvoltat o formă particulară. Aceasta este adânca deosebire dintre ştiinţa organicului şi cea a anorganicului. Ea nu stă în mod atât de consecvent [ Obs 7II ] la baza nici unei modalităţi de cercetare ca la cea goetheană. Nimeni nu a ştiut atât de bine ca Goethe că o ştiinţă a organicului trebuie să fie posibilă fără nici un fel de misticism obscur, fără teleologie, fără presupunerea vreunor gânduri creaţioniste deosebite. Şi nimeni n-a refuzat cu atâta siguranţă ca el, să apeleze aici la metodele ştiinţei naturale a anorganicului.

Tipul este, aşa cum am văzut, o formă ştiinţifică mai împlinită decât fenomenul originar. El presupune de asemenea o activitate mai intensă a spiritului nostru decât acesta. Când reflectăm asupra lucrurilor naturii anorganice, conţinutul ne este pus la dispoziţie de percepţia simţurilor. Organizarea noastră senzorială este aceea care ne furnizează deja aici ceea ce în cazul organicului primim numai prin spirit. Ca să percepem dulce, acru, căldură, frig, lumină, culoare ş.a.m.d. nu ne trebuie decât simţuri sănătoase. Aici nu avem decât să-i găsim substanţei, prin gândire, forma. În tip însă, conţinutul şi forma sunt strâns legate între ele. De aceea tipul nu determină conţinutul în mod pur formal, ca legea, ci îl pătrunde în mod viu, din lăuntru înspre afară, ca fiind al lui propriu. De spiritul nostru se apropie sarcina ca odată cu participarea la elementul formal să ia parte în mod productiv la crearea conţinutului.

O modalitate de gândire căreia conţinutul îi apare în legătură nemijlocită cu elementul formal a fost numită de când lumea intuitivă.

Intuiţia apare în mod repetat ca principiu ştiinţific. Filosoful englez Reid numeşte intuiţie [ Ind 23 ] faptul că noi scoatem din percepţia fenomenelor exterioare (impresii senzoriale) totodată şi convingerea despre existenţa acestora. Jacobi a exprimat părerea că în sentimentul nostru despre Dumnezeu [ Ind 24 ] nu ne este dat numai acest sentiment, ci totodată şi chezăşia faptului că Dumnezeu există. Şi această judecată este numită intuitivă. Caracteristica este întotdeauna, după cum vedem, faptul că în conţinut este dat mereu mai mult chiar decât ceea ce ştim despre acesta printr-o determinare ideatică, fără dovadă, doar prin convingere nemijlocită. Se crede că nu trebuie dovedite determinările ideatice „existenţă” ş.a.m.d. din substanţa percepţiei, ci că le posedăm în unitate nedespărţită cu conţinutul.

Ori tocmai aşa stau lucrurile la tip. De aceea, el nu poate furniza nici un mijloc al demonstraţiei, ci ne poate doar pune la îndemână posibilitatea de a dezvolta din el orice formă particulară. Potrivit cu aceasta, spiritul trebuie să acţioneze mult mai intens la sesizarea tipului decât la sesizarea legii naturale. Odată cu forma, el trebuie să producă şi conţinutul. El trebuie să-şi dezvolte o activitate pe care, la ştiinţele anorganice ale naturii, o asigură simţurile şi pe care o numim contemplare. Aşadar, pe această treaptă superioară, spiritul însuşi trebuie să contemple. Puterea noastră de judecată trebuie să contemple gândind [ Ind 25 ] şi să gândească contemplând. Avem de a face aici, aşa cum precizează pentru prima oară Goethe, cu o putere contemplativă de judecată. Goethe a arătat cu aceasta că în spiritul uman există ca formă necesară acea formă de înţelegere despre care Kant voia să fi dovedit că nu i-ar fi proprie omului, potrivit întregii lui alcătuiri.

Dacă în natura organică tipul corespunde legii (fenomenului originar) din natura anorganică, intuiţia (puterea contemplativă de judecată) corespunde puterii de judecată deductive (reflexive). După cum s-a crezut că naturii organice îi pot fi aplicate aceleaşi legi care sunt determinante pentru o treaptă inferioară de cunoaştere, tot aşa s-a crezut că aceeaşi metodă este valabilă aici ca şi acolo. Atât una cât şi cealaltă sunt erori.

Adeseori intuiţia a fost foarte subapreciată în ştiinţă. S-a considerat o lipsă a spiritului goethean faptul că el a vrut să ajungă la adevăruri ştiinţifice cu ajutorul intuiţiei. Este drept că mulţi consideră deosebit de important ceea ce se obţine pe calea intuiţiei când este vorba de o descoperire ştiinţifică. Aici, se spune, o idee venită din senin ne duce adeseori mai departe decât o gândire metodic educată. Căci în mod frecvent se vorbeşte de intuiţie atunci când cineva nimereşte din întâmplare ceva just, de al cărui adevăr cercetătorul se convinge abia pe căi ocolite. Se neagă însă mereu că intuiţia ar putea fi ea însăşi un principiu al ştiinţei. Ceea ce i s-a dezvăluit intuiţiei, trebuie să fie dovedit ulterior – aşa se crede –, dacă este să aibă valoare ştiinţifică.

Tot astfel cuceririle ştiinţifice ale lui Goethe au fost considerate inspiraţii pline de duh, care şi-au dobândit credibilitatea abia ulterior, prin cercetare ştiinţifică riguroasă.

Pentru ştiinţa organicului, însă, intuiţia este metoda cea justă. Din consideraţiile noastre reiese, aşa credem, cu totul clar, că spiritul lui Goethe a găsit în lumea organicului drumul cel just, tocmai pentru că era predispus la intuiţie. Metoda proprie organicului a coincis cu constituţia spiritului său. Prin aceasta, lui i-a devenit cu atât mai limpede, în ce măsură se deosebeşte ea de ştiinţa anorganică a naturii. Una i-a devenit limpede prin cealaltă. El a conturat de aceea în linii precise şi esenţa anorganicului.

Nu puţin contribuie la felul depreciativ în care este tratată intuiţia, faptul că se crede că realizărilor ei nu li se poate atribui acel grad de credibilitate pe care-1 au ştiinţele deductive, demonstrative. Adeseori se numeşte ştiinţă numai ceea ce s-a dovedit, tot restul considerându-se credinţă.

Trebuie să ţinem seama de faptul că intuiţia reprezintă, în cadrul direcţiei noastre ştiinţifice, care este convinsă că în gândire noi sesizăm în mod esenţial miezul lumii, cu totul altceva decât în cadrul acelei direcţii care transpune acest miez într-o lume de dincolo, inaccesibilă cercetării noastre. Acela care nu vede în lumea ce ni se înfăţişează nouă, fie în experienţă, fie pătrunzând-o cu gândirea, nimic altceva decât un reflex, o imagine a unui ceva de dincolo, necunoscut, a unui principiu activ care rămâne ascuns în dosul unui înveliş, nu numai la prima privire, ci întregii cercetări ştiinţifice, în ciuda acesteia, acela poate găsi, în orice caz, numai în metoda demonstrativă un înlocuitor pentru înţelegerea deficitară a esenţei lucrurilor. Deoarece nu ajunge până la părerea că o asociere de gânduri ia naştere în mod nemijlocit prin conţinutul esenţial dat nouă în gânduri, deci prin lucrul însuşi, el crede că o poate sprijini numai prin faptul că ea se află în acord cu câteva convingeri fundamentale (axiome), care sunt atât de simple încât nu pot fi dovedite şi nici nu au nevoie de vreo dovadă. Dacă i se dă apoi o afirmaţie ştiinţifică fără dovadă, ba chiar una care exclude, potrivit cu întreaga ei natură, metoda demonstrativă, ea îi apare ca impusă din afară; de el se apropie un adevăr, fără ca el să cunoască motivele valabilităţii lui. El crede că are nu o cunoaştere, nu are o înţelegere a lucrului, el crede că se poate dărui numai unei credinţe, că în afara facultăţii lui de gândire există cine ştie ce temeiuri pentru valabilitatea acestui adevăr.

Concepţia noastră despre lume nu este expusă primejdiei de a trebui să privească limitele metodei demonstrative totodată şi drept limite ale convingerii ştiinţifice. Ea ne-a condus la concepţia că miezul lumii se revarsă în gândirea noastră, că noi nu doar gândim despre esenţa lumii, ci că gândirea este o contopire cu esenţa realităţii. Prin intuiţie nu ne este impus un adevăr din afară, fiindcă, pentru punctul nostru de vedere, nu există un exterior şi un interior în acel mod pe care îl presupune direcţia ştiinţifică caracterizată mai sus, opusă direcţiei noastre. Pentru noi, intuiţia este o sălăşluire nemijlocită, o pătrundere în adevăr, care ne dă tot ceea ce intră în consideraţie în privinţa lui. Ea se consumă total în ceea ce ne este dat în judecata noastră intuitivă. Caracteristica ce intră în discuţie când este vorba de credinţă, anume că ne este dat numai adevărul gata făcut şi nu temeiurile, şi că nouă ne lipseşte înţelegerea pătrunzătoare a lucrului pe care vrem să-l cercetăm, lipseşte aici cu desăvârşire. Înţelegerea dobândită pe calea intuiţiei este exact la fel de ştiinţifică ca aceea demonstrativă.

Fiecare organism particular este plăsmuirea tipului într-o formă specială. El este o individualitate care se reglementează şi se determină pe sine pornind dintr-un centru. El este o totalitate unitară, închisă, aşa cum este Cosmosul în natura anorganică.

Idealul ştiinţei anorganice este: a cuprinde ansamblul tuturor fenomenelor ca sistem unitar pentru ca să păşim în întâmpinarea fiecărui fenomen particular cu conştienţa acestui fapt: îl recunoaştem drept parte a Cosmosului. Dimpotrivă, în ştiinţa organicului, idealul trebuie să fie de a avea în tip şi în formele lui de manifestare, cât se poate de desăvârşit, ceea ce vedem dezvoltându-se în seria fiinţelor particulare. Hotărâtoare este aici trecerea tipului prin toate formele de manifestare. În ştiinţa anorganică avem sistemul, în cea organică avem compararea (fiecărei forme particulare cu tipul).

Analiza spectrală şi perfecţionarea astronomiei extind adevărurile dobândite pe tărâmul limitat al Pământului la întreg Cosmosul. Cu aceasta, ele se apropie de primul ideal. Cel de al doilea va fi atins atunci când metoda comparativă aplicată de Goethe va fi recunoscută în întreaga ei amploare.