Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


G. ÎNCHEIERE

21. Cunoaştere şi creaţie artistică

Teoria noastră a cunoaşterii a dezbrăcat cunoaşterea de caracterul ei pur pasiv ce i se atribuie adeseori şi a conceput-o drept activitate a spiritului uman. De obicei se crede că orice conţinut al ştiinţei este preluat din afară; ba se crede chiar că-i păstrăm ştiinţei obiectivitatea într-un grad cu atât mai înalt, cu cât spiritul se abţine de la orice adaos propriu la materialul preluat. Expunerile noastre au arătat că adevăratul conţinut al ştiinţei nu este deloc materialul exterior perceput, ci ideea sesizată în spirit, care ne introduce mai adânc în mecanismele lumii decât orice disecare şi observare a lumii exterioare ca simplă experienţă. Ideea este conţinutul ştiinţei. Faţă de percepţia preluată pasiv, ştiinţa este astfel un produs al activităţii spiritului uman.

Prin aceasta, am apropiat cunoaşterea de creaţia artistică, care este şi ea o producere activă a omului. Am trezit totodată necesitatea de a clarifica raportul reciproc dintre cele două.

Atât activitatea de cunoaştere, cât şi cea artistică se bazează pe faptul că omul se înalţă de la realitatea ca produs la ea ca producător; că se ridică de la cele create la creare, de la întâmplător la necesar. Pe când realitatea exterioară ne prezintă mereu numai un produs al naturii creatoare, în spirit ne înălţăm la unitatea naturii, care ne apare drept creatoare. Fiecare obiect al realităţii ne pune în faţă una dintre infinitele posibilităţi ce află ascunse în sânul naturii creatoare. Spiritul nostru se înalţă la contemplarea acelui izvor în care sunt conţinute toate aceste posibilităţi. Ştiinţa şi arta sunt acum obiectele cărora omul le întipăreşte aspecte ce-i sunt oferite de către contemplare. În ştiinţă aceasta se întâmplă numai în forma ideii, adică în mediul nemijlocit spiritual; în artă, într-un obiect perceptibil pe cale sensibilă sau spirituală. În ştiinţă, natura apare în mod pur ideatic drept „cea care le cuprinde pe toate cele particulare”; în artă, un obiect al lumii exterioare apare reprezentând acest ceva cuprinzător. Infinitul, pe care ştiinţa îl caută în cele finite şi pe care încearcă să-l prezinte în forma ideii, arta îl imprimă unui material luat din lumea existentă. Ceea ce în ştiinţă apare ca idee, este în artă imagine. Acelaşi infinit este obiectul ştiinţei ca şi al artei, doar că acolo apare altfel decât aici. Modalitatea redării este diferită. Goethe îi mustra, de aceea, pe cei care vorbeau despre o idee a frumosului [ Ind 36 ], ca şi cum frumosul n-ar fi pur şi simplu reflexul sensibil al ideii.

Aici se arată cum adevăratul artist trebuie să creeze pornind direct din izvorul originar al întregii existenţe, cum el imprimă lucrărilor sale necesarul în natură şi spirit, pe care îl căutăm prin ştiinţe, pe cale ideatică. Ştiinţa surprinde în natură legitatea acesteia; arta nu mai puţin, numai că ea o imprimă pe cea din urmă şi materialului brut. Un produs de artă nu este mai puţin natură decât un obiect al naturii, numai că lui legitatea naturii i-a fost imprimată aşa cum a apărut ea spiritului uman. Marile opere de artă pe care Goethe le-a văzut în Italia [ Ind 37 ], i-au apărut drept amprenta nemijlocită a necesarului pe care îl sesizează omul în natură. De aceea şi arta este pentru el o manifestare a unor legi tainice ale naturii [ Ind 38 ].

La opera de artă totul depinde de măsura în care artistul a imprimat materialului său ideea. Este esenţial nu ce tratează, ci cum tratează. Dacă în ştiinţă materialul perceput din exterior are să dispară cu totul, aşa încât să rămână numai esenţa sa, ideea, în opera de artă el are să rămână, numai că particularitatea, întâmplătorul său trebuie cu desăvârşire depăşit prin tratarea artistică. Obiectul trebuie scos şi înălţat cu totul din sfera accidentalului şi transpus în cea a necesarului. În frumosul artistic nu este îngăduit să rămână nimic căruia artistul să nu-i fi pus pecetea spiritului său. Ce-ul trebuie depăşit prin cum.

Depăşirea senzorialităţii prin spirit este ţelul artei şi al ştiinţei. Aceasta din urmă depăşeşte senzorialitatea prin faptul că o dizolvă total în spirit; cea dintâi, prin faptul că-i implantează spiritul. Ştiinţa priveşte prin senzorialitate la idee, arta priveşte ideea în senzorialitate. Fie ca o frază a lui Goethe, care exprimă în mod cuprinzător aceste adevăruri, să încheie consideraţiile noastre: „Eu cred că ştiinţă am putea numi [ Ind 39 ] cunoaşterea generalului, cunoştinţa abstrasă; dimpotrivă, arta ar fi ştiinţa aplicată în faptă; ştiinţa ar fi înţelepciune, iar arta, mecanismul ei, motiv pentru care am mai putea-o numi ştiinţă practică. Şi astfel, în cele din urmă, ştiinţa ar fi teorema, iar arta problema”.