|
| 1 II | „Această literatură...”: Dispoziţia
care stă
în spatele acestei aprecieri a scrierilor filosofice şi a
interesului pentru acestea s-a născut din starea de spirit a
strădaniilor ştiinţifice de la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut.
De atunci au apărut lucrări faţă de care această apreciere nu mai pare
justificată. Este suficient să ne gândim la luminile eclatante pe
care gândirea şi sensibilitatea lui Nietzsche le-au proiectat
peste aceste domenii ale vieţii. Iar în luptele care s-au
desfăşurat şi se desfăşoară până astăzi între moniştii
materialisti şi apărătorii unei concepţii despre lume corespunzătoare
spiritului, trăieşte atât strădania gândirii filosofice
după un conţinut plin de viaţă, cât şi un interes general şi
aprofundat în ceea ce priveşte enigmele existenţei. Raţionamente
ca acelea ale lui Einstein, izvorâte din concepţia despre lume a
fizicii, au devenit subiecte de discuţie şi de manifestări literare
aproape generale. Şi totuşi motivele
care au determinat atunci această
apreciere sunt şi astăzi valabile. Dacă ar fi s-o exprimăm în
scris astăzi, ea ar trebui formulată altfel. Deoarece această opinie
aproape învechită apare din nou astăzi, este mai potrivit să
spunem în ce măsură este ea încă valabilă. – Concepţia
despre lume a lui Goethe, a cărei teorie a cunoaşterii am vrut s-o
expunem în scrierea de faţă, porneşte de la trăirea omului întreg. Faţă de
această trăire, conceperea gânditoare
a
lumii este numai un aspect.
Din plenitudinea existenţei omeneşti se
ridică, într-o anumită măsură, plăsmuiri de gânduri la
suprafaţa vieţii sufleteşti. O parte a acestor imagini-gând
cuprinde un răspuns la întrebarea: ce este cunoaşterea umană? Iar
răspunsul la această întrebare va fi de aşa natură
încât îţi dai seama: fiinţa umană ajunge la adevărata
ei chemare abia atunci când este activă în cunoaştere. O
viaţă sufletească fără cunoaştere ar fi ca un organism fără cap, adică
n-ar exista deloc. În viaţa lăuntrică a sufletului se trezeşte un
conţinut care solicită percepţia exterioară aşa cum organismul
înfometat cere hrana. Iar în lumea exterioară există un
conţinut de percepţie care nu-şi poartă în sine esenţa, ci o
dezvăluie abia atunci când, prin procesul cunoaşterii, el este
unit cu conţinutul sufletesc. Procesul cunoaşterii devine astfel o
componentă a plăsmuirii realităţii lumii. În măsura în care
cunoaşte, omul participă creator la această realitate a lumii. Şi dacă
rădăcina unei plante este de neconceput fără desăvârşirea
formaţiunilor ei în fruct, tot aşa nu numai omul, dar nici lumea
nu este încheiată, dacă nu este cunoscută. În cunoaştere
omul creează ceva nu numai pentru sine, ci el creează împreună cu
lumea la revelarea existenţei reale. Ceea ce este în om, este
aparenţă ideală; ceea ce se află în lumea perceptibilă, este
aparenţă sensibilă; abia întrepătrunderea activă, prin
cunoaştere, a celor două, este realitatea. Considerată astfel, teoria cunoaşterii devine o parte a vieţii. Şi ea trebuie privită în acest fel dacă o includem în profunzimile de viaţă ale trăirii sufleteşti a lui Goethe. În asemenea profunzimi nu pătrund însă nici gândirea şi nici sensibilitatea lui Nietzsche; şi cu atât mai puţin cele altfel orientate în concepţia filosofică despre lume şi viaţă, apărute după punerea pe hârtie a celor denumite în această scriere: «Puncte de plecare». Toate acestea presupun totuşi că realitatea ar fi existentă undeva în afara cunoaşterii şi că din cunoaştere ar trebui să rezulte o prezentare umană oglindită a acestei realităţi, sau că de fapt ea n-ar putea rezulta. Că această realitate nu poate fi găsită prin cunoaştere, pentru că ea, ca realitate, trebuie mai întâi creată în cunoaştere, acest lucru abia dacă este perceput pe undeva. Cei care gândesc filosofic caută viaţa şi existenţa în afara cunoaşterii. Goethe se află în viaţa şi existenţa creatoare atunci când acţionează drept cunoscător. De aceea şi căutările mai noi ale unor concepţii despre lume stau în afara creaţiei de idei goetheene. Această teorie a cunoaşterii ar vrea să se situeze în interiorul ei pentru că filosofia devine atunci conţinut al vieţii, iar interesul pentru ea devine o necesitate vitală. |
|
| 2
II |
Nu să pună întrebări este misiunea
ştiinţei: întrebări ale cunoaşterii iau naştere la
contemplarea lumii exterioare prin organizarea sufletească umană.
În impulsul sufletesc al întrebării stă forţa de a ajunge
în aşa fel la contemplare încât aceasta,
împreună cu activarea sufletească, să ducă realitatea celor
contemplate spre revelare. |
|
| 3
II |
Această primă activitate a noastră.... o
putem numi experienţă pură: Din întreaga atitudine a
acestei teorii a cunoaşterii se vede că în dezbaterile sale este
important să se dobândească un răspuns la întrebarea: ce
este cunoaşterea? Pentru a ajunge la această ţintă este considerată mai
întâi lumea contemplării senzoriale, pe de o parte, şi
pătrunderea gânditoare a acesteia, pe de altă parte. Şi se
demonstrează că în întrepătrunderea lor reciprocă se
manifestă adevărata realitate a existenţei simţurilor. Cu aceasta,
întrebarea „Ce este cunoaşterea?” şi-a primit, în
principiu, răspunsul. Acest răspuns nu va fi nicidecum un altul dacă
întrebarea este extinsă asupra contemplării celor spirituale. De
aceea, cele spuse despre esenţa cunoaşterii în această scriere,
sunt valabile şi pentru cunoaşterea lumilor spirituale, la care se
referă scrierile mele apărute ulterior. Lumea simţurilor, în
manifestarea ei pentru contemplarea umană, nu este realitatea. Ea
îşi dobândeşte realitatea în corelaţie cu cele care
în om se manifestă în gândire. Gândurile
aparţin realităţii celor contemplate sensibil; doar că ceea ce în
existenţa simţurilor (Sinnensein) este gând, apare nu în
exterior, în ea, ci înăuntru, în om. Însă
gând şi percepţie senzorială sunt o existenţă (Sein). Când omul
apare în lume, contemplând-o senzorial, el desprinde
gândul de realitate; gândul îi apare într-un
alt loc: în interiorul sufletului. Despărţirea percepţiei şi a
gândului nu are pentru lumea obiectivă nici o însemnătate;
ea apare numai pentru că omul se aşează în mijlocul existenţei.
Pentru el se naşte aparenţa că gândul şi percepţia senzorială ar
fi o dualitate, în contemplarea spirituală lucrurile nu stau
altfel. Atunci când aceasta apare prin procesele sufleteşti pe
care le-am descris în lucrarea mea ulterioară Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare?, ea constituie o parte a existenţei spirituale;
iar gândurile corespunzătoare spiritului constituie cealaltă
parte. O deosebire apare numai în măsura în care percepţia
senzorială se împlineşte prin gând în realitate
într-o anumită măsură în
sus, spre începuturile spiritualului; pe când
contemplarea spirituală este trăită în esenţa ei adevărată, de la
acest început în jos. Faptul că perceperea senzorială are
loc prin simţuri formate de natură, iar contemplarea spirituală are loc
prin organe de percepere spirituală formate mai întâi prin
activitatea sufletească, nu constituie o deosebire principială. În realitate, în lucrările mele ulterioare nu am abandonat ideea cunoaşterii pe care am dezvoltat-o în această scriere, ci doar am aplicat-o experienţei spirituale. |
|
| 4
II |
în privinţa articolului
«Natura». Am încercat în scrierile
«Societăţii Goethe» să arăt care a fost originea acestui
articol: Tobler, care
în perioada naşterii articolului avea în Weimar relaţii cu
Goethe, a notat, după conversaţii, ideile pe care el le aproba şi care
trăiau în Goethe. Aceste note au fost publicate în
«Tiefurter Joumal» care apărea numai în manuscris.
În scrierile lui Goethe se găseşte un articol scris de el mult
mai târziu în legătură cu această publicaţie. În el
Goethe subliniază că nu îşi aminteşte dacă articolul este al lui,
dar că el conţine idei care pe vremea publicării erau ale lui. În
studiul meu din scrierile „Societăţii Goethe” am încercat să
dovedesc că aceste idei, în dezvoltarea lor ulterioară, s-au
integrat în întreaga concepţie goetheană asupra naturii. Au
apărut mai apoi consideraţii care pretind pentru Tobler dreptul deplin
de autor al articolului «Natura». Nu vreau să mă implic
în disputa acestei chestiuni. Chiar dacă îi recunoşti lui
Tobler deplina originalitate, nu este mai puţin adevărat că aceste idei
au trăit la începutul anilor '80 ai secolului al 18-lea în
Goethe, şi anume aşa că – după propria mărturie – ele reprezintă
începutul concepţiei lui cuprinzătoare despre natură. Personal nu
mai am nici un motiv să renunţ la opinia că aceste idei vin de la
Goethe. Însă chiar dacă n-ar fi aşa, ele au trăit în
spiritul lui o existenţă care a devenit nemăsurat de rodnică. Pentru
cel care studiază concepţia despre lume a lui Goethe, ele au
importanţă, nu atât în sine, cât în raport cu
ceea ce au devenit ele. |
|
| 5
II |
... manifestări pentru simţuri...
în aceste expuneri se află deja aluzia la contemplarea
spiritualului, despre care vorbesc scrierile mele de mai târziu,
în sensul remarcii făcute la pag. 21 |
|
| 6
II |
„Cu totul altfel ar sta lucrurile..”:
Cu această expunere nu se contrazice contemplarea spiritualului, ci se
indică faptul că pentru a ajunge la esenţa percepţiei senzoriale nu
trebuie procedat oarecum printr-o străpungere a acesteia şi o
pătrundere într-o existenţă aflată în spatele ei, ci
printr-o reîntoarcere la elementul gândirii care se
revelează în om. |
|
| 7
II |
„Ea nu stă în mod atât de
consecvent..”: în scrierile mele se vorbeşte în
diferite moduri despre „misticism” şi „mistică”. Faptul că între
aceste diverse moduri nu există vreo contradicţie, aşa cum s-a făcut cu
voită fantazare, poate să înţeleagă oricine din context. Se poate
plăsmui o noţiune generală despre „mistică”. Conform ei, ea este
cuprinsul celor pe care le poţi trăi prin vieţuire lăuntrică,
sufletească. În prima instanţă, această noţiune este de
necontestat. Căci o asemenea experienţă există. Şi ea dezvăluie ceva nu
numai despre lăuntricul omului, ci şi despre lume. Trebuie să ai ochi
în care să aibă loc procese, ca să poţi experimenta ceva despre
lumea culorilor. Prin aceasta afli ceva nu numai despre ochi, ci şi
despre lume. Ai nevoie de un organ sufletesc lăuntric ca să afli
anumite lucruri privind lumea. Însă trebuie să aduci deplină claritate noţiunilor în experienţa organelor mistice dacă este să ia naştere cunoaşterea. Există însă oameni care vor să se refugieze în interior, ca să fugă de claritatea noţiunilor. Aceştia numesc „mistică” ceea ce vrea cunoaşterea să aducă din lumina ideilor în obscuritatea lumii sentimentelor – a lumii afective neluminate de idee. Împotriva acestei mistici se ridică toate scrierile mele; pentru mistica ce păstrează claritatea ideilor în gândire şi transformă simţul mistic într-un organ sufletesc de percepţie, care este activ în acelaşi domeniu sufletesc în care altminteri domnesc sentimentele obscure, este scrisă fiecare pagină a cărţilor mele. Acest simţ este pentru spiritual ceea ce sunt ochiul şi urechea pentru fizic. |
|
| 8
II |
filosofie a libertăţii: Ideile
acestei filosofii au fost dezvoltate ulterior în lucrarea mea Filosofia libertăţii,
(1894) |
|
| 9
II |
Psihologia, etnologia şi istoria sunt cele
mai importante forme ale ştiinţei despre spirit: După ce am
elaborat diversele domenii ale disciplinei pe care eu o numesc
Antroposofie, ar trebui – dacă ar fi să scriu astăzi cărticica aceasta
– să alătur aici această «Antroposofie». În urmă cu
40 de ani, când o scriam, aveam în faţa mea
«Psihologia» într-un sens deloc obişnuit, drept
incluzând contemplarea întregii „lumi a spiritului”
(pneumatologie). Nu trebuie trasă de aici concluzia că pe atunci voiam
să exclud această „lume a spiritului” din cunoaşterea omului. |
|
| 10
II |
Articolul lui Goethe:
«Experimentul ca mijlocitor între subiect şi obiect»:
Nota trebuie acum completată în sensul că articolul ipotetic
presupus de mine a fost într-adevăr găsit mai târziu
în arhiva Goethe-Schiller şi adăugat Operelor lui Goethe în
ediţia de la Weimar. |
