Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


PREFAŢA


Filosofia prezentului suferă de o credinţă nesănătoasă în Kant. Lucrarea de faţă vrea să fie o contribuţie la învingerea ei. Ar fi un lucru nejust a căuta să detractăm meritele nemuritoare ale acestui bărbat în privinţa dezvoltării ştiinţei germane. Dar totuşi trebuie să recunoaştem că numai atunci putem să punem baza unei concepţii cu adevărat satisfăcătoare despre lume şi viaţă, când ne transpunem faţă de acest spirit într-o opoziţie categorică. Căci, ce a făcut Kant? El ne-a arătat că temelia originară a lucrurilor, ce se află dincolo de lumea simţurilor şi raţiunii noastre, temelie pe care predecesorii lui au căutat-o cu ajutorul unor şabloane conceptuale fals înţelese, nu este accesibilă capacităţii noastre de cunoaştere. De aici el a dedus că strădania noastră ştiinţifică trebuie să se menţină în cadrul domeniului accesibil prin experienţă, şi că ca n-ar fi capabilă să ajungă la cunoaşterea temeliei originare suprasensibile a „lucrului în sine“. Dar cum să facă aceasta dacă „lucrul în sine“, împreună cu temelia de dincolo a lucrurilor nu ar fi decât o fantomă! E uşor să ne dăm scama că lucrurile stau în acest fel. A căuta esenţa cea mai profundă a lucrurilor, a căuta principiile fundamentale ale acestora, este un impuls ce nu poate fi despărţit de natura omenească. El se află la baza oricărei activităţi ştiinţifice.

Dar nu există nici cel mai mic îndemn de a căuta această temelie în afara lumii senzoriale şi spirituale date nouă, atâta timp cât nu rezultă ‒ în urma unei investigaţii multilaterale a acestei lumi ‒ că înlăuntrul acesteia se găsesc elemente care indică limpede o influenţă din afară.

Lucrarea noastră caută deci să aducă dovada că pentru gândirea noastră este accesibil tot ce trebuie să ne însuşim pentru explicarea şi aprofundarea lumii. Acceptarea unor principii care s-ar afla în afara lumii noastre ni se arată a fi prejudecata unei filosofii moarte, care se află sub obsesia orgolioasă a dogmelor. La aceste rezultate ar fi trebuit să ajungă Kant, dacă ar fi cercetat cu adevărat spre ce e înclinată gândirea noastră. În loc de aceasta, el a dovedit în modul cel mai complicat că, datorită structurii capacităţii noastre de cunoaştere, nu putem ajunge la principiile ultime, care se află dincolo de experienţa noastră, însă, în mod raţional, nu ne este îngăduit să transpunem aceste principii ultime într-o asemenea lume de „dincolo“. Kant ‒ este adevărat ‒ a respins filosofia „dogmatică“, dar nu a pus nimic în locul ei. De aceea, filosofia germană care l-a continuat în timp, s-a dezvoltat pretutindeni în opoziţie cu Kant. Fichte, Schelling, Hegel nu s-au mai interesat de limitele cunoaşterii, trasate de către predecesorul lor, şi au căutat principiile originare ale lucrurilor înlăuntrul „dincoace-lui“ raţiunii omeneşti. Chiar Schopenhauer, care totuşi susţine că rezultatele criticii kantiene a raţiunii ar fi adevăruri veşnic nezdruncinabile, se vede obligat ‒ pentru cunoaşterea ultimelor cauze originare ale lumii ‒ să bată căi deviate faţă de acelea ale maestrului său. Fatalitatea acestor gânditori a fost că ei au căutat cunoştinţe despre cele mai înalte adevăruri, fără ca să pună baza unui asemenea început de căutare, printr-o cercetare a naturii cunoaşterii înseşi. Din acest motiv minunatele construcţii de idei ale lui Fichte, Schelling şi Hegel nu au fundament. Lipsa acestuia a acţionat însă dăunător şi asupra succesiunilor de idei ale filosofilor. Aceştia, fără cunoaşterea importanţei lumii pure a ideilor şi a raportului ei cu domeniul percepţiei senzoriale, au clădit eroare peste eroare, unilateralitate peste unilateralitate. Nu e de mirare că prea îndrăzneţele sisteme nu au putut să reziste furtunilor unei epoci ostile filosofici, şi multe lucruri juste, pe care acestea le conţineau, au fost înlăturate fără considerare, împreună cu cele nejuste.

Cercetările următoare vor să remedieze aici lipsa indicată. Ele nu vor să prezinte, aşa cum a făcut Kant, ceea ce nu e în stare capacitatea de cunoaştere; ci scopul lor este de a arăta de ce este ea în stare cu adevărat.

Rezultatul acestor cercetări este că adevărul nu e, aşa cum se consideră în mod obişnuit, oglindirea ideatică a unui lucru real oarecare, ci este un produs liber al spiritului omenesc, produs care, în general nu ar exista nicăieri, dacă nu l-am produce noi înşine. Misiunea cunoaşterii nu este de a repeta conceptual ceva existent deja aiurea, ci de a crea un domeniu cu totul nou care de-abia împreună cu lumea dată, senzorială, ne dă realitatea deplină. Prin aceasta, cea mai elevată activitate a omului, creaţia sa spirituală, este înglobată organic în procesul general universal. Fără această activitate nici nu ne-am putea imagina deloc procesul universal drept o totalitate încheiată în sine. Omul nu e, faţă de cursul lumii, un spectator inactiv, ce repetă imaginativ înăuntrul spiritului său ceea ce se petrece în Cosmos fără contribuţia lui, ci este participant activ creator la procesul universal; iar cunoaşterea este componenta cea mai desăvârşită din organismul Universului.

Pentru legile acţiunii noastre, pentru idealurile noastre morale, această concepţie are importanta consecinţă că nici acestea nu pot fi considerate drept copia a ceva ce s-ar găsi în afara noastră, ci drept un ceva ce e prezent numai în noi. O putere ale cărei porunci trebuie să le considerăm drept legile noastre morale este, prin aceasta, de asemenea respinsă. Nu cunoaştem un „imperativ categoric“, asemănător unui glas de dincolo, care ne-ar prescrie ce trebuie să facem sau să omitem. Idealurile noastre morale sunt produsele noastre proprii libere. Nu trebuie să îndeplinim decât ceea ce ne prescriem noi înşine drept normă a acţiunii noastre. Concepţia despre adevăr ca faptă liberă întemeiază astfel şi o doctrină morală, a cărei bază este personalitatea desăvârşit liberă.

Aceste principii sunt valabile, bineînţeles, numai pentru acea parte a acţiunii noastre, ale cărei legi le pătrundem conceptual printr-o cunoaştere desăvârşită. Atât timp cât aceste legi sunt pur naturale sau conceptual încă nelimpezite, cineva care spiritual este superior nouă, poate foarte bine să cunoască în ce măsură aceste legi ale acţiunii noastre sunt întemeiate înlăuntrul individualităţii noastre, dar pe care noi înşine le simţim ca acţionând din afară asupra noastră, constrângându-ne. Ori de câte ori ne reuşeşte să pătrundem un asemenea motiv cunoscându-l limpede, realizăm o cucerire în domeniul libertăţii.

Modul cum se raportează concepţiile noastre la fenomenul filosofic cel mai însemnat al prezentului, la concepţia despre lume a lui Eduard von Hartmann, cititorul îl va afla detaliat din lucrarea noastră, în măsura în care se ia în considerare problema cunoaşterii.

Prin prezenta am creat un prolog la o „Filosofie a libertăţii“. Aceasta va urma în curând într-o formă detaliată.

Ridicarea valorii existenţei personalităţii omeneşti este doar scopul final al oricărei ştiinţe. Acela care nu o practică în acest sens, acţionează numai pentru că a văzut ceva asemănător la maestrul său; el „cercetează“ pentru că întâmplător a învăţat tocmai acest lucru. Dar nu poate fi numit un „liber cugetător“.

Ceea ce conferă ştiinţelor, în primul rând, adevărata valoare, este prezentarea filosofică a rezultatelor lor, cu privire la importanţa pe care o au ele pentru om. Am voit să vin cu o contribuţie la această prezentare. Dar poate că ştiinţa actuală nu îşi caută deloc justificarea filosofică! în acest caz sunt sigure două lucruri: în primul rând, că am dat naştere la o lucrare care nu este necesară; în al doilea rând, că savanţii moderni pescuiesc în apă tulbure şi nu ştiu ce vor.

La sfârşitul acestei prefeţe nu mă pot abţine de a face o observaţie personală. Am prezentat până acum concepţiile mele filosofice întotdeauna în legătură cu concepţia despre lume a lui Goethe, concepţie în care am fost pentru prima oară introdus de către mult prea veneratul meu profesor Karl Julius Schroer [ 1 ], pe care îl apreciez atât de mult în cercetarea goetheeană, deoarece privirea sa se îndreaptă întotdeauna deasupra elementului particular, spre idei.

Prin această lucrare sper însă că am arătat că edificiul gândurilor mele este o totalitate întemeiată în sine însăşi, care nu trebuie dedusă din concepţia goetheeană. Gândurile mele, aşa cum se prezintă aici şi care vor urma în continuare ca „Filosofie a libertăţii“, s-au născut în decursul multor ani. Iar dacă mai spun că modul plin de afecţiune cu care m-a întâmpinat casa Specht din Viena [ 2 ], în timp ce am îngrijit educaţia copiilor acesteia, oferindu-mi un „mediu“ unic ‒ demn de dorit ‒ pentru dezvoltarea ideilor mele, acest lucru provine numai dintr-un sentiment profund de recunoştinţă; mai trebuie să spun în continuare, că dispoziţia pentru ultima completare a unor gânduri ale cărţii mele, „Filosofia libertăţii“, schiţată în prealabil în germene la paginile 131 până la 132, o datorez convorbirilor stimulante cu mult apreciata mea prietenă, Roza Mayreder din Viena [ 3 ], ale cărei lucrări literare ‒ ce izvorăsc dintr-o natură artistică delicată şi distinsă ‒ vor fi probabil date curând publicităţii.

Scrisă la Viena, începutul lui decembrie 1891.

Dr. Rudolf  Steiner