Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


I
PRELIMINARII


Teoria cunoaşterii vrea să fie o cercetare ştiinţifică a ceea ce presupun toate celelalte ştiinţe în mod neverificat: a cunoaşterii însăşi. Prin aceasta i se atribuie deja anticipat caracterul de ştiinţă filosofică fundamentală. Căci abia prin ea putem să ne dăm seama de valoarea şi importanţa concepţiilor dobândite prin celelalte ştiinţe. Din acest punct de vedere, ea constituie baza oricărei strădanii ştiinţifice. Este limpede însă că ea poate să corespundă misiunii ei numai atunci când ‒ în măsura posibilităţilor capacităţii omeneşti de cunoaştere ‒ ea însăşi este fără premisă. Lucrul acesta este acceptat în mod general. Totuşi, la o examinare mai aprofundată a sistemelor epistemologice mai cunoscute, aflăm că deja în punctele de pornire ale cercetării se fac o serie întreagă de prezumţii, care apoi prejudiciază în mod esenţial efectul convingător al expunerilor ulterioare. Şi anume, vom observa că de obicei se fac anumite presupuneri ascunse, deja la punerea problemelor fundamentale ale teoriei cunoaşterii. Dar dacă problematica unei ştiinţe este eronată, atunci din capul locului trebuie să ne îndoim pe drept cuvânt de o rezolvare justă. Istoria ştiinţelor ne învaţă doar că numeroase erori, din cauza cărora suferă epoci întregi, se datorează exclusiv faptului că anumite probleme au fost puse în mod fals. Nu trebuie să mergem până la Fizica lui Aristotel sau până la Ars Magna Lulliana [ 4 ], pentru a confirma această propoziţie, ci putem să găsim exemple destule în epoca mai nouă. Numeroasele probleme despre semnificaţia organelor rudimentare la anumite organisme, abia atunci au putut fi puse în mod just, când au fost create condiţiile pentru ele prin descoperirea legii fundamentale biogenetice. Atât timp cât biologia stătea sub influenţa concepţiilor teleologice a fost imposibilă punerea întrebărilor în aşa fel încât să se ajungă la un răspuns satisfăcător. Cât de aventuroase erau, spre exemplu, reprezentările despre misiunea aşa-numitei epifize din creierul omenesc, atât timp cât se punea întrebarea în general despre o asemenea misiune! Abia atunci când s-a căutat clarificarea problemei pe căile anatomiei comparate şi s-a pus întrebarea dacă acest organ nu este numai un rest păstrat la om din forme inferioare de evoluţie, s-a ajuns la un rezultat. Sau, pentru a aduce încă un exemplu, câte modificări au suferit anumite problematici în fizică prin descoperirea echivalentului mecanic al căldurii şi a legii conservării energiei! Pe scurt, succesul cercetărilor ştiinţifice depinde în mod esenţial de faptul dacă suntem în stare să punem problemele în mod just. Chiar dacă teoria cunoaşterii ‒ drept condiţie a tuturor celorlalte ştiinţe ‒ ocupă un loc cu totul deosebit, putem totuşi prevedea că numai atunci va fi posibil un progres rodnic în cercetare, când problemele fundamentale vor fi puse sub formă justă.

Consideraţiile următoare caută în primul rând o astfel de formulare a problemei cunoaşterii, care să justifice în mod sever caracterul teoriei cunoaşterii, drept o ştiinţă complet fără premise. Ele mai vor apoi să arunce o lumină şi asupra raportului teoriei (doctrinei) ştiinţei a lui J. G. Fichte, cu o asemenea ştiinţă fundamentală a filosofiei. Motivul pentru care aducem într-o legătură mai apropiată această misiune tocmai cu încercarea lui Fichte de a crea ştiinţelor o temelie neapărat sigură, va rezulta de la sine în cursul cercetării.