Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3

II
PROBLEMA FUNDAMENTALĂ  A TEORIEI CUNOAŞTERII LA KANT

Kant este denumit în mod obişnuit drept întemeietor al teoriei cunoaşterii, în sensul modem al cuvântului, împotriva acestei păreri s-ar putea obiecta că istoria filosofiei ne demonstrează numeroase cercetări înainte de Kant, care trebuie totuşi considerate mai mult decât nişte simpli germeni ai unei asemenea ştiinţe. Astfel, chiar şi Volkelt, în lucrarea sa fundamentală despre teoria cunoaşterii ¹ observă că tratarea critică a acestei ştiinţe a început odată cu Locke. Găsim însă interpretări chiar şi la filosofi mai vechi, ba chiar în filosofia greacă, pe care unii caută să le utilizeze în teoria cunoaşteri din prezent între timp, toate problemele care trebuie luate aici în considerare au fost scoase la suprafaţă din adâncuri de Kant, şi în legătură cu el, numeroşi gânditori le-au prelucrat atât de multilateral, încât încercările de rezolvare apărute mai înainte le putem găsi din nou, fie la Kant însuşi, fie la epigonii săi. Dacă este vorba deci despre un studiu pur obiectiv şi nu istoric al teoriei cunoaşterii, dacă luăm în considerare numai timpul de când a apărut Kant cu Critica raţiunii pure, abia dacă vom putea găsi un fenomen mai important. Ceea ce a avut loc înainte în acest domeniu se repetă din nou în această epocă.

Problema fundamentală a teoriei cunoaşterii la Kant este următoarea: cum sunt posibile judecăţi sintetice a priori? Să analizăm deci această problemă privitor la aspectul ei de a fi fără premisă! Kant ridică această problemă deoarece este de părere că numai atunci putem dobândi o ştiinţă absolut sigură, când suntem în stare să demonstrăm justificarea judecăţilor sintetice a priori. El spune: „în soluţionarea problemei de mai sus este cuprinsă posibilitatea utilizării raţiunii pure la fundamentarea şi dezvoltarea tuturor ştiinţelor care conţin o cunoaştere teoretică a priori despre obiecte.“ ² şi „De dezlegarea acestei teme depinde în întregime dăinuirea sau prăbuşirea metafizicii şi deci existenţa ei.“ ³

Oare această problemă, aşa cum o pune Kant, este ea fără premisă? Nicidecum, căci ea face să depindă posibilitatea existenţei unui sistem absolut sigur de cunoştinţe de faptul ca acesta să fie clădit numai din judecăţi sintetice şi din acelea care se dobândesc independent de orice experienţă. Kant numeşte judecăţi sintetice acele judecăţi la care noţiunea predicatului adaugă noţiunii subiectului ceva ce se află cu totul în afara acestuia, „deşi stă în legătură cu acesta“ ⁴ ; în schimb, la judecăţile analitice, predicatul exprimă numai ceva ce (în mod ascuns) e conţinut deja în subiect. Desigur că nu poate fi aici locul să tratăm ingeniozitatea obiecţiilor lui Johannes Rehmke ⁵ , făcute împotriva acestei clasificări. Pentru scopul nostru e suficient să recunoaştem că nu putem dobândi o cunoaştere adevărată decât prin astfel de judecăţi, care adaugă unei noţiuni o a doua, al cărei conţinut, cel puţin pentru noi, încă nu a fost cuprins în prima. Dacă vrem să numim, odată cu Kant, această clasă de judecăţi: judecăţi sintetice, putem totuşi să acceptăm foarte bine că numai atunci putem să dobândim cunoştinţe sub formă de judecăţi, dacă legătura predicatului cu subiectul este o asemenea legătură sintetică. Altfel stau însă lucrurile cu partea a doua a problemei, care pretinde că aceste judecăţi trebuie dobândite a priori, deci independent de orice experienţă. Este absolut posibil ⁶ ca asemenea judecăţi nici să nu existe, de fapt. Pentru începutul teoriei cunoaşterii trebuie să conteze, ca un lucru în întregime nesigur, faptul dacă putem ajunge la judecăţi altfel decât prin experienţă, ori numai prin aceasta. Ba chiar, în faţa unei reflecţii nepărtinitoare, o asemenea independenţă pare de la început imposibilă. Căci oricare ar fi obiectul cunoaşterii noastre, el trebuie totuşi să ne întâmpine odată drept trăire directă, individuală, respectiv să devină experienţă. Nici judecăţile matematice nu le dobândim pe vreo altă cale, decât prin aceea că, în anumite cazuri, le trăim în mod individual. Chiar dacă, la fel ca Otto Liebmann ⁷ spre exemplu, le lăsăm pe acestea să fie bazate pe o anumită organizare a conştienţei noastre, lucrurile nu se prezintă altfel. Putem spune atunci cu adevărat: cutare sau cutare propoziţie ar fi în mod necesar valabilă, căci dacă i-am anula adevărul, atunci conştienţa ar fi anulată odată cu el: dar totuşi, conţinutul ei de cunoaştere nu l-am putea dobândi decât dacă el este, o dată, o trăire pentru noi, cu totul în acelaşi fel ca un proces în natura exterioară. Conţinutul unei asemenea propoziţii poate să conţină elemente care îi garantează valabilitatea absolută, sau aceasta poate să fie asigurată din alte motive: eu nu pot să intru în posesia acestei valabilităţi decât dacă ea mă întâmpină o dată ca experienţă. Acesta este un lucru la care trebuie să chibzuim.

A doua obiecţie constă în faptul că la începutul cercetărilor de teorie a cunoaşterii nu ne este nicidecum îngăduit să afirmăm că din experienţă nu ar putea izvorî deloc cunoştinţe care să fie absolut valabile. Fără îndoială ne putem foarte bine imagina că însăşi experienţa ne-ar prezenta o indicaţie prin care siguranţa cunoştinţelor dobândite de ea ar fi garantată.

Astfel, în modul cum pune Kant problema se află două prezumţii: prima, că în afară de experienţă trebuie să mai avem încă o cale pentru a ajunge la cunoştinţe, şi, a doua, că orice cunoştinţă bazată pe experienţă nu ar putea să aibă decât o valabilitate condiţionată. Că aceste propoziţii au nevoie de o verificare, că ele pot fi puse la îndoială, despre acest lucru Kant nu este deloc conştient. El le preia pur şi simplu drept prejudecăţi din filosofia dogmatică şi le pune la baza cercetărilor sale critice. Filosofia dogmatică le presupune valabile şi le aplică pur şi simplu, pentru a ajunge la cunoaşterea corespunzătoare lor; Kant le presupune valabile şi se întreabă doar: în ce condiţii pot fi acestea valabile? Dar dacă ele, în general, nu sunt valabile? Atunci, edificiului teoretic kantian îi lipseşte orice fundament.

Tot ce expune Kant în cele cinci paragrafe, care preced formularea problemei sale fundamentale, este încercarea de a dovedi că judecăţile matematice sunt sintetice ⁸. Dar tocmai cele două prezumţii indicate de noi rămân în continuare drept prejudecăţi ştiinţifice, în Introducere II la «Critica raţiunii pure», el scrie: „Experienţa ne învaţă într-adevăr, că ceva e făcut aşa ori aşa, dar nu că el ar putea fi altfel“ şi: „Experienţa nu dă niciodată judecăţilor ei o generalitate adevărată sau strictă, ci numai o generalitate presupusă şi comparativă (prin inducţie)“, în «Prolegomena», paragraful I găsim următoarele: „Mai întâi, în ceea ce priveşte izvoarele unei cunoaşteri metafizice, deja în noţiunile ei se află faptul că ele nu pot fi empirice. Principiile ei (cărora nu le aparţin numai axiomele, ci şi noţiunile ei fundamentale) nu trebuie luate deci niciodată din experienţă, căci ea nu trebuie să fie o cunoaştere fizică, ci metafizică, deci o cunoaştere ce se află dincolo de experienţă“, în sfârşit, în «Critica raţiunii pure», Kant spune (pag. 58): „în primul rând trebuie să observăm că axiomele matematice propriu-zise sunt întotdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, pentru că ele aduc cu sine o necesitate, care nu poate fi preluată din experienţă. Dacă însă nu se recunoaşte acest lucru, foarte bine, îmi rezum axioma la matematica pură, al cărei concept aduce deja cu sine faptul că ea nu conţine o cunoaştere empirică, ci numai o cunoaştere pur apriorică“. Putem deschide „Critica raţiunii pure“ oriunde vrem şi vom găsi că toate cercetările din ea au fost făcute sub prezumţia acestor axiome dogmatice. Cohen ⁹ şi Stadler ¹⁰ încearcă să dovedească faptul că Immanuel Kant ar fi demonstrat natura apriorică a axiomelor matematice şi a ştiinţelor pure ale naturii. Dar tot ce se încearcă în „Critică“ poate fi cuprins în următoarele: deoarece matematica şi ştiinţele pure ale naturii sunt ştiinţe apriorice, forma oricărei experienţe trebuie să se bazeze în subiect. Mai rămâne deci doar materialul senzaţiilor care este dat în mod empiric. Acesta va fi ordonat prin formele ce există în afectivitate, în sisteme ale experienţei. Adevărurile formale ale teoriilor apriorice au sens şi semnificaţie numai ca principii ordonatoare pentru materialul senzaţiilor, ele dau posibilitatea experienţei, dar nu o depăşesc pe aceasta. Aceste adevăruri formale sunt judecăţile sintetice apriori care, deci, fiind condiţii ale tuturor experienţelor posibile, trebuie să se extindă tot atât de mult ca acestea înseşi. Prin urmare, „Critica raţiunii pure“ nu dovedeşte deloc apriorismul matematicii şi al ştiinţelor pure ale naturii, ci determină doar domeniul lor de valabilitate, cu premisa ca adevărurile lor să fie dobândite independent de experienţă. Mai mult, Kant consideră atât de puţin necesară o dovadă a acestui apriorism, încât el pur şi simplu exclude acea parte a matematicii unde acesta, (vezi mai sus pe pagină) chiar şi conform părerii lui, ar putea fi pusă la îndoială, şi se limitează numai asupra acelei părţi despre care el crede că poate să o deducă din conceptul pur. Şi Johannes Volkelt găseşte că Immanuel Kant porneşte de la prezumţia evidentă, că există în mod real o cunoaştere generală şi necesară. El mai spune despre aceasta în continuare: „Această prezumţie, pe care Kant în mod evident n-a verificat-o niciodată, este în contradicţie cu epistemologia critică în aşa măsură încât trebuie să ne punem serios întrebarea dacă ne este îngăduit să considerăm «Critica raţiunii pure» drept o epistemologie critică“. Ce-i drept, Volkelt constată că la această întrebare, din motive bine întemeiate, se poate răspunde afirmativ, dar totuşi, „ţinuta critică a epistemologiei kantiene, prin acea prezumţie dogmatică, este deranjată în mod pregnant“.¹¹

Pe scurt, şi Volkelt constată că „Critica raţiunii pure“ nu este deloc o teorie a cunoaşterii fără premise.

Concepţia noastră referitoare la împrejurarea că Immanuel Kant pune la începutul dezbaterilor sale valabilitatea apriorică a matematicii pure şi a teoriei pure asupra naturii drept premisă, coincide în esenţă şi cu aceea a lui O. Liebmann, cu a lui Holder, cu a lui Windelband, cu a lui Uberweg, cu a lui Hartmann ¹² şi cu a lui Kuno Fischer ¹³.

Că noi avem într-adevăr cunoştinţe, care sunt independente de orice experienţă, şi că ultimele nu ne oferă decât înţelegeri de generalitate comparativă, le-am putea admite numai ca propoziţii consecutive ale altor judecăţi. Aceste afirmaţii ar trebui neapărat să fie precedate de o cercetare asupra esenţei experienţei şi de una asupra esenţei cunoaşterii noastre. Din prima cercetare, ar putea să rezulte prima propoziţie, din ultima, a doua propoziţie de mai sus.

Obiecţiilor noastre referitoare la critica raţiunii li s-ar putea replica următoarele: s-ar putea spune că totuşi oricare teorie a cunoaşterii ar trebui mai întâi să-l ducă pe cititor acolo unde poate fi găsit punctul de pornire fără premize. Căci ceea ce posedăm noi într-un moment oarecare al vieţii noastre, drept cunoştinţe, s-a îndepărtat mult de acest punct de pornire, şi trebuie să fim recălăuziţi la el în mod artificial. De fapt, un asemenea acord pur didactic asupra începutului ştiinţei sale, reprezintă o necesitate pentru orice teoretician al cunoaşterii. Acest acord trebuie în orice caz, să se limiteze la a arăta în ce măsură începutul cunoaşterii, despre care e vorba, este cu adevărat ca atare; el, ar trebui să decurgă în propoziţii pur analitice, de la sine înţelese şi să nu facă nici un fel de afirmaţii cu adevărat semnificative (pline de conţinut), care să influenţeze conţinutul dezbaterilor următoare, aşa cum e cazul lui Kant. Teoreticianul cunoaşterii mai are datoria de a arăta că începutul acceptat de el este într-adevăr fără premisă. Dar toate acestea nu au nimic de-a face cu esenţa însăşi a acestui început, ele stau cu totul în afara acestuia, nu spun nimic despre el. Şi la începutul predării matematicii trebuie să mă ostenesc să-l conving pe elev despre caracterul axiomatic al anumitor adevăruri. Dar nimeni nu va dori să afirme că, în acest fel, conţinutul axiomelor a devenit dependent de consideraţiile făcute înainte ¹⁴. Exact în acelaşi mod teoreticianul cunoaşterii ar trebui să arate în observaţiile sale introductive calea pe care se poate ajunge la un început fără premise; însă conţinutul propriu-zis al acestui început trebuie să fie independent de aceste consideraţii. De o asemenea introducere în teoria cunoaşterii însă este, în orice caz, foarte departe acela care, ca şi Kant, îşi prezintă de la început afirmaţiile ca având un caracter cu totul precis, dogmatic.