Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


IV
PUNCTELE DE PORNIRE ALE TEORIEI CUNOAŞTERII


Conform tuturor celor arătate, la începutul cercetărilor de teorie a cunoaşterii trebuie respins ceea ce aparţine deja domeniului însuşi al cunoaşterii. Cunoaşterea este ceva adus în realizare de către om, ceva ce a luat naştere prin activitatea sa. Dacă teoria cunoaşterii trebuie să se extindă ‒ explicând cu adevărat ‒ asupra întregului domeniu al cunoaşterii, atunci ea trebuie să ia drept punct de plecare ceva ce este cu totul neatins de activitatea de cunoaştere, ceva de la care aceasta îşi primeşte mai degrabă, ea însăşi întâi, impulsul. Acel ceva cu ce trebuie început stă în afara cunoaşterii, el însuşi nu poate fi o cunoaştere. Dar noi trebuie să-l căutăm nemijlocit înaintea cunoaşterii, aşa încât următorul pas pe care omul îl întreprinde pornind de la el, este o activitate de cunoaştere. Modul cum acest prim absolut trebuie determinat, trebuie să fie de aşa natură încât în el să nu se infiltreze nimic ce ar proveni deja dintr-o cunoaştere.

Un asemenea început însă nu poate fi făcut decât cu imaginea lumii dată în mod nemijlocit, respectiv, cu acea imagine a lumii care se află în faţa omului, înainte ca el să o fi supus în vreun fel oarecare procesului de cunoaştere, înainte ca el să fi făcut despre ea chiar cea mai mică afirmaţie, înainte ca el să fi întreprins asupra ei chiar şi cea mai mică determinare gânditoare. Ceea ce ne întâmpină, şi ceea ce întâmpinăm, această imagine a lumii incoerentă şi totuşi încă nediferenţiată în particularităţi individuale 10, în care nimic nu pare diferit unul de altul, nimic nu se referă unul la altul, nimic nu pare determinat printr-un altul: aceasta este ceea ce ne este dat direct. Pe această treaptă a existenţei ‒ dacă ne este îngăduit să ne folosim de această expresie ‒ nici un obiect, nici o întâmplare nu este mai important decât altul, respectiv mai importantă decât alta. Cel mai rudimentar organ al animalului, care pentru o treaptă ulterioară de existenţă, deja luminată prin cunoaştere, poate că nu are nici o importanţă pentru evoluţie şi viaţă, stă în faţa atenţiei noastre cu aceeaşi pretenţie, ca şi partea cea mai nobilă, mai necesară a organismului, înaintea oricărei activităţi de cunoaştere, în imaginea lumii nu se prezintă nimic drept substanţă, nimic drept accidental, nimic drept cauză sau efect; contrastele dintre materie şi spirit, dintre trup şi suflet, încă nu sunt create. Dar, de imaginea lumii stabilită pe această treaptă trebuie să menţinem la distanţă chiar şi orice alt predicat. Ea nu poate fi concepută nici ca realitate şi nici ca aparenţă, nici ca subiectivă şi nici ca obiectivă, nici ca întâmplătoare şi nici ca necesară; pe această treaptă nu se poate hotărî deloc dacă ea este „lucru în sine“ sau simplă reprezentare. Căci am văzut deja că nu ne este îngăduit să punem în fruntea teoriei cunoaşterii cunoştinţele fizicii şi ale fiziologiei care duc la subordonarea imaginii lumii date sub una din categoriile de mai sus.

  1. Diferenţierea particularităţilor individuale din imaginea dată a lumii cu totul nediferenţiată este deja un act de activitate gânditoare.

Dacă ar fi creată dintr-odată, din nimic, o fiinţă cu o inteligenţă omenească deplin dezvoltată, şi ea ar întâmpina lumea, atunci prima impresie pe care lumea ar face-o asupra simţurilor şi gândirii sale, ar fi ceea ce numim imagine a lumii dată în mod nemijlocit. Intr-adevăr, această lume nu se află sub această formă în faţa omului, în nici o clipă a vieţii sale; în evoluţia omului nu există nicăieri o graniţă între dăruirea pură, pasivă către lumea dată nemijlocit şi între cunoaşterea gânditoare a acesteia. Această împrejurare ar putea trezi o bănuială faţă de poziţia noastră cu privire la începutul teoriei cunoaşterii. Astfel, spre exemplu, Ed. v. Hartmann spune: „Nu întrebăm care ar fi conţinutul conştienţei copilului care se trezeşte la conştienţă sau a animalului care stă pe treapta cea mai de jos a fiinţelor vii, căci despre acestea omul ce filozofează nu are nici o experienţă, iar concluziile prin care el caută să reconstruiască conţinutul de conştienţă al acestor trepte primitive biogenetice sau ontogenetice, trebuie totuşi să se bazeze pe experienţa sa personală. Deci trebuie mai întâi să stabilim care ar fi conţinutul prezent al conştienţei omului care filozofează, atunci când se află la începutul reflecţiei filosofice“ 11. Faţă de acestea trebuie să obiectăm că imaginea lumii, pe care o avem la începutul reflecţiei filosofice, poartă deja predicate care sunt mijlocite numai prin cunoaştere. Pe acestea nu ne este îngăduit să le acceptăm necritic, ci ele trebuie scoase la iveală cu grijă din imaginea lumii, pentru ca ea să apară cu totul purificată de orice adaos introdus prin cunoaştere. Contururile a ceea ce este dat şi ceea ce este cunoscut nu vor coincide niciodată, în nici o clipă a evoluţiei omeneşti, iar graniţa trebuie trasată în mod artificial. Acest lucru însă poate fi făcut pe orice treaptă a evoluţiei, cu condiţia numai ca sciziunea între ceea ce ne întâmpină înainte de cunoaşterea fără determinare gânditoare, şi ceea ce facem din imaginea lumii după această determinare, să fie făcută în mod just.

  1. Problema fundamentală a teoriei cunoaşterii, pag. 1.

Acum însă ni se poate reproşa că noi, pentru a separa pretinsa imagine nemijlocită a lumii de prelucrarea conceptuală adăugată de către om, am îngrămădit deja o serie întreagă de determinări ale gândirii. Faţă de aceasta însă trebuie să spunem următoarele: ceea ce am adus drept gânduri, nu vrea nicidecum să caracterizeze respectiva imagine despre lume, nu vrea să indice nici o însuşire a ei, în general nu vrea să exprime nimic despre ea, ci vrea să orienteze în aşa fel considerarea noastră, încât ea să fie dusă până la acea limită unde cunoaşterea îşi vede plasat începutul ei. De aceea nu poate fi nicăieri vorba despre adevăr sau eroare, despre justeţea sau nejusteţea acelor considerări care premerg, conform concepţiei noastre, clipei în care stăm la începutul teoriei cunoaşterii. Acestea au doar misiunea de a ne călăuzi, conform scopului, la acest început. Nici unul dintre cei care sunt pe cale de a se ocupa cu problemele teoriei cunoaşterii, nu se află, în acelaşi timp, şi în punctul denumit ‒ pe drept cuvânt ‒ începutul cunoaşterii, ci el are deja, până la o anumită treaptă, cunoştinţe dezvoltate. A elimina din acestea tot ceea ce s-a dobândit prin munca de cunoaştere, şi a stabili începutul care se află înaintea lor, nu se poate face decât prin reflecţii conceptuale. Dar, pe această treaptă, conceptelor nu li se atribuie nici o valoare de cunoaştere, ele nu au decât misiunea pur negativă de a îndepărta totul din perspectiva care aparţine cunoaşterii, şi de a ne călăuzi acolo unde aceasta abia se instalează. Aceste reflecţii sunt indicatoarele spre acel început unde apare actul cunoaşterii, dar încă nu-i aparţin lui. Deci, în tot ce teoreticianul cunoaşterii are de spus înainte de stabilirea începutului, există doar utilitate sau neutilitate, şi nu adevăr sau eroare. Dar chiar şi în acest punct de începere însuşi este exclusă orice eroare, căci aceasta nu poate apare decât abia prin cunoaştere, deci nu poate exista înainte de aceasta.

Nici o altă teorie nu are voie să se folosească de ultima propoziţie decât teoria cunoaşterii, care decurge din reflecţiile noastre. Acolo unde punctul de pornire se face de la un obiect (sau subiect) printr-o determinare în gânduri, acolo desigur că eroarea este posibilă chiar şi de la început, şi anume chiar în această determinare. Căci justificarea acesteia depinde de legile care stau la baza actului de cunoaştere. Acestea însă pot să rezulte abia în cursul cercetărilor de teorie a cunoaşterii. Numai atunci când spunem: eu separ din imaginea mea despre lume toate determinările conceptuale dobândite prin cunoaştere şi menţin tot ce apare fără contribuţia mea în orizontul observaţiei mele, numai atunci este exclusă orice eroare. Acolo unde mă abţin de la orice afirmaţie, acolo nu poate avea loc nici eroarea.

În măsura în care eroarea este luată în considerare din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii, ea nu poate avea loc decât înlăuntrul actului de cunoaştere. Iluzia simţurilor nu este o eroare. Când Luna ni se pare mai mare la răsărit decât la zenit, nu avem de-a face cu o eroare, ci cu un fapt bine bazat pe una din legile naturii. O greşeală în cunoaştere ar apare abia atunci când, în combinarea percepţiilor date, acel „mai mare“ sau „mai mic“ le-am interpreta în gândire într-un mod nejust. Această interpretare însă se află înlăuntrul actului de cunoaştere.

Dacă vrem să înţelegem într-adevăr cunoaşterea în întreaga ei esenţă, atunci fără îndoială trebuie să o concepem mai întâi acolo unde este pusă la începutul ei, unde ea începe. Este limpede şi faptul că ceea ce se află înainte de acest început nu trebuie inclus în explicarea cunoaşterii, ci trebuie tocmai presupus. A pătrunde în esenţa a ceea ce este presupus de noi aici este misiunea cunoaşterii ştiinţifice în diferitele ei ramuri. Aici însă nu vrem să dobândim cunoştinţe deosebite despre cutare sau cutare lucru, ci vrem să cercetăm însăşi cunoaşterea. Abia atunci când am înţeles actul de cunoaştere putem să dobândim o judecată despre semnificaţia pe care o au afirmaţiile despre conţinutul lumii şi care se fac despre acest conţinut în cunoaştere.

De aceea ne abţinem de la orice determinare a lucrului dat nemijlocit, atât timp cât nu ştim care este raportul unei asemenea determinări faţă de lucrul determinat. Chiar şi cu noţiunea „lucrului dat nemijlocit“ nu exprimăm nimic despre ceea ce se află înainte de cunoaştere. Ea nu are decât scopul de a-l indica pe acesta, de a ne îndrepta privirea spre acest lucru dat. Aici, la începutul teoriei cunoaşterii, forma conceptuală nu este decât primul raport în care se plasează cunoaşterea faţă de conţinutul lumii. Prin această indicaţie am luat măsuri chiar şi pentru cazul în care conţinutul general al lumii este numai o urzire a propriului nostru „Eu“, deci pentru cazul în care ar fi valabil subiectivismul exclusiv; căci în acest caz nu poate fi vorba despre o existenţă dată a acestei realităţi. Ea nu ar putea fi decât rezultatul unei reflecţii de cunoaştere, respectiv de a o stabili mai întâi ‒ prin teoria cunoaşterii ‒ drept justă, nu însă pentru a-i servi acesteia drept premiză.

În acest conţinut al lumii dat nemijlocit este cuprins deci tot ce, în general, poate să apară înlăuntrul orizontului nostru de trăiri, în sensul cel mai larg, şi anume: senzaţii, percepţii, contemplări, sentimente, acte de voinţă, imagini de vis şi de fantezie, reprezentări, noţiuni şi idei.

Chiar şi iluziile şi halucinaţiile stau cu totul justificate pe această treaptă, împreună cu celelalte părţi ale conţinutului lumii. Despre raportul acestora faţă de celelalte percepţii, ne poate învăţa numai cercetarea bazată pe cunoaştere.

Dacă teoria cunoaşterii porneşte de la acceptarea că toate cele prezentate acum ar fi conţinutul conştienţei noastre, atunci apare bineînţeles imediat întrebarea: cum ieşim în afara conştienţei în vederea cunoaşterii existenţei, unde este trambulina care ne duce din subiectiv în transsubiectiv? Pentru noi lucrurile stau cu totul altfel. Pentru noi atât conştienţa, cât şi reprezentarea „Eului“, sunt deocamdată numai părţi ale lumii date nemijlocit, abia raportul primelor faţă de ultimele, este un rezultat al cunoaşterii. Nu vrem să determinăm cunoaşterea pornind de la conştienţă, ci invers: pornind de la cunoaştere să determinăm conştienţa şi raportul dintre subiectivitate şi obiectivitate. Deoarece lumea dată o lăsăm deocamdată fără predicat, trebuie să ne întrebăm: cum ajungem în general la o determinare a acesteia, cum este posibil să începem undeva cu cunoaşterea? Cum putem să determinăm o parte a imaginii lumii, spre exemplu, drept percepţie, o altă parte drept noţiune, una drept existenţă, alta drept iluzie, pe aceea drept cauză, pe aceasta drept efect, cum putem să ne distingem pe noi înşine de ceea ce este obiectiv şi să ne considerăm drept „Eu“ faţă de „Non-Eu“?

Trebuie să găsim puntea de la imaginea dată a lumii, spre aceea pe care o dezvoltăm prin activitatea noastră de cunoaştere. Aici însă ne întâmpină următoarea dificultate. Atât timp cât contemplăm doar în mod pasiv lumea dată, nu putem găsi nicăieri un punct de pornire de care ne-am putea lega, pentru ca, începând de acolo, să urzim în continuare cunoaşterea. Ar trebui să găsim undeva în lumea dată locul unde să putem interveni, unde se află ceva omogen cunoaşterii. Dacă într-adevăr totul ar fi numai dat, atunci totul s-ar limita doar la o simplă privire în lumea exterioară şi o privire, cu totul de aceeaşi valoare, în lumea individualităţii noastre. Noi am putea atunci să descriem lucrurile ca fiind cel mult în afara noastră, dar nu le-am putea niciodată înţelege. Atunci noţiunile noastre nu ar avea decât un raport pur exterior faţă de elementele la care se referă şi nici unul interior. Pentru adevărata cunoaştere totul depinde de faptul ca noi să găsim undeva în lumea dată un domeniu unde activitatea noastră de cunoaştere nu îşi presupune doar o lume dată, ci stă în lumea dată, înlăuntrul ei, în mijlocul ei, în mod activ. Cu alte cuvinte: chiar la o menţinere severă în lumea numai dată, trebuie să iasă în evidenţă că nu e totul ca atare (numai dat, n.t.). Pretenţia noastră a trebuit să fie de aşa natură încât, prin respectarea ei severă, ea să se anuleze parţial pe sine. Am ridicat această pretenţie ca să nu stabilim în mod arbitrar un oarecare început al teoriei cunoaşterii, ci să-l căutăm pe acesta cu adevărat. Dat, în sensul nostru, poate fi totul, chiar şi ceea ce, conform naturii sale celei mai intrinseci, nu este dat. Acesta ne întâmpină chiar atunci, pur formal, drept dat, dar la o cercetare mai exactă, reiese ca de la sine ceea ce este cu adevărat.

Toate dificultăţile în înţelegerea cunoaşterii provin din faptul că noi nu producem conţinutul lumii din noi înşine. Dacă am face aceasta, atunci nu ar exista absolut nici o cunoaştere. Numai atunci poate să apară o întrebare, printr-un lucru, pentru mine, când el îmi este „dat“. Lucrului pe care îl produc, îi dau eu determinările sale; deci nu trebuie să mai întreb despre justificarea lor.

Acesta este al doilea punct al epistemologiei noastre. El constă în postulatul: în domeniul lumii date trebuie să se afle ceva, unde activitatea noastră nu pluteşte în gol, unde însuşi conţinutul lumii pătrunde în această activitate.

Dar dacă am determinat începutul teoriei cunoaşterii în aşa fel că l-am pus în întregime înaintea activităţii de cunoaştere, pentru ca înăuntrul acestei cunoaşteri însăşi să nu aducem vreo tulburare prin nici o prejudecată, tot aşa primul pas pe care îl facem acum în expunerea noastră, îl determinăm aşa încât să nu poată fi vorba de eroare sau inexactitate. Căci nu pronunţăm nici o judecată despre ceva anume, ci arătăm doar pretenţia care trebuie îndeplinită, dacă vrem, într-adevăr, să se producă cunoaşterea. Totul depinde de faptul că suntem conştienţi cu o perfectă prevedere critică despre următoarele: noi stabilim drept postulat însăşi caracteristica pe care trebuie să o aibă acea parte a conţinutului lumii, la care putem să începem cu activitatea noastră de cunoaştere.

Este absolut posibil şi altceva. Conţinutul lumii, ca şi conţinut dat, este cu totul lipsit de determinare. Nici o parte nu poate, prin sine însăşi, să dea impulsul ca, pornind din ea, să facă începutul spre o ordine în acest haos. Aici deci, activitatea de cunoaştere trebuie să ia o decizie suverană şi să spună: această parte trebuie să fie făcută aşa şi aşa. O asemenea decizie suverană nu tatonează nici lumea dată ‒ în nici un fel ‒ în calitatea sa. Ea nu aduce în ştiinţă nici o afirmaţie arbitrară. Ea tocmai că nu afirmă nimic, ci spune doar: dacă vrem ca explicarea cunoaşterii să fie posibilă, atunci trebuie să căutăm un domeniu aşa cum a fost indicat mai sus. Dacă avem un asemenea domeniu, atunci există o explicare a cunoaşterii, altfel nu. în timp ce am făcut începutul teoriei cunoaşterii cu „lumea dată“ în general, acum ne limităm la pretenţia de a ne concentra asupra unui anumit punct al acesteia.

Vrem să clarificăm acum mai îndeaproape pretenţia noastră. Unde găsim în imaginea lumii ceva anume, ce nu este numai un lucru dat, ci este dat numai în măsura în care este totodată şi un produs în actul de cunoaştere?

Trebuie să fim perfect lămuriţi asupra faptului că această producere trebuie să o avem şi aici în modul cel mai direct. Nu este îngăduit să fie necesare anumite deducţii pentru a o recunoaşte. De aici rezultă deja că faţă de pretenţia noastră nu sunt suficiente calităţile senzoriale. Căci despre împrejurarea că acestea nu se nasc fără activitatea noastră, nu ştim în mod direct, ci numai prin consideraţii ale fizicii şi fiziologiei. Dar ştim foarte bine în mod direct că noţiunile şi ideile survin întotdeauna întâi în actul de cunoaştere şi, prin acesta, păşesc în sfera lumii direct date. De aceea nici un om nu se înşeală despre acest caracter al noţiunilor şi ideilor. Putem foarte bine să considerăm o halucinaţie drept un lucru dat din afară, dar nu vom crede niciodată despre noţiunile noastre că ele ne sunt date fără munca proprie de gândire. Un nebun consideră drept reale numai lucruri şi raporturi care sunt înzestrate cu predicatele „realităţii“, deşi ele în mod faptic nu sunt; dar nu va spune niciodată despre noţiunile şi ideile sale că ele intră în lumea lucrurilor date fără activitatea sa proprie. Toate celelalte din imaginea noastră despre lume poartă tocmai un asemenea caracter, că ele trebuie să ne fie date, dacă vrem să le trăim; numai la noţiuni şi idei mai apare elementul invers: dacă vrem să le trăim, trebuie să le producem. Numai noţiunile şi ideile ne sunt date sub forma care a fost denumită intuiţie intelectuală. Kant şi filosofii mai noi în legătură cu el, neagă în mod radical această capacitate a omului, pentru că orice gândire s-ar referi numai la obiecte şi nu ar produce din sine însăşi absolut nimic. In intuiţia intelectuală, odată cu forma gândului, trebuie să existe şi conţinutul acestuia, ca ceva dat. Dar oare nu acesta este într-adevăr cazul la noţiunile şi ideile pure? 12 Trebuie să le considerăm doar în forma în care ele sunt încă cu totul libere de orice conţinut empiric. Dacă spre exemplu vrem să înţelegem noţiunea pură a cauzalităţii, nu este îngăduit să luăm în considerare o anumită cauzalitate oarecare sau suma tuturor cauzalităţilor, ci numai noţiunea acesteia. Cauzele şi efectele trebuie căutate în lume, cauzalitatea, ca formă conceptuală, trebuie să o producem noi înşine, înainte ca să le putem găsi pe primele în lume. Dacă însă am vrea să acceptăm afirmaţia kantiană, că noţiunile fără intuiţii ar fi goale, atunci nu ne-am putea imagina demonstrarea posibilităţii unei determinări a lumii date prin noţiuni. Căci, să presupunem că ar fi date două elemente ale conţinutului lumii: a şi b. Dacă vreau să caut un raport între ele, atonei trebuie să o fac cu ajutorul unei reguli precise în privinţa conţinutului; pe aceasta însă eu nu o pot produce decât prin actul însuşi de cunoaştere, căci nu o pot lua din obiect, tocmai pentru că determinările acestuia din urmă trebuie mai întâi dobândite cu ajutorul regulii. O asemenea regulă pentru determinarea realului se iveşte deci complet înlăuntrul entităţii conceptuale pure.

  1. Prin noţiune înţeleg o regulă, conform căreia elementele incoerente ale percepţiei se leagă într-o unitate. Spre exemplu, cauzalitatea este o noţiune. Ideea este o noţiune cu un conţinut mai mare. Organismul, luat cu totul abstract, este o idee.

Înainte de a merge mai departe vrem să înlăturăm mai întâi o posibilă obiecţie. Şi anume, s-ar părea că la noi, reprezentarea „Eului“, a „subiectului personal“ ar juca un rol inconştient, şi că noi ne folosim de această reprezentare în continuarea raţionamentului nostru, fără să-i fi demonstrat justificarea. Acesta este cazul când spunem spre exemplu: noi producem noţiuni sau noi ridicăm cutare sau cutare pretenţie. Dar nimic în expunerile noastre nu ne îndeamnă a vedea în asemenea propoziţii mai mult decât expresii stilistice. Că actul de cunoaştere aparţine unui „Eu“ şi că izvorăşte din el, aceasta, aşa cum am spus deja, nu poate fi stabilit decât pe baza unor considerări gnoseologice. De fapt, provizoriu, ar trebui să vorbim numai despre actul de cunoaştere, chiar fără a aminti de vreun purtător al acestuia. Căci tot ce am constatat până acum se limitează la faptul că ne aflăm în faţa unui „dat“ şi că, dintr-un punct al acestui „dat“, îşi are originea postulatul prezentat mai sus; în sfârşit, că noţiunile şi ideile sunt domeniul care corespunde acestui postulat. Prin aceasta nu vrem să negăm că punctul din care izvorăşte postulatul, este „Eul“. Dar ne limităm mai întâi la faptul de a prezenta acei doi paşi ai teoriei cunoaşterii în puritatea lor.