Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


V
CUNOAŞTERE ŞI REALITATE


Noţiunile şi ideile sunt deci acelea în care avem dat ceea ce ne duce în acelaşi timp dincolo de ceea ce este dat. Prin aceasta însă ni se oferă posibilitatea de a determina esenţa restului activităţii de cunoaştere.

Noi am separat, printr-un postulat, o parte din imaginea dată a lumii, pentru că în natura cunoaşterii se află justificarea de a porni tocmai de la această parte dotată cu astfel de însuşiri. Această separare a fost deci făcută numai cu scopul de a putea înţelege cunoaşterea. Prin aceasta însă, trebuie să ne mai fie în acelaşi timp limpede faptul că noi am rupt în mod artificial unitatea imaginii lumii. Trebuie să recunoaştem că segmentul scos de noi din lumea dată ‒ făcând abstracţie de pretenţia noastră şi de ceea ce e în afara ei ‒ stă într-o legătură necesară cu conţinutul lumii. Prin aceasta s-a dat pasul următor al teoriei cunoaşterii. El va consta în a restabili unitatea care a fost ruptă în vederea realizării cunoaşterii. Această restabilire are loc în gândirea despre lumea dată. în considerarea gânditoare a lumii se realizează în mod faptic unirea celor două părţi ale conţinutului ei: a aceleia pe care o cuprindem cu privirea în orizontul trăirilor noastre, şi a aceleia care, pentru a fi dată, trebuie produsă în actul de cunoaştere. Actul de cunoaştere este sinteza acestor două elemente. Şi anume, în fiecare act particular de cunoaştere apare unul şi acelaşi element, drept ceva produs în actul însuşi, drept ceva adăugat prin el lucrului doar dat. Elementul care, de altfel, este mereu produs, apare ca ceva dat, numai la începutul teoriei cunoaşterii înseşi.

A pătrunde lumea dată cu noţiuni şi idei, înseamnă însă considerare gânditoare a lucrurilor. Astfel, gândirea este într-adevăr actul prin care se mijloceşte cunoaşterea. Cunoaşterea se poate realiza numai când gândirea, pornind din sine însăşi, ordonează conţinutul imaginii lumii. Gândirea însăşi este o faptă care în momentul cunoaşterii produce un conţinut propriu. Deci, în măsura în care conţinutul cunoscut decurge exclusiv din gândire, cunoaşterii nu i se oferă nici o dificultate. Aici trebuie doar să observăm; şi ni se dă esenţa în mod direct. Descrierea gândirii este în acelaşi timp ştiinţa gândirii. De fapt nici logica n-a fost niciodată altceva decât o descriere a formelor gândirii, niciodată o ştiinţă demonstrativă. Dovada apare abia atunci când are loc o sinteză a celor gândite, cu diferitele conţinuturi ale lumii. De aceea, Gideon Spicker [ 9 ] spune cu drept cuvânt în cartea sa „Concepţia despre lume a lui Lessing (pag. 5): „Că gândirea ar fi justă în sine, nu putem să experimentăm niciodată, nici empiric, nici logic“. Putem adăuga: în privinţa gândirii încetează orice dovedire. Căci dovada presupune deja gândirea. Putem dovedi foarte bine un fapt particular, dar nu putem dovedi dovedirea însăşi. Putem doar descrie ce este o dovadă, în logică orice teorie nu e decât empirism; în această ştiinţă nu există decât observaţie. Dar dacă vrem să cunoaştem şi altceva decât gândirea noastră, aceasta nu o putem face decât cu ajutorul gândirii, respectiv gândirea trebuie să abordeze un lucru dat şi să-l aducă din legătura lui haotică într-o legătură sistematică cu imaginea lumii. Gândirea abordează deci, ca principiu formator, conţinutul dat al lumii. Aici procesul este următorul: mai întâi sunt scoase în evidenţă în mod conceptual anumite particularităţi din totalitatea întregului lumii. Căci de fapt în lumea dată nu există nimic particular, ci totul este într-o legătură de continuitate. Acum gândirea, conform etalonului formelor produse de ea, raportează aceste particularităţi alese, una la alta, şi determină până la urmă ceea ce rezultă din acest raport. Prin faptul că gândirea stabileşte un raport între două părţi despărţite ale conţinutului lumii, ea nu a determinat nimic din sine despre aceste două părţi. Ea aşteaptă ceea ce rezultă de la sine în urma stabilirii raportului. Acest rezultat de-abia este o cunoaştere despre părţile respective ale conţinutului lumii. Dacă ar sta în natura acestora din urmă de a nu exprima în general nimic despre sine prin acest raport, atunci tocmai investigaţia gândirii ar trebui să nu reuşească şi să apară una nouă în locul ei. Toate cunoştinţele se bazează pe faptul că omul aduce două sau mai multe elemente ale realităţii în legătura justă şi concepe ceea ce rezultă din aceasta.

Desigur că facem multe asemenea investigaţii zadarnice ale gândirii, nu numai în ştiinţe, unde istoria lor ne-o arată cu prisosinţă, ci şi în viaţa obişnuită; doar că în cazurile simple, pe care le întâlnim totuşi de cele mai multe ori, cea justă apare atât de rapid în locul celei false, încât despre aceasta din urmă nu suntem deloc, sau foarte rar, conştienţi.

În scopul organizării sistematice a conţinutului lumii, în a sa „unitatea sintetică a percepţiei“, Kant a suspendat această activitate a gândirii dedusă de noi. Dar cât de puţin a devenit acesta conştient de misiunea propriu-zisă a gândirii, rezultă din faptul că el crede să poată deduce, din regulile conform cărora are loc această sinteză, legile apriorice ale ştiinţelor pure ale naturii. Aici el nu s-a gândit că activitatea sintetică a gândirii nu este decât una care pregăteşte dobândirea legilor propriu-zise ale naturii. Să ne imaginăm că am desprinde din imaginea lumii un conţinut a şi, tot aşa, un altul b. Dacă vrem să ajungem la cunoaşterea unei legături legice între a şi b, atunci gândirea trebuie să-l aducă mai întâi pe a într-un asemenea raport cu b, încât prin el să devină posibil ca dependenţa existentă să ni se prezinte ca ceva dat. Deci, conţinutul propriu-zis al unei legi a naturii rezultă din ceea ce este dat, iar gândirii îi rămâne doar sarcina de a realiza ocazia prin care părţile imaginii lumii să fie aduse în asemenea raporturi încât legitatea lor să devină evidentă. Prin urmare, din simpla activitatea sintetică a gândirii nu rezultă nici un fel de legi obiective.

Trebuie să ne întrebăm care este partea ce revine gândirii la formarea imaginii noastre ştiinţifice despre lume, în opoziţie cu imaginea numai dată despre lume? Din expunerea noastră rezultă că ea se preocupă de forma legităţii. Să presupunem că, în schema noastră de mai sus, a ar fi cauza, iar b efectul. Legătura cauzală dintre a şi b nu ar putea fi niciodată cunoscută, dacă gândirea nu ar fi în stare de a forma noţiunea cauzalităţii. Dar pentru ca în cazul dat să-l recunoaştem pe a drept cauză, iar pe b drept efect, este necesar ca ambii să corespundă cu ceea ce se înţelege prin cauză şi efect. Tot aşa stau lucrurile cu celelalte categorii ale gândirii.

Ar fi util să ne referim aici, prin câteva cuvinte, la expunerile lui Hume despre noţiunea de cauzalitate [ 10 ]. Hume spune că noţiunile de cauză şi efect îşi au originea exclusiv în obiceiurile noastre. Observăm de mai multe ori că după un anumit eveniment urmează un altul, şi ne obişnuim să ni le imaginăm pe ambele într-o legătură cauzală, aşa încât, atunci când îl observăm pe primul, aşteptăm să intervină al doilea. Această concepţie însă pleacă de la o reprezentare cu totul eronată despre raportul de cauzalitate. Dacă ieşind pe poarta locuinţei mele voi întâlni zile de-a rândul mereu acelaşi om, până la urmă mă voi obişnui să aştept chiar succesiunea temporală a ambelor evenimente, dar nu-mi va trece deloc prin minte să constat aici vreo legătură cauzală între apariţia mea şi a celuilalt om în acelaşi loc. Pentru a explica succesiunea directă a faptelor relatate voi mai cerceta părţi esenţial diferite ale conţinutului lumii. Noi tocmai că nu determinăm legătura cauzală absolut deloc conform succesiunii temporale, ci conform semnificaţiei părţilor conţinutului lumii, indicate drept cauză şi efect.

Din faptul că, în privinţa făuririi imaginii noastre ştiinţifice despre lume, gândirea exercită numai o activitate formală, rezultă următoarele: conţinutul fiecărei cunoştinţe nu poate fi stabilit deloc a priori, înainte de observaţie (confruntarea gândirii cu lumea dată), ci trebuie să rezulte în întregime din ultima, în acest sens, toate cunoştinţele noastre sunt empirice. Dar nici nu se poate înţelege cum ar trebui să fie altfel. Căci judecăţile kantiene a priori, de fapt, nici nu sunt deloc cunoştinţe, ci numai postulate, în sens kantian se poate întotdeauna spune doar: dacă un lucru trebuie să devină obiectul unei experienţe posibile, atunci el trebuie să se supună acestor legi. Prin urmare, acestea sunt prescripţii pe care le face subiectul obiectelor, însă noi, totuşi, credem că dacă vrem să ne împărtăşim din cunoştinţele lumii date, atunci ele trebuie să decurgă nu din subiectivitate, ci din obiectivitate.

Gândirea nu spune nimic a priori despre lumea dată, ci ea realizează acele forme pe baza cărora iese în evidenţă a posteriori legitatea fenomenelor.

Este limpede că această părere despre gradul de certitudine pe care o are o judecată de cunoaştere dobândită, nu poate realiza nimic a priori. Pentru că nici certitudinea nu poate fi dobândită din nimic altceva decât din însuşi lucrul dat. Faţă de aceasta s-ar putea obiecta că observaţia nu ne-ar spune niciodată nimic altceva decât că odată are loc o oarecare legătură a fenomenelor, nu însă că ea trebuie să aibă loc şi că, în aceleaşi cazuri, va avea loc întotdeauna. Dar şi această ipoteză este eronată. Căci dacă eu recunosc o anumită legătură între părţile imaginii lumii, atunci ‒ în sensul nostru ‒, ea nu este altceva decât ceea ce rezultă de la sine din aceste părţi, nu este nimic ce aş adăuga prin gândire acestor părţi, ci este ceva ce aparţine esenţial acestor părţi, deci ceva ce, în mod necesar, trebuie să fie prezent atunci când ele însele sunt prezente.

Numai o părere care porneşte din concepţia că orice îndeletnicire ştiinţifică ar consta numai în aceea de a lega între ele faptele experienţei conform maximelor subiective care sunt în afara ei, poate să creadă că a şi b pot fi legate între ele conform unei legi azi, mâine conform alteia. (J. St. Mill). Aceluia însă care recunoaşte că legile naturii izvorăsc din lucrurile date, şi că astfel ele sunt acelea care realizează şi determină legătura fenomenelor, aceluia nici prin gând nu-i va trece să vorbească despre o simplă generalitate comparativă a legilor dobândite prin observaţie. Bineînţeles că prin aceasta nu vrem să afirmăm că legile naturii, pe care le-am acceptat odată drept juste, trebuie neapărat să fie şi valabile. Dar dacă un caz ulterior infirmă o lege stabilită, aceasta nu provine din faptul că ea n-a putut fi dedusă prima oară decât prin generalitate comparativă, ci datorită faptului că ea n-a fost dedusă nici atunci în mod cu desăvârşire just. O lege adevărată a naturii nu este nimic altceva decât exprimarea unei legături în imaginea dată a lumii, şi ea este tot atât de puţin prezentă fără faptele pe care le reglementează, pe cât sunt acestea de prezente fără acea lege.

Mai sus am determinat drept natură a actului de cunoaştere faptul că imaginea dată a lumii devine prin gândire străbătută de noţiuni şi idei. Ce rezultă din acest fapt? Dacă lumea dată direct ar conţine o totalitate încheiată, atunci o asemenea prelucrare a ei prin cunoaştere ar fi imposibilă şi de asemenea inutilă. Atunci am accepta pur şi simplu lumea dată aşa cum este şi am fi mulţumiţi de ea în această formă. Actul de cunoaştere este posibil numai dacă în lumea dată se află ceva ascuns, ce încă nu apare ‒ când o abordăm în nemijlocirea ei ‒ ci apare abia cu ajutorul ordinei introduse de gândire. Ceea ce în lumea dată se află înainte de prelucrarea conceptuală, nu este totalitatea deplină a acesteia.

Acest lucru va deveni imediat şi mai limpede dacă privim mai îndeaproape factorii care trebuie luaţi în considerare în actul de cunoaştere. Primul factor este lucrul dat (das Gegebene). Faptul de a fi dat nu este deloc o însuşire a lucrului dat, nu este decât o exprimare a raportului acestuia faţă de al doilea factor al actului de cunoaştere. Ceea ce este lucrul dat conform naturii sale proprii, rămâne deci, prin această determinare, cu totul în întuneric, în actul de cunoaştere, gândirea consideră al doilea factor ‒ conţinutul conceptual al lucrului dat ‒ legat în mod necesar cu lucrul dat. Acum ne punem întrebările: 1. Unde are loc despărţirea dintre lucrul dat şi noţiune? 2. Unde se află unirea acestora? Răspunsul la aceste două întrebări a fost dat, fără îndoială, în cercetările noastre anterioare. Despărţirea are loc exclusiv în actul de cunoaştere, unirea se află în lucrul dat. De aici rezultă cu necesitate că conţinutul conceptual este numai o parte a lucrului dat, şi că actul de cunoaştere constă în faptul de a uni una cu alta părţile componente ale imaginii lumii care, pentru el, sunt date mai întâi despărţite. Astfel, imaginea dată a lumii devine inte¬grală abia prin acel mod indirect al existenţei date, care este adăugat prin gândire. Prin forma sa nemijlocită, imaginea lumii ni se arată mai întâi într-o configuraţie cu totul parţială.

Dacă în conţinutul lumii, conţinutul conceptual ar fi unit din capul locului cu lucrul dat, atunci n-ar exista nici o cunoaştere. Deoarece nu s-ar putea naşte nicăieri dorinţa de a depăşi ceea ce este dat. Dacă însă am produce cu gândirea, şi în ea, întregul conţinut al lumii, atunci ar exista tot atât de puţin o cunoaştere. Căci nu avem nevoie să cunoaştem ceea ce producem noi înşine. Cunoaşterea se bazează deci pe faptul că conţinutul lumii ne este dat iniţial într-o formă care este parţială, care nu conţine integral acest conţinut, ci care, în afară de ceea ce ne oferă direct, mai are o a doua latură esenţială. Această a doua latură a conţinutului lumii, care nu ne este dată la început, este dezvăluită prin cunoaştere. Ceea ce ne apare în gândire despărţit, nu sunt deci forme goale, ci o sumă de determinări (categorii), care însă pentru restul conţinutului lumii sunt formă. Abia configuraţia conţinutului lumii, dobândită prin cunoaştere, în care ambele feţe arătate ale acesteia sunt unite, poate fi numită realitate.