Prin expunerile de până acum am stabilit ideea de cunoaștere. Această idee este dată direct în conștiența omenească, în măsura în care aceasta se manifestă cunoscând. „Eului”, ca punct central1 al conștienței, îi este dată percepția exterioară și interioară, și propria lui existență, în mod direct. Eul simte nevoia de a găsi în acest dat mai mult decât este dat în mod nemijlocit. Față de lumea dată îi apare al doilea element dat, acela al gândirii, și le leagă pe amândouă prin aceea că, dintr-o hotărâre liberă, realizează ceea am stabilit drept idee a cunoașterii. Aici avem o deosebire fundamentală între modul cum se arată unite, în chiar obiectul conștienței omenești, noțiunea și lucrul dat nemijlocit, ca o totală realitate, și între acel mod care are valabilitate pentru restul conținutului lumii, în privința oricărei alte părți a imaginii lumii trebuie să ne reprezentăm că unirea este originară, de dinainte necesară, și că numai la începutul cunoașterii, pentru cunoaștere, a intervenit o scindare artificială, care însă, până la urmă, potrivit naturii originare obiective, este din nou anulată prin cunoaștere, în privința conștienței omenești lucrurile stau altfel. Aici unirea este numai atunci prezentă, când ea este săvârșită într-o activitate reală de către conștiență. La fiecare alt obiect scindarea nu are nici o importanță pentru obiect, ci numai pentru cunoaștere. Aici unirea este prima, iar scindarea este ceva derivat. Cunoașterea săvârșește numai scindarea, deoarece conform specificului ei, ea nu poate ajunge în posesia unirii, dacă nu a provocat mai înainte scindarea, însă noțiunea și realitatea dată a conștienței sunt despărțite inițial ‒ unirea este ceva derivat ‒ și, din aceste motive, cunoașterea este alcătuită așa cum am prezentat-o noi. Deoarece în conștiență ideea și lucrul dat apar despărțite în mod necesar, pentru ea întreaga realitate se despică în aceste două părți; și deoarece conștiența nu poate provoca unirea celor două elemente numite decât prin propria ei activitate, numai prin realizarea actului de cunoaștere ajunge ea la deplina realitate. Restul categoriilor (ideilor) ar fi și atunci unite în mod necesar cu formele corespunzătoare ale lumii date, dacă ele nu ar fi cuprinse în cunoaștere; ideea cunoașterii nu poate fi unită cu lucrul dat corespunzător ei decât prin activitatea conștienței. Numai atunci există o conștiență reală, când ea se realizează pe sine însăși. Cu aceasta credem că suntem suficient de pregătiți, pentru a expune eroarea fundamentală a „Doctrinei științei” lui Fichte și de a oferi, în același timp, cheia înțelegerii ei. Fichte este acel filosof care, dintre urmașii lui Kant, a simțit în modul cel mai viu că o fundamentare a tuturor științelor nu ar putea consta decât într-o teorie a conștienței; dar el n-a ajuns să cunoască niciodată de ce este așa. El simțea că ceea ce noi am indicat drept al doilea pas al teoriei cunoașterii, și căruia noi îi dăm forma unui postulat, trebuie realizat de către „Eu” în mod real. Acest lucru îl vedem, spre exemplu, în următoarele sale cuvinte: Teoria (doctrina) științei se naște deci, în măsura în care vrem ca ea să fie o știință sistematică, exact la fel ca toate științele posibile, în măsura în care vrem ca ele să fie sistematice, printr-o determinare a libertății; aceasta din urmă este aici destinată îndeosebi să înalțe în conștiență, în general, modul de acțiune al inteligenței;... Prin această faptă liberă se preia acum ceva ce este deja formă în sine ‒ acțiunea necesară a inteligenței ‒ drept conținut într-o nouă formă, anume a cunoașterii sau a conștienței ...2 Ce trebuie să înțelegem aici prin modul de acțiune al „inteligenței” dacă ceea ce e simțit în mod obscur îl exprimăm în noțiuni clare? Nimic altceva decât realizarea ideii cunoașterii ce are loc în conștiență. Dacă Fichte ar fi fost conștient de asta în mod cu totul clar, atunci ar fi trebuit să formuleze propoziția de mai sus pur și simplu așa: Teoria (doctrina) științei trebuie să ridice cunoașterea, în măsura în care ea este încă activitate inconștientă a „Eului”, până la nivelul conștienței; ea trebuie să arate că obiectivarea ideii cunoașterii se realizează în „Eu” ca o acțiune necesară.
Fichte vrea să precizeze activitatea „Eului”. El constată: „Acel ceva, a cărei existență (ființă) constă numai în aceea că se instituie3 pe sine însăși ca existând, este Eul, ca subiect absolut”.4 Această instituire a Eului este pentru Fichte prima acțiune necondiționată, „care stă la baza oricărei alte conștiențe”5. Eul deci, în sensul lui Fichte, nu poate să înceapă nici un fel de activitate decât printr-o decizie absolută. Dar pentru Fichte este imposibil să ajute această activitate a sa, instituită în mod absolut de către Eu, spre un anumit conținut al făptuirii sale. Căci el nu are nimic către care să se îndrepte această activitate, după care ea să se determine. Eul său trebuie să facă o acțiune; dar ce să facă? Pentru că Fichte nu a stabilit noțiunea cunoașterii, pe care Eul să o realizeze, din acea pricină se zbate zadarnic pentru a găsi vreo anumită continuare a acțiunii sale absolute, spre determinările următoare ale Eului. Da, până la urmă, referitor la o asemenea continuare, el declară „că cercetarea ei ar sta în afara limitelor teoriei. El (idealismul critic, n.ed. elvețian), nu pornește în deducția reprezentării nici de la o activitate absolută a Eului, nici a non Eului, ci de la o existență determinată, care este în același timp determinare, deoarece conștiența nu conține nemijlocit nimic altceva și nici nu poate conține. Ce vrea să determine din nou această determinare, rămâne în teorie cu totul nedecis; iar prin această ne-terminare suntem duși chiar dincolo de teorie, în partea practică a doctrinei științei.” 6 Prin această explicație însă, Fichte distruge orice cunoaștere. Căci activitatea practică a Eului aparține unui domeniu cu totul diferit. Că postulatul stabilit de noi mai sus nu poate fi realizat decât printr-o acțiune liberă a Eului, este un lucru limpede; dar dacă Eul trebuie să se manifeste cunoscând, tocmai acest lucru este important, ca decizia acestuia să se îndrepte spre realizarea ideii cunoașterii. Desigur, este foarte just că Eul, din decizie liberă, poate să realizeze încă multe altele. Dar, într-o fundamentare epistemologică a tuturor științelor, nu caracteristica „de liber” a Eului este importantă, ci caracteristica „de cunoscător”. Fichte s-a lăsat mult prea mult influențat de înclinarea sa subiectivă, de a prezenta libertatea personalității omenești în lumina cea mai clară. Pe drept cuvânt remarcă Harms în discursul său „asupra filosofiei lui Fichte” (pag. 12) [Nota 11 ]: concepția sa despre lume este „una etică în mod dominant și exclusiv”, iar a sa teorie a cunoașterii nu are alt caracter. Dacă toate domeniile realității ar fi date, cunoașterea nu ar avea absolut nici o misiune, însă deoarece Eul, atât timp cât nu este inclus de către gândire în totalitatea sistematică a imaginii lumii, nu este nici el altceva decât un lucru dat direct, atunci, o simplă indicare a acțiunii sale nu este deloc suficientă. Totuși, Fichte este de părere că, în ceea ce privește Eul, prin simpla căutare, s-a făcut deja totul. „Trebuie să căutăm prima premiză absolută, pur și simplu necondiționată a oricărei științe omenești. Dacă este să fie absolut primul principiu fundamental, nu se lasă dovedit sau determinat.” 7 Am văzut că numai dovedirea și determinarea față de logica pură nu-și are locul, însă Eul aparține realității, iar aici este necesară stabilirea prezenței cutărei sau cutărei categorii în ceea ce este dat. Fichte nu a făcut-o. Şi aici trebuie să căutăm motivul pentru care a dat doctrinei sale asupra științei o formă atât de nereușită. Zeller observă8 că formulele logice, prin care Fichte vrea să ajungă la noțiunea Eului, învăluie doar insuficient faptul că acesta vrea să dobândească cu orice preț scopul deja preconceput, de a ajunge la acest punct de pornire.
Aceste cuvinte se referă la prima formă pe care Fichte a dat-o teoriei sale despre știință, în 1794. Dacă reținem faptul că Fichte, conform întregii sale structuri filosofice, nu putea să vrea altceva decât să-și înceapă știința printr-o hotărâre suverană absolută, atunci nu există decât două căi pentru a înțelege acest început. Una a fost aceea de a concepe conștiența într-una din activitățile sale empirice și, printr-o eliminare treptată a tuturor acelor lucruri ce rezultă din aceasta, să cristalizeze noțiunea pură a Eului. Cealaltă cale a fost aceea de a începe imediat cu activitatea originară a „Eului” și de a demonstra natura ei prin autoreflexiune și auto-observație. La începutul filozofării sale, Fichte a mers pe prima cale; totuși, pe parcursul ei, a trecut treptat la a doua.
Referindu-se la sinteza „apercepției transcendentale” a lui Kant, Fichte a constatat că întreaga activitate a Eului ar consta în racordarea materialului experienței conform formelor judecății. Judecata constă în legarea predicatului de subiect, ceea ce în mod pur formal se exprimă prin propoziția: a = a. Această propoziție ar fi imposibilă dacă x, care le leagă pe amândouă, nu s-ar baza pe o capacitate de a institui pur și simplu. Căci propoziția nu înseamnă deloc că a este, ci: dacă a este, atunci este a. Deci, despre o instituire absolută a lui a nu poate fi vorba. Astfel, nu mai rămâne nimic de făcut, pentru a ajunge în general la o valabilitate absolută, decât de a declara pur și simplu, instituirea însăși drept absolută, în timp ce a este condiționat, instituirea lui a este necondiționată, însă această instituire este o acțiune a Eului. Astfel, Eului i se atribuie o capacitate de a institui pur și simplu, și necondiționat, în propoziția a = a nu este hotărât decât un a, în timp ce celălalt este presupus; și anume, el este instituit prin Eu. „Dacă a este instituit în Eu, atunci el este instituit”9. Această legătură nu este posibilă decât cu condiția ca în Eu să fie ceva ce rămâne permanent, ceva ce duce de la un a la celălalt. Iar x-ul amintit mai sus se bazează pe acest element ce rămâne permanent. Eul care instituie un a, este același cu cel care îl instituie pe celălalt a. însă aceasta înseamnă că Eul = Eul. Această propoziție exprimată sub forma judecății: dacă Eul este, atunci el este - nu are nici un sens. Eul nu va fi instituit cu condiția (sub premisa) unui alt Eu, ci el se instituie pe sine însuși. Aceasta înseamnă însă că el este pur și simplu și că este necondiționat. Forma ipotetică a judecății, care se atribuie oricărei judecăți, fără presupunerea (premisa) Eului absolut, se transformă aici în forma propoziției absolute existențiale: Eu pur și simplu sunt. Fichte mai exprimă aceasta și în felul următor: „La origine, Eul își instituie pur și simplu propria sa existență”10. Vedem că acest întreg raționament al lui Fichte nu este altceva decât un fel de confruntare pedagogică, pentru a-și duce cititorii acolo unde le apare cunoașterea activității necondiționate a Eului. El vrea să Ic aducă acestora limpede în fața ochilor această acțiune a Eului, fără a cărei înfăptuire nu există în general nici un Eu.
Vrem să privim încă o dată înapoi la raționamentul lui Fichte. Şi anume, la o examinare mai pătrunzătoare, iese în evidență faptul că în acesta există un salt și anume de așa natură, încât pune la îndoială justețea concepției despre acțiunea inițială. Căci ce este propriu-zis, cu adevărat absolut în instituirea Eului? Se judecă așa: dacă a este, atunci este a. A-ul este instituit de către Eu. Despre această instituire deci nu poate exista nici o îndoială. Dar chiar dacă și ca activitate, aceasta e necondiționată, totuși Eul nu poate institui decât un ceva anume. El nu poate institui „activitatea în și pentru sine”, ci numai o anumită activitate. Pe scurt: instituirea trebuie să aibă un anumit conținut. Dar pe acesta nu-l poate lua din sine însuși, căci altcum el n-ar putea face altceva decât să instituie veșnic instituirea. Deci, pentru instituire, pentru activitatea absolută a Eului, trebuie să existe ceva prin care ea să fie realizată. Fără ca Eul să apeleze la ceva dat, pe care îl instituie ‒ el nu poate în general să instituie „nimic” ‒ nu poate hotărî în consecință nimic. Acest lucru ni-l arată și propoziția lui Fichte: Eul își instituie existența. Această existență este o categorie. Suntem din nou la propoziția noastră: activitatea Eului se bazează pe faptul că Eul, din decizie proprie liberă, instituie noțiunile și ideile a ceea ce este dat. Fichte ajunge la rezultatele sale numai prin aceea că pornește inconștient să dovedească Eul ca „existând”. Dacă el ar fi dezvoltat noțiunea cunoașterii, atunci ar fi ajuns la adevăratul punct de pornire al teoriei cunoașterii: Eul instituie cunoașterea. Deoarece Fichte nu s-a clarificat asupra faptului prin care va fi determinată activitatea Eului, el a indicat pur și simplu drept caracter al acestei activități, instituirea existenței. Prin aceasta însă, el a limitat și activitatea absolută a Eului. Căci dacă numai „instituirea existenței” Eului este necondiționată, atunci, orice altceva ce provine din Eu, este condiționat. Dacă Eul este necondiționat numai în direcția indicată, atunci pentru acesta încetează imediat posibilitatea de a institui altceva ‒ printr-un act originar ‒ decât propria existență. Apare astfel necesitatea de a indica temeiul pentru oricare altă activitate a Eului. Fichte, așa cum am văzut mai sus, a căutat zadarnic un asemenea temei.
De aceea, cu scopul deducției Eului, el s-a orientat spre alte căi decât cele caracterizate mai sus. încă din 1797, în „Prima introducere în doctrina științei”, el a recomandat auto-observația drept calea justă de a cunoaște Eul în caracterul său originar. „Observă-te pe tine însuți, întoarce-ți privirea de la tot ce te înconjoară, spre și în interiorul tău ‒ este prima pretenție pe care o are filosofia față de discipolul ei. Nu este vorba de nimic altceva ce ar fi în afară de tine, ci exclusiv de tine însuți”.11 Acest mod de introducere în teoria cunoașterii are, bineînțeles, față de altele, un mare avantaj. Căci auto-observația descoperă într-adevăr activitatea Eului, nu în mod unilateral, într-o anumită direcție; această activitate nu ni se arată instituind doar existență, ci ea ni se arată în desfășurarea ei multilaterală, cum, gândind, caută să înțeleagă conținutul lumii dat în mod nemijlocit. Auto-observației i se arate Eul, cum el își construiește imaginea lumii din îmbinarea lucrului dat cu noțiunea. Dar pentru acela care nu a străbătut împreună cu noi considerațiile noastre de mai sus ‒ deci care nu știe că Eul numai atunci ajunge la conținutul integral al realității când el abordează ceea ce este dat cu formele gândirii sale ‒ pentru acela, procesul de cunoaștere apare drept o urzire a lumii din Eu. De aceea, pentru Fichte, imaginea lumii devine tot mai mult o construcție a Eului. El accentuează tot mai mult că în teoria științei este important de a trezi simțul care este în stare să sesizeze Eul la această construire a lumii. Celui ce e capabil de aceasta, i se pare că este pe o treaptă mai înaltă a științei decât acela care vede numai ceea ce e construit, care vede existența terminată. Acela care examinează numai lumea obiectelor, acela nu cunoaște faptul că ea e mai întâi creată de către Eu. Acela însă care consideră Eul în construirea sa, acela vede temelia imaginii terminate a lumii; el știe prin ce anume a devenit ea, aceasta i se pare drept consecință căreia îi sunt date premizele. Conștiența obișnuită nu vede decât ceea ce este instituit, ceea ce este determinat în cutare sau cutare mod. îi lipsește privirea în premize, în temelii: de ce cutare lucru este tocmai așa instituit și nu altfel. Ştiința de a transmite aceste premize este, după Fichte, misiunea unui simț cu totul nou. Acest lucru l-am găsit exprimat în modul cel mai limpede în „Prelegeri introductive în teoria științei. Prelegerea ținută în toamna anului 1813 la Universitatea din Berlin”: „Această teorie presupune un organ interior de percepție cu totul nou, prin care ni se dă o lume nouă, care nu există deloc pentru omul obișnuit”. Sau: „Lumea noului simț, și prin aceasta, el însuși, sunt, temporar, clar determinați: ea este vederea premiselor pe care se bazează judecata următoare: aceasta este ceva; temelia existenței, care, tocmai pentru că este aceasta, nu este pe de altă parte ea însăși, și este o existență.”12
Lui Fichte îi lipsește și aici privirea clară în conținutul activității realizate de către Eu. El n-a pătruns niciodată până la aceasta. Din acest motiv, a sa teorie a științei nu a putut fi ceea ce ‒ conform întregii ei structuri ‒ ar fi trebuit să fie: o teorie a cunoașterii drept știință filosofică fundamentală. Şi anume, dacă odată am recunoscut că activitatea Eului trebuie instituită de acesta însuși, atunci ne este la îndemână să ne gândim la faptul că ea își dobândește determinarea tot de la Eu. Dar cum poate asta să aibă loc altfel decât dând acțiunii pur formale a Eului un conținut. Dar dacă vrem să plasăm acest conținut într-adevăr prin Eu, în activitatea sa ‒ altfel total nedefinită, ‒ atunci acesta trebuie determinat, de asemenea, și conform naturii sale. De altfel, el ar putea fi totuși realizat, însă cel mult printr-un „lucru în sine", care se află în Eu, a cărui unealtă este Eul, nu însă prin acesta din urmă. Dacă însă Fichte ar fi căutat această determinare, atunci ar fi ajuns la noțiunea cunoașterii, care trebuie realizată de către Eu. Doctrina științei a lui Fichte este o dovadă că nici gândirii celei mai agere nu îi reușește să acționeze rodnic într-un anumit domeniu, dacă nu ajunge la forma justă a gândirii (categorie, idee) care, completată cu ceea ce este dat, ne dă realitatea. Unui asemenea observator i se întâmplă la fel ca acelui om căruia i se oferă cele mai splendide melodii, dar pe care el nu le aude deloc, pentru că nu are nici un simț pentru melodie. Conștiența, ca lucru dat, poate fi caracterizată numai de acela, care știe să ajungă în posesia „ideii de conștiență”.
La un moment dat Fichte este chiar foarte aproape de concepția justă, în 1797, în „Introduceri în doctrina științei”, constată că ar exista două sisteme teoretice: dogmatismul, care face ca Eul să fie determinat de către lucruri, și idealismul, care determină lucrurile din Eu. Ambele, după părerea sa, pot fi concepții posibile despre lume. Atât una, cât și cealaltă, permit o realizare consecventă. Dar dacă ne dăruim dogmatismului, atunci trebuie să renunțăm la independența Eului și să-l facem pe acesta dependent de lucrul în sine. Suntem într-o situație inversă dacă ne dedicăm idealismului. Pe care sistem vrea să-l aleagă un filosof sau altul, aceasta Fichte o atribuie exclusiv preferințelor Eului. Dacă însă acesta ar vrea să-și păstreze independența, atunci el trebuie să anuleze credința în lucrurile din afara noastră și să se dăruiască idealismului.
El ar mai fi avut nevoie doar de a reflecta asupra faptului că Eul nu poate ajunge la absolut nici o decizie și determinare adevărată și fundamentală, dacă nu presupune ceva care să-l ajute la acestea. Orice determinare provenită din Eu ar rămâne goală și lipsită de conținut, dacă Eul nu găsește ceva plin de conținut și determinat în mod absolut, care să-i dea posibilitatea determinării lucrului dat, și o dată cu aceasta, și posibilitatea alegerii între idealism și dogmatism. Acest element plin de conținut în mod absolut este lumea gândirii. Iar a determina lucrul dat prin gândire înseamnă cunoaștere. Putem să-l abordăm pe Fichte unde vrem: pretutindeni vom găsi că raționamentul său capătă consistență în clipa când ne imaginăm activitatea Eului ‒ la el cu totul searbădă și goală ‒ plină și organizată de ceea ce am denumit proces al cunoașterii.
Împrejurarea că Eul, prin libertate, se poate transpune în activitate, îi dă lui posibilitatea de a realiza prin autodeterminare categoria cunoașterii, în timp ce în restul lumii, categoriile ‒ printr-o necesitate obiectivă ‒ se dovedesc a-fi legate cu lucrurile date, corespunzătoare lor. A cerceta esența autodeterminării libere, va fi misiunea unei etici și metafizici bazate pe teoria noastră a cunoașterii. Acestea vor dezbate și problema următoare: dacă Eul poate să realizeze și alte idei în afară de cunoaștere. Că această realizare a cunoașterii are loc prin libertate, rezultă însă limpede chiar din observațiile făcute mai sus. Căci dacă ceea ce este dat în mod nemijlocit, și forma gândirii care îi aparține, sunt unite prin Eu în procesul cunoașterii, atunci unirea celor două elemente ale realității, care rămân de altfel mereu despărțite în conștiență, nu poate să aibă loc decât printr-un act al libertății.
Însă prin expunerile noastre se mai aruncă, într-un cu totul alt mod, și o lumină asupra idealismului critic. Aceluia care s-a ocupat în mod detaliat cu sistemul lui Fichte, îi apare ca o preferință intimă a acestui filosof susținerea tezei că în Eu nu poate pătrunde nimic din afară, că nimic nu apare în acesta ce nu ar fi fost inițial instituit chiar de către Eu. Dar e în afară de orice îndoială că nici un idealism nu va fi în stare vreodată să deducă din Eu acea formă a conținutului lumii, pe care l-am indicat drept dat în mod nemijlocit. Această formă tocmai că nu poate fi decât dată, și nu poate fi niciodată construită pornind din gândire. Să ne gândim doar la faptul cum, chiar dacă ne-ar fi fost dat întregul rest al gamei de culori, noi ‒ spre a o completa ‒ nu am crea, pornind din Eu, nici măcar o singură nuanță. Ne putem forma o imagine despre cele mai îndepărtate teritorii, pe care nu le-am văzut niciodată, dacă am trăit vreodată în mod individual elementele date necesare pentru aceasta. Atunci ne combinăm imaginea după călăuzirea dată de către faptele particulare trăite de noi. Vom căuta însă zadarnic să urzim din noi măcar un singur element al percepției, dacă el n-a fost niciodată în orizontul lucrurilor date nouă. Una este a ști numai despre lumea dată și altceva a cunoaște ființa ei. Ultima nu ne va fi clară, deși ea este legată intim cu conținutul lumii, dacă nu ne vom construi noi înșine realitatea din lucrul dat și din gândire. Propriu-zisul „ce” al lucrului dat va fi instituit pentru Eu numai prin gândire. Eul însă nu ar avea absolut nici un impuls de a hotărî în sine ființa unui lucru dat, dacă el nu s-ar vedea mai întâi față în față cu acest lucru, într-un mod cu totul nedeterminat. Deci ceea ce este instituit de către Eu drept esență a lumii, nu e hotărât fără Eu, ci prin acesta.
Nu prima formă în care realitatea întâmpină Eul este cea adevărată, ci ultima, pe care o face Eul din aceasta. Acea primă formă este în general fără importanță pentru lumea obiectivă și are o astfel de înfățișare doar ca suport pentru procesul cunoașterii. Deci nu acea formă a lumii, pe care o dă teoria acesteia, este cea subiectivă, ci mai degrabă aceea care îi este dată mai întâi Eului. Conform procedurii lui Volkelt și a altora, vrem să numim lumea dată ‒ experiența; atunci trebuie să spunem: știința completează imaginea lumii, ce apare datorită organizării conștienței noastre într-o formă subiectivă, ca experiență, cu ceea ce este esențial.
Teoria noastră a cunoașterii oferă baza, în adevăratul sens al cuvântului, pentru un idealism care se înțelege pe sine însuși. Ea întemeiază convingerea că în gândire e mijlocită esența lumii. Prin nimic altceva decât prin gândire poate fi demonstrat raportul dintre părțile conținutului lumii, fie acela dintre căldura Soarelui și piatra încălzită sau dintre Eu și lumea exterioară. Exclusiv în gândire este dat elementul care determină toate lucrurile în raporturile lor reciproce.
Obiecțiunea pe care ar mai putea-o face kantianismul, ar fi aceea că determinarea esenței lucrului dat, caracterizată mai sus, totuși nu ar fi una ca atare decât pentru Eu. Față de aceasta, în sensul concepției noastre fundamentale, trebuie să răspundem că și scindarea Eului și a lumii exterioare nu este durabilă decât înlăuntrul lucrului dat, și că, deci, acel „pentru Eu”, ‒ față de considerarea gânditoare, care unește toate contrariile ‒ nu are nici o importanță. Eul, despărțit de lumea exterioară, se cufundă cu totul în considerarea gânditoare; deci, a vorbi despre determinări numai pentru Eu nu mai are nici un sens.
