Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


VII
CONSIDERAŢIE FINALĂ EPISTEMOLOGICĂ


Am pus bazele teoriei cunoaşterii drept ştiinţa despre semnificaţia tuturor cunoştinţelor omeneşti. Abia prin ea ne creăm o explicaţie despre raportul pe care îl are conţinutul diferitelor ştiinţe cu lumea. Ea ne dă posibilitatea de a ajunge, cu ajutorul ştiinţelor, la o concepţie despre lume. Dobândim o cunoaştere pozitivă prin diferitele cunoştinţe; valoarea capacităţii de cunoaştere faţă de realitate o aflăm prin teoria cunoaşterii. Prin faptul că ne-am ţinut în mod sever de teza noastră fundamentală şi în expunerile noastre nu ne-am folosit de nici o ştiinţă aparte, am depăşit toate concepţiile unilaterale despre lume. Unilateralitatea provine de obicei din motivul că cercetarea, în loc să se facă chiar asupra procesului de cunoaştere, abordează imediat obiectele oarecare ale acestui proces. Conform expunerilor noastre dogmatismul trebuie să renunţe la al său „lucru în sine“, iar idealismul subiectiv la „Eul“ său ca principiu originar, căci aceştia ‒ conform raportului lor reciproc ‒ sunt determinaţi în mod esenţial abia în gândire. „Lucrul în sine“ şi „Eul“ nu trebuie determinaţi deducându-le pe unul din celălalt, ci ambii trebuie determinaţi pornind din gândire, conform caracterului şi raportului lor. Scepticismul trebuie să cedeze din îndoiala sa cu privire la posibilitatea de a cunoaşte lumea, căci la „ceea ce este dat“ nu e nimic de pus la îndoială, deoarece el este neatins de toate predicatele acordate lui prin cunoaştere. Dacă însă ar voi să afirme că cunoaşterea prin gândire nu ar putea ajunge niciodată la lucruri, atunci el însuşi (scepticismul, n.red.) n-ar putea face aceasta decât tot printr-o reflexiune a gândirii, prin care însă se contrazice. Căci acela care vrea să întemeieze prin gândire îndoiala, acela recunoaşte implicit că gândirii îi revine o forţă suficientă pentru susţinerea unei convingeri. Teoria noastră a cunoaşterii depăşeşte în sfârşit empirismul unilateral şi raţionalismul unilateral, unindu-le pe amândouă pe o treaptă superioară, în acest mod ea justifică ambele concepţii. Pe empirist îl justificăm arătând că toate cunoştinţele ce privesc conţinutul lumii date nu pot fi dobândite decât .prin atingere nemijlocita chiar cu această lume. Dar şi raţionalistul îşi găseşte în expunerile noastre justificarea sa, deoarece noi declarăm gândirea drept mijlocitoarea necesară şi unică a cunoaşterii.

Concepţia noastră despre lume, aşa cum am întemeiat-o epistemologic, converge cel mai mult cu aceea reprezentată de A. E. Biedermann.1 Dar Biedermann, pentru întemeierea punctului său de vedere, întrebuinţează constatări care nu aparţin deloc teoriei cunoaşterii. Astfel, el operează cu noţiuni ca: existenţă, substanţă, spaţiu, timp etc., fără a fi cercetat în prealabil procesul cunoaşterii în sine, în loc de a stabili că în procesul de cunoaştere nu sunt prezente întâi decât cele două elemente: lucrul dat şi gândirea, el vorbeşte despre feluri (diferite) de existenţă a realităţii. Astfel, el spune, spre exemplu, în paragraful 15: „în orice conţinut al conştienţei sunt cuprinse două fapte fundamentale: 1. în el ne sunt date două feluri de existenţă al căror contrast de existenţă... o indicam drept existentă senzorială şi spirituală, obiectuală şi ideatică“. Iar în paragraful 19: „Ceea ce are existenţă temporal-spaţială există ca ceva material;... ceea ce este temelie a oricărui proces de existenţă şi subiect al vieţii, există ideatic, este real, ca un element existenţial ideatic“. Asemenea reflecţii nu aparţin teoriei cunoaşterii, ci metafizicii, care nu poate fi întemeiată decât abia cu ajutorul teoriei cunoaşterii. Trebuie să recunoaştem că afirmaţiile lui Biedermann sunt foarte asemănătoare cu ale noastre; dar metoda noastră nu converge deloc cu a lui. De aceea nu am găsit nicăieri îndemnul de a ne confrunta direct cu el. Biedermann caută să dobândească, cu ajutorul câtorva axiome metafizice, un punct de vedere epistemologic. Noi căutăm, prin considerarea procesului de cunoaştere, să ajungem la o concepţie despre realitate.

Şi de fapt, credem că am arătat că orice controversă între concepţiile despre lume provine din faptul că se caută dobândirea unei ştiinţe despre ceva obiectiv (lucru, Eu, conştienţă etc.), fără a se cunoaşte mai înainte, exact, ceea ce ne poate da în mod exclusiv o explicaţie despre orice altă ştiinţă, şi anume: însăşi natura actului cunoaşterii.