Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ADEVĂR ŞI ŞTIINŢĂ

GA 3


VIII
CONSIDERAŢIE FINALĂ PRACTICĂ


Prin consideraţiile de până acum am căutat explicarea poziţiei personalităţii noastre cognitive faţă de fiinţa obiectivă a lumii. Ce înseamnă pentru noi posesia cunoaşterii şi a ştiinţei? Aceasta a fost întrebarea al cărui răspuns l-am căutat.

Am văzut că în cunoştinţele noastre se exprimă sâmburele cel mai interior al lumii, în cunoaşterea omenească apare armonia legică ce domină universul.

Astfel, menirii omului îi aparţine faptul de a transpune, în domeniul realităţii înfăţişate, legile fundamentale ale lumii, care într-alt fel, deşi stăpânesc orice existenţă, nu ar apare niciodată ele însele în existenţă. Aceasta este esenţa ştiinţei, anume că în ea se prezintă temelia lumilor, care nu poate fi găsită niciodată în realitatea obiectivă. Cunoaşterea noastră ‒ imaginativ vorbind ‒ este o permanentă trăire în temelia lumilor.

O asemenea convingere trebuie să arunce o lumină şi asupra concepţiei noastre practice despre viaţă.

Modul nostru de viaţă, conform caracterului său integral, este determinat de idealurile noastre morale. Acestea sunt ideile pe care le avem despre ţelurile noastre în viaţă sau, cu alte cuvinte, ideile pe care ni le facem despre ceea ce vrem să săvârşim prin acţiunea noastră.

Acţiunea noastră este o parte a procesului general universal. Ea stă astfel şi sub legitatea generală a acestui proces.

Dacă undeva în univers apare un proces, în acesta trebuie să deosebim două lucruri: cursul exterior al acestuia, în spaţiu şi timp, şi legitatea lui interioară.

Cunoaşterea acestei legităţi a acţiunii omeneşti este numai un caz special al cunoaşterii. Deci, concepţiile deduse de noi despre natura cunoaşterii trebuie să fie aplicabile şi aici. A ne recunoaşte ca personalităţi în acţiune înseamnă atunci: a poseda drept ştiinţă legile corespunzătoare ale acţiunii noastre, respectiv a poseda drept ştiinţă noţiunile şi idealurile noastre morale. Dacă am recunoscut această legitate, atunci acţiunea noastră este şi opera noastră. Atunci legitatea nu este dată ca ceva ce e în afara obiectului la care apare procesul, ci ca un conţinut al obiectului însuşi, cuprins în fapta vie. Obiectul, în acest caz, este propriul nostru Eu. Dacă acesta din urmă a pătruns cu adevărat, cunoscând, acţiunea, conform esenţei ei, atunci el se simte în acelaşi timp drept stăpânitorul acesteia. Atât timp cât nu se întâmplă un asemenea lucru, legile acţiunii ne întâmpină ca ceva străin de noi, ele ne stăpânesc pe noi; ceea ce săvârşim stă sub constrângerea pe care o exercită ele asupra noastră. Dacă ele sunt transformate dintr-o asemenea fiinţă străină în fapta originar-proprie a Eului nostru, atunci această constrângere încetează. Elementul constrângător a devenit propria noastră fiinţă. Legitatea nu mai stăpâneşte de deasupra noastră, peste procesul ce provine din Eul nostru, ci în noi. Realizarea unui proces datorită unei legităţi care e în afara realizatorului este un act neliber, iar acela ce are loc prin realizator este unul liber. A cunoaşte legile propriei acţiuni înseamnă a fi conştient de propria libertate. Procesul cunoaşterii, conform expunerilor noastre, este procesul de evoluţie spre libertate.

Nu orice acţiune omenească poartă acest caracter, în multe cazuri noi nu posedăm, drept ştiinţă, legile pentru acţiunea noastră. Această parte a acţiunii noastre este partea neliberă a activităţii noastre, în opoziţie cu ea stă partea unde noi ne transpunem în mod desăvârşit în aceste legi. Acesta este domeniul liber, în măsura în care viaţa noastră îi aparţine lui, poate fi denumită drept morală. Transformarea primului domeniu într-unul cu caracterul celui de-al doilea, este misiunea oricărei evoluţii individuale, la fel ca aceea a întregii omeniri.

Problema cea mai importantă a oricărei gândirii omeneşti este următoarea: a înţelege omul drept personalitate întemeiată pe sine însăşi, liberă.