„Ah, două suflete-mi sălășluiesc în piept, [Nota 11]
Ce vor necontenit să se dezbine;
Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,
Cu ghearele-ncleștate, în lume se împlântă,
Iar celălalt vânjos, desprins de lut,
Spre plaiul ‘nalților strămoși se-avântă.”
Faust I, 1112-1117
(Traducerea Șt. A. Doinaș)
Goethe exprimă cu aceste cuvinte o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o ființă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îl dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesități; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activității noastre. Numeroase sunt darurile care ni s-au împărtășit, dar și mai numeroase sunt dorințele noastre. S-ar părea că suntem născuți pentru a fi mereu nemulțumiți. Setea noastră de cunoaștere nu este decât un caz particular al acestei nemulțumiri. Privim un pom de două ori. O dată îi vedem crengile în repaus, altădată în mișcare. Nu ne mulțumim cu această observație. De ce ni se arată pomul o dată în repaus, altă dată în mișcare? Și așa ne punem cele mai felurite întrebări. Fiecare privire pe care o aruncăm în natură trezește în noi o sumă de întrebări. Fiecare fenomen care ne întâmpină, ne pune o problemă. Fiecare trăire devine pentru noi o enigmă. Vedem cum iese dintr-un ou un animal asemănător ființei materne; ne întrebăm care este motivul acestei asemănări. Observăm că la o ființă vie procesele de creștere și evoluție prezintă un anumit grad de perfecțiune; căutăm să aflăm cauzele acestui fenomen. Nicăieri nu suntem mulțumiți cu ceea ce ne prezintă natura în fața simțurilor. Căutăm pretutindeni ceea ce se numește explicația fenomenelor.
Ceea ce căutăm în plus, în lucruri, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în ele, scindează întreaga noastră ființă în două părți: devenim conștienți de antiteza dintre noi și lume. Ne situăm față de lume ca o ființă independentă. Universul ne apare în antiteza: eu și lumea.
Acest zid despărțitor dintre noi și lume îl ridicăm îndată ce luminează în noi conștiența. Niciodată nu pierdem însă sentimentul că aparținem totuși lumii, că există o legătură care ne unește cu ea, că nu suntem o ființă în afara universului, ci înăuntrul lui.
Acest sentiment produce în noi străduința de a clădi o punte între noi și lume. Și, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punți. Istoria vieții spirituale este o căutare permanentă a unității dintre noi și lume. Religia, arta și știința urmăresc în aceeași măsură această țintă. Omul credincios, omul religios caută în revelațiile divine pe care i le descoperă Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulțumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulțumit de lumea pură a fenomenelor și caută să-i imprime acel plus pe care îl ascunde în sine eul său, trecând dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor și se străduiește să pătrundă cu gândirea rezultatul observațiilor sale. Abia după ce am făcut din conținutul lumii un conținut al gândirii noastre, abia atunci regăsim ansamblul de care ne-am despărțit. Vom vedea mai târziu că această țintă poate fi atinsă numai dacă misiunea omului de știință va fi concepută mult mai profund de cum se întâmplă adeseori. Întreaga situație pe care am înfățișat-o aici ne întâmpină într-un fenomen al istoriei lumii: în antiteza dintre concepția unitară despre lume, sau monism, și teoria despre cele două lumi, sau dualism. Dualismul își îndreaptă privirea numai asupra sciziunii dintre eu și lume, sciziune provocată de conștiența omenească. Întreaga lui strădanie este o luptă neputincioasă pentru a împăca aceste două contraste, pe care le numește când spirit și materie, când subiect și obiect, când gândire și fenomen. El are sentimentul că trebuie să existe o punte între cele două lumi, dar nu e capabil să o găsească. De vreme ce omul se trăiește pe sine ca „eu”, el nu poate face altceva decât să conceapă acest „eu” de partea „spiritului”; și, întrucât acestui eu el îi opune lumea, trebuie să considere ca făcând parte din aceasta, lumea pe care o percepe cu simțurile sale, lumea materială. Prin. aceasta omul însuși se situează în opoziția: spirit și materie. Acest lucru trebuie să-l facă cu atât mai mult cu cât propriul său trup aparține lumii materiale. „Eul” aparține lumii spirituale, ca o parte a acesteia; fenomenele și lucrurile materiale, care sunt percepute de simțuri, aparțin „lumii”. Toate enigmele care se referă la spirit și materie, omul trebuie să le regăsească în enigma fundamentală a propriei sale ființe. Monismul își îndreaptă privirea numai asupra unității și caută să nege sau să estompeze contradicțiile odată existente. Nici una din cele două concepții nu ne pot mulțumi, fiindcă ele nu corespund realității. Dualismul consideră spiritul (eul) și materia (lumea) ca două entități fundamental diferite și de aceea nu poate înțelege cum acționează una asupra celeilalte. Cum să poată ști spiritul ce se petrece în materie, dacă natura specifică a acesteia îi este cu totul străină? Sau, în aceste condiții, cum să acționeze spiritul asupra materiei, așa încât intențiile sale să se transforme în fapte? S-au conceput cele mai ingenioase, precum și cele mai absurde ipoteze, pentru a rezolva această problemă. Dar, până azi, nici cu monismul lucrurile nu stau cu mult mai bine. Până acum el a căutat să se ajute în trei feluri: sau neagă spiritul și devine materialism, sau neagă materia și își caută salvarea în spiritualism, sau afirmă că și în cea mai simplă substanță a lumii, spiritul și materia se găsesc unite în mod inseparabil, și de aceea nu trebuie să ne mirăm că în om apar aceste două modalități de existență, care nicăieri nu sunt separate.
Materialismul nu poate oferi niciodată o explicație satisfăcătoare a lumii. Căci orice încercare de a da o explicație trebuie să înceapă prin faptul de a ne forma gânduri despre fenomenele lumii. De aceea, materialismul începe prin gânduri despre materie sau despre fenomenele materiale. Prin aceasta el are înaintea sa două domenii diferite: lumea materială și gândurile despre ea. Pe acestea din urmă, el încearcă să le înțeleagă, concepându-le drept procese pur materiale. El crede că gândirea apare în creier, cam așa cum apare digestia în organismul animal. Așa cum atribuie materiei funcțiuni mecanice și organice, tot așa îi atribuie și însușirea de a gândi, în anumite condiții. Uită că prin aceasta nu a făcut decât să transpună problema într-un alt loc. În loc să și-o atribuie lui însuși, el atribuie materiei facultatea gândirii. Și cu aceasta se găsește iarăși la punctul său de plecare. Cum ajunge materia să cugete asupra ființei sale proprii? De ce nu e mulțumită cu sine și de ce nu-și acceptă pur și simplu existența așa cum se prezintă? Materialistul își abate privirea de la subiectul determinat, de la eul nostru propriu, și ajunge la o formațiune nedefinită și nebuloasă. Și aici îl întâmpină aceeași enigmă. Concepția materialistă nu e capabilă să rezolve problema, ci numai să o deplaseze.
Cum stau lucrurile cu concepția spiritualistă? Spiritualistul extremist neagă existența de sine stătătoare a materiei și o concepe numai ca un produs al spiritului. Dar când se folosește de această concepție la dezlegarea enigmei propriei sale ființe, atunci ajunge în impas. Căci eului, care poate fi considerat de partea spiritului, i se opune nemijlocit lumea simțurilor. Spre această lume se pare că nu se deschide nici un acces spiritual, ea trebuie percepută și trăită de „eu”, prin procese materiale. Atâta timp cât se consideră doar o entitate spirituală, „eul” nu descoperă în sine asemenea procese materiale. În ceea ce-și prelucrează el în mod spiritual, nu se cuprinde niciodată lumea simțurilor. Se pare că „eul” trebuie să admită că lumea i-ar rămâne inaccesibilă, dacă el nu ar intra în relație cu ea pe o cale nespirituală. Tot așa, când vrem să trecem la acțiune, intențiile noastre trebuie transpuse în realitate cu ajutorul substanțelor și forțelor materiale. Prin urmare, noi suntem avizați la lumea exterioară. Spiritualistul extrem, sau dacă vrem, gânditorul care, datorită idealismului său absolut, se clasifică printre spiritualiștii extremiști, este Johann Gottlieb Fichte. El a încercat să deducă din „eu” întregul edificiu al Universului. Rezultatul acestei încercări este o grandioasă imagine de gânduri a lumii, fără nici un conținut experimental. Pe cât de imposibil îl este materialistului să decreteze inexistența spiritului, tot atât de imposibil îi este spiritualistului să nege lumea materială exterioară.
Pentru că omul, atunci când își îndreaptă cunoașterea asupra „eului”, percepe mai întâi activitatea acestui „eu” în plăsmuirea gânditoare a lumii ideilor, concepția despre viață orientată în mod spiritualist se poate simți ispitită, privind asupra ființei omenești, să recunoască drept spirit numai această lume a ideilor. Pe această cale, spiritualismul devine un idealism unilateral. El nu ajunge până acolo încât, prin lumea ideilor, să caute o lume spirituală; el vede în lumea ideilor lumea spirituală însăși. Prin aceasta el este silit să se oprească cu concepția sa despre lume, ca țintuit, în sfera acțiunii „eului”.
Un curios gen de idealism îl constituie concepția lui Friedrich Albert Lange [Nota 12], așa cum ne-o prezintă el în mult citata sa lucrare, „Istoria materialismului”. El este de părere că materialismul are dreptate atunci când susține că toate fenomenele lumii, inclusiv gândirea noastră, sunt un produs al proceselor pur materiale; numai că și invers, materia și manifestările ei sunt un produs al gândirii noastre. „Simțurile... ne dau efectele lucrurilor, nu imagini fidele, și, cu atât mai puțin, lucrurile în sine. Dar de aceste simple efecte aparțin și simțurile, împreună cu creierul și cu vibrațiile moleculare gândite a se petrece în el”. Prin urmare, gândirea noastră este creată de procesele materiale, iar acestea, de gândirea pe care o dezvoltă „eul”. Deci, filosofia lui Lange nu este nimic altceva decât istoria – transpusă în concepte – a bravului Münchhausen, care stă suspendat în aer, ținându-se de propriul său păr.
A treia formă a monismului este aceea care, în cea mai simplă entitate, în atom, vede unite deja cele două esențe, materia și spiritul. Dar nici prin aceasta nu izbutim decât să transpunem pe un alt plan problema care ia naștere în conștiența noastră. Cum ajunge entitatea elementară să se exteriorizeze sub două forme, dacă ea este o unitate indivizibilă?
Față de toate aceste puncte de vedere, trebuie să sesizăm faptul că opoziția originară, contradicția fundamentală ne întâmpină mai întâi în propria noastră conștiență. Noi suntem cei care ne desfacem de solul matern al naturii și ne situăm față de „lume” ca „eu”. Acest lucru îl exprimă Goethe [Nota 13] în mod clasic, în studiul său «Natura», chiar dacă, la început, felul său de a se exprima ni se pare complet neștiințific. „Trăim în mijlocul ei (al naturii) și îi suntem străini. Ea conversează neîntrerupt cu noi și nu ne trădează misterul ei”. Dar Goethe cunoaște și celălalt aspect al problemei: „Toți oamenii sunt în ea și ea în toți”.
Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simțim: noi ne aflăm în natură și îl aparținem. Ceea ce trăiește și în noi, nu poate fi decât propria ei acțiune.
Trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecție ne poate indica acest drum. Ce-i e drept, noi ne-am desprins de natură; dar, cu prilejul acestei detașări, cu siguranță că am luat din natură ceva în propria noastră ființă. Trebuie să descoperim esența naturii din noi înșine și atunci vom afla iarăși legătura dintre noi și lume. Acesta este lucrul pe care îl neglijează dualismul. El consideră interiorul omenesc drept o entitate spirituală cu totul străină de natură și caută să stabilească o legătură între acesta și natură. Nici o mirare că nu poate afla legătura. Noi putem să găsim natura în afara noastră, numai după ce am cunoscut-o mai întâi în noi înșine. Ceea ce e identic cu ea în interiorul nostru va deveni călăuza noastră. Prin aceasta ni se trasează drumul de urmat. Nu vrem să facem nici o speculație asupra raportului de reciprocitate dintre natură și spirit. Vrem să coborâm însă în adâncurile propriei noastre ființe, pentru a găsi aici elementele pe care le-am adus în noi când am fugit din natură.
Cercetarea ființei noastre trebuie să ne aducă dezlegarea enigmei. Trebuie să ajungem la un punct, în care să ne putem spune: aici nu mai suntem doar „eu”, aici am ajuns la ceva ce este mai mult decât „eu”.
Mă aștept ca unii dintre aceia care au citit până aici această carte, să considere că expunerile mele nu corespund „exigențelor actualului stadiu al științei”. Acestora nu vreau să le spun decât atât că până aici nu am vrut să am de a face cu nici un fel de rezultate științifice, ci numai cu simpla descriere a unor lucruri, pe care orice om le poate trăi în propria sa conștiență. Că s-au strecurat și fraze prin care s-a încercat o conciliere a conștienței cu lumea, aceasta numai pentru a lămuri lucrurile. De aceea nici nu am dat o importanță deosebită întrebuințării precise, așa cum se obișnuiește în psihologie și în filosofie, unor expresii ca: „eu”, „spirit”, „lume”, „natură” etc. Conștiența cotidiană nu cunoaște diferențierile precise pe care le face știința. Or, până aici, noi nu am voit să expunem decât fapte ale vieții obișnuite. Nu ne interesează cum a interpretat, până în prezent, știința, fenomenele de conștiență, ci modul în care se manifestă această conștiență oră de oră.
