Din considerațiile precedente rezultă imposibilitatea de a dovedi, din examinarea conținutului observațiilor noastre, că percepțiile noastre ar fi reprezentări. Pentru a face această dovadă, unii gânditori au spus: dacă procesul de percepție se desfășoară așa cum ni-l reprezentăm potrivit concepțiilor naiv-realiste despre constituția psihologică și fiziologică a individului, atunci nu avem de a face cu lucruri în sine, ci numai cu reprezentările noastre despre lucruri. Și dacă realismul naiv, urmărit în mod consecvent, duce la rezultate care reprezintă tocmai contrariul premizelor sale, aceste premize trebuie socotite ca improprii pentru întemeierea unei concepții despre lume, și, ca atare, trebuie abandonate. În orice caz nu este îngăduit să se respingă premizele și să se accepte concluziile, așa cum face idealismul critic care, la temelia afirmației sale: lumea este reprezentarea mea, pune tocmai argumentarea de mai sus. (Eduard von Hartmann [Nota 31], în lucrarea sa «Problema fundamentală a teoriei cunoașterii», face o expunere amănunțită a acestei argumentări).
Una este justețea idealismului critic, alta este puterea de convingere a argumentelor sale. Cum stau lucrurile cu justețea idealismului critic, vom vedea mai târziu, din expunerile noastre. Puterea de convingere a argumentelor sale este însă egală cu zero. Când clădim o casă, și, la ridicarea primului etaj, se surpă parterul, atunci, odată cu acesta, se prăbușește și primul etaj. Realismul naiv stă față de idealismul critic în același raport ca acest parter față de etajul întâi.
Cel care crede că întreaga lume percepută nu ar fi decât o lume reprezentată, adică efectele lucrurilor necunoscute mie asupra sufletului meu, pentru acela problema propriu-zisă a cunoașterii nu se mărginește, desigur, la reprezentările prezente numai în suflet, ci se extinde și la lucrurile existente dincolo de conștiența noastră, la lucrurile independente de noi. El se întreabă: fiindcă acestea din urmă nu sunt accesibile observației noastre pe o cale directă, cât putem cunoaște din ele pe o cale indirectă? Cel ce se situează pe acest punct de vedere, nu se interesează de înlănțuirea lăuntrică a percepțiilor sale conștiente, ci de cauzele inconștiente ale acestora, care au o existență independentă de el, în timp ce, după părerea sa, percepțiile dispar de îndată ce își abate simțurile de la obiecte. Din acest punct de vedere, conștiența noastră acționează ca o oglindă din care imaginile lucrurilor dispar de îndată ce fața ei nu mai este îndreptată spre ele. Dar acela care nu vede înseși lucrurile, ci numai imaginile lor oglindite, acela trebuie să se instruiască asupra însușirii lucrurilor pe o cale indirectă, pe o cale deductivă, observând comportamentul acestora. Acest punct de vedere îl adoptă știința naturală modernă, care se folosește de percepții numai ca de un ultim mijloc pentru a dobândi explicația singurelor fenomene într-adevăr reale, a fenomenelor materiale ce stau înapoia acestor percepții. Când, ca idealist critic, filosoful admite sub o formă oarecare o existență, atunci, prin intermediul reprezentărilor, el își îndreaptă întreaga sa strădanie de cunoaștere numai spre această existență. Interesul său trece cu vederea lumea subiectivă a reprezentărilor și se îndreaptă spre obiectele care produc aceste reprezentări.
Dar idealistul critic poate merge atât de departe încât să spună: eu sunt închis în lumea reprezentărilor mele și nu pot ieși din ea. Dacă mă gândesc la faptul că în spatele reprezentărilor mele se află o realitate, acest gând nu este altceva decât tot o reprezentare a mea. Atunci un asemenea idealist sau va nega cu totul lucrul în sine, sau va arăta că pentru noi, oamenii, lucrul în sine nu prezintă nici o însemnătate, deci nici nu interesează dacă lucrul în sine există sau nu, căci oricum nu putem ști nimic despre el.
Unui asemenea idealist critic, lumea întreagă îi apare ca un vis, față de care orice aspirație după cunoaștere ar fi pur și simplu un nonsens. Pentru el nu pot exista decât două categorii de oameni: naivii care își consideră propriile lor urzeli de vise drept lucruri reale, și înțelepții, care înțeleg zădărnicia acestei lumi de vis și care treptat, treptat, trebuie să piardă orice poftă de a se mai interesa de ea. Pentru o asemenea concepție, chiar și propria personalitate poate să devină doar o imagine de vis. Întocmai cum printre imaginile viselor noastre din somn apare imaginea de vis a propriei noastre persoane, tot astfel, în conștiența de veghe, reprezentării noastre despre lumea exterioară i se adaugă reprezentarea propriului nostru eu. Ceea ce avem atunci în conștiență nu este adevăratul nostru eu, ci numai reprezentarea pe care o avem despre acest eu. Cel care neagă existența lucrurilor, sau cel puțin posibilitatea cunoașterii lor, acela trebuie să nege atât existența cât și cunoașterea propriei sale personalități. Idealistul critic ajunge atunci să afirme: „Întreaga realitate se transformă [Nota 32] într-un vis minunat, fără viață, despre care se visează și fără un spirit, care visează; într-un vis care face parte dintr-un vis despre sine însuși” (vezi Fichte, «Menirea omului»).
Pentru cel ce consideră viața nemijlocită un vis, indiferent dacă în spatele acestui vis presupune că mai există ceva sau că își raportează reprezentările proprii la lucruri reale, pentru el viața însăși trebuie să piardă orice interes științific. Dar, în timp ce pentru cel ce crede că universul accesibil nouă este epuizat prin vis, orice știință este o absurditate, pentru celălalt, care se crede îndreptățit să tragă concluzii asupra lucrurilor din reprezentări, pentru acela știința constă din cercetarea „lucrurilor în sine”. Întâia concepție poate fi numită iluzionism absolut, iar pe cea de a doua, reprezentantul ei cel mai consecvent, Eduard von Hartmann, a numit-o realism transcendental [Nota 33]. 1
1 În sensul acestei concepții despre lume, prin transcendental se înțelege o cunoaștere care se crede conștientă de faptul că despre lucrurile în sine nu se poate spune ceva direct, care, însă, pornind de la elementele subiective cunoscute, îngăduie să se tragă concluzii despre realitățile necunoscute de dincolo de subiect (transcendente). Pentru această concepție, lucrul în sine se află dincolo de sfera pe care o putem cunoaște direct, deci este transcendent. Lumea noastră poate fi însă raportată la lumea transcendentală. Hartmann își numește concepția realism în sensul că ea vizează realul, transcendentul/transcendentalul, care depășește aspectul subiectiv, ideal, al lucrurilor.
Aceste două concepții au un element comun cu realismul naiv prin aceea că ele încearcă să prindă rădăcini în lume, pornind de la examinarea percepțiilor. Dar, în lăuntrul acestui domeniu, ele nu pot afla nicăieri un teren solid.
O întrebare principală pentru adeptul realismului transcendental ar trebui să fie: cum naște eul, din sine însuși, lumea reprezentărilor? O serioasă strădanie după cunoaștere nu poate nutri
interes pentru o lume de reprezentări care dispare de îndată ce ne închidem simțurile față de lumea exterioară, decât în măsura în care ea constituie un mijloc pentru a cerceta, pe o cale
indirectă, lumea eului, care există prin sine însuși. Dacă obiectele experiențelor noastre ar fi reprezentări, atunci viața noastră de toate zilele s-ar asemăna unui vis, iar cunoașterea
adevăratelor realități s-ar asemăna trezirii. Dar nici imaginile noastre de vis nu ne interesează decât atât timp cât visăm, prin urmare nu ne putem da seama de natura ireală a visului. În
momentul trezirii nu mai întrebăm despre înlănțuirea lăuntrică a imaginilor noastre de vis, ci de procesele fizice, fiziologice și psihologice care stau la temelia lor. Tot atât de puțin se
poate interesa de înlănțuirea lăuntrică a detaliilor din lume, filosoful care consideră această lume ca o reprezentare a sa. În cazul când în general admite existența unui eu, el nu-și mai pune
problema cum se înlănțuie reprezentările sale una cu alta, ci se întreabă ce se petrece în sufletul independent de el, în timp ce în conștiența sa are loc o anumită desfășurare de reprezentări.
Când visez că beau vin, care îmi provoacă o arsură în laringe și apoi mă trezesc cu o tuse (vezi Weygandt [Nota 34] «Nașterea visurilor», 1893), atunci, în momentul trezirii, acțiunea visului încetează de a mai avea vreun interes pentru mine. Atenția îmi este îndreptată
acum numai asupra procesului fiziologic și psihologic, prin care se exprimă simbolic, în imagine de vis, nevoia de a tuși. În mod asemănător, de îndată ce filosoful s-a convins de caracterul de
reprezentare al lumii, el trebuie să treacă numaidecât de la această lume la sufletul real care se află în spatele ei. În orice caz, lucrurile stau și mai rău, când iluzionismul neagă cu
desăvârșire existența eului din spatele reprezentărilor, sau consideră că nu poate fi cunoscut. La o asemenea părere putem ajunge foarte ușor, îndată ce observăm că, în opoziție cu visele,
există starea de veghe, în care avem posibilitatea să înțelegem natura viselor și să le raportăm la fapte reale, dar că nu există o stare de conștiență care să se găsească în același raport în
care se găsește acesta din urmă, față de starea de vis. Adepții acestei concepții trec cu vederea că există ceva care se raportează la simpla percepție, așa cum se raportează experiențele din
starea de veghe la vise. Acest ceva este gândirea.
Omului naiv nu i se poate atribui lipsa de înțelegere pe care o indicăm aici. El se dăruiește vieții și consideră lucrurile ca fiind reale, așa cum se înfățișează ele experienței sale. Dar primul pas care se întreprinde dincolo de acest punct, nu poate consta decât din întrebarea: care este raportul dintre gândire și percepție? Este absolut indiferent dacă percepția continuă sau nu să existe în înfățișarea în care ea îmi este dată înainte și după ce mi-am reprezentat-o; dacă vreau să spun ceva despre ea, o pot face numai cu ajutorul gândirii. Când spun că lumea este reprezentarea mea, am exprimat rezultatul unui proces de gândire, iar dacă gândirea mea nu poate fi aplicată asupra lumii, atunci acest rezultat este o eroare. Între percepție și orice fel de afirmație despre ea se intercalează gândirea.
Am arătat deja (vezi pag. 153 ș.u) motivul pentru care, la examinarea lucrurilor, gândirea este cel mai adesea trecută cu vederea. El constă în aceea că noi ne îndreptăm atenția numai asupra lucrului la care gândim, dar nu ne-o îndreptăm, în același timp, asupra gândirii. Conștiența naivă consideră de aceea, gândirea ca pe ceva ce nu are nimic de a face cu lucrurile, ci se află cu totul în afara lor și formulează considerații asupra lumii. Imaginea pe care o schițează gânditorul despre fenomenele lumii nu este considerată ca ceva ce aparține lucrurilor, ci numai drept ceva care există doar în capul omului; lumea este completă și fără această imagine. Lumea este încheiată și terminată în toate substanțele și forțele sale, iar despre această lume terminată, omul își face o imagine. Dar pe cei care gândesc astfel trebuie să-i întrebăm: cu ce drept declarați voi lumea ca un lucru terminat, fără a include în constituția ei și gândirea? Oare universul nu produce gândirea în capul omului cu aceeași necesitate cu care produce floarea la o plantă? Sădiți o sămânță în pământ. Din ea cresc rădăcini și tulpină. Se dezvoltă frunze și flori. Așezați planta în fața voastră. Ea se unește în sufletul vostru cu o anumită noțiune. De ce ar aparține această noțiune mai puțin plantei decât îl aparțin frunzele și florile? Voi ziceți: frunzele și florile există și fără un subiect care să le perceapă; noțiunea apare abia atunci când omul se situează în fața plantei. Foarte bine. Dar și florile și frunzele plantei apar numai dacă există pământul în care putem pune sămânța, dacă există lumina și aerul, în care frunzele și florile se pot dezvolta. La fel apare noțiunea plantei, când o conștiență gânditoare întâmpină planta.
Este cu totul arbitrar a considera ca totalitate, ca un întreg, suma celor ce le aflăm despre un lucru prin simpla percepție, iar ceea ce rezultă prin considerarea gânditoare, un adaos care nu ar avea nimic de a face cu lucrul însuși. Dacă privesc astăzi un boboc de trandafir, imaginea pe care acesta o oferă percepției mele este aceea a unei flori închise. Dacă pun bobocul în apă, mâine voi obține o cu totul altă imagine a acestuia. Dacă nu-mi întorc privirea de la bobocul de trandafir, voi vedea starea lui de azi trecând continuu în cea de mâine, prin nenumărate stări intermediare. Imaginea care mi se oferă într-un anumit moment nu este decât o secțiune întâmplătoare dintr-un obiect care se află într-o devenire continuă. Dacă nu așez bobocul în apă, el nu va dezvolta o serie întreagă de faze, care se află latente în el. Tot așa, mâine pot fi împiedicat să observ mai departe floarea și, prin aceasta, să am o imagine incompletă.
O părere care ar afirma despre imaginea momentană a unui lucru: iată, acesta este lucrul! – poate fi considerată ca lipsită de orice obiectivitate. La temelia ei stă o constatare legată de întâmplare.
Tot atât de inadmisibil este să declarăm drept obiect suma caracteristicilor dobândite prin percepție. Ar fi foarte posibil ca un spirit să poată primi noțiunea concomitent cu percepția și nedespărțite una de alta. Un asemenea spirit nu ar putea ajunge niciodată la ideea de a considera noțiunea drept ceva ce nu aparține obiectului. El ar trebui să atribuie acesteia o existență inseparabilă de cea a obiectului.
Vreau să clarific problema și mai bine printr-un exemplu. Dacă arunc o piatră prin aer în direcția orizontală, o văd succesiv în diferite locuri. Unind aceste locuri, obțin o linie. În matematică studiez diferite forme de linii, printre care și parabola. Știu că parabola este o linie care se naște când un punct se mișcă după anumite legi. Dacă cercetez condițiile în care se mișcă piatra aruncată, voi afla că linia mișcării sale este identică cu aceea pe care o cunosc sub denumirea de parabolă. Faptul că piatra se mișcă tocmai după o parabolă, este consecință a condițiilor date și rezultă în mod necesar din acestea. Forma parabolei face parte din ansamblul fenomenului, ca toate celelalte componente. Pentru spiritul despre care am vorbit mai sus, și care n-ar fi nevoit să urmeze drumul indirect al gândirii, ar exista nu numai suma senzațiilor vizuale din diferite puncte, ci, nedespărțit de fenomen, și forma de parabolă a traiectoriei, pe care noi o adăugăm fenomenului abia cu ajutorul gândirii.
Că, la început, obiectele ne sunt date fără noțiunile corespunzătoare, este un fapt care nu depinde de ele, ci de structura noastră spirituală. Căci întreaga noastră ființă funcționează în așa fel încât elementele realității ne vin pe două căi: pe calea percepției și pe calea gândirii.
Felul în care sunt organizat pentru a înțelege lucrurile nu are nimic de a face cu natura acestora. Sciziunea între percepție și gândire există abia din clipa în care eu, observatorul, mă situez în fața acestor lucruri. Care elemente aparțin unui obiect și care nu-i aparțin, acesta este un fapt care nu depinde în nici un caz de felul în care ajung eu la cunoașterea acestor elemente.
Omul este o ființă limitată. În primul rând el este o ființă printre celelalte ființe. Existența sa este legată de spațiu și de timp. De aceea lui nici nu-i poate fi dată decât o parte limitată din întregul univers. Dar această parte se leagă, de jur-împrejur, atât în timp cât și în spațiu, de alte părți. Dacă existența noastră s-ar lega cu lucrurile în așa fel încât fiecare fenomen cosmic să fie în același timp și fenomenul nostru, atunci deosebirea dintre noi și lucruri nu ar exista. Dar atunci, pentru noi, nu ar exista nici un lucru izolat. Toate fenomenele ar trece continuu dintr-unul într-altul. Cosmosul ar fi o unitate și o totalitate închisă în sine. Cursul fenomenelor nu ar fi nicăieri întrerupt. Din cauza limitării noastre, ceea ce, în realitate, nu este izolat, ne apare ca entitate izolată. Așa, bunăoară, nicăieri nu întâlnim în mod izolat, desprinsă de obiecte, calitatea individuală de roșu. Pretutindeni ea este înconjurată de alte calități, de care aparține și fără de care nu ar putea exista. Dar, pentru noi, este o necesitate să desprindem din ansamblul lumii anumite fragmente și să le considerăm ca realități de sine stătătoare. Dintr-un tot de culori multiple, ochiul nostru nu poate sesiza decât succesiv culori izolate; dintr-un sistem coerent de noțiuni mintea noastră nu poate sesiza decât noțiuni izolate. Această izolare este un act subiectiv, condiționat de faptul că noi nu suntem identici cu procesul cosmic, ci o ființă printre alte ființe.
Totul depinde acum de faptul de a determina poziția ființei, care suntem noi înșine, față de celelalte ființe. Această determinare trebuie deosebită de simpla devenire conștientă de sinea noastră. Aceasta se bazează pe actul percepției, la fel ca actul prin care devenim conștienți de toate celelalte lucruri. Auto-percepția îmi arată o sumă de însușiri, pe care le cuprind în întregul personalității mele, tot așa cum calitățile: galben, luciu metalic, duritate etc. le cuprind în unitatea „aur”. Autopercepția nu mă duce dincolo de sfera realității ce-mi aparține. Această auto-percepție trebuie deosebită de auto-determinarea gânditoare. Așa cum prin gândire înglobez în înlănțuirea universală o percepție particulară a lumii exterioare, tot așa, prin gândire înglobez în procesul cosmic percepțiile dobândite în legătură cu mine însumi. Auto-percepția mea mă îngrădește între anumite limite; gândirea mea nu are nimic de a face cu aceste limite. În acest sens, sunt o ființă dublă. Eu sunt închis în domeniul pe care îl percep drept personalitatea mea, dar, în același timp, sunt și purtătorul unei activități care determină existența mea limitată dintr-o sferă superioară. Gândirea noastră nu este individuală, ca senzația și sentimentul nostru. Ea este universală. Ea primește o amprentă individuală în fiecare om numai prin aceea că este raportată la sentimentele și senzațiile lui individuale. Prin această colorare particulară a gândirii universale, se deosebesc oamenii unii de alții. Un triunghi are o singură noțiune. Pentru conținutul acestei noțiuni este indiferent că îl concepe conștiența omenească A sau B. Dar fiecare dintre cele două conștiențe va concepe triunghiul în mod individual.
Celor de mai sus li se opune o prejudecată greu de învins. O minte mărginită nu este în stare să înțeleagă că noțiunea triunghiului, concepută de capul meu, este identică cu aceea pe care o concepe capul semenului meu. Omul naiv se consideră făuritorul noțiunilor sale. De aceea el își închipuie că fiecare persoană ar avea noțiunile sale proprii. Una din îndatoririle cele mai de seamă ale gândirii filosofice este să învingă această prejudecată. Noțiunea de triunghi, care este o noțiune unitară, nu se multiplică prin aceea că este gândită de mai mulți oameni. Căci gândirea celor mulți este, ea însăși, o unitate.
În gândire ni se dă elementul care unește individualitatea noastră particulară într-un tot cu cosmosul. Când avem o senzație sau un sentiment (și chiar și atunci când percepem) suntem entități distincte, când gândim însă, suntem ființa unică universală care pătrunde totul. Acesta este motivul profund al dublei noastre naturi: vedem în noi apărând în existență o forță de-a dreptul absolută, o forță care este universală, dar pe care noi nu o cunoaștem la revărsarea (izvorârea) ei din centrul lumii, ci într-un punct al periferiei. Dacă am cunoaște-o la sursă, atunci, în clipa când am deveni conștienți, am cunoaște toate enigmele lumii. Dar fiindcă ne aflăm într-un punct periferic și propria noastră existență se găsește închisă în anumite limite, trebuie să cunoaștem domeniile din afara ființei noastre cu ajutorul gândirii, care pătrunde în noi din existența generală a cosmosului.
Prin faptul că gândirea depășește în noi existența noastră izolată și se referă la existența cosmică generală, în noi se naște imboldul după cunoaștere. Ființele lipsite de gândire nu au acest imbold. Când li se pun în față alte lucruri, pentru ele aceasta nu constituie nici o problemă. Aceste alte lucruri rămân exterioare unor asemenea ființe. La ființele gânditoare, obiectul exterior trezește numaidecât noțiunea. Noțiunea este acel element pe care îl primim de la obiect nu din exterior, ci din interior. Cunoașterea trebuie să furnizeze echilibrul, unirea celor două elemente, a elementului interior și a celui exterior.
Prin urmare, percepția nu este ceva gata, un lucru încheiat, ci o parte a realității totale. Cealaltă parte este noțiunea. Actul cunoașterii este sinteza dintre percepție și noțiune. Abia percepția și noțiunea unui lucru redau acel lucru în întregime.
Expunerile precedente fac dovada că este absurd să căutăm, în ființele individuale ale lumii, un alt element comun decât conținutul lor conceptual, pe care îl aflăm prin gândire. Toate încercările care caută o unitate cosmică, alta decât aceea a acestui conținut conceptual unitar, pe care îl obținem prin considerarea gânditoare a percepțiilor noastre, trebuie să eșueze. Pentru noi, unitatea cosmică universală nu poate fi un Dumnezeu personal-omenesc, nici forța, nici materia, nici voința lipsită de idei (a lui Schopenhauer). Toate aceste entități aparțin doar unui domeniu limitat al observației noastre. Personalitate limitată în mod omenesc percepem numai la noi, iar energia și substanța le percepem la obiectele exterioare. Cât privește voința, ea nu poate fi considerată decât ca o manifestare activă a personalității noastre limitate. Schopenhauer [Note 35] vrea să evite a face din gândirea „abstractă” un vehicul al unității cosmice și caută să o înlocuiască cu ceva ce i se oferă direct ca realitate. Acest filosof crede că nu vom înțelege niciodată lumea dacă o considerăm ca lume exterioară. „De fapt, semnificația lumii care mă întâmpină numai ca o reprezentare a mea, sau tranziția de la această lume, care nu este altceva decât o simplă reprezentare a subiectului cunoscător, la ceea ce mai poate fi ea în afară de aceasta, nu ar putea fi aflată niciodată, dacă cercetătorul însuși nu ar fi nimic altceva decât un subiect cunoscător pur (un înaripat cap de înger fără trup). Dar cum el însuși își are rădăcinile în acea lume, de aceea se regăsește în ea ca individ. Aceasta înseamnă că cunoașterea sa care, ca reprezentare, este vehiculul determinant al întregii lumi, este deci mijlocită exclusiv de un trup ale cărui afecte, așa cum am arătat, formează pentru minte punctul de plecare al concepției despre acea lume. Pentru subiectul cunoscător, acest trup, ca atare, nu este decât o reprezentare, ca toate celelalte, un obiect printre obiecte: mișcările, acțiunile acestuia îl sunt cunoscute la fel ca modificările tuturor celorlalte obiecte vizibile și, dacă semnificația acestor modificări nu i s-ar descoperi pe o cu totul altă cale, ele i-ar rămâne străine și de neînțeles... Pentru subiectul cunoscător, care prin identificarea sa cu trupul se manifestă ca individ, acest trup există în două feluri cu totul diferite: o dată ca reprezentare a rațiunii, ca obiect printre obiecte, și supus legilor acestora; dar în același timp și pe o cu totul altă cale, drept realitatea cunoscută nouă tuturor în mod nemijlocit, și pe care o desemnăm prin cuvântul voință. Fiecare act adevărat al voinței sale este imediat și inevitabil și o mișcare a trupului său: el nu poate voi într-adevăr fără a percepe concomitent că voința apare ca o mișcare a trupului. Actul de voință și acțiunea trupului nu sunt două stări obiectiv diferite, pe care le unește legătura cauzalității, nu stau în raport de la cauză la efect, ci sunt unul și același lucru, însă date nouă pe două căi cu totul diferite: o dată cu totul direct, iar a doua oară în examenul rațional”. Pe temeiul acestor considerări, Schopenhauer se crede îndreptățit să găsească „obiectivitatea” voinței în trupul omului. El este de părere că în acțiunile trupului se poate sesiza în mod direct o realitate, că, in concreto, am putea sesiza lucrul în sine. Împotriva acestor expuneri trebuie să obiectăm că acțiunile trupului nostru ajung în conștiența noastră numai prin auto-percepție, și, ca atare, nu au nici un privilegiu față de celelalte percepții. Dacă vrem să le cunoaștem esența, o putem face numai prin reflecție gânditoare, adică prin integrarea lor în sistemul conceptual al noțiunilor și ideilor noastre.
Cea mai înrădăcinată părere în conștiența naivă a omului este părerea după care gândirea ar fi abstractă, fără nici un conținut concret. Ea ne poate fumiza cel mult o copie „ideală” a unității lumii, dar în nici un caz lumea însăși. Cine judecă astfel nu își dă seama ce este percepția fără noțiune. Să examinăm această lume a percepțiilor. Ea ne apare ca o simplă alăturare în spațiu și ca o simplă „succesiune” în timp, un agregat de lucruri singulare, fără nici o legătură între ele. Nici unul din lucrurile care apar și dispar pe scena percepțiilor, nu au ceva de-a face, nemijlocit, unul cu altul, ceva care să poată fi perceput. Aici lumea nu este decât o multiplicitate de obiecte cu aceeași valoare. Nici un obiect nu joacă un rol mai mare decât celălalt în angrenajul lumii. Trebuie să înțelegem în mod limpede: ca să ne putem da seama că un lucru are o însemnătate mai mare decât altul, trebuie să ne întrebăm gândirea. Fără o gândire care să funcționeze, un oarecare organ rudimentar al animalului, fără importanță pentru viața acestuia, pare să aibă aceeași valoare ca cel mai important mădular al corpului său. Lucrurile diferite dobândesc importanță în sine și pentru restul lumii, abia după ce gândirea își urzește firele de la ființă la ființă. Această activitate a gândirii este plină de conținut. Căci numai datorită unui conținut. cu totul precis și concret, pot ști de ce melcul se află pe o treaptă de dezvoltare organică inferioară leului. Simpla privire, percepția, nu-mi oferă nici un conținut care să mă poată instrui asupra desăvârșirii unui organism.
Gândirea scoate acest conținut din lumea noțiunilor și a ideilor pe care le are omul, și-l alătură percepției. În opoziție cu conținutul percepției, care ne este dat din afară, conținutul gândirii apare în interior. Forma în care se prezintă acest conținut la început, vrem s-o numim intuiție. Intuiția este pentru gândire ceea ce este observația pentru percepție. Intuiția și observația sunt izvoarele cunoașterii noastre. Lucrurile pe care le observăm ne rămân străine atât timp cât nu avem, în interiorul nostru, intuiția corespunzătoare care să completeze partea de realitate, absentă din percepție. Cine nu are capacitatea de a găsi pentru fiecare lucru intuiția corespunzătoare, aceluia, realitatea deplină a lucrurilor îl rămâne necunoscută. Așa cum daltonistul nu vede decât diverse nuanțe de luminozitate, fără calități cromatice, tot așa omul lipsit de intuiție nu poate avea decât fragmente de percepții, fără legătură între ele.
A explica un lucru, a-l face înțeles, nu înseamnă altceva decât a-l așeza în înlănțuirea din care a fost smuls, prin conformația organismului nostru, arătată mai sus. Obiecte izolate de ansamblul cosmic nu există. Orice izolare nu are decât o semnificație subiectivă și ea se datorează organizării noastre. Pentru noi, ansamblul cosmic se subdivide în: sus și jos, înainte și înapoi, cauză și efect, obiect și reprezentare, substanță și energie, obiect și subiect etc. Ceea ce ne întâmpină drept particularități separate în percepție, se unește, parte cu parte, prin lumea coerentă și unitară a intuițiilor noastre; iar prin gândire reunim ceea ce am separat prin percepție.
Caracterul enigmatic al lucrurilor se datorează existenței lor izolate. Dar această izolare este provocată de noi, și ea poate fi din nou înlăturată în lumea noțiunilor noastre.
În afara celor ce ne sunt date prin gândire și percepție, nimic nu ne este dat direct. Se naște acum întrebarea: care este însemnătatea percepției conform expunerilor noastre? Am recunoscut mai sus că argumentarea pe care idealismul critic o face pentru a dovedi natura subiectivă a percepțiilor, se prăbușește de la sine; dar prin aceea că recunoaștem inexactitatea argumentării nu înseamnă că problema însăși s-ar întemeia pe o eroare. Idealismul critic nu pornește în argumentarea sa de la natura absolută a gândirii, ci se sprijină pe faptul că realismul naiv, urmărit consecvent, se anulează de la sine. Dar cum se prezintă problema dacă recunoaștem caracterul absolut al gândirii?
Să presupunem că în conștiența mea apare o anumită percepție, de pildă, culoarea roșie. Continuând observația, constatăm că percepția se află în legătură cu alte percepții, de pildă, cu percepția unei anumite figuri, cu anumite percepții calorice și tactile. Aceste percepții la un loc, eu le numesc un obiect din lumea simțurilor. Îmi pot pune acum întrebarea: ce se mai găsește, în afară de cele amintite, în porțiunea de spațiu în care îmi apar percepțiile de mai sus? În această porțiune de spațiu voi găsi procese mecanice, chimice și de alt gen. Continui cercetarea și examinez procesele pe care le găsesc pe drumul de la obiectul percepției până la organul meu senzorial. Pot găsi fenomene de mișcare la un obiect elastic, a căror natură nu mai are nimic comun cu percepția originară. Același rezultat îl obțin când examinez apoi transmiterea impresiilor de la simțuri la creier. În fiecare din aceste domenii am noi percepții; dar ceea ce face legătura între toate aceste percepții separate în timp și spațiu, este gândirea. Vibrațiile aerului, care transmit sunetul, sunt pentru mine percepții la fel ca sunetul însuși. Numai gândirea este aceea care coordonează și îmbină toate aceste percepții și le prezintă în raportul lor de reciprocitate. Nu putem spune că, în afară de lucrurile percepute direct, ar mai exista o realitate, alta decât aceea a raporturilor conceptuale dintre percepții (realitate descoperită de gândire). Raportul obiectelor de perceput față de subiectul care percepe, raport care depășește lucrurile pe care le percepem doar, este, așadar, un raport pur conceptual, adică un raport care nu poate fi exprimat decât prin noțiuni. Numai dacă aș putea percepe cum afectează obiectul de perceput subiectul, sau invers, dacă aș putea observa prin subiect cum se edifică imaginea percepției, numai atunci aș putea vorbi așa cum vorbește fiziologia modernă și idealismul critic, care se bazează pe ea. Această concepție confundă un raport conceptual (raportul obiectului față de subiect) cu un proces despre care s-ar putea vorbi numai dacă el ar putea fi perceput. De aceea fraza „nici o culoare [Note 36] fără un ochi sensibil la culoare” nu înseamnă că ochiul produce culoarea, ci numai că între percepția culorii și percepția ochiului există un raport conceptual, ce poate fi sesizat prin gândire. Știința empirică are sarcina să stabilească raportul dintre însușirile ochiului și acelea ale culorii; datorită căror întocmiri ale ochiului ni se transmite percepția culorii, etc. Eu pot urmări cum se succed diferitele percepții și raportul ce se stabilește între ele, în spațiu; rezultatele acestor observații le pot exprima apoi în noțiuni; dar eu nu pot percepe cum se naște o percepție din neperceptibil. Orice străduință de a căuta între percepții altceva decât relații de gânduri, sunt, din capul locului, sortite să dea greș.
Ce este, prin urmare, percepția? Această întrebare, pusă la modul general, este absurdă. Percepția ni se prezintă întotdeauna ca un conținut cu totul precis și concret. Acest conținut ne este dat în mod direct și el se epuizează în realitatea dată. În privința acestei realități date, ne putem doar întreba ce este ea în afară de percepție, adică ce este ea pentru gândire? Întrebarea despre „ce”-ul unei percepții nu se poate referi, deci, decât la intuiția conceptuală, care îi corespunde. Din acest punct de vedere, problema subiectivității percepției nu poate fi pusă deloc în sensul idealismului critic. Nu ne este îngăduit a considera drept subiectiv decât ceea ce percepem ca aparținând subiectului. A stabili o legătură între subiectiv și obiectiv nu revine unui proces real în sens naiv, adică unui proces perceptibil, ci exclusiv gândirii. Pentru noi, prin urmare, este obiectiv ceea ce ni se înfățișează ca fiind în afara subiectului care percepe. Subiectul percepției rămâne pentru mine perceptibil, după ce masa care stă înaintea mea a dispărut din câmpul observației mele. Observarea mesei a provocat în mine o modificare care, de asemenea, rămâne. Eu dețin capacitatea de a produce mai târziu imaginea mesei din nou. Această capacitate de a produce o imagine rămâne legată de mine. Pentru psihologie, această imagine este o reprezentare a memoriei dar, în fond, ea este singurul lucru care, pe drept cuvânt, poate fi numit reprezentarea mesei. Ea corespunde modificării perceptibile care a avut loc în mine ca o consecință a prezenței mesei în câmpul meu vizual. Și anume, ea nu înseamnă modificarea unui oarecare „eu în sine”, ce ar sta dincolo de subiectul care percepe, ci o modificare a însuși subiectului perceptor. Deci, reprezentarea este o percepție subiectivă, în opoziție cu percepția obiectivă, pe care o avem atunci când obiectul este prezent în orizontul percepției. A arunca claie peste grămadă percepțiile subiective și percepțiile obiective, duce la eroarea pe care o face idealismul atunci când spune: lumea este reprezentarea mea.
Deocamdată nu este vorba despre altceva decât să determinăm mai îndeaproape noțiunea reprezentării. Cele arătate până aici nu constituie încă noțiunea reprezentării; ele ne indică doar calea spre locul unde poate fi ea găsită. Noțiunea exactă a reprezentării ne va îngădui apoi să dobândim și o explicație satisfăcătoare a raportului dintre reprezentare și obiect. Ea ne va duce în domeniul în care raportul dintre subiectul omenesc și obiectul aparținător lumii iese din câmpul pur conceptual al cunoașterii și coboară în viața individuală, concretă. Abia după ce aflăm ce trebuie să știm despre lume, abia atunci ne va fi ușor să ne organizăm în conformitate cu ea. Nu putem fi activi cu deplină putere decât după ce cunoaștem obiectul aparținător lumii, căruia îi dedicăm activitatea noastră.
Adaos la noua ediție (1918). Concepția caracterizată aici poate fi considerată una la care omul ajunge mai întâi în mod firesc, de îndată ce începe să cugete asupra raportului dintre el și lume. Apoi se simte încâlcit într-o plăsmuire de gânduri, care se clarifică pe măsură ce le formează. Această rețea de gânduri este de așa natură încât, printr-o simplă combatere teoretică, nu am făcut tot ceea ce este necesar pentru ea. Pentru a găsi o ieșire din perspectiva rătăcirii în care ne poate duce, ea trebuie trăită. Ea nu trebuie să apară într-o dezbatere cu privire la raportul dintre om și lume, fiindcă am vrea să-i combatem pe unii, despre care am crede că au o părere greșită despre acest raport, ci pentru că este necesar să cunoaștem la ce rătăcire pot duce primele reflecții asupra acestui raport. Trebuie să dobândim acea pricepere de a ne combate pe noi înșine în privința acestor prime reflecții. Dintr-un asemenea punct de vedere au fost făcute expunerile de mai sus.
Cel ce caută să dobândească o concepție despre raportul omului față de lume își va da seama că acest raport se stabilește, cel puțin în parte, prin faptul că omul își face reprezentări despre obiectele și fenomenele lumii. Prin aceasta privirea omului este întoarsă de la ceea ce există în lumea exterioară și îndreptată spre lumea lui interioară, spre lumea reprezentărilor sale. El începe să-și spună: eu nu pot intra în raport cu nici un obiect, cu nici un fenomen, dacă în mine nu se naște o reprezentare. De la observarea acestui fapt, omul mai are de făcut un singur pas ca să ajungă la părerea: în mine însă nu trăiesc decât reprezentările mele; despre o lume din afara mea știu ceva numai în măsura în care ea este reprezentare în mine. Adoptând această părere, părăsim punctul de vedere al realismului naiv, pe care l-a avut omul înaintea oricărei reflecții asupra raportului său față de lume. Din acest punct de vedere, el crede că are de a face cu lucruri reale. Autoreflecția ne determină să părăsim acest punct de vedere. Ea nu ne permite să concepem realitatea în sensul în care o concepe conștiența naivă, ci ne îndreaptă exclusiv asupra reprezentărilor noastre; acestea se interpun între ființa proprie a omului și presupusa lume reală, așa cum o concepe punctul de vedere naiv. Prin lumea reprezentărilor sale, astfel interpuse, omul nu mai poate privi la o asemenea realitate. El trebuie să presupună că omul este orb față de această realitate. Astfel, se naște ideea unui „lucru în sine”, inaccesibil cunoașterii omenești. Câtă vreme rămânem la examinarea raportului ce pare a se stabili între om și lume, datorită reprezentărilor sale, nu ne vom putea elibera de acest fel de a gândi. Nu putem rămâne la punctul de vedere al realității naive, dacă nu vrem să zăgăzuim în mod artificial strădania de cunoaștere. Faptul că există această strădanie de a cunoaște raportul dintre om și lume ne arată că acest punct de vedere trebuie părăsit. Dacă punctul de vedere naiv ne-ar oferi o realitate pe care am putea-o recunoaște ca atare, omul nu ar putea simți această strădanie. Dar dacă părăsim punctul de vedere naiv, și – fără să observăm – păstrăm felul său de a gândi, nu ajungem la ceea ce am putea recunoaște ca adevăr. Într-o asemenea greșeală cădem când ne spunem: în mine nu trăiesc decât reprezentările mele și, în timp ce cred că am de a face cu realități, sunt conștient numai de reprezentările pe care mi le-am format despre aceste realități; de aceea trebuie să presupun că adevăratele realități, adevăratele „lucruri în sine”, despre care nu știu absolut nimic direct, există abia în afara sferei conștienței mele: aceste realități se apropie oarecum de mine și mă influențează în așa fel încât în mine se trezește lumea de reprezentări. Cel ce gândește astfel nu face decât să alăture în gândire o nouă lume lumii existente. Dar, în ceea ce privește această a doua lume, el ar trebui să reia de la început același proces de gândire. Căci, aici, necunoscutul „lucru în sine”, nu este conceput altfel în raportul său față de ființa lăuntrică a omului, decât este concepută așa-numita lume cunoscută a realismului naiv. Din acest păienjeniș de păreri, în care ajungem făcând reflecții critice asupra acestui punct de vedere, scăpăm numai dacă observăm că înlăuntrul celor pe care le putem trăi prin percepție, în noi și afară în lume, există ceva ce nu poate cădea în situația ca între fenomenul observat și omul observator să se interpună reprezentarea. Aceasta este gândirea. Față de gândire, omul poate rămâne la punctul de vedere al realismului naiv. Dacă totuși nu o face, aceasta este numai fiindcă omul a observat că, pentru celelalte domenii, el trebuie să părăsească acest punct de vedere; el trece cu vederea însă că părerea dobândită pe această cale nu se poate aplica și gândirii. Dacă își dă seama de aceasta, atunci i se deschide accesul spre cealaltă înțelegere, că în gândire și prin gândire omul trebuie să cunoască lucrurile față de care se pare că se face orb, în timpul când între el și lume trebuie să intercaleze lumea reprezentărilor. Un gânditor pe care autorul acestei cărți îl apreciază foarte mult [Note 37], îl aduce reproșul că a rămas în expunerile asupra gândirii la un realism naiv, asemănător realismului care confundă lumea reală cu lumea reprezentărilor. Totuși, autorul acestor expuneri crede a fi arătat îndeajuns, tocmai în aceste expuneri, că valabilitatea „realismului naiv” în ceea ce privește gândirea, rezultă, în mod necesar, dintr-o analiză obiectivă a acesteia, și că celălalt realism naiv, nejustificat, poate fi învins prin cunoașterea adevăratei entități a gândirii.
