Concepția după care omul este considerat o individualitate liberă, bazată exclusiv pe sine însuși, este combătută, în aparență, de faptul că acesta ni se prezintă ca membru al unui tot unitar (rasă, seminție, popor, familie, sex masculin sau feminin) și că acționează în cadrul unui tot (stat, biserică etc.), El poartă însușirile generale ale caracterului pe care îl are comunitatea de care aparține și dă acțiunilor sale un conținut care este determinat de locul ocupat de om în cadrul unei mulțimi de oameni.
Este cu putință a mai vorbi, pe lângă toate acestea, despre individualitate? Îl mai putem considera pe om ca un tot în sine, când el își are originea într-un întreg și se încorporează unui întreg?
Membrul unui întreg este determinat, în ceea ce privește însușirile și funcțiunile sale, de acest întreg. Un popor este un întreg și oamenii care îi aparțin au particularitățile ce rezidă în ființa poporului. Felul de a fi și de a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia și fapta omului particular capătă ceva din caracterele speciei. Dacă întrebăm de ce un lucru sau altul ni se prezintă la un om așa sau așa, vom fi conduși de la ființa particulară la specie. Abia aceasta ne explică motivul pentru care apare ceva la om, în forma observată de noi.
Însă omul se eliberează de aceste însușiri ale speciei. Căci, atunci când sunt trăite just, însușirile de specie ale omului nu sunt ceva care să-i îngrădească libertatea, și acest lucru nu trebuie să aibă loc nici printr-o organizare artificială. Omul dezvoltă în sine însușiri și funcțiuni al căror motiv determinant nu-l putem căuta decât în el însuși, Însușirile de specie îi servesc numai ca mijloc pentru a-și exprima în ele entitatea sa particulară. Omul folosește numai ca bază particularitățile pe care le-a primit de la natură, și le dă forma corespunzătoare ființei sale. De aceea ar fi zadarnic să caute motivele manifestărilor sale în legile speciei, căci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine însuși. Dacă un om a reușit să se elibereze de însușirile de specie, iar noi am continua și după aceea să explicăm toate însușirile sale din caracterul speciei, înseamnă că nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual.
Este imposibil să înțelegem în întregime un om, dacă pornim în examinarea lui de la noțiunea speciei. Îndărătnicia cea mai mare o întâlnim în această examinare a omului atunci când este vorba de sexul uman. Aproape întotdeauna bărbatul vede în femeie și femeia vede în bărbat prea mult din caracterul general al sexului și prea puțin din acela al individualității. În viața practică, acest lucru dăunează mai puțin bărbaților decât femeilor. Și dacă poziția socială a femeii este foarte adesea atât de nedemnă, se datorează faptului că, în multe privințe, ea nu este condiționată – așa cum ar trebui să fie – de particularitățile individuale ale fiecărei femeii, ci de ideile generale pe care și le fac oamenii despre necesitățile și atribuțiile naturale ale femeii. Îndeletnicirile în viață ale bărbatului depind de înclinațiile și facultățile individuale ale acestuia, pe când acelea ale femeii se consideră că depind exclusiv de faptul că este femeie. Se consideră că femeia ar fi sclavul însușirilor de gen, ale femininului în general. Câtă vreme bărbații mai discută încă dacă „potrivit predispozițiilor sale naturale”, femeia poate sau nu îmbrățișa o anumită carieră, așa-numita problemă feminină nu poate depăși cel mai elementar stadiu al ei. Să lăsăm pe seama femeii să aprecieze, după natura sa, ceea ce vrea să facă și ceea ce poate face. Dacă este adevărat că femeile nu sunt capabile decât pentru funcțiunile ce li s-au încredințat până acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele însele, să ocupe alte funcțiuni. Trebuie, însă, ca ele însele să aibă dreptul de a hotărî ceea ce stă în natura lor. Celor ce se îngrozesc de zguduitura prin care ar trece orânduirea socială atunci când femeile nu vor mai fi considerate ca exemplare ale unei specii, ci ca individualități, acelora trebuie să li se răspundă că o stare socială în care o jumătate de omenire duce o existență nedemnă de om, este însetată după o îmbunătățire.1
1 În ceea ce privește expunerile de mai sus, mi s-a obiectat, [Nota 57] îndată după apariția acestei cărți (1894), că în cadrul însușirilor speciei, femeia se poate manifesta mult mai individual și mai liber decât bărbatul, care este dezindividualizat, la început de școală, iar apoi de armată, război și carieră. Știu că această obiecție poate fi adusă astăzi mai mult ca oricând. Cu toate acestea, frazele de mai sus trebuie să rămână și aș vrea să sper că se vor găsi și cititori care să înțeleagă că o astfel de obiecție se bate cap în cap cu ideea de libertate, așa cum a fost dezvoltată în această carte, și care vor judeca frazele mele de mai sus după alte criterii decât acelea ale dezindividualizări bărbaților prin școală și profesie.
Cel ce îi judecă pe oameni după caracterele de specie a ajuns tocmai la limitele dincolo de care aceștia încep a fi ființe a căror manifestare se întemeiază pe o autodeterminare liberă. Ceea ce se găsește sub aceste limite poate fi, desigur, obiectul examinării științifice. Particularitățile rasei, ale seminției, ale poporului și ale sexului constituie obiectul unor științe aparte. Numai oamenii care ar vrea să trăiască doar ca niște exemplare ale speciei s-ar putea regăsi în imaginea generală ce rezultă de pe urma unei astfel de examinări științifice. Dar toate aceste științe nu pot răzbi până la conținutul particular al individualității. Acolo unde începe domeniul libertății (de gândire și de acțiune), încetează determinarea individului prin legile speciei. Conținutul conceptual pe care gândirea omului trebuie să-l pună în legătură cu percepția, pentru a ajunge la realitatea deplină (compară pag. 175 ș.u.), nu-l poate stabili nimeni o dată pentru totdeauna și să-l lase apoi drept moștenire omenirii. Individul trebuie să-și dobândească noțiunile prin propria sa intuiție. Felul în care gândește acesta nu se poate deduce din ideea de specie. În această privință, hotărâtor este numai individul. Tot atât de puțin pot fi determinate din caracterele generale ale oamenilor țelurile concrete pe care vrea individul să le pună în fața voinței sale. Cel ce vrea să înțeleagă individul, trebuie să pătrundă în entitatea particulară a acestuia și să nu se oprească la particularitățile tipice. În acest sens, fiecare om individual este o problemă. Și orice știință care se ocupă cu idei și noțiuni abstracte despre specie, este numai o pregătire pentru cunoștința de care avem parte atunci când o individualitate omenească ne împărtășește felul ei de a vedea lumea, și pe care o dobândim, pe de altă parte, din conținutul voinței sale. În momentul în care am ajuns la sentimentul: aici avem de-a face cu un om care s-a eliberat de gândirea tipică și de voința de specie, în acel moment trebuie să încetăm să mai recurgem la vreo noțiune din spiritul nostru dacă vrem să înțelegem ființa acestui om. Cunoașterea constă din unirea noțiunii cu percepția, prin gândire. În cazul tuturor celorlalte obiecte, observatorul trebuie să dobândească noțiunile cu ajutorul intuiției sale. La înțelegerea unei individualități libere însă este vorba numai de a primi în spiritul nostru, sub o formă pură (fără amestecul propriului nostru conținut de noțiuni), noțiunile acestei individualități, după care ea se autodetermină. Oamenii care, pentru a-și forma o judecată despre un semen al lor, recurg numaidecât la propriile lor noțiuni, nu vor putea ajunge niciodată la înțelegerea unei individualități. Așa cum individualitatea liberă se eliberează de particularitățile speciei, tot așa trebuie să se elibereze și cunoașterea de felul în care sunt înțelese caracteristici1e de specie.
Omul poate fi considerat ca un spirit liber în cadrul unei comunități omenești, numai în măsura în care s-a eliberat – în modul arătat – de caracteristicile de specie. Nici un om nu este în întregime specie, nici unul nu este cu totul individualitate. Dar, treptat, treptat, fiecare om îndepărtează din ființa sa o parte, mai mare sau mai mică, din caracterele de specie ale vieții sale animalice și din constrângerile pe care legile autorităților omenești le exercită asupra sa.
În ceea ce privește acea parte din ființa omenească, însă, pentru care omul nu a putut cuceri încă o astfel de libertate, el constituie un membru al organismului natural și spiritual. El trăiește, în această privință, așa cum vede la alții, sau cum îi poruncesc aceștia. Valoare etică, în adevăratul sens al cuvântului, are numai acea parte a acțiunilor sale care izvorăsc din intuițiile sale. Instinctele morale pe care le-a dobândit prin moștenirea instinctelor sociale, devin etice abia după ce 1e-a primit în intuițiile sale. Din intuițiile etice individuale și din primirea acestora în comunitățile omenești izvorăsc toate manifestările morale ale omenirii. Se mai poate spune: viața morală a omenirii constă din suma totală a producțiilor fanteziei morale de care sunt în stare indivizii umani liberi. Aceasta este concluzia monismului.
