|
1
Friedrich Nietzsche se caracferizează el însuşi drept un
scormonitor
singuratic şi iubitor de enigme, drept o personalitate
neconformă cu
epoca sa. Cel ce umblă pe căi proprii, cum a făcut el, „nu
întâlneşte
pe nimeni [20];
asta îi
aduce umblatul pe căi proprii. Nimeni nu vine să-l ajute; trebuie să se
descurce singur cu tot ceea ce poate să-i iasă în
întâmpinare sub formă
de pericol, incident, răutate şi vreme rea“, spune el în prefaţa
la
ediţia a doua a cărţii Aurora.
Dar e incitant şi încântător să-l urmezi în
singurătatea lui. Cuvintele
pe care le-a rostit în legătură cu raportul său faţă de
Schopenhauer
[21] aş
vrea să le spun şi eu, în legătură cu raportul meu faţă de
Nietzsche:
„Mă număr printre acei cititori ai lui Nietzsche care, după ce au citit
prima pagină scrisă de el, ştiu cu siguranţă că vor citi toate
celelalte pagini şi că vor asculta fiecare cuvânt pe care l-a
spus...
Încrederea mea în el a apărut imediat. Îl
înţelegeam de parcă ar fi
scris pentru mine, dacă e să mă exprim pe înţeles, dar
într-un mod
prostesc şi lipsit de modestie“. Cineva poate vorbi aşa, şi să fie
în
acelaşi timp foarte departe de a se declara un „credincios“ al
concepţiei nietzscheene despre lume. În orice caz, nu mai departe
decât
a fost Nietzsche departe de a-şi dori asemenea „credincioşi“. Căci doar
pune în gura lui Zarathustra al său cuvintele:
„Spuneţi că voi credeţi în Zarathustra? [22] Dar ce
importanţă are Zarathustra?
Voi sunteţi credincioşii mei: dar ce importanţă au toţi credincioşii?
Încă nu vă căutaseţi pe voi înşivă şi deja m-aţi găsit
pe mine. Aşa
fac toţi credincioşii; de aceea are atât de puţină importanţă
întreaga
credinţă.
Iar acum eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; şi de-abia după ce mă veţi
fi renegat cu toţii, am să mă întorc printre voi.“
Nietzsche nu e un Mesia şi nici întemeietorul vreunei religii,
de
aceea el îşi poate dori, desigur, prieteni ai părerilor sale; dar
el nu
poate să vrea nişte mărturisitori ai învăţăturilor sale care se
leapădă
de propria lor sine, pentru a o găsi pe a lui.
În personalitatea lui Nietzsche există instincte cărora le
repugnă
întregi cercuri de reprezentări ale contemporanilor săi. El
întoarce
spatele cu o repulsie instinctivă celor mai importante idei culturale
în mijlocul cărora s-a dezvoltat; şi anume, nu aşa cum respingi o
afirmaţie în care ai descoperit o contradicţie logică, ci aşa cum
întorci spatele unei culori care provoacă durere ochiului.
Repulsia îşi
are originea în sentimentul nemijlocit; reflecţia conştientă nici
nu
intră aici în considerare, în primă instanţă. Ceea ce alţi
oameni simt
când le trec prin cap gândurile: vină, remuşcare, păcat,
viaţă de
dincolo, ideal, beatitudine, patrie îi creează lui Nietzsche o
senzaţie
neplăcută. Modul instinctiv de a respinge reprezentările amintite
îl
deosebeşte pe Nietzsche şi de aşa-numitele „spirite libere“ ale epocii
prezente. Acestea cunosc toate obiecţiile raţiunii împotriva
„vechilor
reprezentări iluzorii“, dar cât de rar se găseşte unul care să
poată
spune despre sine însuşi: instinctele [23] mele nu mai sunt ataşate de
ele!
Tocmai instinctele sunt acelea care le joacă feste urâte
spiritelor
libere ale epocii prezente. Gândirea ia un caracter independent
de
ideile tradiţionale, dar instinctele nu se pot adapta acestui caracter
schimbat al intelectului. Asemenea „spirite libere“ pun o noţiune
oarecare a ştiinţei moderne în locul unei reprezentări mai vechi;
dar
vorbesc despre ea în aşa fel încât ne dăm seama:
intelectul merge pe o
altă cale decât instinctele. Intelectul caută originea
fenomenelor în materie,
în forţă, în legitatea naturii; instinctele
îi
induc însă în eroare, făcându-i să aibă în faţa
unor asemenea entităţi
aceleaşi sentimente pe care alţii le au faţă de Dumnezeul lor personal.
Spirite de acest fel resping reproşul că l-ar nega pe Dumnezeu; dar
n-o fac din cauză că prin concepţia lor despre lume sunt conduşi spre
ceva care coincide cu o reprezentare oarecare despre Dumnezeu, ci
pentru că au moşteniţ de la înaintaşii lor însuşirea de a
avea în mod instinctiv un
fior de groază la
cuvântul „renegatori ai lui Dumnezeu“. Marii naturalişti
subliniază că
ei nu alungă pentru totdeauna reprezentările: Dumnezeu, nemurire, ci
vor doar să le dea o altă formă, în sensul ştiinţei moderne.
Instinctele lor au rămas în urma intelectului lor.
Un mare număr de asemenea „spirite libere“ susţin părerea că voinţa
omului e neliberă. Ele spun: într-un anumit caz, omul trebuie să
acţioneze aşa cum îl constrânge caracterul său şi
împrejurările care
acţionează asupra lui. Dar ia cercetaţi-i pe aceşti adversari ai
concepţiei despre „voinţa liberă“ şi veţi constata că instinctele
acestor „spirite libere“ îşi întorc faţa de la autorul unei
fapte
„rele“ cu aceeaşi repulsie cu care o fac instinctele celorlalţi, care
sunt de părere că „voinţa liberă“ se poate dedica în mod arbitrar
binelui sau răului.
Contradicţia dintre intelect şi instinct este caracteristica
principală a „spiritelor moderne“. Până şi în
gânditorii cei mai liberi
ai epocii prezente continuă să trăiască instinctele implantate de
creştinismul dogmatic. Exact instinctele opuse acţionează în
natura lui
Nietzsche. El nu simte nevoia să reflecteze mai întâi la
întrebarea
dacă există motive care infirmă ipoteza că există un cârmuitor de
natură personală al lumii. Instinctul lui e prea mândru pentru a
se
pleca în faţa unui asemenea cârmuitor; de aceea, el resinge
o astfel de
reprezentare. El vorbeşte prin Zarathustra al său: „Dar dacă eu vă voi
dezvălui cu totul inima mea [24],
prieteni: dacă ar exista
zei, cum aş suporta să nu fiu zeu! Prin
urmare, nu există zei“. A se declara „vinovat“ pe sine
însuşi
sau pe alţii din cauza unei fapte săvârşite – nimic din ceea ce
trăieste în interiorul lui nu-l împinge la aşa ceva. Pentru
a găsi
inadmisibilă o asemenea declaraţie de „vinovăţie“ nu are nevoie de nici
o teorie despre voinţa „liberă“ sau „neliberă“.
Şi sentimentele de patriotism ale compatrioţilor săi germani sunt
contrare instinctelor lui Nietzsche. El nu poate să-şi facă dependentă
simţirea sau gândirea de cercurile de idei ale poporului în
sânul
căruia s-a născut şi a fost educat; şi nici de epoca în care
trăieşte.
„E ceva de oraş patriarhal [25] – spune el în cartea Schopenhauer ca
educator – să te îndatorezi unor concepţii care la o
depărtare
de câteva sute de mile nu mai îndatorează. Orient şi
Occident - acestea
sunt nişte linii trase cu creta pe care cineva le desenează în
faţa
ochilor noştri pentru a duce de nas firea noastră fricoasă. Eu vreau să
fac încercarea de a ajunge la libertate, îşi spune sufletul
tânăr; şi
să-l împiedice atunci faptul că, în mod
întâmplător, două naţiuni se
urăsc şi se războiesc, sau că între două continente există o
mare, sau
că de jur împrejurul lui este predicată o religie care
înainte cu
câteva secole nu exista?“ Sentimentele pe care germanii le aveau
în
timpul războiului din 1870 au avut un ecou atât de slab în
sufletul
lui, încât „în timp ce bubuiturile luptei [26] de la Worth
treceau peste
Europa“ el
stătea într-un colţişor al Alpilor, „foarte cufundat în el
însuşi şi în
enigme, deci, foarte îngrijorat şi în acelaşi timp fără
griji“,
aşternându-şi pe hârtie gândurile despre vechii
greci. Iar când, peste
alte câteva săptămâni, s-a aflat el însuşi „sub
zidurile oraşului
Metz“, „încă nu se eliberase de semnele de întrebare pe
care le pusese
în legătură cu viaţa şi arta grecilor“. (Comp. „Încercarea
unei
autocritici“, în ediţia a 2-a a cărţii sale Naşterea tragediei.) După ce
războiul s-a terminat, el s-a alăturat atât de puţin
entuziasmului
manifestat de compatrioţii săi germani faţă de biruinţa purtată,
încât
deja în anul 1873, în scrierea despre David Straub,
vorbeşte despre
„urmările rele şi periculoase“[27] ale luptei încununate
de
victorie.
El a arătat chiar că este o iluzie nebunească părerea că şi cultura
germană ieşise învingătoare în această luptă şi el a numit
periculoasă
această iluzie, căci, dacă ea va deveni predominantă în
sânul poporului
german, există riscul ca victoria să fie transformată într-o
înfrângere
totală; în înfrângerea, ba chiar în extirparea
spiritului german, în
favoarea „reichului german“.
Acesta e modul de a gândi al lui Nietzsche, într-o epocă
în care
întreaga Europă e plină de entuziasm naţional. Este modul de a
gândi al
unei personalităţi neconforme cu
epoca, al unui luptător
împotriva epocii sale. În afară de aspectele citate,
ar mai
putea fi aduse în discuţie şi multe alte lucruri care în
viaţa de
simţire şi reprezentare a lui Nietzsche sunt altfel decât la
contemporanii săi.
2
Nietzsche nu este un „gânditor“ în sensul obişnuit al
cuvântului.
Gândirea nu e suficientă pentru a da răspuns la
întrebările, demne de a
fi puse şi profunde, pe care el trebuie să le adreseze lumii şi vieţii.
Când e vorba de aceste întrebări, trebuie eliberate toate
forţele
naturii umane; studierea bazată pe gândire, ea singură, nu este
la
înălţimea lor. Iar în temeiurile doar născocite, aduse
în sprijinul
unei păreri, Nietzsche nu are nici o încredere. „Există în
mine o
neîncredere faţă de dialectică, până şi faţă de temeiuri“,
îi scrie el
la 2 decembrie 1887 lui Georg Brandes [28]. (Comp. lucrarea acestuia Oameni şi opere, p. 212.) Pentru
cel ce îl întreabă care sunt temeiurile concepţiilor sale,
el are gata
pregătit răspunsul lui „Zarathustra“: Întrebi de ce? Eu
nu mă
număr
printre aceia pe care e voie să-i întrebi: De ce? Pentru el nu e
decisiv faptul că o concepţie poate fi dovedită sau nu din punct de
vedere logic, ci faptul că ea acţionează sau nu asupra tuturor forţelor
personalităţii umane în aşa fel încât aceasta să aibă
valoare pentru viaţă. El
admite ca
valabil un gând numai dacă îl găseşte capabil să contribuie
la evoluţia
vieţii. Dorinţa lui este aceea de a-l vedea pe om cât mai sănătos
posibil, cât mai puternic, cât mai creator. Adevărul,
frumosul, toate
idealurile au valoare şi îl privesc pe om numai în măsura
în care ele stimulează viaţa.
Întrebarea referitoare la valoarea
adevărului apare în mai multe scrieri ale lui Nietzsche.
Ea e
pusă sub forma ei cea mai îndrăzneaţă în cartea Dincolo de bine şi de rău. „Voinţa
de adevăr [29],
care ne
va mai ispiti la multe cutezanţe, acea vestită sete de adevăr despre
care până acum toţi filosofii au vorbit cu mult respect: Ce
întrebări
ne pusese în faţă această voinţa de adevăr! Ce întrebări
ciudate, rele,
îndoielnice! Aceasta este deja o poveste lungă – şi totuşi se
pare că
de-abia a început. De ce ne mirăm atunci că, în cele din
urmă, devenim,
de asemenea, neîncrezători, ne pierdem răbdarea, ne
învârtim
nerăbdători? Că învăţăm să fim întrebaţi la rândul
nostru de acest
sfinx? Cine este, de fapt, cel care ne pune aici întrebări? Ce
anume
din noi vrea, de fapt, «să ajungă la adevăr»? În
realitate, noi de mult
ne-am oprit în faţa întrebării despre cauza acestei voinţe
– până când,
în final, ne-am împotmolit de tot în faţa unei
întrebări şi mai adânci.
Am întrebat care este valoarea
acestei voinţe. Să presupunem că vrem adevărul: de ce nu, mai bine, neadevărul?“
Este un gând de o îndrăzneală aproape de necrezut.
De-abia când îi
pui alături ceea ce un alt îndrăzneţ „scormonitor şi prieten al
enigmelor“ [30],
Johann Gottlieb Fichte, a spus despre căutarea adevărului
îţi dai seuna din ce adâncuri umane îşi scoate
Nietzsche
reprezentările. „Eu sunt chemat – spune Fichte – să depun mărturie
pentru adevăr; viaţa mea şi destinul meu nu înseamnă nimic; dar
efectele vieţii mele înseamnă infinit de mult. Eu sunt un preot
al
adevărului; sunt în slujba lui; m-am legat să fac şi să
îndrăznesc şi
să sufăr totul pentru el.“ (Fichte, prelegerile intitulate „Despre
menirea eruditului“, prelegerea a IV-a). Aceste cuvinte exprimă
raportul în care se situează faţă de adevăr spiritele cele mai
nobile
ale culturii occidentale moderne. În faţa afirmaţiei de mai sus a
lui
Nietzsche, ele par superficiale. Împotriva lor se poate replica:
Dar
oare nu este posibil ca neadevărul să aibă nişte efecte mai valoroase
pentru viaţă decât adevărul? Este exclus ca adevărul să dăuneze
vieţii?
Oare Fichte şi-a pus aceste întrebări? Şi le-au pus alţii, care
au
„depus mărturie pentru adevăr“?
Nietzsche însă pune aceste întrebări. Şi el crede că a
scos-o la
capăt cu ele numai în momentul în care nu tratează năzuinţa
după adevăr
doar ca pe o simplă activitate a intelectului, ci atunci când
caută
instinctele care dau naştere acestei căutări. Fiindcă s-ar putea prea
bine ca aceste instincte să se folosească de adevăr doar ca mijloc de
găsire a ceva situat mai sus decât adevărul. Nietzsche spune,
după ce
s-a „uitat destul de mult timp printre rândurile şi printre
degetele
filosofilor“: „Cea mai mare parte a gândirii unui filosof este
condusă
în mod tainic de instinctele sale şi silită s-o ia pe anumite
căi“.
Filosofii cred că ultimul resort al activităţii lor este căutarea
adevărului. Ei cred aşa pentru că nu sunt în stare să vadă
până în
străfundul cel mai adânc al naturii umane. În realitate,
năzuinţa după
adevăr este condusă de voinţa de
putere. Cu ajutorul adevărului sunt sporite puterea şi
plenitudinea de viaţă a personalităţii. Gândirea conştientă a
filosofului crede aşa: cunoaşterea adevărului este un ţel ultim;
instinctul inconştient care mână gândirea tinde spre
stimularea vieţii.
Pentru acest instinct, „falsitatea unei judecăţi încă nu este o
obiecţie împotriva judecăţii“; pentru el, nu intră în
discuţie decât
întrebarea: „În ce măsură este ea aptă să stimuleze viaţa,
să menţină
viaţă, să menţină specia, poate chiar să înnobileze specia“. (Dincolo de bine şi de rău, §
4.)
„«Voinţă de adevăr», aşa numiţi voi, prea
înţelepţii mei, ceea ce vă
îmboldeşte şi vă face să ardeţi?
Voinţă de a face ca toate cele existente să poată fi gândite,
aşa
numesc eu voinţa voastră!
Voi vreţi să faceţi mai
întâi ca toate câte există să poată fi gândite;
fiindcă vă îndoiţi de
faptul că ele sunt deja ceva ce poate fi gândit.
Dar toate trebuie să vi se supună şi să se modeleze după cum vă
place! Aşa vrea voinţa voastră. Să devină netede şi supuse spiritului,
drept oglindă şi contra-imagine a sa.
Aceasta e întreaga voastră voinţă, preaînţelepţilor, ca
voinţă de
putere. . .“ (Zarathustra,
partea a 2-a, „Despre învingerea de sine“.)
Adevărul trebuie să supună spiritului lumea şi prin aceasta să
slujească vieţii. El are valoare numai în calitate de condiţie a
vieţii. – Dar nu se poate merge oare mai departe şi întreba: Ce
valoare
are viaţa însăşi? Nietzsche consideră că o asemenea
întrebare este o
imposibilitate. Faptul că tot ceea ce e viu vrea să ducă o viaţă
cât
mai intensă, cât mai plină de conţinut, e luat de el ca realitate
dată,
asupra căreia nu cugetă mai departe. Instinctele de viaţă nu
întreabă
care e valoarea vieţii. Ele întreabă doar: Ce mijloace există
pentru a
spori puterea purtătorului lor. „În ultimă instanţă, judecăţile,
judecăţile de valoare asupra vieţii [31], pro sau contra, nu pot fi
niciodată
adevărate; ele au doar valoare de simptome, ele intră în
considerare
doar ca simptome – în sine, asemenea judecăţi sunt nişte prostii.
Trebuie să-ţi întinzi degetele după ele şi să faci
încercarea de a
sesiza uimitoarea finesse care
ne spune că valoarea vieţii nu poate
fi estimată. Nu poate fi estimată de un om viu, din cauză că el
este parte implicată, ba chiar obiect al disputei, dar nu judecător; şi
nici de un mort, dintr-un alt motiv. – Dacă un filosof vede o problemă
în valoarea vieţii, acest lucru rămâne chiar o obiecţie
ridicată
împotriva lui, un semn de întrebare în ceea ce
priveşte înţelepciunea
lui, o neîntelepciune.“ (Amurgul
idolilor, „Problema lui Socrate“.) Problema valorii vieţii
există numai pentru o personalitate insuficient dezvoltată, bolnavă.
Cine este dezvoltat din toate punctele de vedere trăieşte, fără să întrebe ce
valoare are viaţa lui.
Din cauză că are concepţiile descrise, Nietzsche nu acordă mare
importanţă dovezilor logice aduse în sprijinul unei judecăţi. El
nu se
întreabă dacă judecata poate fi dovedită din punct de vedere
logic, ci
cât de bine se poate trăi sub influenţa ei. Nu trebuie satisfăcut
doar
intelectul, ci întreaga personalitate a omului. Cele mai bune
gânduri
sunt acelea care pun toate forţele naturii umane într-o miscare
adecvată lor.
Numai gânduri de acest fel prezintă interes pentru Nietzsche.
El nu
este un filosof, ci un „culegător de miere al spiritului“[32] care
caută în „stupii“ cunoaşterii şi încearcă să aducă acasă
ceea ce-i
prieşte vieţii.
3
În personalitatea lui Nietzsche predomină acele instincte care
fac
din om o fiinţă poruncitoare, stăpânitoare. Lui îi place
tot ceea ce
vesteşte prezenţa puterii şi îi displace tot ceea ce trădează
slăbiciune. Şi se simte fericit numai cât timp se află în
nişte
condiţii de viaţă care-i sporesc forţa. Iubeşte piedicile, obstacolele
ce apar în calea activităţii sale, fiindcă
învingându-le devine
conştient de puterea lui. El caută drumurile cele mai anevoioase pe
care poate să meargă un om. O trăsătură fundamentală a caracterului său
este exprimată în maxima pe care a aşezat-o în faţa ediţiei
a 2-a a
cărţii Ştiinţa veselă, pe foaia de titlu:
„Locuiesc în propria mea casă.
N-am copiat nicicând nimica de la nimeni.
Şi – am mai râs de-orice maestru,
Care de sine însuşi niciodată nu a râs“.
Nietzsche resimte orice formă de subordonare sub o putere străină
drept slăbiciune. Iar despre ceea ce este o „putere străină“ el
gândeşte altfel decât mulţi dintre aceia care se numesc
„spirite
independente, libere“. Nietzsche resimte drept slăbiciune faptul că
omul se supune în gândirea şi faptele sale unor aşa-numite
legi
„veşnice, imuabile“ ale raţiunii. Personalitatea dezvoltată sub toate
aspectele nu aşteaptă de la nici o ştiinţă morală să-i dicteze legile
şi regulile conform cărora trebuie să acţioneze, ci le aşteaptă numai
de la imboldurile sinei proprii. Omul este slab deja în momentul
în
care caută legile şi
regulile conform cărora trebuie să gândească şi să acţioneze. Cel
puternic determină modul său
de a gândi şi acţiona din propria sa fiinţă.
Nietzsche exprimă cel mai dur această concepţie în nişte fraze
din
cauza cărora unii oameni cu gândire îngustă l-au desemnat
de-a dreptul
un spirit periculos: „Când cruciaţii creştini au dat, în
Orient, de
acele ordine invincibile de asasini, de acele ordine ale spiritelor
libere par excellence, ale
căror membri aflaţi pe treptele cele mai de jos trăiau într-o
supunere
atât de mare cum n-a fost atinsă până azi de nici un ordin
călugăresc,
ei au primit, pe o cale oarecare, şi o trimitere la acel simbol şi acea
deviză care le erau rezervate, drept secret al lor, numai membrilor cu
grade supreme: «Nimic nu e
adevărat,
totul e permis!»... Ei bine, aceasta era libertate a spiritului, prin aceasta adevărului
însuşi i se
concediase credinţa“... (Genealogia
moralei, tratatul al III-lea, § 24.) Că aceste fraze
exprimă
sentimentele unei naturi alese, ale unei naturi de suveran, care nu
vrea să lase să i se pipernicească dreptul de a trăi liber, după propriile ei legi, prin nici un
fel de luare în considerare a unor adevăruri veşnice şi a unor
prescripţii morale –, aceasta n-o simt acei oameni care, prin natura
lor, înclină spre supunere. O personalitate cum este aceea a lui
Nietzsche nu-i suportă nici pe acei tirani care apar sub forma unor
comandamente morale abstracte. Eu hotărăsc
felul cum vreau să gândesc, cum vreau să acţionez, spune o
asemenea
natură.
Există unii oameni care îşi reclamă dreptul de a se numi
„gânditori
liberi“ de la faptul că nu se supun, în gândirea şi faptele
lor, unor
legi date de alţi oameni, ci numai „legilor veşnice ale raţiunii“,
„noţiunilor ce nu pot fi încălcate ale datoriei“ sau „voinţei lui
Dumnezeu“. Nietzsche nu-i priveşte pe asemenea oameni ca pe nişte
personalităţi cu adevărat puternice.
Fiindcă nici ele nu gândesc şi nu acţionează conform cu propria
lor
natură, ci conform cu poruncile unei
autorităţi mai înalte. Indiferent că sclavul se supune voinţei
arbitrare a stăpânului său, sau că omul religios dă ascultare
adevărurilor revelate ale unui Dumnezeu sau că filosoful dă curs
pretenţiilor raţiunii, aceasta nu schimbă cu nimic faptul că ei toţi
sunt nişte oameni care se supun.
Cine sau ce porunceşte aici nu are nici o importanţă; lucrul decisiv e
faptul că se porunceşte, că
omul nu-şi dă el însuşi direcţia faptelor sale, ci este de părere
că
există o putere care-i prescrie această direcţie.
Omul puternic, cu adevărat liber, nu vrea să primească adevărul – ci vrea să-l
creeze; el nu vrea să aştepte să i se „permită“ ceva, nu vrea să se
supună. „Adevăraţii filosoii sunt oameni care poruncesc şi dau legi; ei spun: aşa trebuie să fie!, de-abia ei
hotărăsc Încotro? şi În ce scop? al omului şi dispun aici
de munca
pregătitoare a tuturor lucrătorilor pe ogorul filosofiei, a tuturor
celor ce au învins trecutul, ei îşi întind mâna
creatoare ca să apuce
viitorul şi tot ceea ce este şi a fost devine, mijlocul, unealta,
ciocanul lor. «Cunoasterea» lor este activitate
creatoare, activitatea lor creatoare este o emitere de legi,
voinţa lor de adevăr este – voinţă
de putere. – Există astăzi asemenea filosofi? Au existat deja
asemenea filosofi? Nu trebuie să
existe asemenea filosofi?“ (Dincolo
de bine şi de rău, § 211.)
4
Nietzsche vede un semn deosebit de slăbiciune umană în orice
fel de
credinţă într-un transcendent, într-o altă lume decât
aceea în care
omul trăieşte. Nu poţi face vieţii un rău mai mare, după părerea lui,
decât să-ţi orânduieşti viaţa în lumea de aici
având în vedere o altă
viaţă, în lumea de dincolo. Omul nu se poate lăsa prins în
plasa unei
mai mari rătăciri decât aceea de a presupune că în spatele
fenomenelor
acestei lumi există nişte entităţi inaccesibile cunoaşterii umane, care
sunt luate drept temeiul originar propriu-zis, drept factorul
determinant pentru întreaga existenţă. Printr-o asemenea
presupunere,
omul îşi strică bucuria pe care ar trebui să i-o facă viaţa
în această
lume. Ea e degradată, la nivelul de aparenţă, de simplu reflex al unei
realităţi inaccesibile. Lumea cunoscută nouă, singura lume reală pentru
noi, e declarată un vis lipsit de consistenţă şi i se atribuie
realitate adevărată unei alte lumi, născocite, visate. Se declară că
simţurile umane sunt amăgitoare şi că ele ne furnizează, în loc
de
realităţi, nişte imagini iluzorii.
O asemenea concepţie nu poate izvorî decât din
slăbiciune. Fiindcă
omului puternic, care-şi are bine înfipte rădăcinile în
solul
realităţii, care se bucură de viaţă, nici nu-i va da prin minte să
născocească o altă realitate. El e ocupat cu această lume şi nu are
nevoie de nici o altă lume. Dar cei suferinzi, cei bolnavi, care sunt
nemulţumiţi cu această viaţă, se refugiază într-o lume de
dincolo. Şi
speră ca lumea de dincolo să le ofere ceea ce lumea de aici le-a
refuzat. Omul puternic, sănătos, care posedă simţuri dezvoltate şi
capabile să caute temeiurile acestei lumi în ea însăşi, nu
are nevoie,
pentru a-şi explica fenomenele în mijlocul cărora trăieşte, de
nici un
fel de temeiuri şi realităţi transcendentale. Omul slab, care percepe
realitatea cu ochi şi urechi schilodite, are nevoie de nişte cauze
aflate în spatele fenomenelor.
Credinţa în lumea de dincolo s-a născut din suferinţă şi dor
bolnav.
Toate presupunerile despre existenţa unor „lucruri în sine“ s-au
născut
din incapacitatea de a pătrunde lumea reală.
Toţi cei care au un motiv de a nega viaţa reală, spun Da uneia născocite. Nietzsche vrea să fie un om care spune Da realităţii.
Această lume vrea el s-o cerceteze în toate direcţiile, el vrea
să
sfredelească în străfundurile existenţei; şi nu vrea să ştie de o
altă
viaţă. Pe el nici chiar
suferinţa nu-l poate face să spună Nu vieţii; fiindcă pentru el şi
suferinţa este un mijloc de a cunoaşte. „Nu altfel decât face un
călător
[33], care-şi
propune să
se trezească la o anumită oră, şi apoi se lasă liniştit în voia
somnului: tot aşa noi, filosofii, dacă ne îmbolnăvim, ne lăsăm
pentru
un timp, cu trup şi suflet, în voia bolii – aş putea spune că
închidem
ochii în faţa noastră înşine. Şi la fel cum călătorul ştie
că ceva nu
doarme, că ceva numără ceasurile şi îl va trezi, tot astfel şi
noi ştim
că momentul decisiv ne va găsi treji – că atunci ceva va sări afară şi
va prinde spiritul asupra faptei,
vreau să spun: asupra slăbiciunii sau a resemnării sau a
înăspririi sau
a întunecării, oricum s-or mai fi numind toate acele stări
bolnave ale
spiritului, care în zilele sănătoase au împotriva lor mândria spiritului.
(Cuvântul Stolz din
textul german are mai
mult sensul de „demnitate, „conştienţa propriei valori“, decât de
„trufie“ şi „aroganţă“ – n. trad.) După o asemenea autocercetare, după
o asemenea autoîncercare, înveţi să priveşti cu un ochi mai
fin spre
toate lucrurile asupra cărora s-a filosofat până acum...“
(Cuvânt
înainte la ediţia a 2-a a cărţii Ştiinţa
veselă.)
5
Această atitudine prietenoasă faţă de viaţă şi realitate a lui
Nietzsche se arată şi în concepţiile sale despre oameni şi
relaţiile
lor reciproce. Pe acest tărâm, Nietzsche este un individualist
desăvârşit. Fiecare om este pentru el o lume în sine, un
unicat. „Nici
o întâmplare, oricât de bizară, n-ar putea să
amestece o a doua oară în
acelaşi fel pestriţele însuşiri oarecare, demne de mirare, care
sunt
reunite drept ceva «unitar» şi ne apare drept un om anume.“
(Schopenhauer ca educator, l).
Totuşi, cei mai puţini oameni sunt înclinaţi să-şi dezvolte
particularităţile o dată existente. Ei se tem de singurătatea în
care
sunt împinşi prin aceasta. E mai comod şi mai lipsit de primejdii
să
trăieşti la fel cu semenii tăi; atunci găseşti întotdeauna
societate.
Cine-şi organizează viaţa în felul lui propriu nu e înţeles
de ceilalţi
şi nu-şi găseşte camarazi. Pentru Nietzsche, singurătatea are un farmec
deosebit. Lui îi place să caute aspectele ascunse ale propriei
sale
fiinţe interioare. El fuge de societatea oamenilor. Înlănţuirile
sale
de gânduri sunt de cele mai multe ori încercări de a
sfredeli în
căutarea unor comori care zac adânc ascunse în
personalitatea lui.
Dispreţuieşte lumina pe care i-o oferă alţii; nu vrea să respire aerul
în care trăieşte „ceea ce au oamenii comun“, „regula om“. El
caută în
mod instinctiv a sa „cetate a tainei“, unde e mântuit de mulţime,
de
cei mulţi, de cei mai frecvenţi (Dincolo
de bine şi de rău, § 26). În cartea Ştiinţa veselă, el se plânge
de
faptul că îi vine greu să-şi „mistuie“ semenii [34]; iar
în Dincolo de bine şi de rău
(§ 282)
mărturiseşte că de cele mai multe ori s-a ales cu tulburări digestive
periculoase când s-a aşezat la mesele la care se consuma hrana
„omenescului general“. Oamenii nu trebuie să se apropie prea mult de
Nietzsche, dacă e ca el să-i suporte!
6
Nietzsche declară valabil un gând, o judecată, sub acea formă
în
care instinctele de viaţă care lucrează liber îşi dau acordul. El
nu
admite să i se infirme de către nici o îndoială logică acele
păreri
pentru care viaţa se decide. Prin aceasta, gândirea lui ia un
caracter
sigur, liber. Ea nu e derutată prin rezerve de felul: oare o afirmaţie
este adevărată şi din punct de vedere „obiectiv“, oare ea nu depăşeşte
limitele posibilităţilor de cunoaştere umane? etc. După ce Nietzsche
şi-a dat seama că o judecată are valoare pentru viaţă, el nu mai
întreabă dacă ea mai are, pe lângă aceasta, o importanţă şi
valabilitate „obiectivă“. Iar în ceea ce priveşte limitele
cunoaşterii,
nu-şi face nici un fel de griji. El e de părere că o gândire
sănătoasă
creează ceea ce stă în posibilităţile ei să creeze, şi nu se
chinuie cu
întrebarea: Ce nu pot?
Cine vrea să determine valoarea unei judecăţi în funcţie de
gradul
în care ea stimulează viaţa, nu poate stabili acest grad,
bineînţeles,
decât prin propriile sale impulsuri şi instincte de viaţă.
Niciodată el
nu poate voi să spună mai mult decât: Conform cu ceea ce-mi spun
instinctele mele de viaţă, consider valoroasă această judecată anume.
Şi Nietzsche nici nu vrea să spună vreodată altceva, când
îşi exprimă o
părere. Tocmai acest raport al său faţă de lumea gândurilor sale
are un
efect atât de binefăcător asupra cititorului care tinde spre
libertate.
El conferă scrierilor lui Nietzsche caracterul unei nobleţi modeste,
nepretenţioase. Cât de respingătoare şi lipsită de modestie pare,
alături de ele, afirmaţia altor gânditori, că persoana lor este
organul
prin care i se vestesc lumii nişte adevăruri veşnice, imuabile. Poţi
găsi în lucrările lui Nietzsche fraze care exprimă o conştienţă
de sine
puternică, de exemplu: „Eu am dat omenirii cartea cea mai profundă pe
care ea o posedă, Zarathustra;
în curând i-o voi da pe cea mai independentă“. (Amurgul idolilor, „Plimbările unui
om neconform cu epoca sa“, § 51.) Dar ce spune această frază
ieşită din
gura sa? Eu am îndrăznit să scriu o carte al cărei conţinut a
fost scos
din nişte adâncuri ale unei personalităţi mai mari decât se
întâmplă de
obicei în cazul unor cărţi similare; şi voi furniza o carte care
e mai
independentă de orice judecată străină decât alte lucrări
filosofice;
fiindcă eu voi spune în legătură cu lucrurile cele mai importante
doar
felul cum se raportează la ele instinctele mele personale. Aceasta e
modestie nobilă. Bineînţeles, ea nu e pe gustul celor a căror
umilinţă
ipocrită spune: Eu nu sunt nimic, opera mea e totul; eu nu transpun
în
cărţile mele nimic din simţirea mea personală, ci exprim doar ceea ce
raţiunea pură îmi porunceşte să exprim. Asemenea oameni vor să
nege
propria lor persoană, pentru a putea să afirme că spusele lor aparţin
unui spirit superior. Nietzsche consideră că gânduruile sale sunt
creaţiile persoanei sale, şi nimic mai mult.
7
Filosofii de specialitate pot să zâmbească în legătură
cu Nietzsche
ori să-şi susţină părerile referitoare la „pericolele“ „concepţiei sale
despre lume“[35].
Unele
dintre aceste spirite, care nu sunt decât nişte manuale de logică
personificate, nu pot, bineînţeles, să laude creaţia lui
Nietzsche,
izvorâtă din impulsurile de viaţă cele mai puternice şi mai
nemijlocite.
Nietzsche, cu îndrăzneţele salturi ale gândurilor sale,
dă, în orice
caz, peste nişte taine mai adânci ale naturii umane, decât
atâţia
gânditori logici, cu prudenta lor înaintare
târâş. La ce e bună
întreaga logică, dacă prinde în plasele ei noţionale numai
un conţinut
lipsit de valoare? Când ne sunt comunicate nişte gânduri
valoroase, ne
bucurăm de ele, chiar dacă nu sunt legate între ele prin fire
logic.
Binele vieţii nu depinde doar de logică, ci şi de activitatea creatoare
de gânduri. Filosofia noastră oficială este în prezent
suficient de
sterilă şi ar putea să aibă foarte multă nevoie să fie revitalizată
prin gândurile unui scriitor curajos, îndrăzneţ, cum e
Nietzsche. Forţa
de dezvoltare a acestei filosofii s-a paralizat sub influenţa pe care
gândirea kantiană a exercitat-o asupra ei. Din cauza influeniei
kantiene, ea şi-a pierdut întreaga spontaneitate şi genuitate,
întregul
curaj. Kant a preluat de la filosofia oficială a epocii sale noţiunea
de adevăruri care provin din „raţiunea pură“ şi a căutat să arate că
printr-un asemenea adevăr nu putem şti nimic despre lucrurile aflate
în
afara experienţei noastre, adică despre „lucrurile în sine“. De
un
secol încoace s-a cheltuit o agerime a mintii necuprins de mare
pentru
a se răspândi în toate direcţiile acest gând al lui
Kant. În orice caz,
rezultatele la care ajunge această agerime a minţii sunt adesea precare
şi banale. Dacă cineva ar traduce banalităţile cuprinse în multe
dintre
cărţile de filosofie ale epocii prezente, transpunând formulele
consacrate într-un limbaj sănătos, atunci un asemenea conţinut ar
arăta
destul de sărăcăcios în faţa câte unui aforism scurt al lui
Nietzsche.
Acesta a avut un anumit drept să rostească, referindu-se la filosofia
epocii prezente, fraza mândră: „Ambiţia mea este [36] de a spune
în zece propoziţii ceea
ce oricare alt om spune într-o carte întreagă – ceea ce
oricare alt om nu spune
într-o carte întreagă...“
8
După cum, atunci când îşi exprimă propriile păreri,
Nietzsche nu
vrea să prezinte nimic altceva decât o creaţie a instinctelor şi
pornirilor sale personale, nici părerile altora nu sunt pentru el
altceva decât nişte simptome din care el trage concluzii cu
privire la
instinctele care lucrează în diferiţi oameni individuali sau
în întregi
popoare, rase etc. El nu-şi face deloc de lucru cu discutarea sau
infirmarea unor păreri străine. Dar caută instinctele care se exprimă
în aceste păreri. El se străduieşte să recunoască din părerile
exprimate caracterele personalităţilor sau popoarelor respective. Pe el
îl interesează dacă o părere indică faptul că acolo acţionează
instinctele sănătăţii, vitejiei, nobleţei sufleteşti, ale bucuriei de a
trăi sau dacă ea izvorăste din niste instincte nesănătoase, de sclav,
obosite, duşmănoase vieţii; el vrea să ştie în ce fel îşi
dezvoltă
oamenii adevărurile conform cu instinctele lor şi cum îşi
stimulează cu
ajutorul acestora ţelurile de viaţă. El vrea să afle cauzele naturale
ale părerilor umane.
În orice caz, căutările lui Nietzsche nu sunt deloc pe gustul
acelor
idealişti care-i recunosc adevărului o valoare independentă, care vor
să-i dea o „origine pură, superioară“ celei a instinctelor. El declară
că părerile umane sunt rezultatul activităţii unor forţe naturale, la
fel cum naturalistul explică organizarea ochiului prin conlucrarea unor
cauze naturale. Nietzsche admite la fel de puţin o explicaţie a
evoluţiei spirituale a omenirii pe baza unor scopuri sau idelauri
morale deosebite, a unei ordini morale a lumii, pe cât de puţin
admite
naturalistul epocii prezente explicaţia potrivit căreia natura ar fi
construit ochiul într-un anumit mod pentru că avea scopul de a
crea
pentru organism un organ al văzului. În orice ideal, Nietzsche nu
vede
decât expresia unui instinct care-şi caută satisfacerea pe o
anumită
cale, la fel cum naturalistul modern vede în organizarea unui
organ
într-un mod adecvat scopului rezultatul unor legi plăsmuitoare
organice. Dacă mai există în prezent naturalişti şi filosofi care
resping orice idee conform căreia natura creează în vederea unor
scopuri, dar în faţa idealsmului moral se opresc şi văd în
evoluţia
istorică realizarea unei voinţe divine, a unei ordini ideale a
lucrurilor, aceasta este o jumătate de măsură în ceea ce priveşte
instinctele. Unor asemenea persoane le lipseşte organul prin care să
aprecieze în mod just procesele spirituale, în timp ce la
observarea
proceselor din natură dovedesc că-l au. Dacă un om crede că tinde spre
un ideal care nu izvorăşte din realitate, el crede aşa ceva numai
pentru că nu cunoaşte instinctul din care ia naştere acel ideal.
Nietzsche este antiidealist în sensul în care
naturalistul modern
este adversarul presupunerii că există scopuri pe care natura trebuie
să le înfăptuiască. El vorbeşte la fel de puţin de nişte scopuri
morale, pe cât vorbeşte naturalistul de nişte scopuri ale
naturii.
Nietzsche nu consideră că e mai înţelept să spui: Omul trebuie să
înfăptuiască un ideal moral, decât să declari: Taurul are
coarne ca să
poată împunge. El consideră că atât o afirmaţie, cât
şi cealaltă, sunt
produsele unui mod de a explica lumea care vorbeşte de o „providenţă
divină“, de o „atotputernicie înţeleaptă“,în loc să
vorbească de
procese naturale.
Acest mod de a explica lumea este o piedică în calea oricărei
gândiri sănătoase; el creează o ceaţă ideală, imaginară, care
împiedică
văzul natural, orientat spre observarea realităţii, să înţeleagă
fenomenele lumii; în cele din urmă, el toceşte cu totul orice
simţ al
realităţii.
9
Când Nietzsche se angajează într-o luptă spirituală, el
nu vrea să
infirme nişte păreri străine ca atare, ci o face din cauză că aceste
păreri indică prezenţa unor instincte dăunătoare, pe care vrea să le
combată. El are aici o intenţie asemănătoare aceleia pe care o are un
om care combate o influenţă dăunătoare din sânul naturii sau
nimiceşte
o fiinţă naturală periculoasă. El nu clădeşte pe forţa de „convingere“
a adevărului, ci pe faptul că-şi va învinge adversarul, dacă
acesta are
instinctele nesănătoase, dăunătoare, pe când el are instinctele
sănătoase, prielnice vieţii. El nu caută nici o altă justificare a unei
asemenea lupte, când instinctele sale simt că cele ale
adversarului
sunt dăunătoare. El nu crede că trebuie să lupte în calitate de
reprezentant al unei idei oarecare, ci luptă pentru că instinctele sale
îl îndeamnă s-o facă. Ce-i drept, în cazul nici unei
lupte spirituale
nu e altfel, dar de obicei combatanţii sunt tot atât de puţin
conştienţi de resorturile reale, pe cât sunt de puţin conştienţi
filosofii de „voinţa de putere“ existentă în ei sau adepţii
concepţiei
despre ordinea morală a lumii de cauzele naturale ale idealurilor lor.
Ei cred că luptă exclusiv o concepţie împotriva unei alte
concepţii, şi
îşi ascund adevăratele motive sub nişte mantii noţionale. Ei nu
pomenesc nici de instinctele adversarului, care le sunt antipatice, ba
acestea nici nu intră în conştienţa lor. Pe scurt, forţele care
se
îndreaptă cu duşmănie una împotriva celeilalte nu apar
deloc la lumina
zilei. Nietzsche le spune pe nume, fără nici o reticenţă, instinctelor
adversarului, care-i sunt antipatice, dar le spune pe nume şi
instinctelor puse de el în mişcare împotriva acestora. Cine
vrea să
numească o asemenea atitudine cinism, nu are decât s-o facă. Dar
să nu
uite că în întreaga activitate umană n-a existat altceva
decât un
asemenea cinism, şi că toate plăsmuirile idealiste vane sunt ţesute de
acest cinism.
