Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FRIEDRICH NIETZSCHE
UN LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA EPOCII SALE

GA 5


FRIEDRICH NIETZSCHE
UN LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA EPOCII SALE

I. CARACTERUL



1

Friedrich Nietzsche se caracterizează el însuşi drept un scormonitor singuratic şi iubitor de enigme, drept o personalitate neconformă cu epoca sa. Cel ce umblă pe căi proprii, cum a făcut el, „nu întâlneşte pe nimeni [20]; asta îi aduce umblatul pe căi proprii. Nimeni nu vine să-l ajute; trebuie să se descurce singur cu tot ceea ce poate să-i iasă în întâmpinare sub formă de pericol, incident, răutate şi vreme rea“, spune el în prefaţa la ediţia a doua a cărţii Aurora. Dar e incitant şi încântător să-l urmezi în singurătatea lui. Cuvintele pe care le-a rostit în legătură cu raportul său faţă de Schopenhauer [21] aş vrea să le spun şi eu, în legătură cu raportul meu faţă de Nietzsche: „Mă număr printre acei cititori ai lui Nietzsche care, după ce au citit prima pagină scrisă de el, ştiu cu siguranţă că vor citi toate celelalte pagini şi că vor asculta fiecare cuvânt pe care l-a spus... Încrederea mea în el a apărut imediat. Îl înţelegeam de parcă ar fi scris pentru mine, dacă e să mă exprim pe înţeles, dar într-un mod prostesc şi lipsit de modestie“. Cineva poate vorbi aşa, şi să fie în acelaşi timp foarte departe de a se declara un „credincios“ al concepţiei nietzscheene despre lume. În orice caz, nu mai departe decât a fost Nietzsche departe de a-şi dori asemenea „credincioşi“. Căci doar pune în gura lui Zarathustra al său cuvintele:

 „Spuneţi că voi credeţi în Zarathustra? [22] Dar ce importanţă are Zarathustra? Voi sunteţi credincioşii mei: dar ce importanţă au toţi credincioşii?

Încă nu vă căutaseţi pe voi înşivă şi deja m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de aceea are atât de puţină importanţă întreaga credinţă.

Iar acum eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; şi de-abia după ce mă veţi fi renegat cu toţii, am să mă întorc printre voi.“

Nietzsche nu e un Mesia şi nici întemeietorul vreunei religii, de aceea el îşi poate dori, desigur, prieteni ai părerilor sale; dar el nu poate să vrea nişte mărturisitori ai învăţăturilor sale care se leapădă de propria lor sine, pentru a o găsi pe a lui.

În personalitatea lui Nietzsche există instincte cărora le repugnă întregi cercuri de reprezentări ale contemporanilor săi. El întoarce spatele cu o repulsie instinctivă celor mai importante idei culturale în mijlocul cărora s-a dezvoltat; şi anume, nu aşa cum respingi o afirmaţie în care ai descoperit o contradicţie logică, ci aşa cum întorci spatele unei culori care provoacă durere ochiului. Repulsia îşi are originea în sentimentul nemijlocit; reflecţia conştientă nici nu intră aici în considerare, în primă instanţă. Ceea ce alţi oameni simt când le trec prin cap gândurile: vină, remuşcare, păcat, viaţă de dincolo, ideal, beatitudine, patrie îi creează lui Nietzsche o senzaţie neplăcută. Modul instinctiv de a respinge reprezentările amintite îl deosebeşte pe Nietzsche şi de aşa-numitele „spirite libere“ ale epocii prezente. Acestea cunosc toate obiecţiile raţiunii împotriva „vechilor reprezentări iluzorii“, dar cât de rar se găseşte unul care să poată spune despre sine însuşi: instinctele [23] mele nu mai sunt ataşate de ele! Tocmai instinctele sunt acelea care le joacă feste urâte spiritelor libere ale epocii prezente. Gândirea ia un caracter independent de ideile tradiţionale, dar instinctele nu se pot adapta acestui caracter schimbat al intelectului. Asemenea „spirite libere“ pun o noţiune oarecare a ştiinţei moderne în locul unei reprezentări mai vechi; dar vorbesc despre ea în aşa fel încât ne dăm seama: intelectul merge pe o altă cale decât instinctele. Intelectul caută originea fenomenelor în materie, în forţă, în legitatea naturii; instinctele îi induc însă în eroare, făcându-i să aibă în faţa unor asemenea entităţi aceleaşi sentimente pe care alţii le au faţă de Dumnezeul lor personal.

Spirite de acest fel resping reproşul că l-ar nega pe Dumnezeu; dar n-o fac din cauză că prin concepţia lor despre lume sunt conduşi spre ceva care coincide cu o reprezentare oarecare despre Dumnezeu, ci pentru că au moşteniţ de la înaintaşii lor însuşirea de a avea în mod instinctiv un fior de groază la cuvântul „renegatori ai lui Dumnezeu“. Marii naturalişti subliniază că ei nu alungă pentru totdeauna reprezentările: Dumnezeu, nemurire, ci vor doar să le dea o altă formă, în sensul ştiinţei moderne. Instinctele lor au rămas în urma intelectului lor.

Un mare număr de asemenea „spirite libere“ susţin părerea că voinţa omului e neliberă. Ele spun: într-un anumit caz, omul trebuie să acţioneze aşa cum îl constrânge caracterul său şi împrejurările care acţionează asupra lui. Dar ia cercetaţi-i pe aceşti adversari ai concepţiei despre „voinţa liberă“ şi veţi constata că instinctele acestor „spirite libere“ îşi întorc faţa de la autorul unei fapte „rele“ cu aceeaşi repulsie cu care o fac instinctele celorlalţi, care sunt de părere că „voinţa liberă“ se poate dedica în mod arbitrar binelui sau răului.

Contradicţia dintre intelect şi instinct este caracteristica principală a „spiritelor moderne“. Până şi în gânditorii cei mai liberi ai epocii prezente continuă să trăiască instinctele implantate de creştinismul dogmatic. Exact instinctele opuse acţionează în natura lui Nietzsche. El nu simte nevoia să reflecteze mai întâi la întrebarea dacă există motive care infirmă ipoteza că există un cârmuitor de natură personală al lumii. Instinctul lui e prea mândru pentru a se pleca în faţa unui asemenea cârmuitor; de aceea, el resinge o astfel de reprezentare. El vorbeşte prin Zarathustra al său: „Dar dacă eu vă voi dezvălui cu totul inima mea [24], prieteni: dacă ar exista zei, cum aş suporta să nu fiu zeu! Prin urmare, nu există zei“. A se declara „vinovat“ pe sine însuşi sau pe alţii din cauza unei fapte săvârşite – nimic din ceea ce trăieste în interiorul lui nu-l împinge la aşa ceva. Pentru a găsi inadmisibilă o asemenea declaraţie de „vinovăţie“ nu are nevoie de nici o teorie despre voinţa „liberă“ sau „neliberă“.

Şi sentimentele de patriotism ale compatrioţilor săi germani sunt contrare instinctelor lui Nietzsche. El nu poate să-şi facă dependentă simţirea sau gândirea de cercurile de idei ale poporului în sânul căruia s-a născut şi a fost educat; şi nici de epoca în care trăieşte. „E ceva de oraş patriarhal [25] – spune el în cartea Schopenhauer ca educator – să te îndatorezi unor concepţii care la o depărtare de câteva sute de mile nu mai îndatorează. Orient şi Occident – acestea sunt nişte linii trase cu creta pe care cineva le desenează în faţa ochilor noştri pentru a duce de nas firea noastră fricoasă. Eu vreau să fac încercarea de a ajunge la libertate, îşi spune sufletul tânăr; şi să-l împiedice atunci faptul că, în mod întâmplător, două naţiuni se urăsc şi se războiesc, sau că între două continente există o mare, sau că de jur împrejurul lui este predicată o religie care înainte cu câteva secole nu exista?“ Sentimentele pe care germanii le aveau în timpul războiului din 1870 au avut un ecou atât de slab în sufletul lui, încât „în timp ce bubuiturile luptei [26] de la Worth treceau peste Europa“ el stătea într-un colţişor al Alpilor, „foarte cufundat în el însuşi şi în enigme, deci, foarte îngrijorat şi în acelaşi timp fără griji“, aşternându-şi pe hârtie gândurile despre vechii greci. Iar când, peste alte câteva săptămâni, s-a aflat el însuşi „sub zidurile oraşului Metz“, „încă nu se eliberase de semnele de întrebare pe care le pusese în legătură cu viaţa şi arta grecilor“. (Comp. „Încercarea unei autocritici“, în ediţia a 2-a a cărţii sale Naşterea tragediei.) După ce războiul s-a terminat, el s-a alăturat atât de puţin entuziasmului manifestat de compatrioţii săi germani faţă de biruinţa purtată, încât deja în anul 1873, în scrierea despre David Straub, vorbeşte despre „urmările rele şi periculoase“[27] ale luptei încununate de victorie. El a arătat chiar că este o iluzie nebunească părerea că şi cultura germană ieşise învingătoare în această luptă şi el a numit periculoasă această iluzie, căci, dacă ea va deveni predominantă în sânul poporului german, există riscul ca victoria să fie transformată într-o înfrângere totală; în înfrângerea, ba chiar în extirparea spiritului german, în favoarea „reichului german“.

Acesta e modul de a gândi al lui Nietzsche, într-o epocă în care întreaga Europă e plină de entuziasm naţional. Este modul de a gândi al unei personalităţi neconforme cu epoca, al unui luptător împotriva epocii sale. În afară de aspectele citate, ar mai putea fi aduse în discuţie şi multe alte lucruri care în viaţa de simţire şi reprezentare a lui Nietzsche sunt altfel decât la contemporanii săi.

2

Nietzsche nu este un „gânditor“ în sensul obişnuit al cuvântului. Gândirea nu e suficientă pentru a da răspuns la întrebările, demne de a fi puse şi profunde, pe care el trebuie să le adreseze lumii şi vieţii. Când e vorba de aceste întrebări, trebuie eliberate toate forţele naturii umane; studierea bazată pe gândire, ea singură, nu este la înălţimea lor. Iar în temeiurile doar născocite, aduse în sprijinul unei păreri, Nietzsche nu are nici o încredere. „Există în mine o neîncredere faţă de dialectică, până şi faţă de temeiuri“, îi scrie el la 2 decembrie 1887 lui Georg Brandes [28]. (Comp. lucrarea acestuia Oameni şi opere, p. 212.) Pentru cel ce îl întreabă care sunt temeiurile concepţiilor sale, el are gata pregătit răspunsul lui „Zarathustra“: Întrebi de ce? Eu nu mă număr printre aceia pe care e voie să-i întrebi: De ce? Pentru el nu e decisiv faptul că o concepţie poate fi dovedită sau nu din punct de vedere logic, ci faptul că ea acţionează sau nu asupra tuturor forţelor personalităţii umane în aşa fel încât aceasta să aibă valoare pentru viaţă. El admite ca valabil un gând numai dacă îl găseşte capabil să contribuie la evoluţia vieţii. Dorinţa lui este aceea de a-l vedea pe om cât mai sănătos posibil, cât mai puternic, cât mai creator. Adevărul, frumosul, toate idealurile au valoare şi îl privesc pe om numai în măsura în care ele stimulează viaţa.

Întrebarea referitoare la valoarea adevărului apare în mai multe scrieri ale lui Nietzsche. Ea e pusă sub forma ei cea mai îndrăzneaţă în cartea Dincolo de bine şi de rău. „Voinţa de adevăr [29], care ne va mai ispiti la multe cutezanţe, acea vestită sete de adevăr despre care până acum toţi filosofii au vorbit cu mult respect: Ce întrebări ne pusese în faţă această voinţa de adevăr! Ce întrebări ciudate, rele, îndoielnice! Aceasta este deja o poveste lungă – şi totuşi se pare că de-abia a început. De ce ne mirăm atunci că, în cele din urmă, devenim, de asemenea, neîncrezători, ne pierdem răbdarea, ne învârtim nerăbdători? Că învăţăm să fim întrebaţi la rândul nostru de acest sfinx? Cine este, de fapt, cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi vrea, de fapt, «să ajungă la adevăr»? În realitate, noi de mult ne-am oprit în faţa întrebării despre cauza acestei voinţe – până când, în final, ne-am împotmolit de tot în faţa unei întrebări şi mai adânci. Am întrebat care este valoarea acestei voinţe. Să presupunem că vrem adevărul: de ce nu, mai bine, neadevărul?“

Este un gând de o îndrăzneală aproape de necrezut. De-abia când îi pui alături ceea ce un alt îndrăzneţ „scormonitor şi prieten al enigmelor“ [30], Johann Gottlieb Fichte, a spus despre căutarea adevărului îţi dai seuna din ce adâncuri umane îşi scoate Nietzsche reprezentările. „Eu sunt chemat – spune Fichte – să depun mărturie pentru adevăr; viaţa mea şi destinul meu nu înseamnă nimic; dar efectele vieţii mele înseamnă infinit de mult. Eu sunt un preot al adevărului; sunt în slujba lui; m-am legat să fac şi să îndrăznesc şi să sufăr totul pentru el.“ (Fichte, prelegerile intitulate „Despre menirea eruditului“, prelegerea a IV-a). Aceste cuvinte exprimă raportul în care se situează faţă de adevăr spiritele cele mai nobile ale culturii occidentale moderne. În faţa afirmaţiei de mai sus a lui Nietzsche, ele par superficiale. Împotriva lor se poate replica: Dar oare nu este posibil ca neadevărul să aibă nişte efecte mai valoroase pentru viaţă decât adevărul? Este exclus ca adevărul să dăuneze vieţii? Oare Fichte şi-a pus aceste întrebări? Şi le-au pus alţii, care au „depus mărturie pentru adevăr“?

Nietzsche însă pune aceste întrebări. Şi el crede că a scos-o la capăt cu ele numai în momentul în care nu tratează năzuinţa după adevăr doar ca pe o simplă activitate a intelectului, ci atunci când caută instinctele care dau naştere acestei căutări. Fiindcă s-ar putea prea bine ca aceste instincte să se folosească de adevăr doar ca mijloc de găsire a ceva situat mai sus decât adevărul. Nietzsche spune, după ce s-a „uitat destul de mult timp printre rândurile şi printre degetele filosofilor“: „Cea mai mare parte a gândirii unui filosof este condusă în mod tainic de instinctele sale şi silită s-o ia pe anumite căi“. Filosofii cred că ultimul resort al activităţii lor este căutarea adevărului. Ei cred aşa pentru că nu sunt în stare să vadă până în străfundul cel mai adânc al naturii umane. În realitate, năzuinţa după adevăr este condusă de voinţa de putere. Cu ajutorul adevărului sunt sporite puterea şi plenitudinea de viaţă a personalităţii. Gândirea conştientă a filosofului crede aşa: cunoaşterea adevărului este un ţel ultim; instinctul inconştient care mână gândirea tinde spre stimularea vieţii. Pentru acest instinct, „falsitatea unei judecăţi încă nu este o obiecţie împotriva judecăţii“; pentru el, nu intră în discuţie decât întrebarea: „În ce măsură este ea aptă să stimuleze viaţa, să menţină viaţă, să menţină specia, poate chiar să înnobileze specia“. (Dincolo de bine şi de rău, § 4.)

„«Voinţă de adevăr», aşa numiţi voi, prea înţelepţii mei, ceea ce vă îmboldeşte şi vă face să ardeţi?

Voinţă de a face ca toate cele existente să poată fi gândite, aşa numesc eu voinţa voastră!

Voi vreţi să faceţi mai întâi ca toate câte există să poată fi gândite; fiindcă vă îndoiţi de faptul că ele sunt deja ceva ce poate fi gândit.

Dar toate trebuie să vi se supună şi să se modeleze după cum vă place! Aşa vrea voinţa voastră. Să devină netede şi supuse spiritului, drept oglindă şi contra-imagine a sa.

Aceasta e întreaga voastră voinţă, preaînţelepţilor, ca voinţă de putere. . .“ (Zarathustra, partea a 2-a, „Despre învingerea de sine“.)

Adevărul trebuie să supună spiritului lumea şi prin aceasta să slujească vieţii. El are valoare numai în calitate de condiţie a vieţii. – Dar nu se poate merge oare mai departe şi întreba: Ce valoare are viaţa însăşi? Nietzsche consideră că o asemenea întrebare este o imposibilitate. Faptul că tot ceea ce e viu vrea să ducă o viaţă cât mai intensă, cât mai plină de conţinut, e luat de el ca realitate dată, asupra căreia nu cugetă mai departe. Instinctele de viaţă nu întreabă care e valoarea vieţii. Ele întreabă doar: Ce mijloace există pentru a spori puterea purtătorului lor. „În ultimă instanţă, judecăţile, judecăţile de valoare asupra vieţii [31], pro sau contra, nu pot fi niciodată adevărate; ele au doar valoare de simptome, ele intră în considerare doar ca simptome – în sine, asemenea judecăţi sunt nişte prostii. Trebuie să-ţi întinzi degetele după ele şi să faci încercarea de a sesiza uimitoarea finesse care ne spune că valoarea vieţii nu poate fi estimată. Nu poate fi estimată de un om viu, din cauză că el este parte implicată, ba chiar obiect al disputei, dar nu judecător; şi nici de un mort, dintr-un alt motiv. – Dacă un filosof vede o problemă în valoarea vieţii, acest lucru rămâne chiar o obiecţie ridicată împotriva lui, un semn de întrebare în ceea ce priveşte înţelepciunea lui, o neîntelepciune.“ (Amurgul idolilor, „Problema lui Socrate“.) Problema valorii vieţii există numai pentru o personalitate insuficient dezvoltată, bolnavă. Cine este dezvoltat din toate punctele de vedere trăieşte, fără să întrebe ce valoare are viaţa lui.

Din cauză că are concepţiile descrise, Nietzsche nu acordă mare importanţă dovezilor logice aduse în sprijinul unei judecăţi. El nu se întreabă dacă judecata poate fi dovedită din punct de vedere logic, ci cât de bine se poate trăi sub influenţa ei. Nu trebuie satisfăcut doar intelectul, ci întreaga personalitate a omului. Cele mai bune gânduri sunt acelea care pun toate forţele naturii umane într-o mișcare adecvată lor.

Numai gânduri de acest fel prezintă interes pentru Nietzsche. El nu este un filosof, ci un „culegător de miere al spiritului“[32] care caută în „stupii“ cunoaşterii şi încearcă să aducă acasă ceea ce-i prieşte vieţii.

3

În personalitatea lui Nietzsche predomină acele instincte care fac din om o fiinţă poruncitoare, stăpânitoare. Lui îi place tot ceea ce vesteşte prezenţa puterii şi îi displace tot ceea ce trădează slăbiciune. Şi se simte fericit numai cât timp se află în nişte condiţii de viaţă care-i sporesc forţa. Iubeşte piedicile, obstacolele ce apar în calea activităţii sale, fiindcă învingându-le devine conştient de puterea lui. El caută drumurile cele mai anevoioase pe care poate să meargă un om. O trăsătură fundamentală a caracterului său este exprimată în maxima pe care a aşezat-o în faţa ediţiei a 2-a a cărţii Ştiinţa veselă, pe foaia de titlu:

„Locuiesc în propria mea casă.
N-am copiat nicicând nimica de la nimeni.
Şi – am mai râs de-orice maestru,
Care de sine însuşi niciodată nu a râs“.

Nietzsche resimte orice formă de subordonare sub o putere străină drept slăbiciune. Iar despre ceea ce este o „putere străină“ el gândeşte altfel decât mulţi dintre aceia care se numesc „spirite independente, libere“. Nietzsche resimte drept slăbiciune faptul că omul se supune în gândirea şi faptele sale unor aşa-numite legi „veşnice, imuabile“ ale raţiunii. Personalitatea dezvoltată sub toate aspectele nu aşteaptă de la nici o ştiinţă morală să-i dicteze legile şi regulile conform cărora trebuie să acţioneze, ci le aşteaptă numai de la imboldurile sinei proprii. Omul este slab deja în momentul în care caută legile şi regulile conform cărora trebuie să gândească şi să acţioneze. Cel puternic determină modul său de a gândi şi acţiona din propria sa fiinţă.

Nietzsche exprimă cel mai dur această concepţie în nişte fraze din cauza cărora unii oameni cu gândire îngustă l-au desemnat de-a dreptul un spirit periculos: „Când cruciaţii creştini au dat, în Orient, de acele ordine invincibile de asasini, de acele ordine ale spiritelor libere par excellence, ale căror membri aflaţi pe treptele cele mai de jos trăiau într-o supunere atât de mare cum n-a fost atinsă până azi de nici un ordin călugăresc, ei au primit, pe o cale oarecare, şi o trimitere la acel simbol şi acea deviză care le erau rezervate, drept secret al lor, numai membrilor cu grade supreme: «Nimic nu e adevărat, totul e permis!»... Ei bine, aceasta era libertate a spiritului, prin aceasta adevărului însuşi i se concediase credinţa“... (Genealogia moralei, tratatul al III-lea, § 24.) Că aceste fraze exprimă sentimentele unei naturi alese, ale unei naturi de suveran, care nu vrea să lase să i se pipernicească dreptul de a trăi liber, după propriile ei legi, prin nici un fel de luare în considerare a unor adevăruri veşnice şi a unor prescripţii morale –, aceasta n-o simt acei oameni care, prin natura lor, înclină spre supunere. O personalitate cum este aceea a lui Nietzsche nu-i suportă nici pe acei tirani care apar sub forma unor comandamente morale abstracte. Eu hotărăsc felul cum vreau să gândesc, cum vreau să acţionez, spune o asemenea natură.

Există unii oameni care îşi reclamă dreptul de a se numi „gânditori liberi“ de la faptul că nu se supun, în gândirea şi faptele lor, unor legi date de alţi oameni, ci numai „legilor veşnice ale raţiunii“, „noţiunilor ce nu pot fi încălcate ale datoriei“ sau „voinţei lui Dumnezeu“. Nietzsche nu-i priveşte pe asemenea oameni ca pe nişte personalităţi cu adevărat puternice. Fiindcă nici ele nu gândesc şi nu acţionează conform cu propria lor natură, ci conform cu poruncile unei autorităţi mai înalte. Indiferent că sclavul se supune voinţei arbitrare a stăpânului său, sau că omul religios dă ascultare adevărurilor revelate ale unui Dumnezeu sau că filosoful dă curs pretenţiilor raţiunii, aceasta nu schimbă cu nimic faptul că ei toţi sunt nişte oameni care se supun. Cine sau ce porunceşte aici nu are nici o importanţă; lucrul decisiv e faptul că se porunceşte, că omul nu-şi dă el însuşi direcţia faptelor sale, ci este de părere că există o putere care-i prescrie această direcţie.

Omul puternic, cu adevărat liber, nu vrea să primească adevărul – ci vrea să-l creeze; el nu vrea să aştepte să i se „permită“ ceva, nu vrea să se supună. „Adevăraţii filosoii sunt oameni care poruncesc şi dau legi; ei spun: aşa trebuie să fie!, de-abia ei hotărăsc Încotro? şi În ce scop? al omului şi dispun aici de munca pregătitoare a tuturor lucrătorilor pe ogorul filosofiei, a tuturor celor ce au învins trecutul, ei îşi întind mâna creatoare ca să apuce viitorul şi tot ceea ce este şi a fost devine, mijlocul, unealta, ciocanul lor. «Cunoasterea» lor este activitate creatoare, activitatea lor creatoare este o emitere de legi, voinţa lor de adevăr este – voinţă de putere. – Există astăzi asemenea filosofi? Au existat deja asemenea filosofi? Nu trebuie să existe asemenea filosofi?“ (Dincolo de bine şi de rău, § 211.)

4

Nietzsche vede un semn deosebit de slăbiciune umană în orice fel de credinţă într-un transcendent, într-o altă lume decât aceea în care omul trăieşte. Nu poţi face vieţii un rău mai mare, după părerea lui, decât să-ţi orânduieşti viaţa în lumea de aici având în vedere o altă viaţă, în lumea de dincolo. Omul nu se poate lăsa prins în plasa unei mai mari rătăciri decât aceea de a presupune că în spatele fenomenelor acestei lumi există nişte entităţi inaccesibile cunoaşterii umane, care sunt luate drept temeiul originar propriu-zis, drept factorul determinant pentru întreaga existenţă. Printr-o asemenea presupunere, omul îşi strică bucuria pe care ar trebui să i-o facă viaţa în această lume. Ea e degradată, la nivelul de aparenţă, de simplu reflex al unei realităţi inaccesibile. Lumea cunoscută nouă, singura lume reală pentru noi, e declarată un vis lipsit de consistenţă şi i se atribuie realitate adevărată unei alte lumi, născocite, visate. Se declară că simţurile umane sunt amăgitoare şi că ele ne furnizează, în loc de realităţi, nişte imagini iluzorii.

O asemenea concepţie nu poate izvorî decât din slăbiciune. Fiindcă omului puternic, care-şi are bine înfipte rădăcinile în solul realităţii, care se bucură de viaţă, nici nu-i va da prin minte să născocească o altă realitate. El e ocupat cu această lume şi nu are nevoie de nici o altă lume. Dar cei suferinzi, cei bolnavi, care sunt nemulţumiţi cu această viaţă, se refugiază într-o lume de dincolo. Şi speră ca lumea de dincolo să le ofere ceea ce lumea de aici le-a refuzat. Omul puternic, sănătos, care posedă simţuri dezvoltate şi capabile să caute temeiurile acestei lumi în ea însăşi, nu are nevoie, pentru a-şi explica fenomenele în mijlocul cărora trăieşte, de nici un fel de temeiuri şi realităţi transcendentale. Omul slab, care percepe realitatea cu ochi şi urechi schilodite, are nevoie de nişte cauze aflate în spatele fenomenelor.

Credinţa în lumea de dincolo s-a născut din suferinţă şi dor bolnav. Toate presupunerile despre existenţa unor „lucruri în sine“ s-au născut din incapacitatea de a pătrunde lumea reală.

Toţi cei care au un motiv de a nega viaţa reală, spun Da uneia născocite. Nietzsche vrea să fie un om care spune Da realităţii. Această lume vrea el s-o cerceteze în toate direcţiile, el vrea să sfredelească în străfundurile existenţei; şi nu vrea să ştie de o altă viaţă. Pe el nici chiar suferinţa nu-l poate face să spună Nu vieţii; fiindcă pentru el şi suferinţa este un mijloc de a cunoaşte. „Nu altfel decât face un călător [33], care-şi propune să se trezească la o anumită oră, şi apoi se lasă liniştit în voia somnului: tot aşa noi, filosofii, dacă ne îmbolnăvim, ne lăsăm pentru un timp, cu trup şi suflet, în voia bolii – aş putea spune că închidem ochii în faţa noastră înşine. Şi la fel cum călătorul ştie că ceva nu doarme, că ceva numără ceasurile şi îl va trezi, tot astfel şi noi ştim că momentul decisiv ne va găsi treji – că atunci ceva va sări afară şi va prinde spiritul asupra faptei, vreau să spun: asupra slăbiciunii sau a resemnării sau a înăspririi sau a întunecării, oricum s-or mai fi numind toate acele stări bolnave ale spiritului, care în zilele sănătoase au împotriva lor mândria spiritului. (Cuvântul Stolz din textul german are mai mult sensul de „demnitate, „conştienţa propriei valori“, decât de „trufie“ şi „aroganţă“ – n. trad.) După o asemenea autocercetare, după o asemenea autoîncercare, înveţi să priveşti cu un ochi mai fin spre toate lucrurile asupra cărora s-a filosofat până acum...“ (Cuvânt înainte la ediţia a 2-a a cărţii Ştiinţa veselă.)

5

Această atitudine prietenoasă faţă de viaţă şi realitate a lui Nietzsche se arată şi în concepţiile sale despre oameni şi relaţiile lor reciproce. Pe acest tărâm, Nietzsche este un individualist desăvârşit. Fiecare om este pentru el o lume în sine, un unicat. „Nici o întâmplare, oricât de bizară, n-ar putea să amestece o a doua oară în acelaşi fel pestriţele însuşiri oarecare, demne de mirare, care sunt reunite drept ceva «unitar» şi ne apare drept un om anume.“ (Schopenhauer ca educator, l). Totuşi, cei mai puţini oameni sunt înclinaţi să-şi dezvolte particularităţile o dată existente. Ei se tem de singurătatea în care sunt împinşi prin aceasta. E mai comod şi mai lipsit de primejdii să trăieşti la fel cu semenii tăi; atunci găseşti întotdeauna societate. Cine-şi organizează viaţa în felul lui propriu nu e înţeles de ceilalţi şi nu-şi găseşte camarazi. Pentru Nietzsche, singurătatea are un farmec deosebit. Lui îi place să caute aspectele ascunse ale propriei sale fiinţe interioare. El fuge de societatea oamenilor. Înlănţuirile sale de gânduri sunt de cele mai multe ori încercări de a sfredeli în căutarea unor comori care zac adânc ascunse în personalitatea lui. Dispreţuieşte lumina pe care i-o oferă alţii; nu vrea să respire aerul în care trăieşte „ceea ce au oamenii comun“, „regula om“. El caută în mod instinctiv a sa „cetate a tainei“, unde e mântuit de mulţime, de cei mulţi, de cei mai frecvenţi (Dincolo de bine şi de rău, § 26). În cartea Ştiinţa veselă, el se plânge de faptul că îi vine greu să-şi „mistuie“ semenii [34]; iar în Dincolo de bine şi de rău (§ 282) mărturiseşte că de cele mai multe ori s-a ales cu tulburări digestive periculoase când s-a aşezat la mesele la care se consuma hrana „omenescului general“. Oamenii nu trebuie să se apropie prea mult de Nietzsche, dacă e ca el să-i suporte!

6

Nietzsche declară valabil un gând, o judecată, sub acea formă în care instinctele de viaţă care lucrează liber îşi dau acordul. El nu admite să i se infirme de către nici o îndoială logică acele păreri pentru care viaţa se decide. Prin aceasta, gândirea lui ia un caracter sigur, liber. Ea nu e derutată prin rezerve de felul: oare o afirmaţie este adevărată şi din punct de vedere „obiectiv“, oare ea nu depăşeşte limitele posibilităţilor de cunoaştere umane? etc. După ce Nietzsche şi-a dat seama că o judecată are valoare pentru viaţă, el nu mai întreabă dacă ea mai are, pe lângă aceasta, o importanţă şi valabilitate „obiectivă“. Iar în ceea ce priveşte limitele cunoaşterii, nu-şi face nici un fel de griji. El e de părere că o gândire sănătoasă creează ceea ce stă în posibilităţile ei să creeze, şi nu se chinuie cu întrebarea: Ce nu pot?

Cine vrea să determine valoarea unei judecăţi în funcţie de gradul în care ea stimulează viaţa, nu poate stabili acest grad, bineînţeles, decât prin propriile sale impulsuri şi instincte de viaţă. Niciodată el nu poate voi să spună mai mult decât: Conform cu ceea ce-mi spun instinctele mele de viaţă, consider valoroasă această judecată anume. Şi Nietzsche nici nu vrea să spună vreodată altceva, când îşi exprimă o părere. Tocmai acest raport al său faţă de lumea gândurilor sale are un efect atât de binefăcător asupra cititorului care tinde spre libertate. El conferă scrierilor lui Nietzsche caracterul unei nobleţi modeste, nepretenţioase. Cât de respingătoare şi lipsită de modestie pare, alături de ele, afirmaţia altor gânditori, că persoana lor este organul prin care i se vestesc lumii nişte adevăruri veşnice, imuabile. Poţi găsi în lucrările lui Nietzsche fraze care exprimă o conştienţă de sine puternică, de exemplu: „Eu am dat omenirii cartea cea mai profundă pe care ea o posedă, Zarathustra; în curând i-o voi da pe cea mai independentă“. (Amurgul idolilor, „Plimbările unui om neconform cu epoca sa“, § 51.) Dar ce spune această frază ieşită din gura sa? Eu am îndrăznit să scriu o carte al cărei conţinut a fost scos din nişte adâncuri ale unei personalităţi mai mari decât se întâmplă de obicei în cazul unor cărţi similare; şi voi furniza o carte care e mai independentă de orice judecată străină decât alte lucrări filosofice; fiindcă eu voi spune în legătură cu lucrurile cele mai importante doar felul cum se raportează la ele instinctele mele personale. Aceasta e modestie nobilă. Bineînţeles, ea nu e pe gustul celor a căror umilinţă ipocrită spune: Eu nu sunt nimic, opera mea e totul; eu nu transpun în cărţile mele nimic din simţirea mea personală, ci exprim doar ceea ce raţiunea pură îmi porunceşte să exprim. Asemenea oameni vor să nege propria lor persoană, pentru a putea să afirme că spusele lor aparţin unui spirit superior. Nietzsche consideră că gânduruile sale sunt creaţiile persoanei sale, şi nimic mai mult.

7

Filosofii de specialitate pot să zâmbească în legătură cu Nietzsche ori să-şi susţină părerile referitoare la „pericolele“ „concepţiei sale despre lume“[35]. Unele dintre aceste spirite, care nu sunt decât nişte manuale de logică personificate, nu pot, bineînţeles, să laude creaţia lui Nietzsche, izvorâtă din impulsurile de viaţă cele mai puternice şi mai nemijlocite.

Nietzsche, cu îndrăzneţele salturi ale gândurilor sale, dă, în orice caz, peste nişte taine mai adânci ale naturii umane, decât atâţia gânditori logici, cu prudenta lor înaintare târâş. La ce e bună întreaga logică, dacă prinde în plasele ei noţionale numai un conţinut lipsit de valoare? Când ne sunt comunicate nişte gânduri valoroase, ne bucurăm de ele, chiar dacă nu sunt legate între ele prin fire logic. Binele vieţii nu depinde doar de logică, ci şi de activitatea creatoare de gânduri. Filosofia noastră oficială este în prezent suficient de sterilă şi ar putea să aibă foarte multă nevoie să fie revitalizată prin gândurile unui scriitor curajos, îndrăzneţ, cum e Nietzsche. Forţa de dezvoltare a acestei filosofii s-a paralizat sub influenţa pe care gândirea kantiană a exercitat-o asupra ei. Din cauza influeniei kantiene, ea şi-a pierdut întreaga spontaneitate şi genuitate, întregul curaj. Kant a preluat de la filosofia oficială a epocii sale noţiunea de adevăruri care provin din „raţiunea pură“ şi a căutat să arate că printr-un asemenea adevăr nu putem şti nimic despre lucrurile aflate în afara experienţei noastre, adică despre „lucrurile în sine“. De un secol încoace s-a cheltuit o agerime a mintii necuprins de mare pentru a se răspândi în toate direcţiile acest gând al lui Kant. În orice caz, rezultatele la care ajunge această agerime a minţii sunt adesea precare şi banale. Dacă cineva ar traduce banalităţile cuprinse în multe dintre cărţile de filosofie ale epocii prezente, transpunând formulele consacrate într-un limbaj sănătos, atunci un asemenea conţinut ar arăta destul de sărăcăcios în faţa câte unui aforism scurt al lui Nietzsche. Acesta a avut un anumit drept să rostească, referindu-se la filosofia epocii prezente, fraza mândră: „Ambiţia mea este [36] de a spune în zece propoziţii ceea ce oricare alt om spune într-o carte întreagă – ceea ce oricare alt om nu spune într-o carte întreagă...“

8

După cum, atunci când îşi exprimă propriile păreri, Nietzsche nu vrea să prezinte nimic altceva decât o creaţie a instinctelor şi pornirilor sale personale, nici părerile altora nu sunt pentru el altceva decât nişte simptome din care el trage concluzii cu privire la instinctele care lucrează în diferiţi oameni individuali sau în întregi popoare, rase etc. El nu-şi face deloc de lucru cu discutarea sau infirmarea unor păreri străine. Dar caută instinctele care se exprimă în aceste păreri. El se străduieşte să recunoască din părerile exprimate caracterele personalităţilor sau popoarelor respective. Pe el îl interesează dacă o părere indică faptul că acolo acţionează instinctele sănătăţii, vitejiei, nobleţei sufleteşti, ale bucuriei de a trăi sau dacă ea izvorăste din niste instincte nesănătoase, de sclav, obosite, duşmănoase vieţii; el vrea să ştie în ce fel îşi dezvoltă oamenii adevărurile conform cu instinctele lor şi cum îşi stimulează cu ajutorul acestora ţelurile de viaţă. El vrea să afle cauzele naturale ale părerilor umane.

În orice caz, căutările lui Nietzsche nu sunt deloc pe gustul acelor idealişti care-i recunosc adevărului o valoare independentă, care vor să-i dea o „origine pură, superioară“ celei a instinctelor. El declară că părerile umane sunt rezultatul activităţii unor forţe naturale, la fel cum naturalistul explică organizarea ochiului prin conlucrarea unor cauze naturale. Nietzsche admite la fel de puţin o explicaţie a evoluţiei spirituale a omenirii pe baza unor scopuri sau idelauri morale deosebite, a unei ordini morale a lumii, pe cât de puţin admite naturalistul epocii prezente explicaţia potrivit căreia natura ar fi construit ochiul într-un anumit mod pentru că avea scopul de a crea pentru organism un organ al văzului. În orice ideal, Nietzsche nu vede decât expresia unui instinct care-şi caută satisfacerea pe o anumită cale, la fel cum naturalistul modern vede în organizarea unui organ într-un mod adecvat scopului rezultatul unor legi plăsmuitoare organice. Dacă mai există în prezent naturalişti şi filosofi care resping orice idee conform căreia natura creează în vederea unor scopuri, dar în faţa idealsmului moral se opresc şi văd în evoluţia istorică realizarea unei voinţe divine, a unei ordini ideale a lucrurilor, aceasta este o jumătate de măsură în ceea ce priveşte instinctele. Unor asemenea persoane le lipseşte organul prin care să aprecieze în mod just procesele spirituale, în timp ce la observarea proceselor din natură dovedesc că-l au. Dacă un om crede că tinde spre un ideal care nu izvorăşte din realitate, el crede aşa ceva numai pentru că nu cunoaşte instinctul din care ia naştere acel ideal.

Nietzsche este antiidealist în sensul în care naturalistul modern este adversarul presupunerii că există scopuri pe care natura trebuie să le înfăptuiască. El vorbeşte la fel de puţin de nişte scopuri morale, pe cât vorbeşte naturalistul de nişte scopuri ale naturii. Nietzsche nu consideră că e mai înţelept să spui: Omul trebuie să înfăptuiască un ideal moral, decât să declari: Taurul are coarne ca să poată împunge. El consideră că atât o afirmaţie, cât şi cealaltă, sunt produsele unui mod de a explica lumea care vorbeşte de o „providenţă divină“, de o „atotputernicie înţeleaptă“,în loc să vorbească de procese naturale.

Acest mod de a explica lumea este o piedică în calea oricărei gândiri sănătoase; el creează o ceaţă ideală, imaginară, care împiedică văzul natural, orientat spre observarea realităţii, să înţeleagă fenomenele lumii; în cele din urmă, el toceşte cu totul orice simţ al realităţii.

9

Când Nietzsche se angajează într-o luptă spirituală, el nu vrea să infirme nişte păreri străine ca atare, ci o face din cauză că aceste păreri indică prezenţa unor instincte dăunătoare, pe care vrea să le combată. El are aici o intenţie asemănătoare aceleia pe care o are un om care combate o influenţă dăunătoare din sânul naturii sau nimiceşte o fiinţă naturală periculoasă. El nu clădeşte pe forţa de „convingere“ a adevărului, ci pe faptul că-şi va învinge adversarul, dacă acesta are instinctele nesănătoase, dăunătoare, pe când el are instinctele sănătoase, prielnice vieţii. El nu caută nici o altă justificare a unei asemenea lupte, când instinctele sale simt că cele ale adversarului sunt dăunătoare. El nu crede că trebuie să lupte în calitate de reprezentant al unei idei oarecare, ci luptă pentru că instinctele sale îl îndeamnă s-o facă. Ce-i drept, în cazul nici unei lupte spirituale nu e altfel, dar de obicei combatanţii sunt tot atât de puţin conştienţi de resorturile reale, pe cât sunt de puţin conştienţi filosofii de „voinţa de putere“ existentă în ei sau adepţii concepţiei despre ordinea morală a lumii de cauzele naturale ale idealurilor lor. Ei cred că luptă exclusiv o concepţie împotriva unei alte concepţii, şi îşi ascund adevăratele motive sub nişte mantii noţionale. Ei nu pomenesc nici de instinctele adversarului, care le sunt antipatice, ba acestea nici nu intră în conştienţa lor. Pe scurt, forţele care se îndreaptă cu duşmănie una împotriva celeilalte nu apar deloc la lumina zilei. Nietzsche le spune pe nume, fără nici o reticenţă, instinctelor adversarului, care-i sunt antipatice, dar le spune pe nume şi instinctelor puse de el în mişcare împotriva acestora. Cine vrea să numească o asemenea atitudine cinism, nu are decât s-o facă. Dar să nu uite că în întreaga activitate umană n-a existat altceva decât un asemenea cinism, şi că toate plăsmuirile idealiste vane sunt ţesute de acest cinism.