|
* Cuvântare memorială
prezentată
în cercul Die Kommendenâ la 13 septembrie 1900.
Ciudat, în mijlocul exaltării generale pentru Nietzsche, care
se
manifestă în zilele noastre, trebuie să apară cineva care
în
sentimentele sale nu se simte mai puţin atras decât mulţi alţii
de
această personalitate, unică în felul ei, şi care e nevoit,
totuşi, să
aibă mereu în faţa ochilor contradicţia profundă dintre natura
acestui
spirit, pe de o parte, şi ideile şi sentimentele celor ce se comportă
ca şi cum ar fi adepţii concepţiilor sale despre lume. Un asemenea om,
care se ţine deoparte, trebuie să aibă mereu în vedere,
înainte de
toate, opoziţia dintre atitudinea pe care contemporanii au avut-o faţă
de Nietzsche, acum un deceniu, când noaptea nebuniei a
coborât peste
„luptătorul împotriva epocii sale“, şi ceea ce s-a
întâmplat când, la
25 august 1900, moartea l-a luat dintre noi. Se pare că s-a
întâmplat
exact contrarul a ceea ce Nietzsche prezisese în ultimele zile
ale
activităţii sale creatoare în legătură cu ecoul pe care-l va avea
printre contemporanii săi. Prima parte a cărţii [153] prin care
intenţiona să toarne în formă nouă valorile multor secole de aici
înainte, intitulată Antihrist,
era gata în momentul îmbolnăvirii sate. Ea începe cu
următoarele
cuvinte: „Această carte le aparţine celor extrem de puţini.[154] Poate că
nici unul dintre ei nu trăieşte încă. Vor fi fiind aceia care-l
înţeleg
pe Zarathustra al meu: cum mi-ar fi îngăduit
să mă confund cu aceia pentru care deja astăzi cresc urechi? –
De-abia ziua de poimâine îmi aparţine. Unii se nasc
postum“. La moartea
sa a fost ca şi cum „ziua de poimâine“ ar fi venit deja. Trebuie
să
trimitem spre acest aparent „poimâine“ cuvintele lui Zarathustra:
„Spuneţi că voi credeţi în Zarathustra?[155] Dar ce importanţă are
Zarathustra? Voi sunteţi credincioşii mei: dar ce importanţă au toţi
credincioşii! – Acuma eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă
găsiţi pe voi; şi de-abia după ce mă veţi fi renegat cu toţii, am să mă
întorc printre voi“. Că Nietzsche, dacă ar mai trăi astăzi
în plină
prospeţime a forţei sale creatoare, ar privi cu o plăcere mai mare spre
aceia care-l venerează îndoindu-se
de el, sau spre alţii – cine ar putea îndrăzni să decidă asupra
acestui
lucru? Dar trebuie să ne fie permis să privim tocmai astăzi, peste
capetele adoratorilor săi actuali, spre vremea în care el s-a
simţit
singur şi neînţeles în mijlocul vieţii spirituale din jurul
lui şi în
sânul căreia trăiau unii care ar fi resimţit blasfemie în
presupunerea
că sunt „credincioşii“ lui, deoarece el le apărea drept un spirit
în
întâmpinarea căruia nu vii cu un „Da“ sau un „Nu“ răspicat,
ci ca un
cutremur de pământ în sfera spiritului, care te
zgâlţâie să pui nişte
întrebări la care răspunsurile pripite nu pot să semene
decât cu nişte
fructe necoapte. Într-un mod mult mai zguduitor decât a
făcut-o acum
vestea morţii sale, au atins în urmă cu ceva mai mult de zece ani
„urechile“ care le crescuseră adoratorilor de atunci ai lui Nietzsche
două veşti care s-au succedat la o distanţă de timp nu prea mare. Una
se referea la un ciclu de conferinţe pe care Georg Brandes [156] îl
prezentase în anul 1888 la Universitatea din Copenhaga în
legătură cu
concepţia despre lume a lui Nietzsche. Nietzsche a resimţit această
recunoaştere drept una de felul celor care trebuia să vină de la acei
„câţiva“ care „se nasc postum“. El s-a simţit eliberat din
singurătatea
sa într-un fel care corespundea spiritului său. El nu voia să i se dea aprecieri de valoare: voia să fie
„descris“, caracterizat. Curând după această veste a venit
cealaltă,
care anunţa că spiritul smuls astfel din singurătatea sa căzuse victimă
soartei groaznice a întunecării spirituale.
Şi, în timp ce el nu mai putea să colaboreze, contemporanii
săi au
avut răgazul să contureze imaginea sa în linii mai clare.
Studiindu-i
personalitatea, li s-a putut întipări tot mai mult imaginea
temporală,
de pe fundalul căreia spiritul său se detaşează ca o figură de
Böcklin.
Lumile de idei din sufletul lui au putut fi luminate cu acea lumină pe
care stelele spiritului din cea de a doua jumătate a secolului nostru
au proiectat-o asupra lui. Şi atunci s-a văzut cu deplină claritate
în
ce privinţă este el mare, de fapt. Dar s-a văzut, de asemenea, de ce a
trebuit să umble atât de singur. Predispoziţia fiinţei sale l-a
dus
peste mari culmi ale vieţii spirituale. El a înaintat ca unul pe
care
nu-l priveşte decât esenţialul evoluţiei omenirii. Dar acest
esenţial
îl atingea aşa cum pe alţi oameni îi ating numai problemele
cele mai
intime ale sufletului lor. Marile probleme ale culturii, marile nevoi
de cunoaştere ale epocii sale au trecut prin sufletul lui atât de
direct, atât de intens, cum pe inimile altora apasă numai nişte
trăiri
absolut personale. Multe dintre lucrurile pe care majoritatea
contemporanilor săi le-au trăit numai cu capul au devenit pentru el o
chestiune personală a propriei inimi.
Cultura şi civilizaţia grecilor, concepţia despre lume a lui
Schopenhauer, dramele muzicale ale lui Wagner, descoperirile ştiinţelor
moderne ale naturii au declansat în el sentimente atât de
adânci, atât
de personale, cum sunt la alţii trăirile unei iubiri pasionale
puternice. Speranţele şi îndoielile, ispitirile şi bucuriile
legate de
cunoaştere prin care a trecut întreaga sa epocă, toate au fost
trăite
de Nietzsche, în felul său deosebit, pe o culme singuratică. El
n-a
găsit idei noi, dar a suferit şi s-a bucurat de ideile epocii sale
într-un fel diferit de acela al contemporanilor. Lor le era dată
sarcina de a naşte ideile, în faţa lui s-a ridicat
întrebarea grea: Cum se poate
trăi cu aceste idei?
Formaţia sa făcuse din Nietzsche un filolog. El se cufundase
atât de
adânc în lumea culturii spirituale greceşti,
încât profesorul său
Ritschl [157] l-a putut
recomanda la Universitatea din Basel, care-l chemase să predea acolo pe
tânărul erudit, înainte ca acesta să-şi fi luat doctoratul,
în
următorii termeni: Friedrich Nietzsche ştie tot ceea ce vrea [158]. El
a realizat în mod neîndoielnic o muncă excelentă,în
sensul a ceea ce se
aşteaptă de la un filolog. Dar legătura sa cu civilizaţia şi cultura
greacă n-a fost numai aceea de filolog. El n-a trăit în vechea
Eladă
numai cu spiritul: el s-a cufundat total, cu inima sa, în
gândirea şi
simţirea greacă, devenind una cu ea. Reprezentanţii culturii greceşti
n-au rămas pentru el nişte obiecte de studiu; ei au devenit prietenii
săi personali. În prima perioadă din activitatea desfăşurată la
Basel,
el a elaborat o scriere despre filosofii epocii tragice, până la
Socrate, care a fost publicată postum. El nu scrie despre Thales,
Heraclit şi Parmenide ca un erudit, ci stă de vorbă cu aceste figuri
ale trecutului cum ar vorbi cu nişte persoane de care inima sa e intim
legată. Iubirea pasionată pe care o simte pentru ei îl face să
devină
un străin în sânul culturii occidentale, care, după cum
simte el, de la
Socrate încoace o luase pe alte căi decât cele din
vremurile vechi.
Socrate devine duşmanul lui Nietzsche din cauză că distrusese marea
dispoziţie fundamentală tragică a înaintaşilor săi. Spiritul
didactic
al lui Socrate tindea spre înţelegerea realităţii. El voia să
atingă
împăcarea cu viaţa prin virtute. Dar, în sensul lui
Nietzsche, nimic
nu-l poate face pe om să coboare mai mult, decât tendinţa de a
lua
viaţa aşa cum este. Viaţa nu ne poate împăca cu ea însuşi.
Omul poate
suporta această viaţă numai dacă se străduieşte să creeze ceva mai
presus de ea. Acest lucru l-au înţeles grecii presocratici.
Nietzsche
credea că vede exprimată dispoziţia fundamentală a sufletului lor
în
cuvintele pe care, conform legendei, înţeleptul Silen,
însoţitorul lui
Dionysos, le-a dat ca răspuns la întrebarea: Ce este cel mai bun
pentru
om? „Biet neam de o zi [159], copii ai
întâmplării şi ai trudei, de ce mă sileşti să-ţi spun ceea
ce nu e cel
mai prielnic pentru tine să auzi? Cel mai bun lucru este pentru tine cu
totul de neatins: să nu te fi născut, să nu fii, să fii nimic. Al doilea lucru mai bun
pentru tine este însă să mori neîntârziat.“ Vechea
artă şi înţelepciune
a grecilor căuta o consolare în raport cu viaţa cea aspră. Dar
slujitorii lui Dionysos nu voiau să aparţină acestei comunităţi de viaţă, ci
uneia mai înalte. Acest lucru se exprima, în ochii lui
Nietzsche, în
cultul lor. „Cântând şi dansând [160], omul se manifestă
ca membru al unei comunităţi superioare; el s-a despărţit de mers şi de
vorbit şi e pe cale de a se înălţa, dansând, în aer.“
Există pentru om
două căi prin care să depăşească existenţa; el poate să uite de
existenţă, lăsându-se în voia unei beatitudini vrăjite, ca
într-o stare
de răpire şi, „cântând şi dansând“, să se simtă una
cu Sufletul
Universal; ori poate să-şi caute mulţumirea într-o imagine ideală
a
realităţii, de felul unui vis care fuge uşor pe deasupra existenţei.
Nietzsche caracterizează aceste două căi drept dispoziţie dionisiacă şi
dispoziţie apolinică. Dar cultura mai nouă, de la Socrate
încoace, a
căutat împăcarea cu existenţa, înjosind astfel valoarea
omului. Nu e de
mirare că, având asemenea sentimente, Nietzsche s-a simţit singur
în
sânul acestei culturi mai noi.
S-a părut că două personalităţi îl vor salva de la
singurătatea lui.
Concepţia lui Schopenhauer despre lipsa de valoare a existenţei şi
Richard Wagner i-au ieşit în întâmpinare pe drumul
vieţii. Felul cum
s-a raportat la fiecare din ei pune într-o lumină puternică
natura
spiritului său. Faţă de Schopenhauer a simţit o dăruire cum nu se poate
concepe alta mai caldă. Şi totuşi, teoria
acestuia a rămas aproape fără importanţă pentru el.
Înţeleptul
de la Frankfurt a avut nenumăraţi adepţi, care-şi însuşeau pe
bază de
credinţă afirmaţiile sale. Fără îndoială, Nietzsche nu s-a
numărat
niciodată printre aceşti credincioşi. În aceeaşi perioadă
în care şi-a
trâmbiţat în lume imnul „Schopenhauer ca educator“, şi-a
notat în taină
rezervele grave pe care le avea faţă de concepţia acestui filosof. El
nu şi-a înălţat privirile spre Schopenhauer ca spre un
învăţător; l-a
iubit ca pe un tată. A simţit caracterul eroic al ideilor sale şi acolo
unde nu era de acord cu ele. Legătura lui cu Schopenhauer a fost prea
intimă pentru a avea nevoie de credinţa exterioară în el, de o
mărturisire de credinţă faţă de el. El şi-a iubit „educatorul“ în aşa
fel
încât i-a atribuit propriile sale gânduri, pentru a
le putea admira
apoi la un altul. El nu voia să fie în concordanţă cu ideile unei
alte
personalităţi, ci voia să trăiască în relaţii de prietenie cu un
alt
om. – Aceeaşi voinţă l-a atras şi spre Richard Wagner. Ce fuseseră oare
toate acele figuri ale Antichităţii greceşti presocratice, cu care
voise să aibă relaţii de prietenie? Totuşi, ele nu fuseseră decât
nişte
umbre ale unui trecut îndepărtat. Iar Nietzsche ducea dorul
vieţii, al
prieteniei directe cu nişte personalităţi tragice. Cu toată viaţa pe
care fantezia sa căutase să o insufle culturii greceşti, aceasta
rămăsese pentru el ceva mort şi abstract. Eroii spiritului grec au
rămas în el ca un dor,
iar o împlinire era
acum Richard Wagner,
care părea să reînvie în personalitatea sa, în arta
sa, în concepţia sa
despre vechea lume greacă. Nietzsche a trăit zile dintre cele mai
minunate când îi era îngăduit să vină de la Basel, ca
să-l viziteze pe
Wagner şi pe soţia sa, la moşia lor din Tribschen [161]. Ceea ce filologul
căutase în spirit, aer grecesc de respirat, credea că găseşte
aici în
realitate. El a avut ocazia de a-şi crea o relaţie personală cu o lume pe care
înainte o căutase în reprezentare. El a putut trăi în mod intim ceea ce de
obicei
îşi putuse proiecta în faţa ochilor doar sub formă de
gânduri. El
simţea atmosfera idilică de la Tribschen ca şi cum ar fi fost patria
sa. Sunt semnificative cuvintele cu care el circumscrie acest sentiment
al său faţă de Wagner: „O viaţă fertilă, bogată, zguduitoare, cu totul
diferită şi nemaiauzită printre muritorii de rând! De aceea şi
stă el
aici, solid înrădăcinat prin propria lui forţă, cu privirea-i
trecând
peste tot ceea ce este efemer şi neadecvat epocii, în cel mai
frumos
sens al cuvântului“.
Lui Nietzsche i se părea că în personalitatea lui Richard
Wagner îi
apar lumile superioare care i-ar fi putut face viaţa atât de
suportabilă cum îşi imaginase el acest lucru, în sensul
concepţiei
despre lume a vechilor greci. Dar n-a săvârşit el oare prin
aceasta cea
mai mare eroare tocmai în sensul său?
Căci el căutase în viaţă ceea
ce, conform premiselor sale, viaţa nu-i putea oferi niciodată. El voia
să treacă dincolo de viaţă;
şi el năpustit cu întreaga sa forţă în viaţa pe care o
ducea Wagner.
Este de înţeles atunci cum se face că trăirea sa cea mai
puternică
trebuia să devină, totodată, dezamăgirea sa cea mai amară. Pentru a
putea găsi în Wagner ceea ce căuta, el a trebuit să mărească mai
întâi
în imaginaţia sa personalitatea reală a lui Wagner, până la
dimensiunile unei imagini ideale. Nietzsche a făcut din Wagner ceea ce
acesta n-a putut fi niciodată. El nu l-a văzut şi nu l-a venerat pe
Wagner cel real, ci a venerat imaginea creată de el însuşi, care
depăşea cu mult realitatea. Iar în momentul în care Wagner
realizase
ceea ce dorise, când el a ajuns la ţinta sa, atunci Nietzsche a
simţit
dizarmonia dintre Wagner al său
şi Wagner cel real. Dar interpretează în mod just din punet de
vedere
psihologic această îndepărtare de Wagner numai cel care spune:
Nietzsche nu s-a dezis de adevăratul Wagner, fiindcă el nu fusese
niciodată adeptul acestuia; ci doar a devenit conştient de iluzia sa.
Ceea ce căutase în Wagner n-ar fi putut găsi niciodată în
acesta.
Fiindcă ceea ce el căuta nu avea nimic comun cu Wagner, ci trebuia
desprins de orice realitate, ca lume superioară. Mai târziu,
Nietzsche
a caracterizat el însuşi necesitatea aşa-zisei sale deziceri de
Wagner.
El spune că ceea ce auzise „în anii tinereţii în muzica
wagneriană nu
avea absolut nimic comun cu Wagner!“ „Că, atunci când am descris
muzica
dionisiacă, am descris ceea ce auzisem eu, că am simţit instinctiv nevoia
de a transpune şi transfigura în spiritul cel nou tot ceea ce
purtam în
mine însumi. Dovada acestui fapt, cea mai puternică din
câte pot să
existe, este lucrarea mea Wagner la Bayrecsth: în toate pasajele
decisive este vorba numai despre mine, se poate pune, fără nici o
rezervă, numele meu sau numele «Zarathustra», acolo unde
în text apare
cuvântul Wagner. Întreaga imagine a artistului ditirambic
este imaginea
poetului preexistent lui «Zarathustra», conturat cu o
profunzime
abisală şi fără a atinge măcar o
clipă realitatea wagneriană.[Nota 14] Wagner
însuşi
avea o idee despre această situaţie: el nu se recunoaşte în
scrierea
mea.“
În Zarathustra Nietzsche
a descris, desprinsă de orice realitate, lumea pe care zadarnic o
căutase la Wagner. El şi-a transpus idealul din Zarathustra într-un alt
raport
faţă de realitate decât făcuse cu idealurile sale anterioare.
Căci cu
refuzul direct al existenţei avusese nişte experienţe rele. Treptat,
ideea că, totuşi, nedreptăţise această existenţă şi că de aceea ea se
răzbunase acum pe el a devenit predominantă în viaţa lui
sufletească.
Dezamăgirea pe care i-o provocase idealul său l-a împins spre o
dispoziţie
de duşmănie faţă de orice idealism. Lucrurile scrise după dezicerea de
Wagner devin nişte acuzaţii împotriva idealurilor în
general. „O eroare
după alta [162]
este pusă cu detaşare la gheaţă, idealul nu este infirmat – el îngheaţă.“ Aşa vorbeşte
Nietzsche
în 1888 despre scopul lucrării Omenesc,
mult prea omenesc, apărută în 1875. Nietzsche caută mai
întâi să
se refugieze în realitate. El se cufundă în ştiinţele
moderne ale
naturii, pentru a găsi prin ele o călăuză veritabilă spre realitate.
Toate lumile transcendentale, care-l îndepărtează pe om de
această
realitate, devin de acum înainte pentru el nişte lumi dosnice,
demne de
repulsie, produse de imaginaţia fantasmagorică a unor oameni slabi,
care nu au suficientă forţă pentru a-şi scoate mulţumirea din existenţa
imediată, plină de prospeţime. Ştiinţele moderne ale naturii l-au
aşezat pe om la capătul unei evoluţii pur naturale. Tot ceea ce este
situat sub acesta a dobândit un sens superior prin faptul că l-a
creat
din sânul său pe om. Omul nu trebuie să renege acum acest sens al
său
şi să vrea să facă din sine o copie a lumii transcendentale. Omul
trebuie să înţeleagă că el nu este sensul unei puteri
suprapământeşti,
ci „sensul Pământului“. Dacă vrea să caute o realitate aflată dincolo de cea existentă, nu
trebuie s-o caute duşmănind-o pe aceasta din urmă. Nietzsche caută tot
în realitatea însăşi şi germenele acelui ceva superior care
trebuie să
facă suportabilă existenţa. Omul nu trebuie să caute să devină la fel
cu o fiintă dumnezeiască; el trebuie să nască din realitatea sa un mod
superior de a exista. Însăşi această realitate îl duce
dincolo de ea;
omului îi stă în putere să devină supraom. Evoluţie a
existat
întotdeauna. Evoluţia trebuie să-l impulsioneze şi pe om. Legile
evoluţiei sunt mai mari, mai cuprinzătoare decât tot ceea ce a
evoluat
deja. Nu trebuie să privim doar spre ceea ce există deja; trebuie să ne
întoarcem la forţele originare care au produs realitatea. O
concepţie
despre lumea veche a căutat să afle cum au intrat în lume „binele
şi
răul“. Ea credea că trebuie să caute în spatele existenţei,
pentru a
descoperi „în ceea ce e veşnic“, temeiurile „binelui şi răului“.
Dar o
dată cu „veşnicul“ şi cu transcendentul, Nietzsche a trebuit să
respingă, de asemenea, valabilitatea „veşnică“ a „binelui şi răului“.
Omul a apărut în virtutea unor legi naturale; şi o dată cu el au
apărut
„binele şi răul“. „Binele şi răul“ sunt creaţii ale omului. Şi mai
profund decât ceea ce a fost creat este cel care le-a creat.
„Omul“ e
situat „dincolo de bine şi de rău“. El a făcut ca un lucru să fie bun,
altul să fie rău. Lui nu îi este îngăduit să se lase
încătuşat de
„binele şi răul“ său anterior. El poate păşi mai departe pe acea cale a
evoluţiei pe care a mers şi până acum. Din vierme el a devenit
om; şi
din om el poate deveni supraom. El poate să creeze un nou bine şi un
nou rău. El are voie să „revalorizeze“ toate valorile. Nietzsche a fost
smuls de înnegurarea spirituală din munca sa de „revalorizare a
tuturor
valorilor“. Dezvoltarea viermelui până pe treapta de om, aceasta
a fost
reprezentarea pe care şi-a luat-o din ştiinţele moderne ale naturii.
N-a devenit el însuşi om de ştiinţă, ci a preluat ideea de
evoluţie de
la alţii. Pentru aceştia, ea era o problemă a intelectului. Pentru
Nietzsche, ea a devenit o problemă a inimii. Ceilalţi au dus lupta
spirituală împotriva vechilor prejudecăţi. Nietzsche şi-a pus
întrebarea: Cum pot trăi eu cu
ideea cea nouă? Lupta lui s-a
dat în întregime în propriul său suflet. El avea
nevoie de ideea de
evoluţie până pe treapta de supraom, ca să-l suporte pe om. Aşa
că
inima lui senzitivă a fost nevoită, pe o culme singuratică, să
depăşească pentru sine acele cunoştinţe despre natură pe care şi le
însuşise. În ultima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche
caută să
găsească în realitatea însăşi ceea ce înainte credea
că va găsi în
iluzie, într-o regiune ideală. Viaţa dobândeşte o misiune
care îşi are
rădăcinile solid înfipte în viaţă şi totuşi duce dincolo de
această
viaţă. Omul nu poate să rămână în existenţa imediată,
în viaţa reală;
nici chiar în aceea pătrunsă de lumina ştiinţelor naturii. Şi
în
contact cu această viaţă, el trebuie să
sufere. Aceasta a rămas părerea lui Nietzsche. Şi „supraomul“
este un mijloc de a suporta
existenţa. Toate acestea ne arată că Nietzsche s-a născut pentru a
„suferi din cauza existenţei“. Geniul său
a constat în faptul că a căutat motive de consolare. Lupta
în
jurul concepţiilor despre lume a produs adeseori martiri. Nietzsche nu
a creat concepţii noi despre lume. Lumea îşi va da seama din ce
în ce
mai mult că geniul său nu constă în faptul de a fi creat idei
noi. Dar
el a suferit adânc din cauza ideilor lumii din jur. El a găsit
pentru
aceste suferinţe sunetele răpitoare din Zarathustra. El a devenit poetul noii concepţii despre lume;
imnurile înălţate de el „supraomului“ sunt răspunsul personal,
răspunsul poetic, la
întrebările şi cunoştinţele ştiinţelor moderne ale naturii. Toate
ideile pe care le-a produs secolul al XIX-lea ar exista şi fără
Nietzsche. El nu va fi pentru viitorime un filosof original, nici un
profet şi nici întemeietorul unei religii; dar va fi pentru ea un
martir al cunoaşterii, care a găsit în poezie cuvinte potrivite
pentru
a spune ce a suferit.
