|
Când vorbim de „simţul tactil“ al organismelor
inferioare, prin aceste cuvine nu se înţelege ceea ce se
desemnează în descrierile obişnuite ale „simţurilor“.
Împotriva justificării acestei expresii s-ar putea face multe
obiecţii chiar şi din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. Prin
„simţ tactil“ aici se înţelege mult mai mult, o conştientizare generală a unei
impresii exterioare, în opoziţie cu conştientizarea specială care constă în a
vedea, a auzi etc.
A vorbi despre „forţa vitală“ era considerată
până de curând a fi proprie unui cap neştiinţific. În
prezent, ici şi colo începe să nu se mai facă opoziţie ideii unei
„forţe vitale“ aşa cum a fost acceptată în vremuri mai vechi.
Cine are o vedere de ansamblu asupra evoluţiei ştiinţifice va vedea
totuşi logica mai consecventă a celor care, având în vedere
această dezvoltare, nu vor să audă de „forţa vitală“. „Forţa vitală“ nu
aparţine nicidecum de ceea ce numim astăzi „forţele naturale“. Iar cine
nu vrea să treacă de la obiceiurile de gândire şi de la modurile
de reprezentare ale ştiinţelor actuale la altele superioare, să nu
vorbească de „forţă vitală“. Abia modul de gândire şi premisele
„ştiinţei spiritului“ fac posibilă abordarea ireproşabilă a acestor
lucruri. Şi gânditori care vor să-şi fundamenteze părerile
pur naturalist au părăsit în prezent credinţa celor care în
cea de a doua parte a secolului al XIX-lea voiau să utilizeze pentru
explicarea fenomenelor vieţii numai forţe care sunt active şi în
natura nevie. Cartea unui cercetător atât de important ca Oskar
Hertwig [9], Devenirea organismelor. O
respingere a teoriei hazardului lui Darwin, este o apariţie
ştiinţifică profund lămuritoare. Ea contrazice acceptarea faptului că
simpla combinare a legităţilor fizice şi chimice ar putea forma viul.
Mai este important şi că în aşa-numitul neovitalism este folosită
o concepţie care pentru viu valorifică din nou o acţiune de forţă,
asemănătoare cu cea pe care o foloseau adepţii „forţei vitale“. Dar
în acest domeniu nimeni nu va ajunge dincolo de noţiuni
schematice abstracte, dacă nu poate recunoaşte că ceea ce este activ
în viu dincolo de forţele anorganice poate fi atins numai
printr-o percepţie care urcă la vederea
unui nivel suprasensibil. Nu este vorba de o continuare a
modului de cunoaştere naturalist îndreptat asupra anorganicului
în domeniul vieţii, ci de amintirea unei cunoaşteri de alt fel.
Poate să pară că împărţirea entităţii umane făcută în
aceste expuneri s-ar baza pe o diferenţiere făcută în mod
subiectiv a unor părţi în cadrul vieţii sufleteşti unitare.
Împotriva acestui fapt trebuie subliniat că această
împărţire în cadrul vieţii sufleteşti unitare are o
importanţă tot atât de mare ca şi apariţia celor şapte culori ale
curcubeului la trecerea luminii printr-o prismă. Ceea ce face
fizicianul pentru explicarea fenomenelor luminoase, prin faptul că
studiază această trecere, cu consecinţa apariţiei celor şapte culori,
întreprinde în mod corespunzător şi cercetătorul spiritului
pentru entitatea sufletească. Cele şapte mădulare ale sufletului nu
sunt diferenţieri făcute de raţiunea care face abstracţiuni. Ele sunt
tot atât de puţin acest lucru cum sunt cele şapte culori faţă de
lumină. În ambele cazuri deosebirile se bazează pe natura
interioară a lucrurilor. Numai că cele şapte mădulare ale luminii devin
vizibile printr-o amenajare exterioară, cele şapte mădulare ale
sufletului prin observarea spirituală făcută asupra fiinţei sufletului.
Adevărata fiinţă a sufletului nu poate fi cuprinsă fără această
împărţire. Căci prin cele trei mădulare, corpul fizic, corpul
eteric, corpul sufletesc, sufletul aparţine lumii trecătoare; prin
celelalte patru el se înrădăcinează în eternitate. În
„sufletul unitar“ efemerul şi eternul sunt amestecate în mod
indistinct. Dacă nu întrevezi împărţirea, nu poţi cunoaşte
relaţia dintre suflet şi lumea întreagă. Mai poate fi folosită şi
o altă comparaţie. Chimistul separă apa în oxigen şi hidrogen.
Aceste două substanţe nu pot fi observate în „apa unitară“. Dar
ele îşi au entitatea lor proprie. Atât hidrogenul cât
şi oxigenul formează compuşi cu alte substanţe. În felul acesta,
în moarte, cele trei „mădulare inferioare ale sufletului“ intră
în combinaţie cu entitatea pieritoare a lumii; cele patru
mădulare superioare se contopesc cu eternul. Cine se opune acceptării
împărţirii sufletului se asemănă unui chimist care n-a vrut să
ştie cu nici un chip că apa se descompune în hidrogen şi oxigen.
Expunerile de ştiinţa spiritului trebuie să fie
luate ca atare. Căci ele au o valoare numai cu sensul precis al
ideilor. De exemplu, cine va lăsa neobservate cuvintele „independente
trecând dincolo de trăirea nemijlocită“ în fraza: „La el
acestea (senzaţiile etc.) nu se întreţes cu gânduri
independente care să depăşească trăirea nemijlocită“, acela ar putea
uşor să cadă în eroarea că în această frază se afirmă că
în senzaţiile sau în instinctele animalelor nu ar fi
conţinute gânduri. Dar tocmai adevărata ştiinţă a spiritului se
bazează pe o cunoaştere care spune că orice trăire interioară a
animalului (ca, de altfel, orice existenţă) este întreţesută cu
gânduri. Numai că gândurile animalului nu sunt
independente, aparţinând unui eu ce trăieşte în animal, ci
ele aparţin eului-grup animal care trebuie privit ca o fiinţă care
stăpâneşte animalul din afară. Acest eu-grup nu este prezent
în lumea fizică ca eul uman, ci el acţionează asupra animalului
în interiorul acestuia, din lumea sufletească descrisă de noi.
(Mai multe detalii în această privinţă se găsesc în cartea
mea Ştiinţa ocultă.)
La om este vorba de faptul că gândurile obţin o existenţă
independentă în el, că
nu se mai află mijlocit în senzaţie, ci poate fi trăit şi
sufleteşte ca gânduri.
Când se afirmă de copiii mici că spun: „Karl
este cuminte“, „Maria vrea să aibă asta“, trebuie să se ţină seama că
este mai puţin vorba de cât de devreme spun copii „eu“, cât
de momentul în care ei leagă reprezentarea respectivă cu acest
cuvânt. Căci copiii aud cuvântul de la adulţi, ei ar putea
să-l folosească fără să aibă reprezentarea eului. Totuşi folosirea
în general târzie a cuvântului indică o problemă
importantă a evoluţiei, şi anume o desfăşurare treptată a reprezentării
eului din sentimentul întunecat al eului.
În cartea mea Cum obţinem cunoştinţe
despre lumile superioare? şi în Ştiinţa ocultă
este descrisă entitatea propriu-zisă a „intuiţiei“. La o citire
neatentă s-ar putea găsi o contradicţie între folosirea dată
acestui cuvânt în ambele cărţi şi cea care din această
carte. Nu va fi însă cazul celui care observă exact că ceea ce se
dezvăluie din lumea spirituală prin intuiţie în tot adevărul său
pentru cunoaşterea suprasensibilă se face cunoscut sinei spirituale
în manifestarea sa cea mai joasă în acelaşi fel în
care se face cunoscută existenţa exterioară a lumii fizice în
senzaţie.
Despre „Reîncarnarea spritului şi destinul“.
În legătură cu expunerile acestei secţiuni va trebui să se
observe că nu am făcut apel la cunoştinţe spirituale, ci am
încercat să fac posibilă tragerea unei conluzii, cu privire la
măsura în care această viaţă omenească şi destinul său sunt
mărturii pentru vieţi pământene repetate. Este uşor de
înţeles că aceste reprezentări îi vor apărea
îndoielnice celui care nu găseşte că sunt „solid justificate“
decât reprezentările obişnuite orientate spre vieţi izolate. Ar
trebui însă gândit că expunerea făcută aci caută să
fundamenteze părerea că o astfel de reprezentare obişnuită nu ar putea
conduce la cunoştinţe cu privire la cauzele cursului vieţii. Din
această cauză trebuie să fie
căutate alte reprezentări, care aparent
contrazic pe cele obişnuite. Iar aceste alte reprezentări nu le
cauţi decât atunci când respingi categoric aplicarea unei
contemplări prin gânduri a unui demers de fenomene concepute
numai sufleteşte, aşa cum se face cu un proces care se desfăşoară numai
în fizic. În cazul unei astfel de respingeri nu se acordă,
de exemplu, nici o valoare faptului că o lovitură a sorţii care atinge
eul se dovedeşte înrudită în senzaţie cu apariţia unei
amintiri despre un eveniment trăit în trecut asemănător cu cel
pomenit. Dar cine încearcă să perceapă cum este trăită cu
adevărat o lovitură a destinului, acela poate deosebi această trăire de natura
aprecierilor cărora le dă naştere evenimentul atunci când se
adoptă punctul de vedere în lumea exterioară şi din care cauză,
bineînţeles, lipseşte orice relaţie vie a acestuia cu eul. Pentru
un astfel de punct de vedere lovitura destinului apare sau ca o
întâmplare sau ca având o determinare ce vine din
afară. Întrucât există şi astfel de lovituri ale destinului
care într-un anumit sens reprezintă prima lovitură în viaţa
unui om şi care îşi vor arăta urmările abia mai târziu,
este cu atât mai mare tentaţia de a generaliza ceea ce este
valabil pentru aceasta şi a nu mai lua în considerare altă
posibilitate. Începi să-i acorzi atenţie abia când
experienţele vieţii aduc capacitatea de reprezentare într-o
situaţie ca cea în care se găseşte prietenul lui Goethe, Knebel [10],
care spune într-o scrisoare: Se va găsi că, la o observare mai
precisă, în viaţa celor mai mulţi oameni se află un anumit plan,
care, prin natura proprie sau prin împrejurări, este parcă
dinainte impus. Oricât de schimbătoare ar fi condiţiile vieţii
lor, un plan se degajă totuşi şi el demonstrează o anumită
omogenitate... Mâna unui anumit destin, oricât ar acţiona
de ascuns, este evidentă, ea poate fi determinată de o acţiune
exterioară sau de o acţiune interioară: ba chiar motive opuse se pot
mişca în direcţia lui. Oricât ar fi de încâlcit
parcursul lui, se poate decela prin acesta motivul şi direcţia“. O
asemenea observaţie poate fi uşor întâmpinată cu obiecţii,
mai ales de către personalităţi care nu vor să se ocupe cu luarea în
considerare a vieţii sufleteşti în care îşi are originea.
Autorul acestei cărţi crede însă că a conturat precis în
expunerile sale privind vieţile repetate şi destinul limitele în
cadrul cărora se pot forma reprezentări despre motivele modelării
vieţii. El a indicat cum concepţia spre care conduc aceste reprezentări
este determinată de ele numai sub „forma de contur“, că ele pot pregăti
numai prin gânduri ceea
ce trebuie să fie găsit prin ştiinţa spiritului. Dar această pregătire
prin gândire este o structurare sufletească care, dacă nu-şi
apreciază greşit importanţa, dacă nu vrea să „dovedească“, ci să lase
numai sufletul să exerseze, îl face pe om receptiv fără
prejudecăţi pentru cunoştinţele care, fără astfel de exerciţii,
îi apar a fi nebuneşti.
Ceea ce se spune numai pe scurt în această
carte în capitolul „Calea cunoaşterii“ despre „organele de
percepţie spirituală“ se găseşte descris pe larg în cărţile mele Cum obţinem cunoştinţe
despre lumile superioare? şi Ştiinţa ocultă.
Ar fi nedrept dacă s-ar accepta că în lumea
spirituală domneşte o nelinişte fără pauză, pentru că în ea nu
există „o linişte, o stagnare, aşa cum întâlnim pe alocurea
în lumea fizică“. De fapt, acolo unde există „arhetipurile
entităţilor creatoare“ nu există ceea ce putem numi „o linişte
într-un loc“, dar există acea linişte care este de natură
spirituală şi care poate fi asociată cu mobilitatea activă. Ea poate fi
comparată cu satisfacerea şi fericirea spiritului, care se revelează
în acţiune, nu în lipsa de activitate.
Alte detalii privitoare la „cuvântul spiritual“ se găsesc în Ştiinţa ocultă.
Cuvântul „intenţii“ trebuie folosit aplicându-l forţelor
care impulsionează evoluţia lumii, deşi prin aceasta se dă ocazia
tentaţiei de a reprezenta aceste forţe în mod simplu, aşa cum
sunt intenţiile umane. Această tentaţie poate fi evitată dacă ne
ridicăm la o semnificaţie a acestor cuvinte, pe care trebuie să le luăm
totuşi din domeniul lumii umane, prin care se îndepărtează de ele
tot ce au îngust, limitat uman dându-le în schimb
ceea ce omul le oferă în cazurile din viaţa sa în care el
însuşi se ridică într-o anumită măsură deasupra sa.
Când în acest loc se spune: „... el
poate determina, fiind unit cu eternitatea direcţia, pentru viitor“,
aceasta este o indicaţie privind structura sufletească umană specială
care există în timpul corespunzător dintre moarte şi o nouă
naştere. O lovitură a destinului care întâlneşte omul
în viaţa lumii fizice poate părea ca având pentru
dispoziţia sufletească a acestei vieţi
ceva cu totul potrivnic voinţei omului: în viaţa dintre moarte şi
o nouă naştere, în suflet acţionează o forţă asemănătoare
voinţei, care dă omului direcţia pentru trăirea acestei lovituri a
destinului. Sufletul vede că de el este legată din vieţi terestre
anterioare o anumită neîmplinire. O imperfecţiune care provine de
la o faptă care nu a fost frumoasă sau chiar de la un gând
urât. În suflet se naşte, între moarte şi naştere,
impulsul asemănător voinţei, de a echilibra imperfecţiunea. El preia,
din această cauză, în fiinţa sa, tendinţa de a se arunca
într-o nenorocire pentru ca prin îndurarea ei să provoace
echilibrul. După naşterea în corpul fizic, sufletul care va primi
o lovitură a destinului nu bănuieşte
că în viaţa sa pur spirituală dinaintea naşterii şi-a indicat
singur direcţia spre această lovitură a sorţii. Aşadar, ceea ce apare
complet nedorit din punctul
de vedere al vieţii pământene este vrut de către suflet în
suprasensibil. „Omul îşi determină viitorul din eternitate“.
Capitolul acestei cărţi intitulat „Forma gândurilor şi aura umană“ este cel care oferă cel mai uşor prilejuri pentru înţelegeri greşite. Senzaţii contrarii găsesc tocmai în aceste expuneri cele mai bune prilejuri pentru obiecţii. Este foarte uşor, de exemplu, să ceri ca afirmaţiile clarvăzătorului în acest domeniu să fie dovedite experimental, în mod corespunzător modului de reprezentare naturalist. Se poate pretinde ca un număr de oameni care afirmă că văd aura umană să se confrunte cu alţi oameni şi să lase să acţioneze aura acestora asupra lor. Apoi, clarvăzătorii ar putea spune ce gânduri, simţiri etc. pot vedea ca aură la oamenii observaţi. Dacă datele lor corespund şi dacă reiese că oamenii observaţi au avut într-adevăr sentimentele, gândurile etc. comunicate de clarvăzători, atunci ei ar fi dispuşi să creadă în existenţa aurei. Acest lucru este desigur gândit conform cu ştiinţele naturii. Numai că trebuie luat în seamă următorul lucru: lucrarea cercetătorului spiritului asupra propriului său suflet, care-i dă facultatea vederii spirituale, urmăreşte tocmai obţinerea acestei facultăţi. Dacă apoi, într-un caz dat, el percepe ceva în lumea spirituală şi ce anume, nu depinde de el. Aceasta îi afluează spre el ca un dar, venit din lumea spirituală. El nu o poate forţa, trebuie să aştepte până ajunge la el. Intenţia sa de a provoca percepţia nu poate face parte din apariţia acestei percepţii. Însă tocmai această intenţie este ceea ce pretinde modul naturalist de reprezentare pentru experiment. Lumea spirituală nu se lasă, însă comandată. Dacă experienţa s-ar realiza, ea ar trebui să fie pornită de lumea spirituală. În aceasta ar trebui să existe o fiinţă care să aibă intenţia de a revela gândurile unui om sau ale mai multor oameni unuia sau mai multor clarvăzători. Aceşti clarvăzători ar trebui apoi să fie reuniţi pentru observare printr-un „impuls spiritual“. Atunci, cu siguranţă, toate datele ar coincide. Oricât de paradoxal ar putea apărea toate acestea pentru gândirea pur naturalistă, lucrurile aşa stau. „Experimentele“ spirituale nu se pot realiza ca cele fizice. Când, de exemplu, clarvăzătorul primeşte vizita unei persoane necunoscute el nu-şi poate „propune“, fără probleme, să observe aura acesteia. Dar el vede aura când în cadrul lumii spirituale există prilejul ca ea să i se dezvăluie. Cu aceste câteva cuvinte vrem să ne referim numai la înţelegerea greşită a obiecţiei mai sus pomenite. Ceea ce are de împlinit ştiinţa spiritului este de a indica pe ce cale ajunge omul la vederea aurei; aşadar, pe ce cale îşi poate procura el însuşi experienţa prezenţei ei. Ştiinţa poate răspunde celui care vrea să cunoască: Împlinirea pretenţiei de mai înainte a modului de reprezentare naturalist ar fi în orice caz mai comodă; numai că cel care o are dovedeşte că el nu s-a lăsat cu adevărat instruit de primele rezultate ale ştiinţei spiritului.
Prin prezentarea făcută în această carte „aurei umane“ nu ar trebui să se vină în întâmpinarea plăcerii de senzaţional, care nu se declară satisfăcută decât dacă i se flutură ceva despre „spirit“ care nu se deosebeşte în reprezentare de ceea ce este senzorial şi prin care poate rămâne în mod comod în lumea sensibilă. Ceea ce am spus despre modul special în care trebuie reprezentată culoarea aurei ar putea să protejeze această expunere de o astfel de înţelegere eronată. Dar trebuie să fie înţeles şi de cel care se străduie să obţină o pătrundere corectă în acest domeniu că sufletul uman pune în mod necesar în faţa sa concepţia spirituală despre aură atunci când are trăirea spiritualului şi a sufletescului. Fără o asemenea concepţie trăirea rămâne în inconştient. Nu ar trebui confundată vederea imagistică cu trăirea însăşi; dar ar trebui să fie lămurit şi faptul că în această vedere imagistică trăirea găseşte o expresie perfect corespunzătoare. Nu una pe care o face în mod voit sufletul văzător, ci una care se formează ea însăşi în percepţia suprasensibilă. Vom ierta în prezent un cercetător al naturii, dacă se simte obligat să vorbească despre un fel de „aură umană“, aşa cum o face profesor dr. Moritz Benedikt [11] în cartea sa despre Ştiinţa baghetei şi a pendulului. „Există, chiar dacă un număr mic, oameni care sunt «adaptaţi la întuneric». Un număr relativ mare al acestei minorităţi vede în întuneric foarte multe obiecte fără culori. Şi numai relativ foarte puţini văd obiectele şi în culori. . . Un număr mare de savanţi şi medici au fost examinaţi în camera obscură de către cei doi «adaptaţi la întuneric» ai mei... şi nu a rămas nici un dubiu cu privire la corectitdinea observaţiei şi a textului descrierii... Adaptaţii la întuneric care percep culori văd la partea anterioară fruntea şi creştetul în albastru, restul părţii drepte tot în albastru, iar pe cea stângă în roşu sau unii în galben-portocaliu. Şi în partea posterioară se observă aceeaşi distribuţie şi aceeaşi culoare.“ Dar cercetătorului spiritului nu i se va ierta la fel de uşor vorbirea despre „aură“. Aici nu trebuie să luăm nici o poziţie împotriva relatărilor lui Benedikt – care sunt dintre cele mai interesante ale ştiinţei naturii moderne –, şi nici nu vom folosi o ocazie ieftină pe care unii o folosesc cu atâta plăcere pentru a „scuza“ ştiinţa spiritului prin ştiinţa naturii. Trebuia numai să arătăm cum, într-un caz, un cercetător al naturii poate ajunge la afirmaţii care nu sunt chiar atât de diferite de cele ale ştiinţei spiritului. În acest context trebuie totuşi subliniat faptul că aura despre care este vorba în această carte este cu totul altceva decât cea cercetată cu mijloace fizice, despre care este vorba la Benedikt. Devenim, desigur, victima unei erori grosolane, dacă înţelegem că „aura spirituală“ ar fi ceva ce ar putea fi cercetat cu mijloacele ştiinţelor naturale. Ea este accesibilă numai clarvederii spirituale, care a trecut prin calea cunoaşterii (cum este descrisă în ultimul capitol al acestei cărţi). Dar s-ar baza pe o înţelegere greşită şi dacă s-ar crede că adevărul celor ce pot fi percepute în mod spiritual trebuie să fie dovedit ca şi cel al celor care percep cu ajutorul simţurilor.
