Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE
DESPRE LUMILE SUPERIOARE?

GA 10


INIŢIEREA


Iniţierea este cea mai înaltă treaptă a disciplinei oculte despre care mai pot fi date într-o scriere indicaţii care să fie în general înţelese. Comunicările asupra domeniilor care se află dincolo de aceasta sunt greu de înţeles. Dar fiecare om care a pătruns prin pregătire, iluminare şi iniţiere până la tainele inferioare, poate afla drumul şi până la aceste domenii.

Ştiinţa şi capacitatea care se conferă unui om prin iniţiere, ar putea fi dobândite fără aceasta numai într-un viitor foarte îndepărtat – după multe întrupări – pe o cu totul altă cale şi într-o cu totul altă formă. Cine se iniţiază astăzi face experienţe pe care altfel le-ar face cu mult mai târziu, în cu totul alte împrejurări.

Un om poate afla cu adevărat din tainele existenţei numai atât cât corespunde gradului său de maturitate. Numai datorită acestui fapt există piedici spre treptele înalte ale cunoaşterii şi ale capacităţii. Omul nu trebuie să se folosească de o armă de foc până când nu are experienţă suficientă, pentru ca prin folosirea armei să nu producă nenorociri. – Dacă azi i s-ar conferi cuiva, pur şi simplu, iniţierea, atunci i-ar lipsi experienţa pe care ar dobândi-o în viitor, de-a lungul întrupărilor, când i s-ar împărtăşi, în desfăşurarea normală a evoluţiei sale, misterele corespunzătoare. De aceea, la poarta iniţierii, aceste experienţe trebuie înlocuite cu altceva. Din acest motiv, primele instrucţiuni pe care le primeşte candidatul la iniţiere sunt un înlocuitor al experienţelor viitoare. Sunt aşa numitele „probe“ prin care trebuie să treacă şi care se arată a fi o consecinţă firească a vieţii sufleteşti atunci când exerciţii ca cele descrise în capitolul anterior sunt corect urmate.

Despre aceste „probe“ se vorbeşte adeseori şi în cărţi. Dar e şi firesc să se evoce de obicei idei cu totul false despre natura lor. Pentru că cel care nu a trecut prin pregătire şi iluminare, acela nu a aflat niciodată nimic despre aceste probe. Un asemenea om nici nu le poate descrie în mod adecvat.

Candidatului la iniţiere trebuie să-i devină cunoscute anumite lucruri şi fapte care aparţin lumilor superioare. El le poate însă vedea şi auzi numai atunci când poate să aibă percepţii spirituale cum sunt figurile, culorile, sunetele etc., de care am vorbit când am descris „pregătirea“ şi „iluminarea“.

Prima „probă“ constă în faptul că discipolul învaţă să vadă mai bine decât omul obişnuit aspectul adevărat al calităţilor corporale ale obiectelor fără viaţă, apoi ale plantelor, animalelor şi omului. Prin aceasta nu ne referim însă la ceea ce azi se numeşte cunoaştere ştiinţifică. Deoarece nu este vorba despre ştiinţă, ci despre vedere. – De regulă lucrurile se petrec astfel: candidatul la iniţiere învaţă să cunoască modul cum se înfăţişează urechii spirituale şi ochiului spiritual obiectele din natură şi fiinţele vii. Într-un anumit fel, aceste obiecte se înfăţişează atunci contemplatorului dezvăluite, dezgolite. Însuşirile pe care le vedem şi le auzim atunci se ascund ochiului fizic şi urechii fizice. Pentru această vedere sensibilă ele sunt ca acoperite de un văl. Pentru ca acest văl să cadă din faţa candidatului la iniţiere este necesar un proces pe care îl putem numi „proces de ardere spirituală“. Din această cauză, prima probă se numeşte „proba focului“.

Pentru mulţi oameni chiar viaţa obişnuită constituie, mai mult sau mai puţin inconştient, un proces de iniţiere prin proba focului. E vorba de acei oameni care trec prin astfel de experienţe bogate, datorită cărora încrederea în sine, curajul şi statornicia cresc în mod sănătos, şi prin care învaţă să suporte cu nobleţe şi mai ales cu linişte şi neînfrântă putere suferinţa, decepţia, nereuşita în ceea ce întreprind. Cel care a făcut experienţe de acest fel, adeseori este deja un iniţiat, chiar dacă nu o ştie în mod lămurit; şi atunci îi lipseşte numai puţin ca să i se deschidă ochii şi urechile spirituale şi să devină clarvăzător. Căci trebuie să reţinem un lucru: prin adevărata „probă a focului“ nu e vorba de a satisface curiozitatea candidatului. Fireşte, el ia cunoştinţă de lucruri extraordinare pe care ceilalţi oameni nici nu le bănuiesc. Dar această luare la cunoştinţă nu este ţinta, ci numai mijlocul spre ţintă. Ţinta este ca, prin cunoaşterea lumilor superioare, candidatul să-şi însuşească o încredere în sine mai mare şi mai adevărată, un curaj superior, o cu totul altă mărinimie şi perseverenţă decât pot fi dobândite, de regulă, în lumea inferioară.

După „proba focului“ fiecare candidat mai poate încă renunţa la continuarea căii iniţierii. El îşi va continua viaţa întărit din punct de vedere fizic şi sufletesc şi va continua iniţierea abia într-o întrupare viitoare. În actuala sa întrupare va fi însă un membru al societăţii omeneşti mai util decât era înainte. În orice situaţie s-ar afla, tăria sa, tactul său, influenţa favorabilă asupra semenilor săi, fermitatea sa vor fi sporit.

Dacă după ce a trecut prin proba focului, candidatului care vrea să continue disciplina ocultă trebuie să i se dezvăluie un anumit sistem de scriere, de genul celor folosite în disciplina ocultă. În aceste sisteme de scriere sunt revelate învăţăturile oculte propriu-zise. Fiindcă ceea ce este într-adevăr „ascuns“ (ocult) în lucruri nu poate fi descris direct, nici prin cuvintele limbii obişnuite, nici prin sistemele obişnuite de scriere. Cei care au învăţat de la iniţiaţi traduc învăţăturile ştiinţei oculte în limba obişnuită, cât se poate de bine. Scrierea ocultă se revelează sufletului când acesta a dobândit percepţia spirituală. Căci această scriere stă scrisă tot timpul în lumea spirituală. Nu învăţăm să o citim aşa cum învăţăm să citim o scriere obişnuită. Dimpotrivă, noi creştem în mod corespunzător în cunoaşterea clarvăzătoare şi, în timpul acestei creşteri, se dezvoltă, ca facultate sufletească, puterea care se simte îndemnată să descifreze fenomenele şi fiinţele prezente în lumea spirituală, aşa cum se descifrează caracterele unei scrieri. S-ar putea întâmpla ca această putere şi, împreună cu ea, vieţuirea „probei“ corespunzătoare să se deştepte ca de la sine, odată cu dezvoltarea sufletească progresivă. Totuşi, ajungem mai sigur la ţintă dacă urmăm îndrumările cercetătorilor oculţi experimentaţi, care au îndemânare în descifrarea scrierii oculte.

Semnele scrierii oculte nu sunt arbitrar născocite, ci corespund forţelor care sunt active în univers. Prin aceste semne omul învaţă graiul lucrurilor. Candidatului îşi dă seama în curând că semnele pe care le învaţă corespund figurilor, culorilor, sunetelor etc. pe care a învăţat să le perceapă în cursul pregătirii şi iluminării. Constată că până acum totul nu era decât o silabisire. Abia acum începe să citească în lumea superioară. Tot ceea ce înainte era numai figură, sunet, culoare – izolate – îi apar acum într-o mare interdependenţă. Abia acum dobândeşte adevărata siguranţă în observarea lumilor superioare. Înainte nu putea şti niciodată cu certitudine dacă lucrurile văzute le-a văzut într-adevăr corect. Şi abia acum se poate stabili o înţelegere metodică între candidat şi iniţiat pe tărâmul cunoaşterii superioare. Căci oricum ar fi convieţuirea dintre un iniţiat şi un alt om, iniţiatul nu poate comunica ceva din ştiinţa superioară, sub formă directă, ci numai în limbajul de semne amintit.

Prin acest limbaj discipolul ocult face cunoştinţă cu anumite reguli de conduită în viaţă. Ia cunoştinţă de anumite îndatoriri despre care înainte nu ştiuse nimic. După ce a învăţat aceste reguli de conduită, el poate înfăptui lucruri care au o însemnătate pe care niciodată nu o pot avea faptele unui neiniţiat. El acţionează din lumile superioare. Îndrumările pentru astfel de acţiuni pot fi înţelese numai în scrierea amintită.

Trebuie să accentuăm însă că există oameni capabili să execute în mod inconştient asemenea acţiuni, cu toate că ei nu au parcurs o disciplină ocultă. Asemenea „binefăcători ai lumii şi ai omenirii“ trec prin viaţă binecuvântând şi ajutând. Din motive pe care nu le amintim aici, lor li s-au conferit daruri care par supranaturale. Ceea ce îi deosebeşte de discipolul ocult este numai faptul că acesta acţionează conştient, cu deplină înţelegere a întregului ansamblu. Prin practicarea disciplinei oculte el dobândeşte ceea ce binefăcătorii amintiţi primesc în dar de la Puterile superioare, spre binele lumii. Oamenii cu harul lui Dumnezeu pot fi sincer veneraţi; dar pentru aceasta nu e îngăduit să considerăm munca disciplinei ca inutilă.

După ce discipolul a învăţat amintita scriere de semne, pentru el începe o altă „probă“. Prin ea trebuie să dovedească dacă este capabil sau nu să se mişte liber şi sigur în lumea superioară. În viaţa obişnuită omul este determinat în acţiunile sale de impulsuri exterioare. El face un lucru sau altul fiindcă împrejurările îi impun o îndatorire sau alta. – Este aproape de prisos să amintim că discipolul spiritual nu trebuie să neglijeze nici una din îndatoririle sale din viaţa obişnuită, pentru motivul că trăieşte în lumile superioare. Nici o îndatorire într-o lume superioară nu poate constrânge pe cineva să neglijeze nici măcar una din îndatoririle sale în lumea obişnuită. Tatăl rămâne un tată la fel de bun, mama, o mamă tot atât de bună, funcţionarul nu va fi reţinut de la nici o îndatorire şi nici soldatul sau vreun altul, când devin discipoli oculţi. Dimpotrivă, toate calităţile care-l fac pe om destoinic în viaţă, cresc la discipolul spiritual într-o măsură despre care neiniţiatul nu-şi poate face nici o idee. Şi dacă neiniţiatul, adesea, nu observă acest lucru, aceasta se datorează numai faptului că el nu este în stare să-l aprecieze totdeauna just pe iniţiat. Uneori, ceea ce face iniţiatul nu poate fi înţeles numaidecât de neiniţiat. Dar şi aceasta se întâmplă numai în cazuri deosebite.

Pentru cel ajuns pe treapta de iniţiere amintită există îndatoriri, pentru care nu e prezent nici un imbold exterior. În îndeplinirea acestor îndatoriri, el nu este determinat de împrejurările exterioare, ci numai de regulile de conduită care i se revelează în limbajul „ascuns“. Acum, prin „proba“ a doua, el trebuie să arate că, fiind condus de asemenea regulă, el acţionează tot atât de sigur şi de temeinic ca un funcţionar care îşi îndeplineşte bine îndatoririle. – În acest scop, prin disciplina ocultă, candidatul se simte pus în faţa unei sarcini precise. El trebuie să execute o acţiune ca urmare a percepţiilor pe care le are în virtutea celor învăţate pe treptele pregătirii şi iluminării. Iar ceea ce are el de îndeplinit, trebuie să afle prin amintita scriere pe care a învăţat-o. Dacă îşi recunoaşte îndatorirea şi acţionează just, atunci a trecut proba. Candidatul îşi dă seama de reuşită din modificările pe care îndeplinirea îndatoririlor le produce în figurile, culorile şi sunetele percepute cu urechile şi cu ochii spirituali. Pe măsură ce discipolul progresează în disciplina ocultă i se indică absolut exact cum vor arăta, cum vor fi percepute aceste figuri şi altele, după îndeplinirea acţiunii. Şi candidatul trebuie să ştie cum să procedeze pentru a provoca o asemenea modificare. – Această probă este numită „proba de apă“, fiindcă atunci când omul acţionează în domeniile superioare îi lipseşte suportul situaţiilor exterioare, la fel cum îi lipseşte sprijinul când se mişcă într-o apă de al cărei fund nu poate da. ‒ Proba trebuie repetată până când candidatul dobândeşte deplină siguranţă.

Şi în această probă este vorba de dobândirea unei însuşiri; şi prin experienţele în lumea superioară, omul îşi dezvoltă în scurt timp această însuşire într-un grad atât de înalt încât la el ar putea ajunge numai după multe întrupări urmând drumul normal al evoluţiei. Iată despre ce este vorba. Pentru a produce în domeniile superioare ale existenţei amintita modificare, candidatul trebuie să urmeze exclusiv cele ce i se arată pe baza percepţiilor sale superioare şi ca urmare a citirii scrierii spirituale. Dacă în timpul acţiunii ar amesteca ceva din dorinţele, părerile sale, dacă numai o clipă n-ar urma legile pe care le-a recunoscut ca juste, ci s-ar conduce după bunul său plac, atunci s-ar întâmpla cu totul altceva decât ar trebui să se întâmple. În acest caz, candidatul ar pierde numaidecât direcţia spre ţinta acţiunii sale şi s-ar instala confuzia. – De aceea, prin această probă se dau omului prilejuri nenumărate pentru a-şi dezvolta stăpânirea de sine. Ori tocmai acesta este esenţialul. – Şi această probă poate fi susţinută mai uşor de către aceia care au trecut înainte de iniţiere printr-o viaţă în care şi-au dobândit stăpânirea de sine. Cine a dobândit facultatea de a urma principiile şi idealurile înalte, dispreţuind capriciile personale şi bunul plac, cine înţelege să-şi îndeplinească întotdeauna îndatoririle, chiar şi atunci când înclinaţiile şi simpatiile lui ar vrea să-l abată cu drag de la aceste îndatoriri, acela este deja, chiar dacă nu o ştie, un iniţiat în viaţa obişnuită. Şi nu-i mai lipseşte decât puţin ca să treacă proba descrisă. Ba chiar trebuie să spunem că, de obicei, este absolut necesar un anumit grad de iniţiere dobândit deja în viaţă în mod inconştient pentru a putea trece proba a doua. Căci aşa cum multor oameni care nu au învăţat să scrie corect în tinereţe le va fi greu să o facă după ce au ajuns deja la deplină maturitate, tot aşa îi va fi greu omului să-şi dezvolte gradul de stăpânire de sine necesar pentru a privi în lumile superioare, dacă nu şi-a însuşit mai dinainte un anumit grad de stăpânire de sine în viaţa obişnuită. Orice am dori, orice am râvni, orice înclinaţii am avea, lucrurile lumii fizice nu se modifică. În lumile superioare însă, dorinţele, poftele şi înclinările noastre au înrâurire asupra lucrurilor. Dacă vrem să acţionăm în mod corespunzător asupra lucrurilor în lumile superioare trebuie să avem o stăpânire deplină asupra noastră, trebuie să ne supunem în mod exclusiv normelor corecte şi să nu ne supunem de loc bunului plac.

O însuşire omenească deosebit de importantă pe această treaptă a iniţierii este puterea de judecată, neapărat sănătoasă şi sigură. Încă de la primele trepte ale disciplinei trebuie să ne îngrijim de dezvoltarea acestei puteri; iar pe această treaptă trebuie să se dovedească dacă discipolul poate să o mânuiască în aşa fel încât să fie apt pentru adevărata cale a cunoaşterii. El poate progresa numai dacă poate să deosebească iluzia, fantezia sterilă, superstiţia şi tot felul de năluciri de adevărata realitate. Acest lucru este mai greu pe treptele mai înalte ale existenţei decât pe treptele inferioare. Aici, cu privire la lucrurile în discuţie, trebuie să dispară orice prejudecată, orice părere care ne este dragă; şi numai adevărul trebuie să ne fie îndreptar. Trebuie să fim pe deplin pregătiţi să renunţăm numaidecât la un gând, la o părere, la o înclinaţie, când gândirea logică ne pretinde aceasta. Certitudine în lumile superioare dobândim doar atunci când nu cruţăm niciodată propria noastră părere.

Oamenii cu o gândire care înclină spre fantastic, spre superstiţie, nu pot face nici un progres pe calea ocultă. Discipolul ocult este chemat să obţină prin eforturi un bun preţios. Orice îndoială asupra lumilor superioare dispare. Aceste lumi, cu legile lor, se dezvăluie privirilor sale. Dar el nu poate cuceri acest bun cât timp se lasă amăgit de năluciri şi iluzii. Ar fi rău pentru el dacă fantezia şi prejudecăţile sale s-ar împleti cu înţelegerea sa. Visătorii şi fantaştii sunt tot atât de nepotriviţi pentru calea ocultă ca şi persoanele superstiţioase. Nu putem accentua îndeajuns toate acestea. Căci în visare, în fantastic şi superstiţie pândesc cei mai răi duşmani pe calea cunoaşterii lumilor superioare. Nimeni să nu creadă însă că discipolul va pierde poezia vieţii şi entuziasmul fiindcă deasupra porţii care duce la a doua probă a iniţierii stau cuvintele: „Toate prejudecăţile trebuie să se îndepărteze de tine“ şi fiindcă deasupra porţii care duce la întâia probă a trebuit deja să citească: „Fără o minte sănătoasă toţi paşii tăi sunt zadarnici“.

Dacă în acest fel candidatul a progresat îndeajuns, îl aşteaptă a treia „probă“. La aceasta nu mai desluşeşte nici o ţintă. Acum toate depind de el. El se găseşte într-o situaţie în care nimic nu îl determină la acţiune. Trebuie să găsească drumul din sine însuşi. Aici nu se mai găsesc lucruri sau persoane care să-l îndemne la acţiune. Nimic şi nimeni nu-i poate da acum forţa de care are trebuinţă, decât numai el însuşi. Dacă nu ar afla în sine însuşi această forţă, foarte curând s-ar găsi iarăşi la locul de unde a pornit. Totuşi, trebuie să spunem că numai puţini dintre cei care au trecut probele anterioare nu vor afla aici această forţă. Sau se opresc mai înainte, sau trec şi proba aceasta. Tot ceea ce este necesar aici constă în a te hotărî repede. Căci aici trebuie să-ţi găseşti „Sinea superioară“ în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Trebuie să te hotărăşti repede, să asculţi de inspiraţia spiritului în toate lucrurile. Aici nu mai ai timp pentru nici un fel de chibzuire, pentru nici o îndoială, ş.a.m.d. Orice minut de întârziere nu ar dovedi decât că nu suntem îndeajuns de maturi. Ceea ce ne-ar împiedica să dăm ascultare spiritului trebuie biruit cu îndrăzneală. În această situaţie este important să demonstrezi prezenţă de spirit. Şi tocmai aceasta este însuşirea a cărei desăvârşită educaţie se are în vedere pe această treaptă de evoluţie. Orice ademenire spre acţiune, chiar şi spre gândire, cu care omul era obişnuit înainte, încetează. Pentru ca omul să nu rămână inactiv, nu e îngăduit să se piardă pe sine însuşi. Căci numai în sine însuşi poate găsi el singurul punct fix pe care să se poată sprijini. Nimeni din cei care citesc acest lucru şi nu cunosc problema mai îndeaproape, nu trebuie să simtă antipatie pentru faptul de a te sprijini exclusiv pe tine însuţi. Căci dacă trece această probă, omul ajunge la cea mai mare fericire.

Şi nu mai puţin decât în celelalte cazuri, tot viaţa obişnuită este deja pentru mulţi oameni o şcoală ocultă. Pentru persoanele care sunt în stare să ia repede o hotărâre în problemele vieţii în faţa cărora sunt puse brusc, fără şovăială şi fără să se gândească prea mult, pentru aceştia viaţa însăşi constituie o asemenea disciplină. Situaţiile potrivite sunt acelea în care o acţiune cu şanse de reuşită devine numaidecât imposibilă, dacă omul nu intervine repede. Cine este în stare să intervină repede când se întrevede o nenorocire, când numai câteva clipe de şovăială ar face să se producă nenorocirea, şi cine a transformat o astfel de facultate de decizie într-o însuşire permanentă, acela a dobândit în mod inconştient maturitatea necesară pentru „proba“ a treia. Căci aici esenţialul este tocmai dezvoltarea prezenţei de spirit necondiţionate. – În şcolile esoterice ea se numeşte „proba de aer“, pentru că în ea candidatul nu se poate sprijini nici pe terenul solid al cauzelor exterioare, nici pe ceea ce rezultă din culorile, formele şi celelalte lucruri, pe care le-a cunoscut prin pregătire şi iluminare, ci exclusiv pe sine însuşi.

Dacă discipolul ocult a trecut cu succes această probă i se îngăduie să intre în „templul cunoaşterii superioare“. – Asupra acestui lucru nu mai pot fi date mai departe decât cele mai sumare indicaţii. – Ceea ce urmează să fie îndeplinit acum se exprimă adeseori prin cuvintele: discipolul trebuie să depună „jurământul“ că nu va „trăda“ nimic din învăţăturile oculte. Totuşi expresiile „jurământ“ şi „trădare“ nu sunt deloc potrivite şi la început chiar induc în eroare. Nu este vorba de nici un „jurământ“ în înţelesul obişnuit al cuvântului. Pe această treaptă de evoluţie, omul face propriu-zis o experienţă. Discipolul învaţă cum să întrebuinţeze învăţătura ocultă, cum să o pună în slujba omenirii. Abia acum începe omul să înţeleagă lumea în mod corect. Nu este vorba despre o „tăinuire“ a adevărurilor superioare, ci mai curând de modul just, de tactul corespunzător de a le reprezenta. Lucrurile asupra cărora învăţăm să „tăcem“ sunt cu totul altele. Omul îşi însuşeşte această minunată virtute cu privire la multe lucruri despre care a vorbit mai înainte, mai ales cu privire la felul cum a vorbit. Ar fi un iniţiat rău acela care n-ar pune tainele aflate în slujba lumii, cât mai mult şi cât mai bine cu putinţă. Pe acest tărâm nu există nici o altă piedică în calea comunicării tainelor decât neînţelegerea din partea aceluia care este chemat să le primească. Fireşte, nu este potrivit să se vorbească despre tainele superioare după bunul plac. Dar nimănui nu-i este „interzis“ să spună ceva, dacă a ajuns pe treapta de evoluţie descrisă. Nici un om şi nici o fiinţă nu-i impun vreun jurământ în această privinţă. Toate sunt lăsate în sarcina propriei sale răspunderi. Ceea ce învaţă este ca, în orice împrejurare, să afle din el însuşi ceea ce are de făcut. Iar „jurământul“ nu înseamnă nimic altceva decât că omul a ajuns matur pentru a putea purta o asemenea răspundere.

Când candidatul a devenit matur pentru cele descrise, atunci primeşte ceea ce, simbolic, se numeşte „băutura uitării“. El va fi iniţiat în taina modului de a acţiona fără a se lăsa continuu tulburat de memoria inferioară. Iniţiatul are nevoie de acest lucru. Căci el trebuie să aibă mereu deplină încredere în prezentul nemijlocit. Trebuie să poată nimici vălurile amintirii care se întind în jurul omului în fiecare clipă a vieţii. Dacă judec ceva ce mă întâmpină azi după cele aflate ieri, sunt supus multor greşeli. Fireşte, prin aceasta nu spunem ca omul să se lepede de experienţele dobândite în viaţă. Pe acestea trebuie să le aibă mereu prezente, cât se poate mai bine. Dar, ca iniţiat, trebuie să aibă facultatea de a judeca fiecare experienţă nouă din ea însăşi, să o lase să acţioneze asupra lui, netulburată de nimic din trecut. Trebuie să mă pot aştepta în orice clipă ca oricare lucru sau fiinţă să-mi poată aduce o revelaţie cu totul nouă. Dacă judec cele noi după cele vechi, sunt supus greşelii. Tocmai de aceea amintirea experienţelor trecute îmi este foarte folositoare, fiindcă mă face capabil să văd noul. Dacă nu aş avea o anumită experienţă poate că nici nu aş vedea însuşirea unui lucru sau a unei fiinţe pe care o întâlnesc. Însă experienţa trebuie să servească tocmai pentru a vedea noul, nu pentru a judeca cele noi după cele vechi. În această privinţă, iniţiatul dobândeşte facultăţi cu totul precise. Prin ele i se dezvăluie multe lucruri care rămân ascunse neiniţiatului.

A doua „băutură“ care se dă iniţiatului este „băutura memoriei“. Prin ea iniţiatul dobândeşte facultatea de a avea tainele superioare mereu prezente în spirit. Memoria obişnuită nu ar ajunge pentru aceasta. Trebuie să devenim una cu adevărurile superioare. Nu este de ajuns să le cunoaştem, ci trebuie să le practicăm cu totul firesc în acţiunile noastre, tot atât de firesc precum, ca oameni obişnuiţi, mâncăm şi bem. Ele trebuie să devină exerciţiu, obicei, înclinaţie. Nu trebuie să fim nevoiţi să reflectăm în mod obişnuit asupra lor; ele trebuie să se manifeste prin omul însuşi, să curgă prin el asemenea funcţiilor vitale ale organismului său. Astfel, în sens spiritual, omul face din sine însuşi tot mai mult ceea ce a făcut din el natura în sens fizic.