Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE
DESPRE LUMILE SUPERIOARE?

GA 10


SCINDAREA PERSONALITĂŢII
ÎN DECURSUL EDUCAŢIEI SPIRITUALE


În decursul somnului sufletul omenesc nu primeşte comunicări din partea organelor senzoriale fizice. Percepţiile lumii exterioare obişnuite nu pătrund în suflet în timpul acestei stări. Într-o anumită privinţă, sufletul se află în afara acelei părţi a fiinţei omeneşti, a aşa numitului corp fizic, care, în starea de veghe, mijloceşte percepţiile senzoriale şi gândirea. Atunci el este în legătură numai cu corpurile mai subtile (cu corpul eteric şi cu cel astral), care se sustrag observaţiei simţurilor fizice. Dar activitatea acestor corpuri mai subtile nu încetează în somn. După cum corpul fizic este în legătură cu obiectele şi fiinţele lumii fizice, după cum acesta primeşte de la ele impresii şi acţionează asupra lor, tot astfel sufletul trăieşte într-o lume superioară. Şi această viaţă se continuă în decursul somnului. Sufletul se găseşte realmente în deplină activitate în decursul somnului. Însă omul nu poate şti nimic despre această activitate proprie, câtă vreme nu are organe spirituale de percepţie, cu ajutorul cărora să observe tot atât de bine cele ce se petrec în jurul lui în timpul somnului şi ceea ce face el însuşi, aşa cum o poate face în timpul vieţii de peste zi, în ambianţa fizică, cu simţurile obişnuite. Disciplina ocultă (aşa cum s-a arătat în capitolele precedente) constă în dezvoltarea acestor organe spirituale de percepţie.

Dacă prin disciplina ocultă somnul omului se transformă în sensul descris în capitolul precedent, omul poate urmări conştient toate câte se petrec în această stare în jurul lui; el se poate orienta autonom în această ambianţă, tot aşa cum se orientează în timpul vieţii de veghe cotidiene prin simţurile obişnuite. Fireşte, trebuie să avem în vedere aici că perceperea ambianţei sensibile obişnuite presupune deja un grad de clarvedere mai înalt. (La acest lucru ne-am referit deja în capitolul precedent). La începutul dezvoltării sale, discipolul ocult percepe numai lucruri care aparţin unei alte lumi, fără să poată observa legătura acestora cu obiectele ambianţei sale sensibile cotidiene.

Omul are mereu trăiri ca acelea care ne-au devenit clare prin exemplele atât de caracteristice ale vieţii de vis şi de somn. Sufletul trăieşte fără întrerupere în lumi superioare şi este activ în acestea. Din aceste lumi superioare, el îşi scoate impulsurile prin care acţionează continuu asupra corpului fizic. Numai că omului îi rămâne necunoscută această viaţă superioară a sa. Discipolul ocult o aduce însă în conştienţă. Prin aceasta, viaţa sa se schimbă radical. Cât timp sufletul nu vede în sens superior, el este condus de fiinţe cosmice supraordonate lui. Şi după cum viaţa unui orb care şi-a căpătat vederea prin operaţie devine altfel de cum era înainte, când trebuia să se încredinţeze unei călăuze, tot aşa se schimbă viaţa omului prin disciplina ocultă. El devine independent de călăuză şi, de aici înainte, trebuie să-şi preia el însuşi conducerea. De îndată ce se întâmplă aceasta, lucru uşor de înţeles, omul este supus unor greşeli despre care conştienţa obişnuită nu presimte nimic. El acţionează acum dintr-o lume din care înainte îl influenţau Puteri superioare, de care el nu era însă conştient. Aceste Puteri superioare sunt rânduite de către armonia generală cosmică. Discipolul ocult părăseşte această armonie cosmică. De aici înainte, are de făcut el însuşi lucruri care în trecut se îndeplineau, pentru el, fără participarea sa.

Şi pentru că lucrurile stau aşa cum am arătat, în scrierile care tratează astfel de lucruri se vorbeşte mult despre pericolele ce sunt legate de ridicarea omului în lumile superioare. Descrierile care se dau uneori despre aceste pericole îi fac pe oamenii fricoşi să privească cu groază la această viaţă superioară. Totuşi, trebuie să spunem că aceste pericole există numai atunci când se neglijează măsurile de precauţie necesare. Dacă, dimpotrivă, discipolul respectă toate îndrumările pe care ni le pune la îndemână adevărata disciplină ocultă, atunci ascensiunea în lumile spiritului are cu adevărat loc prin trăiri a căror măreţie şi putere depăşeşte tot ce-şi poate imagina fantezia cea mai cutezătoare a omului senzorial; dar despre o prejudiciere a sănătăţii sau a vieţii nu poate fi vorba. Omul ia cunoştinţă de existenţa unor puteri înspăimântătoare, care ameninţă viaţa din toate părţile. Îi va fi cu putinţă să se folosească de anumite forţe şi fiinţe care scapă percepţiei senzoriale. Şi mare este ispita de a pune aceste forţe în serviciul unor interese personale neîngăduite sau, din cauza unei cunoaşteri insuficiente a lumilor superioare, de a folosi asemenea forţe în mod greşit. Unele din aceste trăiri deosebite (de exemplu întâlnirea cu „Păzitorul pragului“) vor fi descrise încă în aceste relatări. – Dar trebuie să avem însă în vedere că puterile potrivnice vieţii există chiar şi atunci când nu le cunoaştem. Este adevărat, fireşte, că raportul lor faţă de om este determinat de puteri superioare şi că acest raport se schimbă şi el atunci când omul intră conştient în această lume, care înainte îi era ascunsă. Dar pentru aceasta se intensifică şi existenţa sa proprie, iar domeniul vieţii sale este îmbogăţit cu un câmp imens. Un pericol real există numai atunci când, din nerăbdare sau din lipsă de modestie, discipolul ocult îşi atribuie prea de timpuriu o anumită independenţă faţă de experienţele din lumea superioară, când nu poate aştepta până i se împărtăşeşte cu adevărat o înţelegere suficientă a legilor suprasensibile. Pe acest tărâm smerenia şi modestia sunt mult mai puţin vorbe goale decât în viaţa obişnuită. Dacă discipolul posedă aceste însuşiri în sensul cel mai bun al cuvântului, poate fi sigur că ascensiunea sa în viaţa superioară se desfăşoară fără pericol cu privire la tot ceea ce numim de obicei sănătate şi viaţă. – Înainte de toate, nu e îngăduit să se ivească nici o dizarmonie între trăirile superioare şi procesele şi cerinţele vieţii de toate zilele. Misiunea omului trebuie căutată neapărat pe acest pământ. Iar acela care vrea să se sustragă misiunilor de pe acest pământ şi vrea să se refugieze într-o altă lume, acela poate fi sigur că nu îşi va atinge ţinta. – Dar ceea ce simţurile percep este numai o parte a lumii. Iar în lumea spirituală se găsesc fiinţele care se exprimă în realităţile lumii sensibile. Să devenim părtaşi ai spiritului, pentru a putea aduce revelaţiile sale în lumea simţurilor. Omul transformă pământul în măsura în care îi încorporează ceea ce el află în lumea spiritelor. Aceasta este misiunea sa. Numai pentru că pământul sensibil depinde de lumea spirituală, pentru că, într-adevăr, omul poate acţiona asupra pământului numai dacă este părtaş al lumilor în care sunt ascunse forţele creatoare, numai pentru acest motiv omul trebuie să vrea să se ridice în aceste lumi. Dacă ne apropiem de disciplina ocultă cu asemenea convingeri şi dacă nu ne abatem nici o clipă de la direcţia trasată prin aceasta, atunci nu avem să ne temem nici chiar de cel mai neînsemnat pericol. Nimeni să nu se lase oprit de perspectiva pericolelor disciplinei oculte; dar această perspectivă ar trebui să fie pentru oricine un avertisment pentru a-şi însuşi acele calităţi pe care va trebui să le aibă adevăratul discipol ocult.

După aceste premise care înlătură orice teamă, să trecem acum la descrierea unora din aşa-zisele „pericole“. Negreşit că în amintitele corpuri mai subtile ale discipolului ocult au loc mari transformări. Aceste transformări sunt în legătură cu anumite procese de evoluţie ale celor trei forţe fundamentale ale sufletului: voinţa, simţirea şi gândirea. Înaintea educării oculte a omului, aceste trei forţe stau într-o legătură cu totul precisă, coordonată de legi cosmice superioare. Omul nu voieşte, simte şi nici nu gândeşte după bunul său plac. Când, de exemplu, în conştienţă apare o anumită reprezentare, de ea se leagă, potrivit unor legi naturale, un anumit sentiment, sau îi urmează un act de voinţă, care stă într-o legătură legică cu acea reprezentare. Intrăm într-o cameră, o găsim neaerisită şi deschidem ferestrele. Auzim că ne cheamă cineva pe nume şi urmăm chemarea. Suntem întrebaţi şi răspundem. Întâlnim un obiect rău mirositor şi ne cuprinde un sentiment neplăcut. Acestea sunt corelări simple între gândire, simţire şi voinţă. Când examinăm însă viaţa omenească, vom observa că în această viaţă toate se întemeiază pe asemenea înlănţuiri. De regulă considerăm viaţa unui om drept „normală“ numai când în ea se constată o astfel de legătură între gândire, simţire şi voinţă, legătură care se întemeiază pe legile naturii omeneşti. Am contrazice aceste legi dacă, de pildă, un om care întâlneşte un obiect rău mirositor, ar avea un sentiment de plăcere, sau dacă nu ar răspunde la întrebările care îi sunt puse. Succesele pe care le aşteptăm de la o educaţie justă sau de la un învăţământ corespunzător, se bazează pe presupunerea că între gândirea, simţirea şi voinţa elevului se poate face o legătură corespunzătoare naturii omeneşti. Dacă prezentăm acestuia anumite idei, o facem presupunând că ele vor intra mai târziu într-o legătură legică cu sentimentele şi actele sale de voinţă. – Toate acestea se bazează pe faptul că în corporalităţile sufleteşti mai subtile ale omului, centrele celor trei forţe, al gândirii, al simţirii şi al voinţei, sunt legate între ele în mod legic. Iar această legătură din organismul sufletesc mai subtil îşi are copia şi în corpul fizic obişnuit. Şi în acesta organele voinţei stau într-o anumită legătură organică cu acelea ale gândirii şi ale simţirii. De aceea un anumit gând provoacă în mod regulat un anumit sentiment sau o anumită activitate a voinţei. – În cazul unei dezvoltări superioare a omului, firele care leagă între ele cele trei forţe fundamentale se întrerup. Această întrerupere are loc mai întâi numai în organismul sufletesc mai subtil, amintit; la o dezvoltare şi mai înaltă însă, separarea se extinde şi asupra corpului fizic. (Prin dezvoltarea spirituală superioară a omului, creierul său, de pildă, se scindează într-adevăr în trei părţi distincte. Fireşte, scindarea este de aşa natură încât nu e perceptibilă senzorial în mod obişnuit şi nici nu poate fi verificată cu ajutorul celor mai fine instrumente fizice. Ea are însă loc, iar clarvăzătorul are mijloace pentru a o observa. Creierul clarvăzătorului evoluat se scindează în trei entităţi care acţionează autonom: creierul gândirii, al simţirii şi al voinţei).

Organele gândirii, simţirii şi voinţei sunt apoi cu totul libere unul de celălalt. Şi de acum înainte legătura dintre ele nu se mai stabileşte prin nici o lege sădită în ele, ci trebuie realizată prin conştienţa superioară trezită a omului însuşi. – Discipolul ocult constată în sine următoarea transformare: între o reprezentare şi un sentiment, sau între un sentiment şi un act de voinţă şi aşa mai departe, nu se mai stabileşte nici o legătură, dacă nu o creează el însuşi. Nici un imbold nu-l mai conduce de la un gând la o acţiune dacă nu provoacă el însuşi în sine, liber, acest imbold. El poate sta de acum înainte complet nesimţitor în faţa unui fapt care, înaintea instruirii şi educării sale oculte, i-a inspirat dragoste înflăcărată sau ură înverşunată; el poate rămâne inactiv la un gând care în trecut îl entuziasma şi îl mâna ca de la sine spre o acţiune. Şi, sub înrâurirea impulsurilor de voinţă, el poate săvârşi fapte pentru care nu există nici cel mai mic imbold la omul ce nu a trecut prin disciplinarea ocultă. Marea cucerire de care se bucură discipolul ocult, este dobândirea controlului deplin asupra conlucrării celor trei forţe sufleteşti; în schimb însă, această coacţionare va fi rămâne în întregime în seama propriei sale răspunderi.

Abia prin această transformare a fiinţei sale poate intra omul în legătură conştientă cu anumite forţe şi fiinţe suprasensibile. Căci propriile sale forţe sufleteşti au o înrudire corespunzătoare cu anumite forţe fundamentale ale lumii. De pildă, forţa care zace în voinţă poate acţiona asupra anumitor lucruri şi fiinţe din lumea superioară şi poate să le şi perceapă. Dar ea poate face asta abia după ce s-a eliberat, înlăuntrul sufletului, de legătura sa cu simţirea şi cu gândirea. De îndată ce această legătură se desface, acţiunea voinţei se manifestă în afară. Şi tot aşa este şi cu forţele gândirii şi ale simţirii. Când un om îmi trimite un sentiment de ură, acesta este vizibil pentru clarvăzător sub forma unui nor subtil de lumină, de o anumită culoare. Şi un asemenea clarvăzător poate respinge acest sentiment de ură, aşa cum omul fizic parează o lovitură fizică îndreptată împotriva sa. În lumea suprasensibilă ura este un fenomen perceptibil. Dar clarvăzătorul o poate percepe numai datorită faptului că este în stare să-şi proiecteze în afară forţa care se află în simţirea sa, aşa cum omul simţurilor îşi îndreaptă în afară receptivitatea ochiului său. Şi aşa cum stau lucrurile cu ura, tot aşa stau şi cu realităţile mult mai însemnate ale lumii sensibile. Omul poate intra într-un raport conştient cu ele prin eliberarea forţelor fundamentale ale sufletului său.

Prin scindarea descrisă a forţelor gândirii, simţirii şi voinţei, este posibilă o triplă rătăcire pe calea evoluţiei omului, dacă nesocotim prescripţiile ştiinţei oculte. O asemenea rătăcire se poate produce când firele de legătură sunt distruse înainte de momentul în care conştienţa superioară să fi ajuns atât de departe cu cunoaşterea sa, încât să poată ţine bine frâiele care stabilesc o conlucrare liberă, armonioasă între forţele scindate. – Căci de regulă, la un anumit moment al vieţii, cele trei forţe fundamentale ale omului nu sunt la fel de avansate în evoluţia lor. La un om, gândirea este mai dezvoltată decât simţirea şi voinţa; la un altul, o altă forţă predomină în raport cu celelalte două. Cât timp se menţine legătura stabilită de legile superioare ale cosmosului, prin dezvoltarea exagerată a uneia sau alteia din cele trei forţe nu poate apărea nici o neregularitate dăunătoare în sens mai înalt. De pildă, la omul de voinţă, gândirea şi simţirea acţionează totuşi compensator prin legile amintite, şi împiedică voinţa predominantă să ajungă la degenerări grave. Dacă un asemenea om de voinţă intră însă în disciplina ocultă, influenţa legică a sentimentului şi a gândirii asupra voinţei, care îl mână necontenit spre uriaşe manifestări de forţă, încetează cu desăvârşire. Şi dacă omul nu a ajuns atât de departe în stăpânirea desăvârşită a conştienţei superioare încât să poată stabili el însuşi armonia, atunci voinţa porneşte pe căile ei proprii, neînfrânate. Ea îl copleşeşte mereu pe purtătorul ei. Simţirea şi gândirea cad într-o totală neputinţă; omul este biciuit de puterea voinţei care-l stăpâneşte ca pe un sclav. S-a născut o fire violentă, care trece de la o acţiune nesăbuită la alta. – O a doua deviere se naşte când sentimentul se emancipează peste măsură de conducerea legică. O persoană ce înclină spre venerarea altor oameni ar putea ajunge la o dependenţă fără limită, chiar până la pierderea oricărei voinţe şi gândiri personale. Atunci soarta unui asemenea om, în loc de cunoaştere superioară, este sleirea şi slăbiciunea cea mai vrednică de milă. – Sau, în cazul unei asemenea supremaţii a vieţii de simţire, un om cu predispoziţii spre cucernicie şi înălţare religioasă poate cădea într-o exaltare care-l răpeşte cu totul. – Al treilea rău se naşte când precumpăneşte gândirea. Atunci se iveşte o contemplativitate duşmănoasă vieţii, închisă în sine. Pentru astfel de oameni lumea pare să aibă însemnătate numai în măsura în care ea le oferă obiecte pentru a-şi satisface aviditatea neţărmuită după înţelepciune. Nici un gând nu-i stimulează la vreo acţiune sau la vreun sentiment. Pretutindeni aceşti oameni apar ca firi absente, reci. Ei fug de orice atingere cu obiectele realităţii de toate zilele, ca de ceva care le provoacă scârbă sau, cel puţin, ca de un lucru care a pierdut pentru ei orice semnificaţie.

Acestea sunt cele trei căi greşite pe care discipolul ocult poate nimeri: despotismul, exaltarea sentimentelor şi strădania după înţelepciunea rece şi lipsită de iubire. Pentru o observaţie exterioară – chiar şi pentru materialismul medicinii academice – imaginea unui asemenea om aflat pe căi greşite nu se deosebeşte prea mult, mai ales în ceea ce priveşte gradul, de imaginea unui nebun sau cel puţin de aceea a unei „persoane grav bolnave de nervi“. Natural că discipolului ocult nu trebuie să semene cu aceştia. Este esenţial pentru el ca gândirea, simţirea, voinţa – cele trei forţe de bază ale sufletului – să fi parcurs o evoluţie armonioasă, înainte de a se desprinde de legătura lor înnăscută şi de a se putea subordona conştienţei superioare trezite. – Căci odată ce greşeala s-a produs, dacă una din forţele fundamentale nu mai poate fi stăpânită, atunci sufletul superior intră în existenţă ca un avorton. Forţa nestăpânită umple întreaga personalitate a omului; şi pentru multă vreme nici nu ne putem gândi că totul va reveni în echilibru. Ceea ce apare ca predispoziţie de caracter inofensivă, câtă vreme omul este fără educaţie ocultă, respectiv dacă el este o natură de voinţă, de simţire sau de gândire, se potenţează în aşa măsură la discipolul ocult încât el pierde cu totul însuşirea general-omenescului pur, necesar în viaţă. – Aceasta devine un pericol cu adevărat serios abia în momentul în care discipolul dobândeşte capacitatea de a avea, şi în stare de veghe, trăiri ca în conştienţa de vis. Câtă vreme discipolul are iluminări numai în timpul pauzelor de somn, viaţa simţurilor, reglementată de legile general-universale, acţionează compensator în timpul stării de veghe asupra echilibrului deranjat al sufletului. De aceea este atât de necesar ca viaţa de veghe a discipolului ocult să fie în toate privinţele o viaţă ordonată, sănătoasă. Cu cât ea corespunde mai bine cerinţelor pe care lumea exterioară le impune pentru dezvoltarea sănătoasă şi viguroasă a trupului, a sufletului şi a spiritului, cu atât este mai bine pentru el. Dimpotrivă, poate fi rău pentru el dacă viaţa de veghe cotidiană ar acţiona asupra lui iritându-l sau istovindu-l, dacă deci la marile schimbări ce se petrec în interiorul său s-ar adăuga unele influenţe distrugătoare sau stânjenitoare ale vieţii exterioare. El trebuie să caute tot ceea ce corespunde forţelor sale şi care îl pun într-o convieţuire nestânjenită, armonioasă cu lumea înconjurătoare. El trebuie să evite tot ce vatămă această armonie, tot ce aduce nelinişte şi pripeală în viaţa sa. Aici e mai puţin important să dăm vina pe nelinişte şi pripeală în sens exterior, cât să ne îngrijim ca dispoziţia, intenţiile, gândurile şi sănătatea trupului nostru să nu fie mereu supuse oscilaţiilor datorită acestora. – Toate acestea nu-i vin atât de uşor omului în timpul educaţiei oculte, ca mai înainte. Căci trăirile superioare, care de acum încolo se revarsă în viaţa sa, acţionează neîntrerupt asupra întregii sale existenţe. Dacă în aceste trăiri superioare ceva nu este în ordine, atunci dezordinea îl pândeşte continuu şi îl poate arunca oricând jos de pe căile rânduite. De aceea discipolului ocult nu-i este îngăduit să neglijeze nimic din ceea ce îi asigură necontenit stăpânirea asupra întregii sale fiinţe. Niciodată să nu-i lipsească prezenţa de spirit sau o privire liniştită asupra tuturor situaţiilor vieţii. Însă o adevărată disciplină ocultă educă, în fond, prin ea însăşi toate aceste însuşiri. Şi în decursul unei asemenea disciplinări, omul învaţă să cunoască pericolele numai atunci când, concomitent, dobândeşte în momentele potrivite puterea deplină pentru a le alunga.