Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


CULTURA PREZENTULUI ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE


Pentru cine urmăreşte, în prezent, desfăşurarea evoluţiei ştiinţifice din ultimele decenii, nu poate exista nici un fel de îndoială că, în acest domeniu, se pregăteşte o puternică mutaţie. Astăzi, un cercetător al naturii se exprimă cu totul altfel referitor la aşa-numitele enigme ale existenţei, decât o făcea nu cu mult timp în urmă. – Către mijlocul secolului trecut, spirite dintre cele mai temerare vedeau în materialismul ştiinţific singura profesiune de credinţă admisă pentru oricine era la curent cu rezultatele cele mai avansate ale cercetării. A devenit, de altfel, celebră acea grosolană afirmaţie care s-a făcut, la vremea aceea: relaţia între gândire şi creier este, întru câtva, la fel ca relaţia dintre bilă şi ficat. Ea se datorează lui Karl Vogtl [1]*. În lucrarea sa Credinţa cărbunarului şi ştiinţa, ca şi în alte scrieri ale sale, acesta afirma că este cu totul perimat să susţii că activitatea spirituală şi viaţa sufletească nu ar proveni din mecanismul sistemului nervos şi al creierului şi că nu ar fi asemănătoare cu explicaţia unui fizician care ne demonstrează că limbile unui ceasornic se mişcă datorită mecanismului acestuia. Era epoca în care lucrarea lui Ludwig Büchner Forţă şi materie [2] devenise un fel de evanghelie pentru unele cercuri largi de oameni cultivaţi. Se poate susţine cu tărie că, dacă unele minţi luminate, adevăraţi gânditori au putut, în mod liber, să adere la asemenea convingeri, aceasta se datorează puternicei impresii pe care oricine o resimţea faţă de succesele, de atunci, ale ştiinţelor naturale. Nu cu mult timp înainte, microscopul adusese la lumină alcătuirea fiinţelor vii din cele mai mici unităţi ale lor: celulele. Geologia, ştiinţa formării Pământului, explica geneza planetei după aceleaşi legi care mai sunt valabile şi astăzi. Darwinismul promitea să demonstreze originea omului pe o cale pur naturală, iar succesul crescând al acestei teorii în rândul oamenilor culţi era atât de promiţător, încât mulţi dintre ei considerau că „vechea credinţă“ fusese abolită prin noua teorie. Dar, în ultima vreme, lucrurile s-au schimbat cu totul. Este adevărat că întotdeauna se mai găsesc întârziaţi legaţi încă de aceste păreri cum este, de exemplu, acel Ladenburg [3] care, la Congresul naturaliştilor din anul 1903, predica evanghelia materialistă; alţii, însă, după ce au reflectat în mod serios la problemele ştiinţei, au ajuns la un limbaj cu totul diferit. A apărut chiar şi o lucrare care purta acest titlu Ştiinţele naturale şi concepţia despre lume, al cărei autor era Max Verworn [4], fiziolog provenit din şcoala lui Haeckel. În această lucrare, se putea citi: „De fapt, chiar dacă noi am deţine o cunoaştere completă a fenomenelor fiziologice care au loc în interiorul celulei şi în fibrele scoarţei cerebrale, de care este legată activitatea psihică, şi chiar dacă am putea contempla mecanismul creierului asa cum observăm mecanismul unui ceasornic, nu am găsi, totuşi, niciodată, nimic altceva decât atomi în mişcare. Nici un om nu ar fi capabil să observe sau să perceapă cu ajutorul organelor sale senzoriale modul cum iau naştere sentimentele şi reprezentările. Rezultatele pe care concepţia materialistă a încercat să le obtină prin reducerea proceselor spirituale la simple mişcări ale atomilor nu fac decât să ilustreze într-o manieră evidentă limitele ei. De când a luat fiinţă, concepţia materialistă nu a putut niciodată să explice nici cea mai simplă simţire prin mişcarea atomilor. Nu a făcut-o nici în trecut, nu o va putea face nici în viitor. Cum ne-am putea imagina că s-ar putea explica ceea ce este imperceptibil simţurilor, cum ar fi, de exemplu, procesele psihologice, printr-o simplă dezmembrare a unui corp în particulele sale cele mai mici! Atomul însuşi este un corp şi nici o mişcare a sa nu va fi niciodată în măsură să acopere prăpastia care există între lumea corporală şi cea sufletească. Concepţia materialistă, oricât de fructuoasă a fost ca ipoteză de lucru în domeniul ştiinţelor naturale, şi în acest sens va rămâne fără îndoială şi în viitor – mă refer doar la rezultatele obţinute în domeniul chimiei structurale – ea rămâne totuşi inutilizabilă ca fundament pentru o concepţie asupra lumii. Pentru aceasta, punctul său de vedere este prea îngust. Materialismul filosofic şi-a jucat deja rolul său istoric. Această tentativă a unei concepţii despre lume, stabilită pe baza ştiinţelor naturale, a eşuat definitiv“. Iată cum vorbeşte un savant acum, la începutul veacului al XX-lea, despre concepţiile apărute şi dezvoltate către mijlocul secolului al XIX-lea şi care a fost propovăduită ca o nouă evanghelie bazată strict pe progresele ştiinţifice.

* Notele marcate cu cifre aparţin editorului german. (NT).

Punctul culminant al materialismului se situează îndeosebi în anii '50,'60,'70 ai veacului trecut. Explicarea fenomenelor spirituale şi psihice ca derivând din procese pur mecanice a provocat atunci un puternic val de enzuziasm şi o deosebită fascinaţie. La vremea aceea, materialiştii puteau pretinde că obţinuseră o victorie importantă asupra partizanilor concepţiilor spirituale despre lume. Ceva mai mult, ei găseau adepţi şi printre persoane care nu aveau o formaţie ştiinţifică. Dacă un Büchner, Vogt, Moleschott [5] şi alţii au elaborat ideile pe care le profesau pornind de la date furnizate de ştiinţele naturale, David Friedrich Strauss [6] încercase, în 1872, în lucrarea Credinţa veche şi cea nouă, să elaboreze o nouă profesiune de credinţă pe baza studiilor sale teologice şi filosofice. El îşi făcuse deja, cu câteva decenii în urmă, într-un mod senzaţional, intrarea în viaţa spirituală a societăţii de atunci cu lucrarea Viaţa lui Iisus. Autorul părea înzestrat cu o solidă pătrundere în filosofia şi în teologia epocii. El afirma cu îndrăzneală că formularea unei concepţii despre lume şi om pe temeiurile gândirii materialiste trebuie să formeze baza unei noi evanghelii, a unei noi atitudini morale, care să ducă la o nouă structurare a existenţei. Descendenţa strict animală a omului părea că vrea să devină o nouă dogmă şi orice susţinere a unei origini spiritual-sufleteşti a fiinţei umane trecea, în vederile filosofilor care cercetau natura drept o superstiţie retrogradă, un reziduu al perioadei de copilărie a omenirii, de care nu mai merită să ne ocupăm.

Istoria culturii a dat apoi un real sprijin celor care aveau ca temei ştiinţele naturale. Au început să se studieze obiceiurile si concepţiile unor triburi primitive, sălbatice. S-au întreprins săpături şi s-au studiat obiectele găsite care proveneau de la culturi primitive, schelete de animale preistorice şi amprente ale unei vegeţaţii dispărute; toate acestea erau considerate drept probe că omul, de la prima sa apariţie pe Pământ, nu se diferenţia de animalele superioare decât prin gradul său de dezvoltare, întrucât s-a depărtat efectiv pe plan spiritual-sufletesc de animalitate, pentru a se ridica până la nivelul actual al evoluţiei sale. Se ajunsese până acolo, încât tot ce ţinea de acest eşafodaj materialist părea să fie coerent. Oamenii care se găseau sub influenţa ideilor dominante în acea epocă împărtăşeau afirmaţiile acelui materialist convins care scria: „Studiul serios al ştiinţelor m-a convins să accept cu calm, să suport cu răbdare ceea ce este inevitabil şi, prin urmare, să contribui după puterile mele la îmbunătăţirea condiţiei umane. Şi îmi este cu atât mai uşor să renunţ la consolările fantastice pe care o înclinaţie religioasă o caută în formulări minunate, cu cât imaginaţia îmi este stimulată în modul cel mai fericit de literatură si artă. Când urmăresc desfăşurarea pe scenă a unor piese dramatice de înaltă clasă, sau când cu ajutorul unor învăţaţi întreprind o călătorie spre alte astre, sau parcurg privelişti antediluviene, când din înălţimea piscurilor admir măreţia maiestuoasă a naturii, când mă plec cu veneraţie în faţa unei picturi sau a unei simfonii, în faţa acestei lumi de culori şi tonuri care îmi stimulează activitatea creatoare ca om, în toate aceste situaţii nu am suficiente imbolduri de înălţare sufletească? Mai am nevoie de altceva care este în plus şi în dezacord cu raţiunea mea? – Frica de moarte, care produce atâta spaimă oamenilor pioşi, pe mine nu mă afectează, îmi este complet străină. Eu ştiu că după ce corpul meu se va preface în pulbere nu voi mai continua să trăiesc. După cum nu am trăit nici înainte de a mă naşte. Chinurile purgatoriului şi ale iadului sunt pentru mine inexistente. Mă întorc, pur şi simplu, în împărăţia fără margini a naturii care îmbrăţişează cu dragoste pe toţi fiii săi. Viaţa nu mi-a fost zadarnică. Forţa pe care am avut-o am utilizat-o cu folos. Părăsind acest Pământ, am ferma convingere că totul se va modela mai bine şi mai frumos“. (De la credinţă la ştiinţă; o evoluţie instructivă, descrisă cu fidelitate din experienţa vieiţi de Kuno Freidank.) Astăzî încă mai sunt numeroşi cei care gândesc la fel, dominaţi de ideile fixe care, în epoca aceea, animau pe reprezentanţii concepţiei materialiste despre lume.

Dimpotrivă, cei care s-au străduit să se menţină pe înălţimile gândirii ştiinţifice au ajuns la cu totul alte idei. În acest sens, este de remarcat prima replică dată materialismului venită din partea unui eminent naturalist la o întrunire a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor naturale, ţinută la Leipzig (1872). Du Bois-Reymond [7] a ţinut atunci acel celebru discurs „Ignorabimus“ în care a încercat să arate că materialismul ştiinţific nu era, de fapt, capabil de nimic altceva decât să stabilească mişcarea unor particule materiale minuscule şi cerea cu insistenţă ca el să se limiteze la aceasta. Totodată sublinia că toate acestea nu contribuiau cu nimic la clarificarea fenomenelor spirituale şi sufleteşti. Indiferent de poziţia care s-ar lua faţă de afirmaţiile lui Du Bois-Reymond, un lucru este limpede: că acestea constituiau un refuz al oricărei explicări materialiste a lumii. Spusele lui demonstrau cum poate fi indus în eroare un cercetător al naturii.

Prin aceasta, explicaţia materialistă a universului intrase în faza în care afirmaţiile relative la viaţa sufletească deveneau mai puţin categorice. Ea îşi recunoştea „ignoranţa“ (agnosticismul). Fireşte, afirma mai departe că vrea să rămănă „ştiinţifică“ şi că nu avea nici o intenţie să recurgă la alte surse de cunoaştere; dar, totodată, nu voia să se ridice prin mijloacele ei la o concepţie superioară asupra lumii. (De curând, Raoul Françé [8], de asemenea un naturalist, a demonstrat într-un mod mai cuprinzător că rezultatele obţinute în cadrul ştiinţelor naturale sunt insuficiente spre a constitui o bază pentru o concepţie de nivel superior asupra lumii. Aceasta este o interpretare asupra căreia va trebui să mai revenim.)

În acelaşi timp, s-au înmulţit fără încetare evidenţele care demonstrează imposibilitatea de a construi o psihologie bazată pe investigaţia fenomenelor materiale. Ştiinţa a fost obligată să studieze anumite manifestări „anormale“ ale vieţii sufleteşti , cum ar fi hipnotismul, sugestia, somnambulismul. Rezultatul a fost că, pe baza concepţiei materialiste, nu au putut fi explicate aceste fenomene; această concepţie este cu totul insuficientă pentru cel care gândeşte cu adevărat. Nu s-au aflat fapte noi; mai curând au fost fenomene care fuseseră deja studiate in trecut, până către începutul secolului al XIX-lea, dar care, în această epocă de apogeu a materialismului, deveniseră jenante şi au fost înlăturate.

La toate acestea s-a mai adăugat şi altceva. Devenea din ce în ce mai clară fragilitatea argumentelor de care se serveau savanţii pentru a explica originea formelor animale şi, deci, şi a omului. Câtă atracţie au exercitat totuşi, o vreme, ideile de „adaptare“ sau cele de „luptă pentru existenţă“ utilizate pentru explicarea apariţiei speciilor. Dar curând, lumea şi-a dat seama că totul era o iluzie. Sub direcţia lui Weismann, s-a creat o şcoală care nu mai voia să ştie nimic din toate acestea şi refuza ideea că o fiinţă vie ar fi putut să dobândească anumite calităţi transmise ereditar, printr-o simplă „adaptare“ la mediu, care să antreneze o modificare a acestora. S-a scris şi s-a spus totul despre „lupta pentru existenţă“ şi despre o „atotputernicie a selecţiei naturale“. Alţii însă, invocând fapte incontestabile, se postau pe o poziţie diametral opusă şi declarau că se făcuse prea de multe ori referire la „lupta pentru existenţă“ chiar şi în cazuri în care aceasta nu exista. Ei voiau să demonstreze că în acest mod nu se putea explica nimic. Ei vorbeau chiar despre o „impotenţă a selecţiei naturale“. Mai mult, în ultimii ani, de Vries [9] a putut, de altfel, să aducă dovadă că modificările anumitor forme de viaţă se pot face prin salturi (mutaţii). În felul acesta, s-a dărâmat acel articol de credinţă al darwinismului care susţinea că formele animale şi vegetale nu se modifică decât în mod treptat, progresiv. Iată cum, tot mai mult, terenul pe care se clădiseră teoriile elaborate în ultimele decenii devenea din ce în ce mai şubred. Unii cercetători au găsit de cuviiniă, încă mai de mult, să părăsească acest teren, ca de exemplu acel tânăr, mort atât de timpuriu, W.H. Rolphl [10] care, în lucrarea sa Probleme biologice şi totodată încercare pentru o dezvoltare a unei etici raţionale, spunea încă în 1884: „Principiul darwinist al luptei pentru existenţă nu devine acceptabil decât după o prealabilă introducere a conceptului de lăcomie, de insaţiabilitate. Căci numai acest concept ar putea explica faptul că, de fiecare dată când are posibilitatea, o creatură acaparează mai mult decât îi este necesar pentru a-şi menţine statu quo-ul pe care, însă, îl crede fără măsură atunci când condiţiile îl îngăduie... În timp ce pentru darwinişti lupta pentru existenţă nu se manifestă când existenţa fiinţelor nu este în pericol, pentru mine această luptă apare peste tot şi întotdeauna. Este mai întâi vorba de o luptă pentru viaţă, pentru perpetuare, mai degrabă decât o luptă pentru existenţă!“

Este natural ca această situaţie de fapt să conducă pe cei avizaţi la o mărturisire: Filosofia materialistă nu este capabilă să ducă la edificarea unei concepţii despre lume şi viaţă. Ea nu oferă o explicaţie a fenomenelor psihice şi spirituale. În prezent, numeroşi oameni de ştiinţă se referă deja la idei foarte diferite în încercarea de a elabora un sistem cosmic. Este suficient să mentionăm lucrarea botanistului Reinekel [11] Lumea ca faptă. Evident că asemenea oameni de ştiinţă nu au fost formaţi în marasmul concepţiilor materialiste fără a fi lăsat urme. Ceea ce ei încearcă acum să apere, pornind de la noul lor punct de vedere idealist, nu are forţă; la nevoie ar putea să-i satisfacă, dar nu va mulţumi pe cei a căror privire pătrunde mai adânc în enigmele universului. Ei nu se pot hotărî încă să aplice în cercetările lor metodele care izvorăsc dintr-o adevărată contemplare spirituală. Aceşti oameni sunt cuprinşi de o teribilă teamă numai când aud cuvinte ca „mistică“, „gnoză“, sau „teosofie“. Faptul apare cert într-o lucrare deja menţionată a lui Verworn, în care el spune: „Există, în sânul ştiinţelor naturale, lucruri care apăruseră şi până acum clare şi transparente pentru toată lumea, dar care, în prezent, au devenit tulburi. Simboluri şi concepte care durau de multă vreme şi de care, până de curând, mulţi se mai foloseau în toate ocazile fără nici o ezitare, sunt acum nesigure şi privite cu neîncredere. Concepte elementare, de bază, precum acela de „materie“, par destrămate şi temeiurile cele mai sigure se sfărâmă acum sub paşii savanţilor. Numai anumite probleme rămân încă ferme ca o stâncă; sunt cele în faţa cărora toate încercările şi eforturile ştiinţei s-au dovedit neputincioase. Şi acum cine se simte descurajat se mai aruncă plin de resemnare în braţele misticii, ultimul refugiu, în toate timpurile, al celor a căror ratiune nu mai vede nici o altă iesire. Dar omul rezonabil, dimpotrivă, încearcă să găsească noi simboluri, să creeze noi baze pe care să poată construi mai departe“. Din acest citat putem vedea că un naturalist modern păstrează încă idei tradiţionale care nu-i îngăduie să conceapă mistica în alt mod decât sub acea formă confuză care nu se adresează decât unei inteligenţe obscure. – Şi la ce reprezentări şi idei poate ajunge psihologia unui om care gândeşte în acest fel? Este suficient să citim mai departe concluziile acestei lucrări pe care am citat-o: „Omul preistoric ajunsese la ideea unei separări a corpului şi a sufletului în momentul morţii. Sufletul s-ar desprinde de corp şi ar trece la o existenţă independentă. Dar nu-şi găseşte pace şi odihnă şi revine ca spirit, dacă nu este alungat prin diferite ceremonii sepulcrale. Oamenii erau dominaţi de frică şi superstiţii. Amintirea acestor concepţii dăinuie până în zilele noastre. Frica de moarte, adică de ceea ce urmează după moarte, este încă şi ustăzi larg răspândită. – Cât de diferită este imaginea pe care ne-o oferă punctul de vedere al psihomanismului! Pentru ca experienţele psihice să se concretizeze la un individ, trebuie să existe relaţii conforme cu anumite reguli; aceste experienţe dispar îndată ce asemenea relaţii sunt perturbate, aşa cum se întâmplă în mod continuu în cursul unei zile. Cu modificările pe care le suferă corpul în momentul morţii, aceste relaţii încetează complet. În momentul acela, nu mai există nici o senzaţie sau reprezentare, nici gândire şi nici sentiment la individ. Sufletul individual a murit. Dar senzaţiile, gândurile şi sentimentele continuă să trăiască; ele se perpetuează, dincolo de individul muritor şi perisabil, în alţi indivizi, de fiecare dată când apare un ansamblu de condiţii proprii. Ele se transmit de la individ la individ, din generaţie în generaţie, de la popor la popor, acţionează şi formează eterna urzeală a sufletului, sunt active şi contribuie la istoria spiritului uman. Noi continuăm, deci, cu toţii să trăim după moarte şi formăm unul din inelele acestui lanţ perpetum care nu este altceva dccât evoluţia spirituală“. - Dar este oare aceasta altceva decât continuitatea valurilor mării care se continuă unul într-altul pe care el însuşi l-a provocat, în timp ce, la rândul său, dispare? Continuăm cu adevărat să trăim mentinându-ne doar în efectele acţiunilor noastre? Acest gen de supravieţuire nu îl legăm oare şi cu toate celelalte manifestări de natură fizică? Apare că filosofia materialistă îşi surpă propriul fundament. Ea nu are capacitatea să elaboreze un alt fundament nou. Numai o înţelegere corectă a misticii, a teosofiei şi a gnozei i-ar permite acest lucru. Deja, cu mai mulţi ani în urmă, chimistul Ostwaldl [12] vorbise la un congres ştiinţific ţinut la Lübech despre „victoria repurtată asupra materialismului“ şi lansase o nouă revistă filosofică ce trebuia să susţină scopul propus. Ştiinţele naturale au acum o suficientă maturitate pentru a putea prelua fructele unei viziuni superioare asupra lumii. Orice împotrivire nu îi este de nici un folos; ştiinţa va trebui să ţină seama de aspiraţiile sufletului omenesc.