Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


PERIOADA HIPERBOREANĂ ŞI PERIOADA POLARĂ


Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela care putea decurge din imaginile precedente, având în vedere gândirea materialistă care predomină epoca noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură speculaţie. Când ştim cât de puţin dispuşi sunt cei cultivaţi, în sensul gândirii ştiinţifice, să ia în serios aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, trebuie să avem conştienţa că rămânem absolut fideli faţă de ceea ce ne revelează experienţa spirituală. Nimic nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, Este de dorit ca orice om de ştiinţă să fie tot atât de tolerant faţă de ştiinia spirituală, cât este şi aceasta faţă de mentalitatea care domneşte în ştiinţele naturale (a se compara cu lucrarea mea Concepţia despre lume şi viaţa în secolul al XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor valoare, concepţiile materialiste ale ştiinielor naturale)*. ln plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt deschişi faţă de problematica ştiinţei spirituale, în legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să evocăm date extrem de importante. Ele aparţin unor epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare bazată numai pe credinţa în autoritatea sa. El doreşte doar să comunice rezultatele investigaţiilor întreprinse, în modul cel mai corect, în limita posibilităţilor sale. Acceptă cu bunăvoinţă toate observaţiile şi completările venite de la oameni competenţi în materie. Şi întrucât semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să comunice aceste evenimente care fac parte din evoluţia omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. Numeroase aspecte, pe care acum abia le schiţăm, vor fi reluate mai târziu. – Inscrisurile din Cronica Akasha sunt însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, cititorul este rugat să accepte multe noţiuni obscure şi greu de înţeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită înţelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se va lovi de multe dificultăţi, dar va fi recompensat dacă va şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, asupra enigmelor semnificative ale fiinţei umane, evocate în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii Akasha“ poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, munţii sau râurile. O eroare de percepere este totuşi posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât evoluţia omului. Dar, bineînţeles, în mod paralel se desfăşoară şi o evoluţie a celorlalte regnuri naturale, mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în legătură cu fiinţa umană, în sensul ştiinţei spirituale. Nu este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al omului.

* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor istorică (Nota ediţiei germane). (Lucrarea poartă numărul de ordine 18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner (NT).

Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluţia omenirii care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era compusă planeta noastră. Substanţe, care între timp s-au solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia căldura în descrestere a determinat solidificarea materiei. În relatarea de faţă, ne vom întoarce la acea epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe Pământ exact în acel moment al evoluţiei acestuia. Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai vorbi. – Facem totusi acum o scurtă menţiune a stării imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am putea-o numi „astrală“ sau sufletească. Fiinţele acelei lumi nu aveau o existenţă exterioară, (fizică) corporală. La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştienţă imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. Era animat de sentimente şi dorinţe, dar toate acestea se derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. Nurnai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o asemenea fiinţă umană. – În acea perioadă îndepărtată, toate fiinţele umane evoluate posedau acest gen de clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de sine. – Aceste fiinţe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii noştri. Ceea ce numim astăzi „om“ este deja purtător al unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu fiinţa care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a evoluţiei parcurse de strămoşii omului până la epoca respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) – Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură sufletească sau astrală, au fost transplantaţi din sfera astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această substanţă fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca să folosim o expresie puţin grosolană. Îmbibaţi de această substanţă, şi-au alcătuit corpul eteric care, la vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el era deja structurat prin diferenţieri foarte fine ale substanţelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de formare din sânul acestei structuri era de natură pur fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. – Când o asemenea masă de substanţă atingea o anumită dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind asemănătoare cu forma primară din care rezultase, supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. – Orice formaţiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calităţi sufleteşti ca şi fiinţa mamă. Aceasta se datora faptului că numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din nenumărate seminţe, la fel şi viaţa sufletească poate, fâră încetare, să izvorască din nenumărati lăstari ieşiţi dintr-un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumăraţi lăstari.)

O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu putea să-şi exercite acţiunea nici un proces fizic exterior. Orice acţiune exercitată asupra lor era de natură pur sufletească şi nu putea fi percepută decât prin clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor la viaţa sufletească a ambianţei lor. Tot ce exista atunci era resimţit în acest mod. Acţiunea mineralelor, a plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot numai ca formaţiuni astrale (sufleteşti), era resimţită sub formă de experienţă interioară a sufletului. – În momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul nou. Încep să-şi exercite o anumită acţiune asupra sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină materială, procese exterioare, materiale. La început, nu erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum vibraţiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă de sunete, tot astfel, vieţuiau fiinţele eterice freamătul substanţelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea fiinţă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ auditiv. Auzul este simţul care s-a dezvoltat în prirnul rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia mai târziu.

Pe măsură ce substanţa terestră se densifica în mod progresiv, fiinţa sufletească a început să piardă, puţin câte puţin, facultatea de a fasona această substanţă. Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da naştere la alte fiinţe asemănătoare. Apare un mod nou de reproducere. Acum, fiinţa nou creată este cu mult mai mică decât fiinţa maternă şi numai încetul cu încetul ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu existau organe specializate de reproducere, acum ele încep să se formeze. – De acum înainte, procesul de reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de proces nu ar mai fi suficient pentru a determina reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viaţa. De aceea, în interioritatea fiinţei nou formate, se izolează o anumită parte care se sustrage influenţei imediate a materiei exterioare. Acestei acţiuni nu i se va supune, de acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost izolat. EI se află în aceeaşi stare în care se afla mai înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul poate să continue acum să acţioneze şi o face ca suport al principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). EI este supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. – Această situaţie a făcut ca o parte din activitatea sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât începe să se manifeste o viaţă lăuntrică. Corpul nu se mai mărgineşte acum să reacţioneze la impulsurile lumii exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simţiri deosebite. Aici găsim originea senzaţiilor. Mai întâi, senzaţia se manifesta ca un fel de simţ tactil. Acum, fiinţa resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea exercitată de substanţe etc. Încep să apară şi primele senzaţii de cald şi rece.

* Prana, în sanscrită „suflu“, răsuflare, respiraţie. in general, reprezintă „forţa vitală“ specifică într-un plan dat (NT).

Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluţia omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influenţa directă a sufletului. El este acum supus în întregime regnului substanţelor fizice şi chimice. Corpul se descompune îndată ce sufletul, în acţiunea sa, din cealaltă parte a sa, nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluţie, nu se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, formaţiunea-mamă se perpetua în mod integral în formele cărora le dădea naştere. Întreaga forţă sufletească transformată acţiona, în forma nouă care lua naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influenţa legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne decât ceea ce acţionează în actul de reproducere şi în viaţa interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte cuvinte, forţa de procreaţie dă omului posibilitatea să aducă pe lume descendenţi care sunt înzestraţi cu un plus de forţă creatoare de organe. În acest surplus se retrăieşte mereu esenţa sufleteaseă. Înainte, când fiinţa era creată prin diviziune, întregul corp era supus activităţii sufletului; acum, această activitate se restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de senzaţie. Ne aflăm în faţa unui proces de reîncanare a vieţii sufletului în sânul organismului nou născut.

În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluţiei omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase-rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a doua, rasa hiperboreană.

Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzaţii apărută la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte general şi imprecis. Dintre senzaţiile pe care le avem în prezent, numai două categorii erau atunci bine individualizate, şi anume simţul auzului şi cel tactil. Dar în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga formaţiune umană nu mai era adaptată să acţioneze ca şi cum ar fi fost numai o „ureche“. De aici încolo, numai un anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibraţiile fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, întregul corp a rămas în continuare un organ tactil.

Este evident că întregul proces de evoluţie a omului, până în acel moment, este legat de transformarea stării de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis fiinţei umane să ajungă până la această treaptă a evoluţiei sale a fost căldura mediului în care trăia. Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În structura internă intervine o reacţie împotriva oricărei tendinţe de răcire a Pământului. Omul devine producător al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi temperatura necesară vieţii. Înainte, fiinţa sa interioară era străbătută de substanţe care circulau prin corp şi care depindeau în această privinţă de mediul înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură proprie, destinată acestor substanţe. Umorile corpului său se transformă în sânge ca1d. Ca fiinţă fizică, omul trece în felul acesta la o treaptă de independenţă superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se intensifică viaţa interioară. Înainte, senzaţiile depindeau încă, în întregime, de influenţe venite din lumea exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, corpul capătă o viaţă fizică interioară independentă. Sufletul dispune acum de un câmp de acţiune în interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viaţă care nu mai este doar în rezonanţă cu lumea exterioară.

Prin acest proces, viaţa sufletească a fost atrasă în sfera materiei terestre. Înainte, dorinţele, pasiunile, lăcomia, ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât prin forţe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce emana dintr-o altă fiinţă sufletească suscita în sufletul alteia atracţie sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare să prezinte o oarecare semnificaţie pentru suflet. Căci stimularea vieţii lăuntrice, trezită de căldura proprie, era resimţită de suflet ca o stare de satisfacţie, iar perturbarea acesteia ca o stare de indispoziţie. Un obiect exterior care se arăta apt să conducă la o stare de mulţumire fizică putea fi acum râvnit. dorit. Ceea ce literatura teosofică numeşte „kama“ sau „corpul dorinţelor“, este legat de omul fizic. Obiectele accesibile simţurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, după care râvneşte. Prin corpul dorinţelor, omul este, de acum înainte, înlănţuit de existenţa terestră.

Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de care, dealtfel, se leagă printr-o relaţie cauzală. Până la acel moment, nu se efectuase e separare fizică între Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acţiunea lor asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare a lor; substanţialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a exercita o acţiune vitalizatoare directă, se desprinde din sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale specifice, ţine echilibrul între cele două. Bineînteles, această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar spune că tocmai aceste procese cosmice au acţionat determinând această evoluţie a omului. Mai întâi, Soarele s-a retras din planeta comună cu substanţialitatea sa proprie. Cu aceasta, viaţa sufletească a fost lipsită de posibilitatea de a mai exercita o acţiune directă asupra materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a avea senzaţii. – O dată cu acest progres, se dezvoltă un nou simţ. Noile condiţii termice ale Pământului dau corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simţ, acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa cum o ştim astăzi.

Lumina şi întunericul determinau în om apariţia unor sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanţe, el resimţea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viaţa sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar viaţa sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor influenţe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. – Ceea ce s-a creat prin apariţia căldurii lăuntrice proprii, am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viaţă interioară“. Dar ne putem da seama foarte bine că nu era vorba încă de o viaţă lăuntrică în sensul pe care i-l atribuim în decursul evoluţiei ulterioare a omenirii. Deci totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieţii interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o veritabilă viaţă interioară se manifestă abia atunci când spiritul îşi desâvârşeşte acţiunea sa de fecundare, atunci când omul începe să gândească asupra a ceea ce acţionează din afară asupra lui. – Dar tot ce am descris aici arată cum fiinţa umană ajunge, încetul cu încetul, la stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. – Şi ne aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: Sufletul învaţă să aplice existenţei corporale exterioare ceea ce înainte vieţuise în sine şi raportase numai la natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie sufletească de mulţumire suscita în suflet culori clare, acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul ciclopilor înzestraţi cu un singur ochi aminteşte exact acele faze trecute ale evoluţiei.) Cei doi ochi pe care îi avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din exterior, de propria sa viaţă interioară. Dar concomitent se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de reprezentări. – În paralel, are loc în acelaşi timp şi separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă fiinţă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele fizice ale sufletului“ (sistemul nervos), care permit ca impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. – Ajuns în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească în el spiritul care gândeşte.