Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


DESPRINDEREA LUNII


Trebuie să ne devină foarte clar faptul că materialitatea densă pe care o are astăzi omul şi pe care o consideră ca fiindu-i proprie a dobândit-o târziu şi în mod progresiv. Dacă dorim să ne facem o idee de starea corporală pe care o avea în stadiul de evoluţie la care ne referim acum, cea mai bună metodă ar fi să ne reprezentăm o masă de vapori sau un nor plutind în aer. Dar şi o atare reprezentare nu se apropie de realitate decât în mod foarte exterior. Căci norul de foc „om“ este însufleţit şi organizat în interiorul său. Comparat însă cu ceea ce omul va deveni mai târziu, trebuie să ni-l închipuim pe această treaptă a dezvoltării sale ca dormitând, ca având o stare de conştienţă cu totul crepusculară. Acest om este complet lipsit de ceea ce numim inteligenţă, spirit, raţiune. El se mişcă mai mult plutind decât mergând, este prevăzut cu patru feluri de organe, ca nişte membre, care îi permit să se deplaseze înainte, înapoi, lateral, de fapt în toate direcţiile. Cât priveşte partea sufletească a acestor fiinţe, am vorbit câte ceva despre aceasta mai înainte.

Dar să nu ne închipuim că mişcările sau celelalte manifestări vitale ale acestor fiinţe ar fi fost dezordonate, dereglate sau iraţionale. Dimpotrivă, ele erau întotdeauna supuse unor legi precise. Tot ceea ce făceau avea semnificaţie şi importanţă, numai că puterea diriguitoare, înţelegerea nu se afla în fiinţa însăşi. Totul era condus de o inteligenţă care acţiona din afară. Anumite fiinţe superioare şi mai evoluate decât aceste fiinţe umane le înconjurau, ca să spunem aşa, şi le dirijau. Căci atributul fundamental al acestui „nor-de-foc“ consta în faptul că fiinţele umane, ajunse în acest stadiu al evoluţiei lor, puteau să se încarneze în el, dar totodată şi entităţile superioare puteau să facă acelaşi lucru şi, prin aceasta, se aflau în interacţiune deplină cu oamenii. Aceştia îşi dezvoltaseră dorinţele, instinctele şi pasiunile până la un stadiu când puteau să se contureze în acest nor-de-foc. Celelalte fiinţe, pe care le-am mentionat, erau însă apte să acţioneze în mod creator, prin inteligenţă şi prin acţionarea lor conştientă în interiorul acestui nor de foc; ele posedau şi unele facultăţi care le permiteau să pătrundă în regiuni superioare. Din aceste regiuni porneau deciziile şi impulsurile lor, dar efectele acestora se manifestau în norul de foc. Tot ceea ce omul realiza pe Pământ îşi avea sursa în aceste relaţii bine reglate între corpurile umane sub forma norului de foc, şi acele fiinţe superioare. - Se poate spune, aşadar, că omul urma o evoluție ascendentă. Trebuia să dezvolte în acel nor de foc anumite facultăţi specifice fiinţei umane, superioare celor pe care le avusese mai înainte. Celelalte fiinţe, dimpotrivă, se străduiau să coboare în materie. Ele urmăreau un drum care le permitea să-şi manifeste puterea lor creatoare, dând naştere unor forme materiale din ce în ce mai dense. Pentru aceste fiinţe, aceasta nu însemna, într-un sens mai larg, nicidecum ceva degradant. Tocmai asupra acestui aspect trebuie să fim bine înţeleşi. A dirija forme materiale dense corespunde, de fapt, unei forţe şi unei facultăţi mai elevate decât forţa de a dirija forme mai subtile. În cursul unor epoci cu mult anterioare din evoluţia lor, aceste fiinţe superioare au avut o putere limitată, asemănătoare cu cea pe care o are omul în prezent. Ca şi omul actual, aceste fiinţe aveau o putere care se limita numai la „viaţa lor interioară“ . Asupra materiei dense exterioare, înconjurătoare, nu aveau nici o putere. Nimic din ce era dens şi exterior nu le da ascultare. De aceea, ele aspirau la o stare care să le permită să domine şi să dirijeze prin metode magice obiectele fizice. În perioada aceea, la care ne referim acum, aceste fiinţe se aflau pe o treaptă de evoluţie avansată faţă de om. Acesta era atunci la stadiul când se străduia să se înalţe pentru a putea încorpora inteligenţa abia în materii mai fine, în scopul de a putea acţiona ulterior spre exterior; în schimb, acele fiinţe superioare omului îşi încorporaseră deja, cu mult înainte, inteligenţa şi deţineau acum forţa magică ce le permitea să implice această inteligenţă în lumea înconjurătoare. Fiinţa umană se îndrepta, aşadar, acum în sus, trecând prin stadiul norului de foc, în timp ce fiinţele superioare se îndreptau prin acelaşi stadiu în jos, pentru a-şi amplifica puterea lor.

În norul de foc pot acţiona în mod preferenţial forţe pe care omul le cunoaşte ca fiind pasiunile şi instinctele sale inferioare. În stadiul norului de foc, atât omul, cât şi fiinţele superioare se servesc de aceste forţe. Ele acţionează asupra formei umane pe care am descris-o mai înainte, şi anume în interior, astfel încât omul poate să-şi dezvolte acele organe care să-i dea posibilitatea să gândească, să-şi formeze personalitatea. Dimpotrivă, în fiinţele superioare, aceleaşi forţe acţionau în stadiul la care ne referim, în aşa fel încât le permiteau să creeze, într-un mod cu totul impersonal, instituţiile necesare vieţii sociale pe Pământ. Mulţumită acestor fiinţe, apar pe Pământ creaţii care constituie amprenta însăşi a legilor inteligenţei. Sub efectul forţelor pasionale, în interiorul omului se formează organele personale de gândire, iar în jurul său, aceleaşi forţe dau naştere unor organisme sociale pătrunse de inteligenţă.

Să ne gândim acum la acelaşi proces, dar împins puţin înainte, sau, mai curând, să ne închipuim cele înscrise în Cronica Akasha dacă luăm în considerare o perioadă mai târzie, faza când Luna s-a desprins de Pământ. Aceasta a provocat o mare perturbare. O importantă parte din căldura încorporată în obiectele aflate în jurul omului se pierde şi, ca urmare a acestui fapt, aceste obiecte capătă o materialitate mai avansată, o mai mare densitate. Omul se vede obligat să trăiască într-un mediu răcit şi nu o poate face decât modificându-şi propria sa materialitate. Implicit, procesul de densificare a substanţei atrage o modificare a formelor. Însăşi starea aceea de nor de foc a cedat locul unei alte stări cu totul diferite, pe Pământ. În consecinţă, fiinţele superioare, pe care le-am menţionat, nu mai pot dispune de norul de foc ca suport pentru activitatea lor. De asemenea, ele nu-şi mai pot exercita influenţa asupra manifestărilor din viaţa intimă a omului, ceea ce, mai înainte constituia principalul lor câmp de acţiune. În schimb, dobândesc puteri asupra formaţiunilor umane pe care, de altfel, ele însele le creaseră din norul de foc. – Această modificare intervenită în orientarea acţiunii lor merge paralel cu o metamorfoză a formei umane: una din jumătăţile înzestrată cu două organe de mişcare devine partea inferioară a corpului şi totodată principalul suport al procesului de nutriţie şi de reproducere. Cealaltă jumătate este orientată, într-un fel, în sus, iar celelalte două organe de mişcare vor fi precursoare ale mâinilor, iar acele organe care participaseră anterior la nutriţie şi reproducere se transformă în organe de vorbire şi de gândire. Omul începe să se îndrepte, se ridică în picioare. Acest fapt este consecinţa directă a expulzării Lunii. Împreună cu Luna, se desprind de globul terestru toate forţele care confereau omului, în stadiul norului de foc, capacitatea să fecundeze el însuşi şi să procreeze fiinţe asemănătoare lui, fără a avea nevoie de influenţe venite din afară. Ansamblul părţii de jos a corpului, pe care adesea o numim partea sa inferioară, trece sub influenţa organizatoare inteligentă a fiinţelor superioare. Ceea ce aceste entităţi mai puteau dirija ele însele în om prin aceea că masa de forţe, izolată acum pe Lună, era încă unită cu Pământul, acum ele trebuie să organizeze prin colaborarea celor două sexe. Acest fapt explică pentru ce iniţiaţii consideră întotdeauna Luna ca simbol al forţei de reproducere. Aceste forţe sunt, într-adevăr, legate într-un fel de Lună, iar entităţile superioare sunt înrudite cu Luna, sunt, ca să spunem aşa, divinităţi lunare. Înainte de separarea Lunii, ele acţionau în interiorul omului, servindu-se de forţele de natură lunară, dar după această ruptură, ele îşi exercitau influenţa din afară pentru reproducerea fiinţei umane. Se poate, deci, spune că aceste forţe spirituale, de natură nobilă, care se serveau înainte de norul de foc pentru a acţiona asupra instinctelor superioare ale omului, au coborât acum, exercitându-şi puterea în planul procreaţiei. Într-adevăr, în acest domeniu acţionează şi organizează forţe nobile, de natură divină. – Expunem aici o teză importantă din ştiinţa spirituală, care se exprimă în felul următor: forţele superioare, nobile, divine, sunt înrudite cu cele aparent inferioare ale naturii umane. Cuvântul „aparent“ trebuie luat într-un sens foarte larg, căci ar însemna să subestimăm în totul adevărurile oculte, dacă am vedea în însăşi forţele de reproducere ceva inferior. Numai când omul abuzează de aceste forţe, când le subjugă instinctelor şi pasiunilor sale, numai atunci devin dăunătoare, dar nu şi când le înnobilează prin aceea că recunoaşte în ele impulsul unor forţe spirituale divine. În acest caz, omul pune aceste forţe în slujba evoluţiei terestre şi îndeplineşte planul entităţilor superioare pe care le-am amintit. A înnobila tot ce are atingere cu acest domeniu şi-l plasa sub ocârmuirea legilor divine, iată ce susţine ştiinţa spirituală, şi nicidecum a le suprima. Suprimarea acestor forţe nu este decât rezultatul unei interpretări superficiale a principiilor oculte, reduse din eroare la un ascetism contrar unor legi oculte de bază.

În cealaltă jumătate a corpului, în partea sa superioară, omul dezvoltă ceva ce scapă influenţei entităţilor superioare menţionate. Aici intervin alte fiinţe, care şi-au întins puterea asupra acestei zone. Este vorba de acele fiinţe care, în cursul unor etape de evoluţie precedente, au atins o mai mare dezvoltare, au progresat mai mult decât omul, dar fără a ajunge la nivelul divinităţilor lunare. Ele nu aveau forţa să-şi exercite puterea în interiorul norului de foc. Dar acum, când s-a ajuns la un stadiu mai avansat şi când, datorită norului de foc, s-a realizat în organele de gândire ceva ce aceste fiinţe ele însele trebuiseră să realizeze anterior, a sosit momentul să intre şi ele în acţiune. Divinităţile lunare cunoscuseră deja inteligenţa diriguitoare, care putea acţiona în afară. Ele erau deja purtătoare ale acestei inteligenţe atunci când a început epoca norului de foc. Aveau capacitatea să acţioneze spre exterior asupra lumii înconjurătoare de pe Pământ. Dar entităţile de care vorbim nu reuşiseră în trecut să dezvolte o inteligenţă care să poată acţiona spre exterior. Din această cauză, epoca norului de foc le-a găsit nepregătite. Dar iată că acum există inteligenţă, ea există în om. Fiinţele acestea pun stăpânire pe inteligenţa umană pentru a acţiona prin ea asupra lumii înconjurătoare. Înainte, divinităţile lunare îşi exercitau influenţa lor asupra fiinţei umane în întregul ei; acum acţiunea lor este restrânsă asupra părţii de jos a corpului. Asupra părţii de sus se întinde influenţa celorlalte fiinţe, inferioare, despre care tocmai am vorbit. Omul ajunge astfel sub o dublă înrâurire. Partea de jos este supusă influenţei divinităţilor lunare, dar partea unde se forma personalitatea sa ajunge sub dirijarea acelor entităţi numite în mod colectiv, după denumirea conducătorului lor, Lucifer. Divinităţile luciferice îşi desăvârşesc, prin aceasta, propria lor evoluţie, servindu-se de forţele de inteligenţă recent trezite în fiinţa umană. Ele nu putuseră să ajungă la acest stadiu de evoluţie. Dar acum, ele sunt în măsură să dea oamenilor predispoziţii spre libertate, permiţându-le să facă deosebire între „bine“ şi „rău“. De fapt, organul inteligenţei s-a format la om datorită influenţei divinităţilor lunare, dar aceşti zei ar fi lăsat acest organ într-o stare latentă; ei nu aveau nici un interes să se servească de el, căci aveau propriile lor forţe de inteligenţă. Fiinţele luciferice erau interesate în a dezvolta şi a dirija inteligenţa umană spre lumea fizică înconjurătoare. În felul acesta, ele au devenit pentru oameni călăuze în tot ceea ce poate fi realizat cu ajutorul inteligenţei umane. Numai că fiinţele luciferice nu puteau fi altceva decât un fel de instigatori. Aceste fiinţe erau în stare să dezvolte inteligenţa la om, dar nu şi în natura lor proprîe. Urmare a acestui fapt, activitatea pe Pământ cunoaşte acum două tendinţe. Una provine direct de la divinităţile lunare şi era, dintru început, conforrnă cu legile şi regulile raţiunii. Doar divinităţile lunare îşi făcuseră, cu mult timp înainte, ucenicia şi depăşiseră stadiul în care ar fi putut greşi astfel. Zeităţile luciferice, dimpotrivă, lucrând cu fiinţele umane, erau încă în căutarea perfecţiunii. Sub conducerea lor, omul trebuia să înveţe cum să descopere legile propriei sale naturi. Condus de Lucifer, omul trebuia să devină un „egal al zeilor“.

Se naşte imediat întrebarea: dacă entităţile luciferice nu ajunseseră în cursul evoluţiei lor la capacitatea unei activităţi inteligente în cadrul norului de foc, la ce nivel s-au oprit? Până la ce stadiu al evoluţiei terestre au fost capabile să-şi coordoneze acţiunea cu aceea a divinităţilor lunare? Găsim, în Cronica Akasha, răspunsul la aceste întrebări. Entităţile luciferice au putut să se asocieze la creaţia terestră până în mornentul când Soarele s-a desprins de Pământ. Până la acel eveniment, acţiunea lor era mai puţin intensă decât aceea a divinităţilor lunare, dar făceau parte din ceata zeităţilor creatoare. După desprinderea Soarelui, începe să se dezvolte pe Pământ activitatea norului de foc. În vederea acestei activităţi, zeii lunari erau pregătiţi, dar nu şi spiritele luciferice. Acestea cunosc atunci a perioadă de repaus, de aşteptare. Apoi, îndată ce norul de foc s-a destrămat, iar fiinţele umane au început să-şi structureze organele inteligenţei şi ale raţiunii, spiritele luciferice au putut să iasă din starea lar de inactivitate, căci activitatea de creare a inteligenţei este înrudită cu activitatea Soarelui. Trezirea inteligenţei în natura umană echivalează cu răsăritul unui soare interior. Aceasta nu o spun în sens figurat, ci corespunde unei realităţi. Astfel, când perioada norului de foc s-a destrămat pe Pământ, spiritele luciferice găsesc în interiorul omului posibilitatea de a-şi relua activitatea care este legată de Soare.

Aceste consideraţii ne permit să înţelegem originea denumirii de „Lucifer“, care înseamnă „purtător de lumină“ şi, totodată, motivul pentru care ştiinţa ocultă numeşte aceste entităţi „zeităţi solare“.

Relatările care urmează nu vor fi înţelese decât dacă ne îndreptăm privirile încă mult înapoi, spre acele egoci care au precedat evoluţia propriu-zisă a Pământului. Este tocmai ce vom face în relatările următoare referitoare la Cronica Akasha. Vom vedea care a fost dezvoltarea fiinţelor legate acum de Pământ, în alte stadii planetare, mai înainte deci de a păşi pe Pământ. Vom face cunoştinţă cu şi mai mare precizie cu natura divinităţilor lunare şi a celor solare. Va apărea, de asemenea, în toată claritatea, şi dezvoltarea regnurilor mineral, vegetal şi animal.