Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


DESPRE ORIGINEA PĂMÂNTULUI


După cum fiecare om, fie bărbat sau femeie, străbate în cursul vieţii diferite etape – sugar, copil ş.a.m.d. – până la maturitate, la fel şi umanitatea în ansamblul ei. Aceasta a trecut prin diferite trepte înainte de a atinge starea actuală. Cu ajutorul clarvederii, se pot discerne trei faze principale al evoluţiei omenirii, care au fost străbătute înainte ca Pământul să se formeze şi să devină scena acestei evoluţii. În prezent, ne aflăm în a patra. treaptă de dezvoltare a omului în univers. Vom face acum o scurtă expunere asupra a tot ce s-a întâmplat. Motivaţia interioară va apărea în cursul expunerii noastre, în măsura în care limbajul curent permite relatarea unor fapte, fără a recurge la mijloacele de exprimare proprii ştiinţei oculte.

Omul a fost prezent înainte de a fi existat un Pământ. Numai că nu trebuie să ne imaginăm, şi am făcut aluzie la acest aspect şi cu altă ocazie, că ar fi trăit anterior pe alte planete pentru ca, la un moment dat, să emigreze spre planeta noastră. De fapt, Pământul a evoluat el însuşi o dată cu omul. Înainte de a deveni planeta pe care o numim „Pământ“, acesta a parcurs, ca şi omul, trei etape principale de evoluţie. Dacă dorim să vedem în adevărata lor lumină explicaţiile pe care ni le oferă ştiinţa ocultă în acest domeniu, trebuie să ne eliberăm – aşa cum am mai spus-o deja – de ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin denumiri ca „Saturn“, „Soare“ şi „Lună“. Într-o primă abordare, este bine să nu dăm acestor nume nici o altă semnificaţie decât aceea pe care o vom da în cursul prezentei expuneri.

Înainte ca planeta pe care se desfăşoară viaţa omului să devină „Pământ“, ea a cunoscut trei stări de evoluţie, pe care le vom numi Saturn, Soare şi Luna. Se poate vorbi, aşadar, de patru planete pe care s-au derulat patru etape principale din evoluţia omului. Fapt este că Pământul înainte de a deveni „Pământ“ a fost Luna, mai înainte Soare şi, cu mult mai înainte Saturn. Suntem îndreptăţiţi, aşa cum va rezulta din relatările următoare, să admitem existenţa a încă altor trei stadii principale pe care Pământul, sau, mai exact spus, planeta care se dezvoltă în prezent ca Pământ le va parcurge în continuare. Ştiinţa ocultă numeşte aceste trei stadii ulterioare Jupiter, Venus şi Vulcan. Prin urmare, planeta de care este acum legat destinul omului a trecut deja prin trei stadii, se află în prezent în al patrulea şi va mai avea de parcurs încă alte trei, până se vor dezvolta toate structurile pe care omul le poartă în sine până când el va atinge perfecţiunea.

Trebuie însă să înţelegem că evoluţia omului şi a planetei sale nu este la fel de ordonată ca aceea a individului care trece, în mod obligatoriu, de la vârsta de sugar la cea de copilărie ş.a.m.d., fiecare stadiu succedându-se de la unul la altul mai mult sau mai puţin imperceptibil. Dimpotrivă, există anumite întreruperi. De la stadiul saturnian la stadiul solar nu s-a trecut în mod direct. Între stadiul de evoluţie al lui Saturn şi cel al Soarelui, ca şi între forma ulterioară a planetei noastre, există stări intermediare, pe care le putem asemui cu noaptea dintre două zile sau cu starea asemănătoare somnului în care se află sămânţa plantei, înainte de a se dezvolta ca plantă. – Luând ca bază terminologia orientală utilizată în acest domeniu, teosofia utilizează astăzi termenul de „Manvantara“ pentru stadiul evolutiv activ, în care viaţa se dezvoltă şi se manifestă exterior, şi termenul de „Pralaya“ pentru perioada de repaus care se interpune între două stadii planetare. În spiritul ştiinţei spirituale europene, am putea numi primul stadiu „ciclu ascuns“, iar pentru al doilea am putea folosi termenul de „ciclu ocult“ sau „ciclu închis“. Există şi alte denumiri. Stadiul Saturn, Soare, Lună, Pămârit etc. ar fi, deci, „cicluri deschise“, iar pauzele cosmice care se interpun între ele, „cicluri închise“.

Să nu facem însă greşeala să credem că în perioadele de repaus orice manifestare de viaţă ar dispărea, deşi această idee este destul de răspândită în numeroase medii teosofice. Omul nu încetează să existe în timpul somnului, cu atât mai puţin nu se opreşte viaţa sa şi a planetei în timpul „ciclului închis“ (Pralaya). În timpul perioadei de repaus, stările de viaţă nu sunt însă perceptibile simţurilor formate şi dezvoltate în cursul „ciclurilor deschise“, la fel cum în timpul somnului omul nu percepe ceea ce se întâmplă în jurul său. Explicaţiile care vor urma vor justifica pe larg utilizarea termenului de „ciclu“ pentru a caracteriza aceste stadii de evoluţie. Mai târziu, vom vorbi şi despre perioadele nemărginite de timp, în care se înscriu aceste „cicluri“.

Un fir conducător în desfăşurarea acestor cicluri va apărea când vom examina mai întâi felul cum se dezvoltă în cadrul acestor cicluri conştienţa umană. Restul se leagă în mod obiectiv de analiza conştienţei. – Conştienţa pe care o dezvoltă omul în timpul trecerii sale pe Pământ o putem numi – în acord cu ştiinţa ocultă europeană – „conştienţa clară a stării de veghe“. Ea constă în faptul că omul, servindu-se de simţurile pe care le are în prezent dezvoltate, percepe lucrurile şi fiinţele acestei lumi şi, datorită inteligenţei şi a raţiunii de care dispune, îşi poate forma reprezentări şi idei despre lucrurile şi fiinţele observate. Apoi, pe baza perceptiilor, a reprezentărilor şi a ideilor formulate, omul acţionează în lumea sensibilă. Această stare de conştienţă a fost dobândită de om abia în al patrulea stadiu principal al evoluţiei sale cosmice; ea nu exista, pentru om, pe Saturn, nici pe Soare, nici pe Lună. Omul avea atunci alte stări de conştientă. Putem spune că, în cele trei stări precedente de evoluţie, existau stări de conştieniă inferioare celei actuale.

Starea de conştienţă cea mai de jos s-a format în timpul evoluţiei saturniene; pe Soare, s-a format o stare de conştienţă mai înaltă, urmată de o alta pe Lună şi apoi, cea actuală, pe Pământ.

Cele trei stări anterioare de conştienţă se deosebesc de cea care există acum pe Pământ prin două caracteristici principale, prin gradul de claritate şi prin deschiderea câmpului de percepţie al omului. – Starea de conştienţă dezvoltată pe Saturn reprezintă gradul de claritate cel mai scăzut. El este complet obscur. Este foarte greu să ne facem o idee exactă despre această stare de obscuritate, deoarece însăşi obscuritatea conştienţei din timpul somnului de astăzi are o mai mare claritate. În prezent, omul ar putea avea o stare asemănătoare numai în situaţii anormale, să zicem în stări de transă profundă. De asemenea, îşi mai poate face o reprezentare corectă despre acea stare saturniană acela care, în sensul ştiinţei oculte, este clarvăzător. Dar chiar şi acesta nu trăieşte efectiv această stare de conştientă. De fapt, el se înalţă la o stare superioară care, într-un anumit fel, seamănă, sub anumite aspecte, cu aceea primordială. La omul normal din actualul stadiu al Pământului, acea stare pe care el a avut-o cândva s-a şters complet prin starea de conştienţă clară pe care o are în prezent. Dar un „medium“, care cade în transă profundă, poate să se transpună în aceeaşi stare, încât să perceapă la fel cum precepeau cândva toţi oamenii în perioada Saturn. Un astfel de „medium“ poate, fie în timpul stării de transă, fie după trezire, să redea experienţe asemănătoare acelora care se derulau pe Saturn. Aceste experiente sunt însă doar „asemănătoare“, dar nu sunt „identice“, căci faptele care s-au derulat pe Saturn sunt definitiv trecute, omul poate să cunoască numai anumite experienţe din jurul său, care au o anumită înrudire cu cele de pe Saturn. Acestea nu pot fi percepute decât de o „conştienţă saturniană“. – Clarvăzătorul, în sensul arătat mai sus, are posibilitatea, ca şi „mediumul“, să dobândească o conştienţă saturniană, păstrându-şi însă şi actuala conştienţă clară a stării de veghe, pe care omul nu o avea pe Saturn şi pe care un medium o pierde când este în starea de transă. Să precizăm însă un lucru: clarvăzătorul nu realizează efectiv conştienţa saturniană, dar îşi poate face o reprezentare despre ea. – În timp ce conştienţa saturniană este, din punct de vedere al clarităţii, în urmă cu câteva trepte faţă de conştienţa noastră actuală, ea este, în schimb, net superioară în ceea ce priveşte deschiderea ei. În obscuritatea sa, ea este nu numai capabilă să perceapă, până în cele mai mici detalii, tot ce se desfăşoară pe întreaga planetă, ea poate, de asemenea, să observe lucruri şi fiinţe de pe alte corpuri cereşti legate, într-un fel, de Saturn. Ea poate chiar să exercite o anumită influenţă asupra acestor lucruri şi fiinţe. (Nu mai este, fără îndoială, necesar să subliniem că posibilitatea de a observa alte planete era ceva cu totul diferit de activitatea pe care o putem întreprinde astăzi, cu mijloacele de care dispune astronomia ştiinţifică. Astronomia se bazează pe o „conştienţă clară din starea de veghe“ şi percepe din afară celelalte planete. Conştienţa saturniană, dimpotrivă, provoca un sentiment nemijlocit, corespunzând unei experienţe vii, de trăire a ceea ce se desfăşura pe celelalte planete. Nu este absolut exact, totuşi destul de aproape de realitate, să spunem că un locuitor de pe Saturn avea experienţa lucrurilor şi a faptelor de pe alte planete, ca şi de pe planeta sa, aşa cum noi astăzi ne simţim inima, pulsaţiile sau orice altă manifestare din interiorul propriului nostru corp.)

Conştienta saturniană a avut o evoluţie lentă. Ca primă fază principală a evoluţiei omenirii, ea trece printr-o serie de etape intermediare, subordonate, pe care ştiinţa ocultă europeană le numeşte „cicluri mici“. În literatura teosofică, pentru aceste „cicluri mici“ se utilizează denumirea de „ronde“, iar pentru subdiviziunile lor – cicluri şi mai mici – denumirea de „globuri“. În relatarea care urmează, va fi vorba mai ales de aceste cicluri subordonate. Dar pentru o mai mare claritate, vom urmări mai întâi etapele principale ale evoluţiei. De asemenea, într-o primă abordare, vom vorbi numai despre om, deşi concomitent alte lucruri, precum şi entităţi superioare şi inferioare, îşi urmează propria lor evoluţie. Vom completa, ulterior, relatarea asupra evoluţiei omului cu ceea ce cunoaştem şi despre evoluţia şi dezvoltarea altor entităţi.

Când s-a încheiat dezvoltarea conştientei saturniene s-a instalat una din acele lungi pauze cosmice, amintite mai sus (Pralaya). După ce această pauză a luat sfârşit, din corpul ceresc nou apărut a luat naştere ceea ce ştiinţa ocultă numeşte „Soarele“. Pe acest nou corp cosmic, reapar şi fiinţele umane care ies, la rândul lor, din starea de somn, purtând în ele germenul a ceea ce fusese conştienţa saturniană; această conştienţă îşi face apariţia din nou. Se poate spune că, înainte de a trece la o stare mai evoluată, omul repetă mai întâi, pe Soare, starea saturniană anterioară. De fapt, nu este vorba de o simplă repetare, ci, mai curând, de o reluare sub o formă diferită. Vom vorbi mai târziu despre aceste transformări ale formelor, când vom discuta despre ciclurile mai mici. Cu acest prilej, se vor reliefa şi diferenţele care există între diversele „repetiţii“. Deocamdată ne limităm să expunem felul cum evoluează stările de conştienţă. – După repetarea stării saturniene, omul trece la o „stare de conştienţă solară“, care reprezintă un grad de claritate avansată faţă de starea precedentă, pierzându-şi totodată din deschiderea ariei de percepere. În condiţiile actuale „de existentă“, omul are o stare de conştienţă asemănătoare cu aceea pe care o avea pe Soare, în timpul somnului profund fără vise. Cine nu este clarvăzător sau medium nu poate percepe lucrurile şi fiinţele care corespund stării de conştienţă solară. Atât pentru un medium cufundat în starea de transă profundă, cât şi pentru un adevărat clarvăzător care se înalţă la o stare de conştienţă superioară, situaţia este identică aceleia pe care am analizat-o când am vorbit despre conştienţa saturniană. – Raza de pătrundere a conştienţei solare se limitează la Soare şi la corpurile cosmice cele mai apropiate. Numai acestea, împreună cu manifestările lor, sunt accesibile unui locuitor al Soarelui, în modul în care – şi aici reiau comparaţia precedentă – omul îşi simte în prezent propriile sale bătăi ale inimii. Un locuitor al lui Saturn participa la viaţa corpurilor cosmice care nu aparţineau vecinătăţii imediate a lui Saturn.

După ce evoluţia solară a parcurs ciclurile subordonate, corespunzătoare, intervine o nouă pauză, o nouă stare de repaus. Apoi planeta se trezeşte trecând la „existenţa lunară“. Din nou, înainte de a se urca spre o treaptă superioară, omul parcurge, străbătând două cicluri mai mici, stările anterioare, a lui Saturn şi a Soarelui. Abia după aceasta face trecerea la starea de conştienţă lunară. Despre această nouă stare de conştienţă ne putem face mai uşor o reprezentare, întrucât prezintă o anumită asemănare cu starea actuală de conştienţă pe care o avem în timpul somnului cu vise. Vom sublinia însă, încă o dată, că şi de data aceasta este vorba de o asemănare şi nu de o perfectă identitate. Conştienţa lunară se manifestă prin imagini, asemenea viselor pe care le avem acum, pe Pământ; dar raportul acestor imagini corespund obiectelor sau fenomenelor din anturajul omului într-un mod asemănător cu reprezentările pe care le avem despre acestea în timpul stării actuale de „conştienţă clară în stare de veghe“. Numai că această asemănare are un caracter vag şi imaginativ. Exemplul următor ne va da posibilitatea să înţelegem mai bine lucrurile. Să presupunem că o fiinţă lunară se apropie de un obiect, să zicem de o bucată de „sare“. (Bineînţeles, atunci nu exista „sare“ sub forma actuală, dar, pentru a înţelege exemplul dat, să rămânem în domeniul imaginaţiei şi al comparaţiilor.) Fiinţa lunară, precursor al omului actual, nu percepe deloc un obiect spaţial, de o formă şi culoare anumită, dimpotrivă apropierea de acel obiect trezeşte în interiorul ei un fel de imagine, asemănătoare imaginii de vis. Imaginea are şi o anumită culoare, după natura obiectului. Dacă acest obiect îi este plăcut, dacă îi este util pentru existenţa sa, tonalitatea imaginii este clară, cu nuanţe de galben sau verde; dacă este cazul unui obiect mai puţin plăcut său dăunător, culoarea imaginii ia o nuanţă de roşu închis – culoarea sângelui. Acesta este, în prezent, genul de experiente pe care le face un clarvăzător, dar viziunea sa este conştientă, în timp ce acea fiinţă lunară avea doar o conştienţă crepusculară, ca de vis. Imaginile care apăreau în ,.interioritatea“ fiinţei lunare aveau un raport bine determinat, foarte precis, cu mediul înconjurător. Ele nu conţineau nimic arbitrar. De aceea, fiinţa se putea orienta după aceste imagini şi acţiona sub impresia lor, aşa cum acţionăm noi astăzi sub impresia percepţiilor sensibile pe care le avem. – Misiunea „ciclului lunar“ a fost tocmai dezvoltarea acelei conştienţe de vis – a treia treaptă principală a acestei evoluţii. Când Luna a străbătut ciclurile mai mici corespunzătoare, a intervenit din nou acea perioadă de repaus (Pralaya), după care îşi face apariţia, ieşind din tenebre, „Pământul“.