Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA AKASHA

GA 11


PREJUDECĂŢI PRETINS-ŞTIINŢIFICE


Este absolut evident că, în viaţa spirituală, aşa cum se prezintă ea astăzi, există multe aspecte care îngreunează, celui ce este în căutarea adevărului, o apropiere de cunoştiinţele pe care i le oferă ştiinţa spirituală (teosofia). Ceea ce am expus în articolele despre „Problemele vitale ale mişcării teosofice[17] poate fi luat ca un fel de indicaţie asupra motivelor care însufleţesc pe cel care caută adevărul ştiinţific în această direcţie. Multe din afirmaţiile cercetătorilor în domeniul ştiinţei spirituale par cu totul fanteziste celor care le compară cu pretinsele judecăţi sigure despre care cred că se pot obţine din faptele expuse de ştiințele naturale. Se mai adaugă faptul că acestea pot invoca în favoarea lor imensul aport pe care l-au adus pentru progresul omenirii şi continuă să-l aducă. Ce impresie puternică poate produce faptul că o personalitate care îşi clădeşte concepţia despre lume bazată exclusiv pe rezultatele știinţelor naturale afirmă cu mândrie aceste cuvinte: „Există o prăpastie între aceste două concepţii extreme despre viaţă, una care priveşte exclusiv spre lumea aceasta, alta către cer. Până în prezent, totuşi, ştiinţa omenească nu a găsit nicăieri urmele unui Paradis, ale unei existenţe a celor morţi sau ale unui Dumnezeu personal, această inexorabilă ştiinţă care sondează totul şi disecă totul, care nu dă înapoi în faţa nici unui secret, care scrutează cerul dincolo de nebuloase şi analizează atomii infinit de mici ai celulelor vii, ca şi ai corpurilor chimice, care descompune lumina Soarelui şi lichefiază aerul, care în curând va putea să telegrafieze printr-un sistem fără fir de la un cap la altul al Pământului, care vede deja prin corpurile opace, care introduce navigaţia submarină sau cea aeriană, care ne deschide noi orizonturi datorită radiumului şi altor descoperiri, ei bine, această ştiinţă care, după ce a dovedit adevărata filiaţiune a tuturor fiinţelor vii şi treptata lor metamorfozare până la formele pe care le îmbracă astăzi, se pregăteşte acum să-şi dirijeze cercetările asupra organului sufletului uman asupra creierului“ (prof. August Forel, Leben und Tod, München,1908) [18]. Siguranţa care se desprinde din aceste cuvinte (că cineva ar putea construi ceva pe baza acestor argumente) se trădează şi din următorul pasaj pe care Forel îl adaugă celor de mai sus: „Pornind de la concepţia monistă* asupra vieţii, singura capabilă să dea socoteală de toate datele ştiinţei, trebuie să lăsăm la o parte supranaturalul şi să ne întoarcem numai la cartea naturii“. În faţa acestei situaţii, un cercetător serios al adevărului se vede confruntat cu două lucruri, care constituie o puternică piedică în calea unei eventuale înclinaţii pe care ar avea-o de a considera afirmaţiile ştiinței spirituale purtând un sâmbure de adevăr. Dacă există în el o sensibilitate faţă de aceste afirmaţii şi va resimţi, negreşit, printr-o logică mai subtilă şi temeinicia lor interioară, ar putea fi îndemnat să reprime un asemenea impuls când trebuie să gândească în două feluri. Mai întâi, cei care reprezintă o autoritate în domeniu şi care cunosc doar forţa probatorie a faptelor certe găsesc că tot ce este „supranatural“ este numai fantasmagorie şi ţine de domeniul superstiţiilor cu totul neştiinţifice. În al doilea rând, dacă mă consacru studiului suprasensibilului, risc să devin o fiinţă neîndemânatică, un om nefolositor pentru viaţă. Căci tot ce se face pentru o viaţă practică trebuie să aibă rădăcini solid înfipte în „terenul realităţii“.

* Sistem filosofic potrivit căcuia la baza tuturor fenomenelor naturii se află un singur principiu, o singură realitate, fie materială, fie spirituală (NT).

Nu toţi dintre cei care se află în faţa acestei dileme reuşesc să sesizeze cu uşurinţă care este cu adevărat situaţia cu cele două probleme caracterizate. Cei care ar putea-o face şi-ar da seama, de exemplu, în ceea ce priveşte primul punct, de următoarele: rezultatele cercetărilor din domeniul ştiinţei spirituale nu vin nicidecum în contradicţie cu faptele stabilite de cercetările în domeniul știinţelor naturale. În orice privinţă, când luăm în considerare relaţia dintre cele două domenii, fără idei preconcepute, constatăm, mai ales pentru timpul nostru, ceva cu totul diferit. Se dovedeşte că cercetarea ştiinţifică obiectivă se îndreaptă spre un ţel care, într-un viitor nu prea îndepărtat, o va aduce într-o deplină armonie cu ceea ce cercetarea spirituală stabileşte în anumite domenii din sursele sale suprasensibile. Se pot cita sute de cazuri care să vină în susţinerea acestei afirmaţii; ne vom restrânge aici la unul singur, dar foarte caracteristic.

În conferinţele pe care le-am ţinut în legătură cu evoluţia Pământului şi a omului, am arătat că strămoşii popoarelor civilizate de astăzi au locuit un teritoriu care ocupa cândva o zonă pe suprafaţa Pământului care astăzi este, în mare parte, ocupată de Oceanul Atlantic. În articolele referitoare la Cronica Akasha m-am referit mai ales la aspectele şi facultăţile spiritual-sufleteşti ale strămoşilor atlanteeni. Chiar şi în conferinţele ţinute, am descris în repetate rânduri cum arăta suprafața teritoriului care compune vechiul continent al Atlantidei. Spuneam: în vremea aceea, aerul era saturat cu o ceaţă alcătuită din vapori de apă. Omul trăia în această atmosferă de negură umedă care, în anumite zone, nu se limpezea niciodată pentru a ajunge la puritatea deplină a aerului. Soarele şi Luna nu puteau fi văzute, aşa cum le vedem astăzi, ci erau înconjurate de un fel de halou colorat. Diferenţierea netă între ploaie şi timp senin, aşa cum există în prezent, nu apărea în vremea aceea. Acel vechi continent poate fi cercetat cu ajutorul clarvederii şi se constată că fenomenul curcubeului nu se cunostea atunci. El a apărut abia în perioada postatlanteană. Strămosii noştri atlanteeni trăiau într-o ţară a negurilor. Aceste fapte s-au stabilit pe baza observaţiilor suprasensibile; şi trebuie să adăugăm că cercetătorul spiritual a procedat în modul cel mai just când s-a desprins cu energie de toate concluziile pe care le trăsese din cunoştinţele pe care le avea în domeniul ştiinţelor naturale, căci asemenea concluzii riscau să-i deformeze sensibilitatea obiectivă necesară unui cercetător pe tărâm spiritual. Să comparăm acum rezultatele obţinute pe această cale cu concepţiile spre care se îndreaptă, în prezent, unii savanţi. Există astăzi cercetători care se simt obligaţi, în urma cercetărilor întreprinse, să accepte că Pământul era învăluit de o masă de nori într-o anumită perioadă din evoluţia sa. Ei ne atrag atenţia asupra faptului că şi astăzi cerul înnourat predomină faţă de cel senin şi că viaţa însăşi se găseşte în mare parte sub acţiunea unei lumini solare atenuată de existența norilor, astfel că nu avem nici un temei să afirmăm că viaţa nu s-ar fi putut dezvolta sub acoperişul de nori de odinioară. Ei arată, în continuare, că organismele din regnul vegetal, care se pot socoti ca fiind cele mai vechi, erau de aşa natură, încât se puteau dezvolta fără lumină solară directă. Plante cum sunt acelea care cresc în deşert şi au neapărat nevoie de lumina directă a Soarelui şi de o atmosferă uscată nu fac parte din acele forme vegetale străvechi; ele sunt formaţiuni mai noi. Un alt cercetător (Hilgard) ne atrage atenţia că şi în regnul animal unele specii dispărute (de exemplu, ihtiozaurii) care aveau ochi foarte mari ne indică faptul că în epoca lor Pământul a cunoscut o perioadă de luminozitate scăzută, crepusculară.

Nu-mi trece prin minte să consider că asemenea concepţii nu au nevoie să fie corectate. Ele interesează pe cercetătorul spiritual mai puţin prin ceea ce ele constată, şi mai mult prin orientarea pe care cercetarea ştiinţifică se vede obligată să o dea acestor fapte. De curând, revista „Kosmos“ [19], de orientare mai mult sau mai puţin haeckeliană, a publicat un articol demn de luat în seamă care, plecând de la anumite constatări făcute în lumea plantelor şi animalelor, sugerează posibilitatea unui vechi continent atlantean. – Adunând laolaltă un număr cât mai mare de asemenea lucruri, s-ar putea foarte uşor demonstra cum adevărata ştiintă a naturii se îndreaptă într-o direcţie care, în viitor, îi va permite să se alăture curentului ce în prezent este deja alimentat de izvoarele cercetării spirituale. Nu se poate insista îndeajuns asupra faptului că cercetarea spirituală nu este în contradicţie cu faptele pe care le revelează ştiinţele naturale: acolo, însă, unde adversarii ei cred că văd contradicţii, acestea nu se referă nicidecum la fapte, ci numai la interpretări pe care le-au formulat aceşti adversari şi despre care ei cred că decurg în mod obligatoriu din aceste fapte. Într-adevăr, opinia expusă mai sus de Forel nu are, la drept vorbind, nimic de-a face cu existenţa acelor stele nebuloase, cu natura celulelor, cu lichefierea aerului ş.a.m.d. Această opinie nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât o credinţă pe care şi-au clădit-o mulţi dintre cei care simt nevoia de a crede în ceea ce este sensibil şi real, credinţă pe care o aşază alături de faptele constatate. Această credinţă are ceva seducător pentru omul modern şi îl incită către o intoleranţă interioară foarte pregnantă. Cei care aderă la aceasta, care se simt atraşi către ea, se amăgesc şi îşi apreciază propria opinie ca fiind singura „ştiinţifică“ şi consideră orice altă concepţie ca fiind rezultatul unor prejudecăţi sau superstiţii. Este de-a dreptul uimitor cum într-o recentă publicaţie consacrată manifestărilor vieţii sufleteşti (Hermann Ebbinghaus Abriss der Psychologie) [20] putem citi unele afirmaţii ca acestea: „Împotriva întunericului impenetrabil al viitorului şi a puterii insurmontabile a forţelor vrăjmaşe, sufletul îşi găseşte sprijin în religie. Sub povara incertitudinii şi a spaimelor provocate de marile pericole, omul recurge în mod natural la reprezentări bazate pe analogii cu experienţele pe care le-a avut în situaţii de neştiinţă şi neputinţă, pentru a-l ajuta, aşa cum recurge în caz de incendii la apa salvatoare sau, în caz de primejdie într-o bătălie, la ajutorul unui camarad“. Iar mai departe se spune: „Pe trepte inferioare de cultură, când omul resimte la fiecare pas slăbiciunea sa în faţa pericolelor înspăimântătoare care îl pândesc din toate părţile, el este dominat, bineînţeles, de un sentiment de frică şi, în consecinţă, de credinţa în spirite rele şi în demoni. La un nivel superior, dimpotrivă, când cercetarea matură permite o înţelegere a conexiunii dintre fapte şi fenomene, precum şi o mai mare putere asupra lor şi creează o anumită încredere în sine şi o mai mare speranţă, apare totuşi şi un sentiment de încredere nestrămutată în puterile nevăzute care se află în spatele realităţii văzute şi chiar credinţa în spirite bune şi binevoitoare. Dar, în ansamblu, rămân ambele sentimente, frica şi iubirea, unul lângă altul, ca o caracteristică a sentimentelor omului faţă de zeităţile sale şi, după o împrejurare sau alta, preponderenţa lor este alternativă, când unul sau altul predomină“. – Şi în continuare: „Acestea sunt rădăcinile religiei... rădăcini hrănite de frică şi nevoi şi, deşi religia se propagă îndeosebi prin instituţii, o dată creată, ea ar fi sucombat de multă vreme, dacă cele două elemente nu ar renaşte mereu“. – Cât de trunchiat şi de confuz este totul în aceste afirmaţii, cât de falsificat este prezentat totul. Cât de mult este influenţată această concepţie de credinţa că părerea sa trebuie să fie un adevăr unanim recunoscut. Mai întâi, există o confuzie între conţinutul ideilor religioase şi sentimentele religioase. Conţinutul ideilor şi reprezentările religioase sunt preluate din lumea suprasensibilă. Sentimentul religios de frică şi iubire faţă de entităţile suprasensibile este, fără discuţie, considerat aici ca fiind elementul creator al acestui conţinut şi se admite, fără nici o ezitare, că reprezentărilor religioase nu le corespunde nimic real. Nu se admite nici o clipă posibilitatea că o experienţă autentică ar fi cu putinţă în lumile suprasensibile şi că, prin asemenea experienţe, s-ar putea constata că sentimentele de frică şi iubire sunt o consecinţă a acestor realităţi date; este la fel ca în cazul unui incendiu, când nimeni nu s-ar gândi la apa salvatoare, sau în cazul unei bătălii, când nimeni nu s-ar gândi la un camarad care să-l ajute, dacă nu a cunoscut mai înainte nici apa, nici camaradul.

Cu astfel de concepţii, ştiinţa spirituală nu poate fi privită de aceşti savanţi decât ca o simplă fantasmagorie, iar sentimentul religios ar fi creatorul unor entităţi pe care foarte uşor le considerăm ca neexistente. Acest mod de a gândi ne duce la concluzia că ar fi cu totul imposibil să avem trăiri şi experienţe în lumea suprasensibilă, în măsura în care o putem face cu simţurile în lumea sensibilă obişnuită. – Ceea ce este straniu este faptul că asemenea concepţii conduc la aceea că înseşi propriile lor concluzii ar fi cu totul inadmisibile, dacă ar fi fost formulate de adversarii lor. Astfel, găsim, în lucrarea sus-menţionată a lui Forel, şi următorul pasaj: „Nu trăim noi oare într-un mod de o sută de ori mai real, mai afectiv şi mai interesant în «eul» şi în sufletul descendenţilor noştri, decât în acea «fata morgana» rece şi nebuloasă a unui cer ipotetic, plin de coruri şi şunete de trompetă tot atât de ipotetice, de presupuşi îngeri şi arhangheli pe care, de altfel, nici nu ni-i putem reprezenta şi care, de aceea, nu ne spun nimic?“ Ce legătură pot avea cu adevărul cuvinte ca „noi“, „afecţiune“ sau „interesant“? Dacă este adevărat că frica şi speranţa nu pot să ne conducă spre o viaţă spirituală, este oare permis să o negăm numai fiindcă o găsim „rece“ şi „neinteresantă“? Faţă de asemenea personalităţi care afirmă cu tărie că stau pe „terenul ferm al faptelor ştiinţifice“, cercetătorul spiritual se află în următoarea situaţie. El le spune: toate datele pe care voi le susţineţi, din domeniul geologiei, al paleontologiei, biologiei, fiziologiei etc., eu nu le combat. Sigur, numeroase fapte menţionate de voi au nevoie să fie corectate. De fapt, ştiinţa însăşi face asemenea corecturi. În afară de aceasta, eu răspund „da“ la ceea ce voi avansaţi. Nu am nici o plăcere să vă combat când prezentaţi fapte. Dar faptele pe care le expuneţi nu reprezintă decât o parte din realitate. Cealaltă parte o reprezintă forţele spirituale care ne ajută să clarificăm desfăşurarea faptelor de natură sensibilă. Iar faptele spirituale nu sunt ipoteze, nu sunt ceva ce nu se poate reprezenta, ci sunt vieţuirea şi experienţa cercetătorului spiritual. Ceea ce voi susţineţi în legătură cu faptele observate, fără să vă daţi seama, nu este nimic mai mult decât opinia voastră personală că asemenea fapte spirituale nu ar putea exista. În realitate, nu aduceţi în sprijinul unor astfel de păreri decât argumentul că faptele spirituale vă sunt necunoscute. De aici trageţi concluzia că ele nu există şi că sunt doar nişte visători care inventează poveşti cei care pretind că ştiu ceva despre ele. Cercetătorul în domeniul spiritual nu vă răpeşte nimic, dar absolut nimic din lumea voastră; el doar o alătură pe a sa. Şi numai pentru faptul că nu vă convine că el procedează astfel spuneţi, deşi nu întotdeauna în mod clar: „omul“ nu are voie să vorbească de nimic altceva, decât despre ce vorbim noi; noi nu cerem numai să recunoască ştiinţa noastră, ci pretindem totodată ca tot ceea ce nu este cunoscut de noi să fie tratat ca o himeră. Celui care se lasă atras de o asemenea „logică“, fireşte, nu i se mai poate veni în ajutor. Cu această logică el poate întelege o frază ca aceasta: „Eul nostru a trăit cândva direct în strămoşii noştri umani şi va continua să trăiască direct sau indirect în urmaşii noştri“. (Forel, Leben und Tod.) Numai că nu ar trebui să se adauge, „Ştiinţa o dovedeşte“, aşa cum este scris în lucrarea respectivă, căci ştiinţa, în acest caz, nu dovedeşte nimic, ci credinţa înlănţuită de lumea sensibilă stabileşte dogma: „Ceva despre care eu nu pot avea reprezentări trebuie considerat ca iluzie, iar cine respinge afirmaţiile mele păcătuieşte împotriva adevăratei ştiinţe“.

Cine cunoaşte sufletul omenesc în evoluţia sa, înţelege foarte bine că spiritele sunt mai întâi orbite de puternicul progres al ştiinţelor naturale şi nu se regăsesc în formele prin care s-au transmis, în mod tradiţional, marile adevăruri. Ştiinţa spirituală restituie omului din nou aceste forme. Ea arată, de exemplu, cum se reflectă în zilele creaţiei biblice adevăruri care se dezvăluie privirii unui clarvăzător*. Spiritul savantului ataşat de lumea sensibilă se mulţumeşte să-şi spună doar că zilele Creaţiei, aşa cum sunt expuse în Biblie, contrazic pur şi simplu cuceririle geologiei ş.a.m.d. Ştiinţa spirituală are o poziţie care nu caută nici să dilueze profundele adevăruri cuprinse în zilele Creaţiei, prezentându-le ca pe o simplă „poezie mitologică“, şi nici să dea explicaţii simbolice sau alegorice. Interpretarea corectă a demersului său, acel „cum“, este cu totul inaccesibilă celor care nu încetează să inventeze contradicţii între Geneză şi ştiinţele naturale. Şi nu trebuie nici să credem că cercetarea spirituală îşi trage seva din relatarea biblică. Ea îşi are propriile metode şi descoperă adevărurile pe care le deţine independent de vechile documente, dar găseşte în ele confirmarea lor. Această cale este absolut necesară pentru mulţi cercetători contemporani care sunt în căutarea adevărului. Aceştia pretind o cercetare spirituală care să nu difere prea mult de caracterul ştiinţelor naturale. Dar când esenţa însăşi a ştiinţei spirituale nu îţi este cunoscută, eşti cu totul dezarmat, dacă este vorba să aperi realităţile lumii supransensibile faţă de efectele negative orbitoare ale unor opinii care aparent se sprijină pe ştiinţele naturale. O asemenea atitudine interioară fusese deja prezentată de un om care nu era lipsit de căldură sufletească, dar care era incapabil să dea sentimentelor sale un conţinut spiritual-ştiinţific şi suprasensibil. Cu aproape optzeci de ani în urmă, o asemenea personalitate cum a fost Schleiermacher [21] scria unui anume Lucke [22], cu mult mai tânăr ca el:

„Dacă ai în vedere situaţia actuală a ştiințelor naturale, aşa cum se configurează ele, ca o vastă cunoaştere a lumii, ce perspectivă îţi oferă pentru viitor, şi nu mă refer la teologie, ci la creştinismul nostru evanghelic? – În ceea ce mă priveşte, eu presimt că va trebui să ne deprindem să renunţăm la multe lucruri despre care mulţi cred că sunt legate indisolubil de creştinism. Nu vreau să discut despre cele şase zile ale Creaţiei, dar conceptul de creaţie, aşa cum este el de obicei alcătuit... cât timp va putea rezista forţei unei concepţii despre lume bazată pe combinaţii ştiinţifice din lanţul căruia nimeni nu-i poate scăpa? – Ce se va întâmpla, scumpul meu prieten? Eu nu voi mai fi, nu voi mai apuca timpul acela, deci pot să mă culc şi să dorm liniştit; dar tu, amicul meu, şi toţi cei de vârsta ta, ce aveţi de gând să faceţi?“ (Studii şi critici teologice de Ullmann şi Umbreit, 1829). Aceste cuvinte au la bază ideea că aşa-numitele „combinaţii ştiinţifice“ sunt o rezultantă necesară a faptelor. Dacă ar fi aşa, „nimeni nu ar putea scăpa din înlănţuirea lor; şi cine simte o atracţie către lumea suprasensibilă, acela ar putea dori să i se permită „să se culce pentru a dormi în linişte“ şi a nu trebui să suporte atacul ştiinței împotriva lumii suprasensibile. Previziunile lui Schleiermacher s-au realizat în măsura în care „combinaţiile ştiințifice“ şi-au găsit loc în cercuri largi. Dar, totodată, există, în prezent, posibilitatea să putem cunoaşte lumea suprasensibilă într-un mod tot atât de „ştiinţific“ ca şi conexiunea dintre faptele sensibile. Cine este familiarizat cu ştiinţa spirituală, aşa cum este deja posibil în prezent, acela va fi ferit, datorită acestui fapt, de multe superstiţii şi, totodată, va putea să aibă acces la conţinutul de idei al realităţii suprasensibile. Prin aceasta, el se va situa în afara altei superstiţii, eliberându-se de ideea preconcepută că frica şi necesitatea au creat lumea suprasensiblă. – Cine poate răzbate până la această concepţie nu va mai fi obsedat de ideea că ştiinţa spirituală te îndepărtează de realitate şi de viaţa practică. Vom recunoaşte, apoi, că adevărata ştiinţă spirituală nu este un element de sărăcire, ci, dimpotrivă, de îmbogăţire a existenţei. Nu vom fi puşi în situaţia să subapreciem realizări tehnice cum ar fi telefonul, căile ferate sau cele aeriene, ci vom desoperi şi alte aspecte practice, în prezent rămase încă neobservate de cei ataşaţi strict doar de lumea sensibilă. Acest ataşament nu admite, de fapt, decât o parte şi nu întreaga realitate.

* A se compara cu lucrarea ulterioară a lui Rudolf Steiner Die Geheimnisse der biblischen Schöpfungsgeschichte (Nota ediţiei germane). Lucrarea a apărut şi în traducere, în limba română, sub titlul Misterul biblic al Genezei (GA 122), la editura Univers Enciclopedic, 1995 (NT).