Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

TREPTELE CUNOAŞTERII SUPERIOARE

GA 12

INSPIRAŢIE ŞI INTUIŢIE


Aşa cum imaginaţia poate fi numită văz spiritual, tot aşa inspiraţia poate fi numită un auz spiritual. Desigur, prin „auz” se înţelege o percepție încă şi mai îndepărtată de auzul senzorial din lumea fizică decât este „văzul” din lumea imaginativă (astrală) de văzul cu ochii fizici. Despre lumina şi fenomenele de culoare ale lumii imaginative se poate spune că ele ar fi ca şi cum suprafeţele radiante şi culorile obiectelor senzoriale s-ar desprinde de aceste obiecte şi ar pluti liber în spațiu. Dar asta dă numai o idee aproximativă, pentru că „spaţiul” în lumea imaginativă nu este ca cel din lumea fizică. Cine îşi imaginează că are în faţa sa imagini colorate imaginative atunci când vede formaţiuni colorate care plutesc liber în dimensiunea obişnuită a spaţiului se află în eroare. Dar formarea unor asemenea reprezentări colorate este, totuşi, calea către viaţa imaginativă. Oricine încearcă să pună o floare în faţa ochilor minţii şi apoi separă din această imagine tot ceea ce nu este culoare, aşa încât o imagine a suprafeţei colorate se separă de floare, şi este suspendată înaintea sufletului său, poate treptat, prin asemenea exerciţii, să ajungă la imaginaţie. Imaginea însăşi nu este încă o asemenea imaginaţie, dar este mai mult sau mai puţin sugestia preliminară a fanteziei. Imaginaţiunea, adică vieţuirea astrală adevărată, există atunci când nu numai culoarea este ridicată din impresia senzorială, ci când şi spaţiul tridimensional s-a pierdut complet. Că aceasta este realitatea poate fi confirmat numai de un anumit sentiment. Acest sentiment este descris prin a spune că nu te mai simţi „în afară” ci „înăuntrul” imaginii colorate şi că ai conştienţa că participi la naşterea ei. Dacă acest sentiment nu este prezent, dacă rămâi în faţa lucrului ca în faţa unei imagini colorate legată de simţuri, nu ai de-a face cu o imaginaţiune reală ci cu ceva fantezist. Cu aceasta nu ar trebui să se spună că asemenea imagini ale fanteziei sunt întru totul lipsite de valoare. Ele pot fi, de fapt, copii eterice – ca umbrele – ale unor fapte astrale reale. Ca atare, ele au valoarea lor în antrenamentul ştiinţific-ocult. Ele pot forma o punte către vieţuirile astrale (imaginative) adevărate. – Un anume pericol stă ascuns în observare numai dacă observatorul nu aplică în totalitate raţiunea sa umană sănătoasă la această graniţă dintre sensibil şi suprasensibil. Nu trebuie să ne aşteptăm să poată fi dată cuiva o regulă generală după care el să poată face distincţie între iluzie, halucinaţie, fantezie şi realitate în acest domeniu de graniţă. O asemenea regulă generală ar fi, desigur, confortabilă. Confortul este însă un cuvânt pe care elevul ocult ar trebui să-l elimine din vocabularul său. – Poate fi spus doar că acela care dobândeşte discernământul în acest domeniu trebuie să-l folosească deja în viaţa obişnuită a lumii fizice. Cine nu îşi ia măsuri, în viaţa de zi cu zi, să gândească exact şi clar va cădea victimă tuturor iluziilor posibile în urcuşul lui spre lumile superioare. Trebuie să luăm în considerare cât de multe capcane oferă viaţa de zi cu zi judecăţii sănătoase. Cât de des se întâmplă ca oamenii să nu vadă clar ceea ce există, ci mai degrabă ceea ce râvnesc să vadă! În cât de multe cazuri oamenii cred ceva nu pentru că l-au înţeles temeinic, ci pentru că le este plăcut să creadă. Sau câtor rătăciri nu se dedau deoarece nu judecă temeinic, ci îşi formează prea repede o părere. Toate aceste motive de înşelăciune din viaţa obişnuită ar putea fi multiplicate nedefinit. Ce farse sunt jucate judecăţii sănătoase de sentimentele părtinitoare, de patimi etc. Dacă asemenea erori de judecată sunt deranjante şi adeseori distrugătoare în viaţa obişnuită, ele reprezintă cel mai mare pericol pentru experienţa suprasensibilă. Nu poate fi oferită elevului nicio regulă generală pentru ghidarea în lumile superioare, dincolo de sfatul de a face tot ceea ce este posibil pentru puterea sa de discernământ şi pentru judecata sa sănătoasă şi independentă.

Atunci când observatorul lumilor superioare ajunge să ştie ce înseamnă cu adevărat imaginaţia, el dobândeşte convingerea că imaginile lumii astrale nu sunt numai imagini ci comunicări ale fiinţelor spirituale. El ajunge să ştie că aceste imagini se raportează la spirit şi suflet aşa cum culorile senzoriale se raportează la lucruri sau fiinţe. Ca detaliu, va avea, desigur, multe de învăţat. El trebuie să învețe să deosebească formaţiunile colorate care sunt opace de acelea care sunt transparente şi, prin natura lor, clare şi radiante. De fapt, el va percepe formaţiuni care par să producă continuu lumina colorată din ele însele, şi de aceea nu sunt pe deplin iluminate şi transparente, ci radiază veşnic lumina dinăuntru. El va raporta formaţiunile opace la fiinţele inferioare, cele străbătute de lumină la entităţile intermediare; imaginile lăuntric radiante vor fi pentru el comunicări ale fiinţelor spirituale superioare.

Dacă am vrea să obţinem adevărul despre lumea imaginativă, ar trebui să nu ne formăm o concepţie limitată despre văzul spiritual, pentru că în acea lume nu există doar lumină şi percepţie de culoare, comparabile cu experienţele vizuale ale lumii fizice, ci şi impresii de căldură şi răceală, de gust şi miros, şi încă alte asemenea impresii ale „simțurilor” imaginative, pentru care lumea fizică nu oferă nicio asemănare. Impresiile de căldură şi răceală sunt, în lumea imaginativă, revelaţii ale voinţei şi intenţiei din partea fiinţelor sufleteşti şi spirituale. Dacă asemenea fiinţe doresc binele sau răul devine clar într-un anume efect de căldură sau frig. Fiinţele astrale pot fi, de asemenea, „gustate” şi „mirosite”. – Numai ceea ce constituie în sensul actual elementul fizic al timbrului şi sunetului lipseşte aproape cu desăvârşire din lumea imaginativă reală. În privinţa asta, acolo domneşte liniştea absolută. În loc de aceasta, pentru observatorul spiritual care progresează este oferit ceva destul de diferit, comparabil cu timbrul şi sunetul, cu muzica şi vorbirea din lumea simţurilor. Acest element apare atunci când este făcut să tacă orice ton şi sunet din lumea fizica exterioară; atunci când chiar şi cel mai slab ecou sufletesc din această sferă ajunge la tăcere. Apare apoi pentru observator ceea ce poate fi numit o înţelegere a semnificaţiei vieţuirilor imaginative. Dacă ar fi să comparăm ceea ce este experimentat acum cu ceva din lumea fizică, am putea să ne apropiem de ceva care nu există deloc în lumea asta. Haideţi să ne reprezentăm că am putea să percepem gândurile şi sentimentele unui om fără să-i auzim cuvintele cu urechea fizică; o asemenea percepţie ar fi comparabilă cu acea înţelegere nemijlocită a elementului imaginativ pe care o desemnăm ca fiind „auz” în sensul spiritual. Ceea ce vorbeşte sunt impresiile de culoare şi lumină. În aprindere şi stingere, în metamorfozele de culoare ale imaginilor sunt revelate armonii şi dezacorduri care dezvăluie sentimentele, reprezentările şi viaţa de gândire a fiinţelor sufleteşti şi spirituale. Aşa cum tonul devine vorbire în omul fizic atunci când gândul este întipărit în el, tot aşa armoniile şi dizarmoniile lumii spirituale se transformă în manifestări care sunt chiar gânduri fiinţiale. În afară de aceasta, în acea lume trebuie să se „facă întuneric”, dacă e ca gândul să fie revelat în nemijlocirea lui. Aici vieţuirea este următoarea: culorile luminoase – roşu, galben şi portocaliu – sunt văzute cum se sting, şi este perceput cum lumea superioară se întunecă trecând prin albastru şi violet; în acelaşi timp, este trăită o creştere a energiei voliţionale interioare. Este vieţuită libertatea deplină în raport cu spaţiul şi timpul; există sentimentul de a fi în mişcare. Sunt vieţuite anumite linii şi forme. Acestea nu sunt vieţuite ca şi când ar fi desenate în vreo întindere spaţială, ci mai degrabă ca şi când fiecare curbă, fiecare formă este urmărită de Eu într-o mişcare continuă. De fapt, Eul este resimţit ca fiind proiectantul şi totodată ca materialul cu care se desenează. Fiecare direcţie liniară, fiecare schimbare de poziţie, este în acelaşi timp o vieţuire a acestui Eu. Afli că Eul este recunoscut ca fiind întreţesut cu lumea forţelor creatoare. Legile lumii nu mai sunt percepute de Eu ca ceva exterior, ci ca o adevărată ţesătură miraculoasă la care se lucrează. – Ştiinţa ocultă schiţează tot felul de desene simbolice şi imagini. Atunci când acestea corespund în realitate faptelor şi nu sunt doar figuri inventate, ele se bazează pe vieţuiri ale observatorului în lumile superioare, care trebuie văzute aşa cum sunt descrise mai sus.

În acest fel este aşezată lumea inspiraţiei în lumea imaginativă. Când imaginaţiunile încep să îşi dezvăluie observatorului înţelesurile în „vorbirea tăcută”, atunci lumea inspiraţiei se deschide înăuntrul lumii imaginative.

Fizicul este o manifestare a acelei lumi în care pătrunde observatorul în acest fel. Orice lucru al lumii fizice care este accesibil simţurilor şi raţiunii înguste reprezintă doar partea exterioară. Pentru a cita un singur exemplu, planta, aşa cum este ea observată cu simţurile fizice şi cu intelectul fizic, nu reprezintă întreaga fiinţă a plantei. Cine cunoaşte numai această plantă se aseamănă cu o fiinţă care ar putea fi în stare să perceapă unghia unui om, dar percepţia omului însuşi i-ar fi inaccesibilă. Dar structura şi entitatea unghiei sunt de înţeles numai dacă sunt raportate la întreaga entitate a omului. Planta este comprehensibilă numai când se ştie ce îi aparţine, în acelaşi fel în care se raportează întreaga natură umană la unghia omului. Dar ceea ce aparţine plantei nu poate fi găsit în lumea fizică. Mai întâi, la baza plantei se află ceva care poate fi dezvăluit numai prin imaginaţie în lumea astrală şi care va fi revelat numai prin inspiraţie în lumea spiritului. – Astfel, planta ca organism fizic este revelaţia unei fiinţe care poate fi înţeleasă prin imaginaţie şi inspiraţie.

Din cele spuse este clar cum se deschide pentru observatorul lumilor superioare o cale care îşi are începutul în lumea fizică. Şi anume, el poate pleca de la lumea fizică şi să se ridice de la manifestările ei la entităţile superioare aflate la baza lor. Dacă porneşte de la regnul animal, el poate să se ridice în acest fel la lumea imaginativă; dacă pleacă de la lumea plantelor, observaţia spirituală îl va conduce prin imaginaţie în lumea inspiraţiei. Dacă este urmată această cale, vor fi descoperite curând entităţi şi fapte, în lumile imaginativă şi în cea a inspiraţiei, care nu sunt deloc revelate în lumea fizică. De aceea nu trebuie crezut că în acest fel se face cunoştinţă numai cu acele fiinţe ale lumilor superioare care au manifestare în lumea fizică. Oricine a intrat măcar o dată în lumea imaginativă ajunge să cunoască o multitudine de fiinţe şi fenomene despre care observatorul a ceea ce este doar fizic nu are nici cea mai mică bănuială.

Oricum, mai există şi o altă cale. Ea nu-şi are începutul în lumea fizică, cea care îl face pe om clarvăzător în mod direct în regiunile superioare ale existenţei. Pentru multe persoane această metodă poate avea mai multă putere de atracţie decât cea indicată mai sus. Dar pentru condiţiile noastre de viaţă numai ascensiunea din lumea fizică ar trebui aleasă. Aceasta îi cere observatorului renunţarea la sine, care este necesară când el trebuie să examineze, înainte de toate, lumea fizică din jurul lui şi să acumuleze cunoştinţe şi în mod special experienţe. În orice caz, este cea mai bună metodă, potrivită cu condiţiile culturale ale epocii prezente. Cealaltă cale presupune achiziţia preliminară a unor calităţi sufleteşti extrem de dificil de obţinut în condiţiile de viaţă moderne. Chiar dacă asemenea calităţi sunt subliniate în scrieri competente, totuşi cei mai mulţi oameni nu au niciun fel de idee, sau cel mult una inadecvată, despre gradul până la care trebuie dobândite aceste calităţi (de exemplu, altruismul şi iubirea devotată) pentru atingerea lumilor superioare fără a pleca de la terenul solid al lumii fizice. Dacă cineva s-ar trezi în lumile superioare fără a fi atins gradul cerut al calităţilor sufleteşti respective, urmarea ar fi o cumplită suferință. Totuşi nu trebuie crezut că cel care porneşte de la lumea fizică şi experienţele ei este scutit de a dobândi însuşirile sufleteşti caracterizate mai sus. A crede asta ar fi, de asemenea, o eroare cu consecinţe grave. Dar un asemenea start permite dobândirea graduală a acestor calităţi în măsura şi, mai presus de toate, în formă posibilă în condiţiile actuale de viaţă.

Un alt lucru trebuie luat în considerare în această privinţă. Dacă începutul este făcut, în mod indicat, din lumea fizică, se păstrează o legătură vie cu lumea fizică, în ciuda ascensiunii în lumile superioare. Continuă să existe o înţelegere completă a ceea ce se întâmplă în această lume, şi deplină putere de a acţiona în ea. Într-adevăr, această înţelegere şi forţă de a lucra cresc chiar prin cunoaşterea lumilor superioare. În fiecare domeniu al vieţii, chiar şi în ceea ce pare a fi practic în modul cel mai prozaic, cunoscătorul lumilor superioare va lucra mai bine şi mai util decât necunoscătorul, cu condiţia ca el să fi păstrat legătura vie cu lumea fizică.

Dar cel care se trezeşte în sferele superioare ale existenţei fără a porni de la lumea fizică, este foarte uşor înstrăinat de viaţă; el devine un pustnic care se confruntă cu contemporanii săi fără înţelegere sau simpatie. Se întâmplă, adeseori, tocmai ca oameni cu o dezvoltare incompletă în aceasta privinţa – desigur, nu aceia cu dezvoltare perfectă – să se uite cu un oarecare dispreţ la experienţele lumii fizice şi să se simtă prea nobili pentru acestea etc. În loc ca participarea lor la lume să se amplifice, asemenea oameni devin naturi dure, închistate şi egoiste în sensul spiritual. Tentaţia către toate acestea nu este deloc slabă, iar aceia care se străduie pentru ascensiunea în lumile superioare ar trebui să acorde atenţie unor asemenea aspecte.

De la inspiraţie observatorul spiritual se poate ridica la intuiţie. În maniera de a se exprima a ştiinţei oculte, acest cuvânt înseamnă în multe privinţe exact opusul a ceea ce este adesea înțeles în viaţa obişnuită. În viața obişnuită se vorbeşte despre intuiţie atunci când se are în vedere o idee simţită neclar ca fiind adevărată, căreia încă îi lipseşte determinarea conceptuală clară. În aceasta se vede mai mult un treaptă premergătoare cunoaşterii, decât cunoaşterea însăşi. O astfel de „idee” corespunzătoare poate – conform cu acea definiție – să lămurească ca în lumina unui fulger un mare adevăr; dar ea are valoare de cunoaştere abia când este stabilită prin judecăţi conceptuale. Uneori se desemnează ca intuiţie ceva „simțit” ca adevărat de către cineva, de care este pe deplin convins, dar pe care nu vrea să-l împovăreze cu judecăţi raţionale. Oamenii care se apropie de cunoaşterea spiritual-ştiinţifică spun chiar adesea: Acest lucru mi-a fost întotdeauna clar „intuitiv”. Toate astea trebuie să fie lăsate deoparte complet, dacă vrem să avem în vedere termenul „intuiţie” în adevărata sa semnificaţie intenţionată aici. În această întrebuințare a termenului, intuiţia nu este o cunoaştere care, cu privire la claritate, rămâne în urma cunoaşterii intelectuale, ci una care o depăşeşte cu mult.

În inspiraţie vieţuirile lumilor superioare îşi exprimă înțelesul lor. Observatorul trăieşte în însușirile şi acţiunile fiinţelor acestor lumi superioare. Dacă el urmăreşte, aşa cum s-a descris mai sus, cu Eul său o direcţie liniară sau forma unei figuri, ştie că nu se află în interiorul fiinţei respective ci înăuntrul calităţilor şi funcţiilor sale. El a experimentat, într-adevăr, deja în cunoaşterea imaginativă, sentimentul de a nu fi în afara ci înăuntrul imaginilor colorate, dar ştie nu mai puţin clar că aceste imagini colorate nu sunt independente prin ele însele, ci calităţile unor asemenea fiinţe. În inspiraţie, el este conştient de modul în care devine una cu faptele acestor fiinţe, cu manifestările voinţei lor. În intuiţie, pentru prima dată, el fuzionează propria lui sine cu înseşi fiinţele care sunt închise în sine. Asta se poate întâmpla în mod corect numai dacă ieşirea are loc nu prin ştergerea, ci prin completa menţinere a propriei entităţi. Orice „pierdere de sine” într-o altă fiinţă este periculoasă. De aceea numai un Eu consolidat în sine însuşi până la un grad înalt poate să plonjeze fără pericol într-o altă fiinţă. – Ceva a fost cuprins intuitiv numai dacă a apărut sentimentul că se exprimă în el o fiinţă de aceeaşi natură şi coerenţă interioară ca propriul Eu. Cine examinează o piatră cu simţurile sale exterioare şi caută să-i înţeleagă particularităţile cu intelectul său şi prin resursele ştiinţifice obişnuite ajunge să cunoască numai aspectul exterior al pietrei. În calitate de observator spiritual, el trece la cunoaşterea imaginativă şi inspirată. Prin inspiraţie el poate ajunge la un alt sentiment. Acesta poate fi caracterizat printr-o comparaţie. Să presupunem că cineva vede un om pe stradă. La început omul face o impresie trecătoare asupra observatorului. Mai târziu, acesta face cunoştinţă cu el; apoi vine momentul în care îi devine un asemenea prieten, încât sufletul se deschide către suflet. Experienţa prin care, astfel, cade vălul sufletului şi un Eu se confruntă cu altul este comparabilă cu aceea prin care observatorului spiritual piatra îi apare doar ca fiind o manifestare exterioară, şi el avansează la ceva de care aparţine piatra, aşa cum unghia aparţine corpului uman, şi pe care îl vieţuieşte ca un Eu asemenea cu propriul său Eu.

Acel tip de cunoaştere care conduce la cea mai lăuntrică natură a fiinţelor este atins abia în intuiţie. În discuţia despre inspiraţie s-a menţionat transformarea prin care trebuie să treacă constituţia lăuntrică a sufletului observatorului spiritual, dacă acesta doreşte să ajungă la acest mod de cunoaştere. În legătură cu asta s-a afirmat că, de exemplu, o concluzie incorectă îşi extinde efectele nu numai asupra intelectului, ci şi asupra naturii sensibile, căreia îi produce suferinţă şi durere, iar observatorul trebuie să cultive în mod sistematic asemenea experienţe. Desigur, atâta vreme cât această durere izvorăşte din simpatiile şi antipatiile Eului şi din atitudini partizane, nu se poate vorbi despre o pregătire pentru inspiraţie. O asemenea implicare a sufletului este încă foarte îndepărtată de participarea pe care Eul trebuie s-o aibă la adevărul pur – ca adevăr – dacă vrea să ajungă la scopul propus. Nu poate fi subliniat suficient de pregnant că toate formele de interes care prevalează în viaţa obişnuită ca plăcere şi durere în relaţie cu adevărul şi eroarea trebuie aduse mai întâi la tăcere, iar apoi trebuie să apară un cu totul alt tip de interes, lipsit de egoism, dacă trebuie să se întâmple ceva pentru cunoaşterea prin inspiraţie. Există un număr nelimitat de alte lucruri care trebuie adăugate la asta. Şi cu cât observatorul spiritual se rafinează mai mult cu privire la ceea ce i-a servit deja pentru inspiraţie, cu atât mai bine echipat va fi el pentru a aborda intuiţia.

Despre instrucţiunile corespunzătoare pe care le dă ştiinţa ocultă pentru intuiţie va fi vorba în abordările următoare.