Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13


CARACTERUL ŞTIINŢEI OCULTE


Pentru conţinutul acestei cărţi este folosită o expresie veche: „ştiinţa ocultă“. Această expresie poate fi prilejul pentru a trezi în diferiţi oameni ai prezentului sentimentele cele mai contrastante. Pentru mulţi ea are ceva respingător; provoacă ironie, zâmbet de milă, poate dispreţ. Ei îşi imagineză că un mod de reprezentare care are această denumire nu s-ar putea baza decât pe reverie inutilă, pe himere, că dincolo de această „pretinsă“ ştiinţă nu s-ar putea ascunde decât impulsul de a reînnoi tot felul de superstiţii pe care cu drept cuvânt le evită oricine a făcut cunoştinţă cu „adevăratul spirit ştiinţific“ şi cu „strădania adevărată pentru cunoaştere“. Asupra unora expresia acţionează ca şi cum ceea ce cred ei că înseamnă ea ar trebui să aducă ceva ce nu poate fi obţinut pe nici o altă cale şi spre care, în funcţie de predispoziţia lor, îi atrage un dor de cunoaştere interior sau o curiozitate sufletească rafinată. Între aceste păreri net opuse există toate treptele intermediare posibile ale respingerii sau acceptării condiţionate a ceea ce-şi închipuie fiecare atunci când aude expresia „ştiinţa ocultă“. Nu se poate contesta că pentru unii această expresie sună ca o vrajă pentru că pare să satisfacă propria lor căutare funestă referitoare la o cale naturală spre cunoaşterea unui „necunoscut“ tainic, ba chiar tulbure. Căci numeroşi oameni vor să-şi satisfacă cele mai profunde doruri ale sufletului lor nu prin ceea ce poate fi recunoscut cu claritate. Convingerea lor se îndreaptă spre aceea că în afară de ceea ce s-ar putea cunoaşte în lume ar trebui să mai existe ceva care se sustrage cunoaşterii. Cu un straniu spirit de contradicţie, pe care-l ignoră, ei resping, pentru dorurile de cunoaştere cele mai profunde, tot ce „este cunoscut“ şi vor să valorifice ceva despre care nu s-ar putea spune că ar fi cunoscut prin cercetarea potrivită lumii naturale. Cine vorbeşte de „ştiinţa ocultă“ va face bine să aibă în atenţie că i se opun înţelegeri greşite care vin din partea unor apărători ai unei ştiinţe de acest fel; de la apărători care nu aspiră, de fapt, la cunoaştere, ci la opusul acesteia.

Aceste expuneri se adresează unor cititori care nu-şi pierd imparţialitatea datorită faptului că o expresie face să apară în diferite împrejurări prejudecăţi. Despre o ştiinţă care într-un sens oarecare trebuie socotită ca fiind „ocultă“ (secretă) şi care ar trebui să fie accesibilă numai printr-un dar special al destinului nu va fi vorba aici. Vom fi drepţi faţă de utilizarea expresiei urmărită aici, dacă ne vom gândi la ceea ce are Goethe în vedere când vorbeşte de „taine evidente“ existente în fenomenele din natură [1]. Ceea ce rămâne „tainic“ în aceste fenomene, neevident atunci când ele sunt percepute numai prin simţuri şi cu raţiunea legată de simţuri, este privit drept conţinut al unui fel de cunoştere suprasensibilă*. Pentru cel care valorifică drept „ştiinţă“ numai ceea ce i se revelează prin simţuri şi raţiunii pusă în slujba acestora, este de la sine înţeles că ceea ce se înţelege aici prin „ştiinţa ocultă“ nu poate fi ştiinţă. Un astfel de om, dacă ar vrea să se înteleagă pe el însusi, ar trebui să recunoască faptul că el nu respinge o „ştiinţă ocultă“ datorită unei aprofundări motivate a acesteia, ci dintr-un sentiment pur personal. Pentru a recunoaşte aceasta este necesar numai să reflectezi la felul în care ia naştere o ştiinţă şi ce importanţă are ea în viaţa umană. Naşterea unei ştiinţe nu o recunoşti datorită obiectului pe care-l are, ci după felul de activitate a sufletului uman care apare în strădania ştiinţifică. Ceea ce trebuie urmărit este comportametul sufletului în timp ce îşi elaborează ştiinţa. Dacă îţi însuşeşti obiceiul de a pune în funcţiune acest fel de activitate numai când se iau în considerare revelaţiile simţurilor, atunci ajungi uşor la părerea că această revelaţie senzorială ar fi esenţialul. În acest caz nu îţi îndrepţi privirea asupra faptului că un anume comportament al sufletului uman a fost utilizat numai pentru revelaţia senzorială. Dar se poate trece peste această autolimitare arbitrară şi, făcând abstracţie de cazul special al utilizării, să prinzi în colimator activitatea ştiinţifică. Acest lucru îl avem în vedere când vorbim aici despre cunoaşterea conţinuturilor nesenzoriale ale lumii ca despre o cunoaştere „ştiinţifică“. Asupra acestor conţinuturi ale lumii vrea să acţioneze modul de reprezentare umană în acelaşi fel în care acţionează în celălalt caz asupra conţinuturilor ştiinţific-naturaliste ale lumii. Ştiinţa ocultă vrea să se elibereze de modul şi de mentalitatea de cercetare ştiinţific-naturalistă care se menţine, în domeniul ei, în limitele contextului şi desfăşurării faptelor senzoriale, de această aplicare specială, dar ea vrea să se menţină în modul ei specific de gândire. Ea vrea să vorbească despre nesenzorial în acelasi mod în care ştiinţa naturii vorbeşte despre lucrurile sensibile. În timp ce ştiinţa naturii rămâne fixată cu acest mod de cercetare şi gândire în domeniul senzorial, ştiinţa ocultă vrea să privească activitatea sufletească desfăşurată în legătură cu natura ca pe un fel de autoeducare a sufletului şi să aplice ceea ce şi-a însuşit prin această autoeducare la domeniul nesenzorial. Ea vrea să procedeze în aşa fel încât să nu vorbască de fapt despre fenomenele sensibile ca atare, ci despre conţinuturile nesenzoriale ale lumii aşa cum cercetătorul naturii vorbeşte despre cele ce cad sub simţuri. Ea păstrează dispoziţia sufletească a comportamentului naturalist-ştiinţific în cadrul acestui procedeu, adică tocmai ceea ce face din cunoaşterea naturii o ştiinţă. Din această cauză ea îşi poate îngădui să se numească ştiinţă.

* Admitem că expresia „ştiinţă ocultă“ – aşa cum a fost utilizată de autorul acestei cărţi şi în ediţiile anterioare – a fost respinsă tocmai pentru motivul că o ştiinţă nu ar putea avea pentru nimeni ceva „ocult“, „tainic“. Dacă lucrurile ar fi astfel înţelese, ar fi corect. Numai că nu acesta este cazul. Pe cât de puţin ştiinţa naturii ar putea fi numită o ştiinţă naturală în sensul că ea este proprie oricui „de la natură“, tot atât de puţin înţelege autorul prin expresia „ştiinţa ocultă“ o ştiinţă „ocultă“, ci o ştiinţă care se referă la fenomene ale lumii care sunt neevidente pentru modul de cunoaştere obişnuit, o ştiinţă a ceea ce este neevident, a „tainelor evidente“. Totuşi această ştiinţă nu trebuie să fie un secret pentru cei care îi caută cunoştinţele pe o cale corespunzătoare.

Cine meditează asupra importanţei ştiinţei naturii în viaţa umană va înţelege că această importanţă nu se poate epuiza prin însuşirea cunoştinţelor despre natură. Căci aceste cunoştinţe nu pot conduce decât la o trăire a ceea ce sufletul uman nu este. Sufletul nu trăieste prin ceea ce omul cunoaşte despre natură, ci în procesul cunoaşterii. Sufletul se vieţuieşte în preocuparea sa cu privire la natură. Ceea ce el elaborează prin această preocupare este altceva decât însăşi ştiinţa despre natură. Este autodezvoltarea realizată prin cunoaşterea naturii. Rolul acestei autodezvoltări, ştiinţa ocultă vrea să îl facă activ în domenii care se află pur şi simplu dincolo de natură. Cel ce se ocupă de ştiinţa ocultă nu vrea să ignore valoarea ştiinţei naturii, ci vrea s-o cunoască mai bine decât cel ce se ocupă de ştiinţa naturii. El ştie că nu poate fonda o ştiinţă fără precizia reprezentării care există în ştiinţa naturii. Dar mai ştie şi că, dacă această rigoare se obţine printr-o pătrundere corectă în spiritul gândirii naturalist-ştiinţifice, ea poate fi păstrată, prin forţa sufletului, pentru alte domenii.

Apare un lucru care poate pune pe gânduri. În observarea naturii, sufletul este condus în măsură mult mai mare de obiectul studiat decât în cazul conţinuturilor lumii ce nu cad sub simţuri. În cazul celor din urmă el trebuie să aibă în măsură mult mai mare capacitatea de a menţine prin impulsuri pur interioare esenţa modului ştiinţific de reprezentare. Pentru că foarte mulţi oameni cred – în mod inconştient – că această esenţă nu poate fi menţinută decât cu ajutorul firului conducător al fenomenelor naturii, ei sunt înclinaţi să se decidă în acest sens printr-o declaraţie voluntaristă; de îndată ce se părăseşte acest fir conducător, sufletul bâjbâie, cu procedeele sale ştiinţifice, în gol. Astfel de oameni nu au conştientizat specificul acestui mod de a proceda; ei îşi formează judecata din rătăcirile care trebuie să ia naştere când atitudinea ştiinţifică nu a fost suficient întărită în contactul cu fenomenele naturii şi când totuşi sufletul vrea să se ocupe de contemplarea domeniului nesenzorial al lumii. Atunci apare, bineînţeles, multă vorbărie neştiinţifică despre conţinuturile nesenzoriale ale lumii. Dar nu din cauză că o astfel de vorbărie nu poate fi prin esenţa ei ştiinţifică, ci pentru că, în cazul dat, a neglijat o autoeducare ştiinţifică prin observarea naturii.

Cine vrea să vorbească despre ştiinţa ocultă trebuie, în orice caz, pe lângă atenţia acordată celor spuse mai sus să aibă şi un simţ treaz pentru orice rătăcire care ia naştere când se contestă unele lucruri despre tainele revelate ale lumii în lipsa unei atitudini ştiinţifice. Cu toate acestea, nu s-ar ajunge la ceva util, dacă aici, chiar la începutul expunerilor de ştiinţă ocultă, s-ar vorbi despre toate rătăcirile posibile care aduc în sufletul unor persoane pline de prejudecăţi dispreţul pentru orice fel de cercetare în această direcţie, pentru că astfel de persoane, datorită unui număr cu adevărat foarte mare de rătăciri, conchid că întreaga strădanie este nejustificată. Întrucât însă la oamenii de ştiinţă sau la critici cu preocupări ştiinţifice respingerea ştiinţei oculte nu se bazează decât pe amintita vorbire voluntaristă iar referirea la rătăciri nu este decât un pretext (adeseori inconştient), o discuţie cu astfel de adversari ar fi aproape sterilă. Nimic nu-i opreşte de a face obiecţia, desigur, cu totul îndreptăţită, că nu se poate stabili în nici un fel dinainte dacă cel care crede că alţii greşesc posedă cu adevărat baza solidă descrisă mai sus. Din această cauză, cel care năzuieşte să ajungă la o ştiinţă ocultă poate doar să prezinte simplu ceea ce crede că-i este îngăduit să spună. Judecata asupra îndreptăţirii lui şi-o pot forma numai alţii, dar numai persoane care pot, evitând orice vorbire voluntaristă, să se ocupe de natura comunicărilor sale referitoare la tainele evidente ale mersului lumii. Oricum, îi incumbă obligaţia de a arăta în ce raport se află cele expuse de el cu alte cuceriri ale ştiinţei şi ale vieţii, ce adversităţi sunt posibile şi în ce măsură adevărul exterior direct al vieţii, perceptibil prin simţuri, aduce confirmări ale observaţiilor sale. Dar nu ar trebui niciodată să se străduiască să-şi facă prezentările în aşa fel încât ele să acţioneze nu prin conţinutul lor, ci prin arta sa de a convinge.

Împotriva expunerilor ştiinţei oculte se poate auzi adeseori obiecţia: acestea nu dovedesc ceea ce conţin; ele prezintă numai diferite aspecte şi spun că ştiinţa ocultă stabileşte acest lucru. Expunerile următoare vor fi greşit interpretate dacă se va crede că în ele s-ar găsi ceva prezentat astfel. Ceea ce se urmăreşte aici este ca tot ce s-a dezvoltat în suflet prin preocuparea pentru cunoaşterea naturii să fie lăsat să evolueze în continuare, pentru a atrage apoi atenţia că printr-o astfel de evoluţie sufletul întâlneşte faptele suprasensibile. Prin aceasta se pune ca premisă că fiecare cititor care doreşte să pătrundă în cele expuse se va întâlni în mod necesar cu asemenea fapte. În orice caz, apare o deosebire faţă de observarea lucrurilor care aparţin exclusiv domeniului ştiinţei naturii, în momentul în care se păşeşte în domeniul ştiinţei spiritului. În ştiinţa naturii, faptele se află în domeniul sensibilului; prezentatorul ştiinţific consideră că activitatea sufletească se retrage în faţa contextului şi a desfăşurării faptelor sensibile. Prezentatorul ştiinţei spiritului trebuie să aducă această activitate sufletească în prim-plan; pentru că cititorul ajunge la fapte numai dacă îşi însuşeşte în mod corect această activitate sufletească care devine astfel a sa proprie. Asemenea fapte nu sunt prezente înaintea percepţiei umane, ca în ştiinţa naturală, fără activitatea sufletească; dimpotrivă, ele pătrund în acestea prin activitate sufletească. Prezentatorul de ştiinţă ocultă pune, aşadar, ca premisă ca cititorul să caute faptele împreună cu el. Prezentarea lui se va face în aşa fel încât să povestească despre găsirea acestor fapte, iar în felul cum povesteşte să nu predomine arbitrarul, subiectivul, ci simţul ştiinţific educat în cadrul ştiintei naturii. Din această cauză, el va fi nevoit să vorbească despre mijloacele prin care se ajunge la o contemplare a nesenzorialului – a suprasensibilului. Cine întreprinde o prezentare în domeniul ştiinţei oculte va recunoaşte repede că prin aceasta se obţin reprezentări şi idei pe care mai înainte nu le-a avut. În felul acesta se ajunge la gânduri noi şi cu privire la ceea ce am spus mai înainte cu privire la esenţa „dovedirii“. Ajungi să cunoşti că pentru expunerea naturalistă „dovedirea este ceva adus spre aceasta, într-o oarecare măsură, din afară. Activitatea pe care în gândirea naturalistă sufletul o aplică dovezii, în gândirea din cadrul ştiinţei spiritului este deja implicată în căutarea faptelor. Acestea nu pot fi găsite dacă însăşi calea spre ele nu este o cale doveditoare. Cel ce merge cu adevărat pe această cale a trăit implicit şi ceea ce este doveditor; nimic nu poate fi obţinut printr-o dovadă adăugată din afară. Ignorarea acestui caracter al ştiinţei oculte face să se nască multe înţelegeri eronate.

Orice ştiinţă ocultă trebuie să încolţească din două gânduri care pot prinde rădăcină în fiecare om. Pentru cunoscătorul ştiinţei oculte, aşa cum este el înţeles aici, aceste două gânduri exprimă fapte pe care le poţi trăi, dacă te slujeşti de mijloacele corecte pentru aceasta. Pentru mulţi oameni, chiar şi aceste gânduri înseamnă afirmaţii extrem de vulnerabile, asupra cărora se poate discuta mult în contradictoriu, dacă nu chiar ceva a cărui imposibilitate poate fi „dovedită“.

Aceste două gânduri sunt că dincolo de lumea vizibilă există o lume ascunsă mai întâi pentru simţuri şi pentru gândirea legată de aceste simţuri şi că omului îi este posibil să pătrundă în această lume ascunsă prin dezvoltarea unor facultăţi care dormitează în el. O astfel de lume ascunsă nu există, spun unii. Lumea pe care o percepe omul prin simţurile sale ar fi singura. Enigmele ei pot fi rezolvate din ea însăşi. Chiar dacă omul, în prezent, este încă departe de aceasta, va veni şi timpul, când se va putea da răspuns tuturor problemelor existenţei, va veni timpul când experienţa senzorială şi ştiinţa ce se sprijină pe aceasta vor putea da aceste raspunsuri.

Nu s-ar putea afirma că nu există o lume ascunsă dincolo de cea vizibilă, spun alţii; dar forţele cunoaşterii umane nu pot pătrunde în această lume. Ele au limite pe care nu le pot depăşi. Poate că nevoia de „credinţă“ să poată căuta un refugiu într-o asemenea lume, dar o ştiinţă adevărată care să se sprijine pe fapte sigure nu s-ar putea ocupa de o astfel de lume.

O a treia categorie este aceea care consideră că este un fel de aroganţă ca omul să vrea să pătrundă prin munca sa de cunoaştere într-un domeniu în care trebuie să renunti la „a sti“ şi să te mulţumeşti cu „a crede“. Apartenenţii la această părere resimt ca un fel de nedreptate când omul slab vrea să pătrundă într-o lume care nu ar putea aparţine decât vieţii religioase.

Se mai invocă şi faptul că tuturor oamenilor le este posibilă o cunoaştere comună a faptelor lumii sensibile, dar cu privire la lucrurile suprasensibile nu intră în discuţie decât părerea personală a fiecăruia şi că nu ar trebui vorbit despre o certitudine valabilă în general în legătură cu aceste probleme.

Alţii susţin alte lucruri.

Poţi ajunge să-ţi fie clar că observarea lumii vizibile pune în faţa omului enigme care nu pot fi rezolvate niciodată din înseşi faptele acestei lumi. Ele nu vor putea fi rezolvate în acest mod nici când ştiinţa acestor fapte va fi progresat la cel mai înalt nivel. Căci faptele vizibile te trimit prin esenţa lor interioară la o lume ascunsă. Cine nu recunoaşte asemenea lucruri se închide faţă de enigmele care se ivesc cu claritate din toate faptele lumii sensibile. El nici nu vrea să vadă anumite probleme şi enigme; din această cauză crede că toate problemele pot primi răspuns din faptele care cad sub simţuri. Acele probleme pe care vrea să le pună sunt şi cele care, toate, pot primi răspuns de la faptele despre care el promite că vor fi descoperite în cursul timpului. Acest lucru poate fi acceptat fără rezerve. Dar de ce ar trebui să aştepte răspuns cu privire la anumite lucruri cel care nu pune întrebări? Cine năzuieşte spre ştiinţa ocultă nu spune nimic altceva decât că, pentru el, aceste întrebări sunt de la sine înţelese şi că ar trebui recunoscute ca o expresie deplin justificată a sufletului omenesc. Ştiinţa nu poate fi totuşi înghesuită din această cauză în anumite limite pentru a interzice omului să pună întrebări libere de prejudecăţi.

Părerii că omul ar avea limite ale puterii de cunoaştere pe care nu le-ar putea depăşi şi care-l obligă să se oprească în faţa unei lumi invizibile trebuie totuşi să i se replice: Nu poate exista nici un dubiu că prin modul de cunoaştere pe care-l înţelege această părere nu se poate pătrunde într-o lume invizibilă. Cel care consideră acest fel de cunoaştere ca fiind singurul posibil nu poate ajunge la o altă părere decât la aceea că omului îi este interzis să pătrundă într-o lume superioară eventual existentă. Dar se poate spune: Dacă este posibil să dezvolţi şi un alt mod de cunoaştere, acesta poate totuşi conduce în lumea suprasensibilă. Dacă se consideră că acest mod de cunoaştere este imposibil, se ajunge la un punct de vedere din care, orice vorbire despre o lume suprasensibilă pare pură absurditate. Faţă de o judecată liberă de prejudecăţi nu poate exista însă ca motiv pentru o astfel de părere decât acela că pentru cel ce a aderat la ea nu există celălalt fel de cunoaştere. Dar cum poţi să judeci un lucru despre care afirmi că nu-l cunoşti? O gândire liberă de prejudecăţi trebuie să adere la principiul care spune să nu vorbeşti decât despre ceea ce cunoşti şi să nu stabileşti nimic despre ceea ce nu cunoşti. O astfel de gândire nu poate vorbi decât despre dreptul cuiva de a comunica un lucru pe care l-a aflat, dar nu despre un drept ca cineva să poată declara imposibil un lucru pe care nu-l ştie sau nu vrea să-l ştie. Nu poţi contesta nimănui dreptul de a se ocupa de suprasensibil, dar nu poate exista un motiv ca cineva să facă declaraţii hotărâtoare nu numai asupra a ceea ce el poate şti, ci şi asupra a tot ceea ce „un om“ nu poate şti.

Celor care declară că este o aroganţă să pătrunzi în domeniul suprasensibil o cercetare de ştinţă ocultă trebuie să le dea de gândit asupra faptului că acest lucru este posibil şi că ar comite un păcat împotriva facultăţilor date omului dacă acesta le-ar lăsa să se piardă în loc de a le dezvolta şi de a se sluji de ele.

Cine crede însă că părerile despre lumea suprasensibilă trebuie să aparţină numai simţirii şi opiniei personale contestă generalul în toate fiinţele umane. Este desigur clar că pătrunderea în aceste lucruri ar trebui s-o găsească fiecare pentru el însuşi, este un fapt şi acela că toţi acei oameni care înaintează suficient ajung nu la înţelegeri diferite, ci la un acelaşi mod de a vedea. Diferenţa există numai atâta timp cât oamenii vor să se apropie de adevărurile supreme nu pe o cale ştiinţifică, ci prin bunul lor plac. Mai trebuie să acceptăm fără dubii şi faptul că numai acela care vrea să se adapteze specificului acesteia ar putea recunoaşte justeţea căii ocult-ştiinţifice.

Calea spre ştiinţa ocultă o poate găsi fiecare om la momentul potrivit pentru el, dacă recunoaşte prezenţa a ceva ascuns din ceea ce este manifestat sau dacă numai bănuieşte sau presupune că forţele de cunoaştere ar fi capabile de dezvoltare, fiind mânat din propria sa conştienţă la sentimentul că ceea ce este ascuns i s-ar putea dezvălui. Unui om care este condus prin aceste trăiri sufleteşti spre ştiinţa ocultă i se deschide nu numai perspectiva de a găsi răspuns la anumite probleme ale nevoilor sale de cunoaştere, ci şi cu totul altele, astfel încât să devină un învingător a tot ceea ce frânează şi slăbeşte viaţa. Într-un sens superior, când omul se vede constrâns să se întoarcă de la suprasensibil sau să-l conteste, aceasta înseamnă o slăbire a vieţii, ba chiar o moarte sufletească. În anumite condiţii, când un om pierde speranţa că ceea ce este ascuns i s-ar putea revela, el poate ajunge la disperare. Această moarte şi această disperare sunt, în formele lor cele mai variate, în acelaşi timp adversari interiori, sufleteşti ai strădaniilor de a ajunge la ştiinţa ocultă. Ele survin când forţa interioară a omului dispare. Atunci, întreaga forţă a vieţii trebuie să-i fie procurată din afară, în cazul când aceasta trebuie să ajungă în stăpânirea sa. El conştientizează atunci lucrurile, entităţile şi procesele care ajung la simţurile sale; el le dezmembrează în raţiunea sa. Ele îi provoacă bucurie şi suferinţă; îl mână spre acţiunile pe care le poate înfăptui. Un timp, el o poate duce astfel, totuşi trebuie să ajungă o dată la un moment în care, interior, moare. Căci ceea ce poate să fie extras astfel din lume pentru om se epuizează. Aceasta nu este o afirmaţie care să-şi aibă originea într-o experienţă personală, individuală, ci un lucru care rezultă dintr-o examinare liberă de prejudecăţi a oricărei vieţi omeneşti. Ceea ce te apără de această epuizare este ceea ce este ascuns, ceea ce se află în adâncul lucrurilor. Dacă în om moare forţa de a coborî în aceste adâncuri, atunci şi exteriorul lucrurilor nu se mai dovedeşte a fi stimulator pentru viaţă.

Lucrurile nu stau în nici un caz aşa, în sensul că ele ar privi numai omul individual, numai binele şi suferinţa personală. Tocmai prin observaţii adevărate ale ştiinţei oculte omul ajunge la certitudinea că, dintr-un punct de vedere superior, binele şi suferinţa individuală sunt intim legate de binele şi suferinţa întregii lumi. Există aici o cale pe care omul ajunge la înţelegerea că el adaugă întregii lumi şi tuturor fiinţelor un prejudiciu dacă nu-şi desfăşoară forţele sale în mod corect. Dacă omul îşi pustieşte viaţa prin aceea că pierde legătura cu suprasensibilul, atunci el nu distruge numai în interiorul său ceva, a cărui moarte îl poate aduce în final la disperare, ci creează prin slăbiciunea sa o frână pentru dezvoltarea întregii lumi în care trăieşte.

Omul se poate înşela. El se poate dărui credinţei că nu există ceva ascuns, că în ceea ce ajunge la simţurile sale şi la raţiunea sa ar fi cuprins tot ce poate fi prezent de fapt. Dar această amăgire este posibilă numai pentru suprafaţa conştienţei, nu şi pentru profunzirnea acesteia. Sentimentul şi dorinţa nu se asociază acestei credinţe înşelătoare. Ele vor avea nevoie mereu, într-un fel oarecare, de ceva ascuns. Şi când acesta le este sustras, ele îl vor împinge pe om în îndoială, în nesiguranţa vieţii şi chiar în disperare. O cunoaştere care revelează ascunsul este capabilă să învingă orice lipsă de speranţă, orice nesiguranţă în viaţă, orice disperare, pe scurt, tot ceea ce slăbeşte viaţa individului şi-l împiedică să-şi joace rolul în evoluţia generală.

Acesta este rodul frumos al cunoştinţelor ştiinţei oculte, că poate da satisfacţie forţei şi solidităţii vieţii şi nu numai dorinţei de a şti. Izvorul din care astfel de cunoştinţe iau forţă pentru muncă, siguranţă pentru viaţă este inepuizabil. Nimeni dintre cei care au ajuns o dată cu adevărat la acest izvor nu va pleca, în cazul refugierii repetate în acesta, fără a fi întărit.

Există oameni care nu vor să ştie nimic despre astfel de cunoştinţe deoarece văd în cele spuse ceva nesănătos . Pentru suprafaţa şi exteriorul vieţii astfel de oameni au întru totul dreptate. Ei nu vor să ştie ştirbit ceea ce oferă viaţa în aşa-numitul ei adevăr. Ei văd o slăbiciune în faptul că omul se întoarce de la adevăr şi îşi caută mântuirea într-o lume ascunsă care pentru ei este totuna cu o lume fantastică, produs al visului. Dacă vrei să nu cazi printr-o astfel de căutare în domeniul ştiintei oculte într-o reverie şi slăbiciune bolnăvicioasă, trebuie să recunoaşti ceea ce este parţial justificat în astfel de obiecţii. Căci ele se bazează pe o judecată sănătoasă care însă nu conduce la un adevăr întreg, ci la o jumătate de adevăr datorită faptului că nu pătrunde în adâncul lucrurilor, ci se opreşte la suprafaţa lor. Dacă o strădanie spre cunoaşterea suprasensibilă ar fi de aşa natură încât să slăbească viaţa şi să-l aducă pe om la renunţarea la adevărul adevărat, atunci astfel de obiecţii ar fi desigur destul de puternice pentru a sustrage direcţiei spirituale baza de sprijin.

Dar şi împotriva acestor păreri strădaniile ştiinţei oculte nu ar merge pe calea corectă, dacă ar vrea să se „apere“ în sensul obişnuit al cuvântului. Şi aici ele nu pot să vorbească decât prin valoarea ce poate fi recunoscută de orice om liber de prejudecăţi, când ele fac să devină sensibil modul în care intensifică forţa de viaţă a celui care li se adaptează în sensul corect. Aceste strădanii nu pot înstrăina omul de lume, nu-l pot transforma într-un visător; ele întăresc omul prin acele izvoare de viaţă în care el îşi are originea în ceea ce priveşte partea sa sufletesc-spirituală.

Omului i se mai pun în cale şi alte piedici pentru înţelegere când se apropie de năzuinţele ştiinţei oculte. Este, de fapt, principial adevărat că cititorul găseşte în prezentările ştiinţei oculte o descriere a trăirilor sufleteşti prin urmărirea cărora el se poate mişca spre conţinuturile suprasensibile ale lumii. Numai că, în practică, aceasta trebuie să fie vieţuită totuşi ca un fel de ideal. Cititorul trebuie să preia la început un număr mai mare de experienţe suprasensibile pe calea unor comunicări pe care el însuşi încă nu le trăieşte. Acest lucru nu poate fi altfel, şi aşa va fi şi cu această carte. Se va descrie ceea ce autorul crede a şti despre esenţa omului, despre comportamentul acestuia la naştere şi moarte şi, în starea lipsită de corp, în lumea spirituală; apoi se prezintă evoluţia Pământului şi a umanităţii. Ar putea părea astfel că s-ar impune premisa că un număr de pretinse cunoştinţe ar fi prezentate ca dogme pentru care s-ar cere credinţă bazată pe autoritate. Totuşi nu aşa stau lucrurile. Ceea ce poate fi cunoscut din conţinuturile suprasensibile ale lumii trăieşte în prezentator ca un conţinut sufletesc viu; şi dacă începi să trăieşti în acest conţinut sufletesc, această trăire aprinde în sufletul propriu impulsurile care conduc la faptele suprasensibile corespunzătoare. Citirea cunoştinţelor ştiinţei oculte determină o altfel de trăire decât aceea care însoteste comunicarea unor fapte din domeniul sensibilului. Dacă citeşti comunicări despre lumea sensibilă citeşti, de fapt, despre aceasta. Dacă citeşti comunicări despre lucruri suprasensibile în sensul corect, atunci pătrunzi în ele, trăind în curentul existenţei spirituale. O dată cu preluarea rezultatelor se preia şi propria cale interioară. Este adevărat că ceea ce vrem să spunem aici nu este observat de cititor la început. Intrarea în lumea spirituală este imaginată mult prea asemănător cu o trăire sensibilă şi astfel se află că este prea asemănător procesului gândirii ceea ce se vieţuieşte la citirea despre această lume. Dar în adevărata preluare prin intermediul gândirii te afli deja în această lume şi trebuie doar să te lămureşti asupra faptului că ai trăit deja în mod neobservat ceea ce ai considerat că ai obţinut numai prin intermediul gândurilor. Vei obţine claritate deplină asupra naturii reale a acestei trăiri atunci când vei realiza practic ceea ce este descris în partea a doua (ultima) a acestei cărţi, drept „calea“ spre cunoştinţele suprasensibile. S-ar putea crede că exact opusul este corect: ar trebui descrisă mai întâi „calea“. Dar lucrurile nu stau astfel. Pentru cel care urmăreşte să pătrundă în lumea suprasensibilă numai prin „exerciţii“, fără a-şi îndrepta privirea sufletească asupra anumitor fapte ale lumii suprasensibile, această lume rămâne ceva nedeterminat, un haos care se amplifică. El învaţă să se adapteze acestei lumi într-un mod oarecum naiv, în timp ce se instruieşte asupra anumitor fapte ale acesteia şi apoi îşi dă seama pe deplin conştient, părăsind atitudinea naivă, cum ajunge el însuşi la trăiri asupra cărora a obţinut comunicări. Când pătrunzi în prezentări ale ştiinţei oculte, te convingi că o cale sigură spre cunoaşterea suprasensibilă nu poate fi decât aceasta. De asemenea, vei recunoaşte şi faptul că toate părerile despre o acţionare a cunoştinţelor suprasensibile, la început ca dogme prin forţa sugestiei, sunt nefondate. Căci conţinutul acestor cunoştinţe se obţine în cadrul unei vieţi sufleteşti de aşa natură încât îi suprimă orice forţă pur sugestivă şi-i dă doar posibilitatea de a vorbi pe aceeaşi cale celuilalt, cale pe care îi vorbesc toate adevărurile care se adresează judecăţii sale ponderate. Faptul că, la început, celălalt nu observă cum trăieşte în lumea spirituală nu se datorează unei preluări prin sugestie neprecaută, ci fineţii şi neobişnuitului trăirii din timpul lecturii. În felul acesta, prin prima preluare a comunicărilor aşa cum sunt date în prima parte a acestei cărţi, devii mai întâi un cunoscător asociat al lumii suprasensibile; prin expunerea practică a structurilor sufleteşti, cuprinse în partea a doua, devii cunoscător independent al acestei lumi.

Potrivit spiritului şi a sensului adevărat, nici un om de ştiinţă veritabil nu va putea găsi o contradicţie între ştiinţa sa construită pe faptele lumii sensibile şi modul cum se cercetează lumea suprasensibilă. Acel om de ştiinţă se foloseste de anumite instrumente şi metode. El îşi construieşte uneltele prin prelucrarea materialului oferit de „natură“ . Modul de cunoaştere suprasensibilă se foloseşte şi el de un instrument. Numai că acesta este însuşi omul. Dar şi acest instrument trebuie mai întâi ajustat pentru cercetarea superioară. În el trebuie transformate capacităţile şi forţele date de „natură“ fără colaborarea omului în altele, superioare. Prin aceasta însuşi omul se poate face instrument pentru cercetarea lumii suprasensibile.


NOTE

1. „Există tot atâtea taine evidente pentru că sentimentul acestora intră în conştienţa puţinor oameni, iar aceştia, temându-se să nu-şi dăuneze lor sau altora, nu lasă să ajungă o explicaţie a acestora până la expresia verbală“. Scrisoare către Ch.L.F. Schultz din 20 noiembrie 1821; Operele lui Goethe, ediţie Weimar, 1906.