Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13

EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL

partea a 3-a

După încheierea evoluţiei lunare schiţată mai sus, toate entităţile şi forţele implicate intră într-o formă de existenţă spirituală. Aceasta se află pe o cu totul altă treaptă decât aceea din timpul perioadei lunare şi, de asemenea, şi decât cea din timpul evoluţiei pământului care a urmat. O fiinţă care ar avea capacităţi de cunoaştere atât de dezvoltate încât ar putea percepe toate detaliile evoluţiilor lunară şi a Pământului nu ar vedea în mod necesar şi ce se întâmplă între cele două evoluţii. Pentru o astfel de fiinţă, la sfârşitul epocii lunare fiinţele şi forţele ar dispărea şi ar reapărea după scurgerea unei perioade intermediare din întunericul crepuscular al lumii. Numai o fiinţă dotată cu aptitudini mult mai înalte ar putea urmări faptele spirituale care au loc în perioada intermediară.

La sfârşitul perioadei intermediare, entităţile implicate în procesele evolutive Saturn, Soare şi Lună apar înzestrate cu capacităţi noi. Fiinţele ierarhic superioare omului au obţinut, graţie faptelor lor anterioare, aptitudinea să-l dezvolte pe om mai departe, astfel încât, în epoca Pământului, care succede epocii lunare, el să poată desfăşura în sine un fel de conştienţă care se situează cu o treaptă mai sus decât conştienţa de imagini care-i era proprie în timpul epocii lunare. Trebuie însă ca omul să fie mai întâi pregătit să primească ceea ce trebuie să i se dea. El a integrat în fiinţa sa, în timpul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Dar aceste mădulare ale fiinţei sale au obţinut doar aptitudinile şi forţele care le fac apte să trăiască numai pentru o conştienţă de imagini; lor le lipsesc încă organele şi forma prin care să poată percepe o lume de obiecte sensibile, exterioare, aşa cum corespunde treptei lor pământene. Aşa cum planta nouă desfăşoară numai ceea ce este structurat în germenul care provine de la planta anterioară, tot astfel, la începutul noii trepte evolutive apar cele trei mădulare ale naturii umane, având şi organe apte să desfăşoare numai o conştienţă de imagini. Ele trebuie să fie mai întâi pregătite pentru desfăşurarea unei trepte superioare de conştienţă. Acest lucru se întâmplă în trei trepte premergătoare. În cadrul primeia, corpul fizic este ridicat la un nivel atât de înalt, încât ajunge să fie în stare să primească transformarea necesară pentru a putea constitui baza unei conştienţe a obiectelor. Aceasta este o treaptă premergătoare a evoluţiei Pământului care poate fi desemnată ca repetiţie pe o treaptă superioară a perioadei Saturn. Căci în cursul acestei perioade entităţile superioare lucrează, ca şi în epoca Saturn, numai asupra corpului fizic. Dacă acesta a progresat suficient, toate entităţile trebuie să treacă mai întâi într-o formă de existenţă superioară, înainte de a putea să facă şi corpul eteric noi progrese. Corpul fizic trebuie să fie turnat din nou pentru ca, la o nouă desfăşurare, el să poată prelua şi corpul eteric într-o formă superioară. După acest timp intermediar dedicat unei forme de existenţă superioară se inseră un fel de repetare a evoluţiei solare pe o treaptă superioară pentru formarea corpului eteric. Şi din nou, după un timp intermediar, apare ceva asemănător pentru corpul astral într-o repetare a evoluţiei lunare.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra evoluţiei care a urmat sfârşitului celei de a treia repetiţii descrise. Toate entităţile şi forţele s-au spiritualizat. În timpul acestei spiritualizări ele au urcat din nou în lumi înalte. Lumea cea mai de jos în care se mai poate percepe ceva despre ele în această epocă de spiritualizare este asemănătoare cu cea în care zăboveşte omul actual între moarte şi o nouă naştere. Sunt regiunile ţării spiritelor. Apoi, ele coboară treptat, din nou, în lumile inferioare. Înainte de a începe evoluţia fizică a Pământului, au coborât într-atât încât manifestările lor cele mai joase pot fi văzute în lumea astrală sau în lumea sufletelor.

Tot ce este prezent din om în acest interval mai are forma sa astrală. Pentru înţelegerea acestei stări a omului, o atenţie deosebită ar trebui acordată faptului că omul are în sine corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, dar că atât corpul fizic cât şi cel eteric nu se află în formă fizică şi eterică, ci în formă astrală. Ceea ce face din corpul fizic ceva fizic nu este forma fizică, ci faptul că el, deşi adoptă forma astrală, poartă în sine legile fizice. El este o fiinţă cu legitate fizică în formă sufletească. Acelaşi lucru este valabil şi pentru corpul eteric.

În faţa ochiului clarvăzător, Pământul se află pe această treaptă evolutivă mai întâi ca o fiinţă cosmică care este în întregime suflet şi spirit, în care atât forţele fizice cât şi cele ale vieţii apar încă în înveliş sufletesc. În această formaţiune cosmică, potrivit structurii, este conţinut tot ce trebuie să se transforme mai târziu în creaturile Pământului fizic. Ea este luminoasă, dar lumina ei nu este încă de aşa natură încât să poată fi percepută de ochii fizici, chiar dacă ar fi prezenţi. Pentru ochiul deschis al clarvăzătorului ea luminează numai în lumina sufletească.

Acum în această fiinţă se întâmplă ceva ce am putea numi densificare. Rezultatul acestei densificări este că, după un timp, în mijlocul formaţiunii sufleteşti apare o formă de foc, aşa cum a fost Saturn în starea sa cea mai demnă. Această formă de foc este întreţinută cu efectele produse de diferitele entităţi care participă la evoluţie. Ceea ce se poate observa aici, ca interacţiuni între aceste entităţi şi corpul ceresc, este o ridicare şi o scufundare de la şi în sfera de foc pământească. Din această cauză nu avem de-a face cu o substanţă uniformă, ci cu un fel de organism pătruns de suflet şi de spirit. Acele fiinţe care sunt determinate să devină pe Pământ oameni în forma actuală sunt încă într-o situaţie care face ca ei să participe foarte puţin la afundarea în corpul de foc. Ele se menţin încă aproape în întregime în ambianţa nedensificată. Sunt încă în sânul fiinţelor spirituale superioare. Aflate pe această treaptă, ele ating numai cu un punct al formei lor sufleteşti Pământul de foc, acest contact densificând prin căldură o parte din corpul lor astral. Prin aceasta, în ele se aprinde viaţa pământească. Ele mai aparţin, aşadar, cu cea mai mare parte a fiinţei lor, lumilor spiritual-sufleteşti; numai prin contactul cu focul pământean, ele sunt învăluite de căldură vitală. Dacă am vrea să ne facem o imagine sensibil-suprasensiblă despre acest om la începutul Pământului fizic, ar trebui să ne imaginăm o formă sufletească de ou conţinută în ambianţa terestră şi care la partea inferioară ar fi cuprinsă într-o cupă ca o ghindă. Substanţa cupei este alcătuită numai din căldură sau foc. Învăluirea în căldură nu produce numai aprinderea vieţii în om ci concomitent are loc şi o transformare în corpul astral. Acestuia îi este încorporată prima structură a ceea ce mai târziu va deveni sufletul senzaţiei. Din această cauză, se poate spune că omul, pe această treaptă a existenţei sale, este alcătuit din sufletul senzaţiei, corp astral, corp eteric şi corp fizic ţesut din căldură. În corpul astral tălăzuiesc entităţile spirituale implicate în existenţa omului; prin sufletul senzaţiei acesta se simte legat de corpul Pământului. Aşadar, în această perioadă, el are dominantă o conştienţă de imagini în care se revelează fiinţele spirituale care-l incubează în sânul lor; şi numai ca un punct în cadrul acestei conştienţe apare sentimentul corpului propriu. El priveşte parcă din lumea spirituală spre o posesiune pământească despre care simte că îi aparţine. Densificarea Pământului continuă să progreseze continuu; prin aceasta alcătuirea omului devine tot mai clară. De la un anumit moment al evoluţiei, Pământul s-a densificat atât de mult, încât numai o parte mai este alcătuită din foc. O altă parte a adoptat o formă substanţială care poate fi numită „gaz“ sau „aer“. Se produce însă o schimbare şi în om. El nu este atins acum numai de căldura pământească, ci în corpul său de foc se încorporează substanţa aeriană. Şi cum căldura a aprins în el viaţa, acum aerul care vibrează în jurul lui produce în el un efect care ar putea fi numit „sunet“ (spiritual). Corpul său vital (eteric) sună ca o harpă. Totodată, din corpul său astral se separă o parte care este prima structură a ceea ce va apărea mai târziu ca suflet al raţiunii. Pentru a aduce în faţa ochilor ce se petrece în acest timp în sufletul omului trebuie să avem în atenţie că în corpul de aer şi de foc al Pământului tălăzuiesc fiinţe ierarhic superioare acestuia. În Pământul de foc sunt importante pentru om mai întâi Spiritele personalităţii. În timp ce omul este trezit la viaţă de căldura Pământului, sufletul senzaţiei spune: Acestea sunt Spiritele personalităţii. Tot astfel în corpul său aerian se fac cunoscuţi Arhanghelii (în sensul esotericii creştine). Acţiunile lor sunt cele pe care omul le resimte ca sunet, când aerul îl înconjoară. Iar sufletul raţiunii spune: Aceştia sunt Arhanghelii. Astfel, ceea ce omul percepe pe această treaptă de dezvoltare prin legătura sa cu Pământul nu este o sumă de obiecte fizice, ci trăieşte în percepţii calorice care urcă la el şi în sunete; dar în aceşti curenţi cosmici şi în aceste tălăzuiri sonore el resimte Spiritele personalităţii şi Arhanghelii. În orice caz, el nu poate percepe în mod direct aceste fiinţe, ci numai prin vălul căldurii şi al sunetului. În timp ce aceste percepţii pătrund dinspre Pământ în sufletul său, în el încă mai apar şi dispar imaginile entităţilor superioare în mijlocul cărora se află.

Evoluţia Pământului continuă, iar progresul se exprimă într-o nouă densificare. Corpului Pământului îi este încorporată acum şi substanţa apoasă, astfel încât el este alcătuit din trei elemente: focul, aerul şi apa. Înainte ca aceasta să se întâmple are loc un proces important. Din Pământul de aer şi foc se separă un corp cosmic independent, care în evoluţia lui ulterioară devine Soarele nostru actual. Mai înainte Soarele şi Pământul alcătuiau un singur corp. După separarea Soarelui, Pământul mai are încă în sine, la început, tot ceea ce există în şi pe actuala Lună. Separarea Soarelui are loc pentru că entităţi superioare nu mai pot suporta materia densificată până la apă. Aceasta le împiedică atât în propria lor evoluţie, cât şi în ceea ce aveau de înfăptuit pentru Pământ. Ele separă din masa comună a Pământului numai substantele utile lor si se retrag din acesta pentru a-şi forma în Soare o nouă reşedinţă. Acum ele acţionează de pe Soare, din afară, asupra Pământului. Pentru continuarea evoluţiei sale, omul are însă nevoie de un teatru al acţiunii pe care substanţa să se densifice în continuare.

O dată cu încorporarea substanţei apoase în corpul Pământului, are loc şi o transformare a omului. De acum încolo în el nu pătrunde numai curentul de foc şi în jurul lui nu se află numai aerul, ci în corpul său fizic este integrată şi substanţa apoasă. Concomitent se modifică şi corpul său eteric; acesta este acum perceput de om ca un corp subtil de lumină. Înainte omul simţea curenţi de căldură venind spre el dinspre Pământ, simţea cum aerul ajungea la el prin sunet; acum corpul său de aer şi foc este străbătut şi de elementul apos şi el vede intrările şi ieşirile acestuia ca o aprindere şi o întunecare a luminii. Dar o transformare a avut loc şi în sufletul său. La structurile sufletului senzaţiei şi ale sufletului raţiunii s-a adăugat şi aceea a sufletului conştienţei. În elementul apă acţionează Îngerii; ei sunt de fapt cei care provoacă apariţia luminii. Omul are impresia că aceştia i-ar apărea în lumină. Anumite entităţi superioare care mai înainte acţionau în corpul Pământului acţionează de acum înainte asupra acestuia, din Soare. Prin aceasta se modifică toate efectele produse pe Pământ. Omul încătuşat de Pământ nu ar mai putea resimţi în el acţiunile fiinţelor solare dacă sufletul său ar fi permanent orientat spre Pământ, din care este luat corpul său fizic. Are loc acum o schimbare în stările de conştienţă ale omului. Fiinţele solare smulg în anumite perioade sufletul omului din corpul fizic, astfel încât omul este acum alternativ în stare pur sufletească printre fiinţele solare, iar în alte perioade într-o stare în care este legat de corpul fizic şi atunci primeşte influenţele Pământului. Când se află în corpul fizic, curenţii de căldură urcă spre el. În jurul lui masele de aer îl înconjoară cu sunete; apele ies din el şi pătrund în el. Când omul este în afara trupului propriu atunci în sufletul său tălăzuiesc imaginile fiinţelor superioare în mijlocul cărora se află. Pământul parcurge pe această treaptă de evoluţie a sa doi timpi alternativi. Într-unul, el înconjoară sufletele omeneşti cu substanţele lui şi le îmbracă cu corpuri; în celălalt, sufletele s-au îndepărtat de el; nu i-au mai rămas decât corpurile. El se află, împreună cu fiinţele umane, într-o stare de somn. Putem spune în mod precis că în aceste vremuri străvechi Pământul parcurge un timp de zi şi un timp de noapte. (Din punct de vedere spaţio-temporal aceasta se exprimă prin aceea că, prin acţiunea reciprocă a fiinţelor solare şi pământene, Pământul ajunge la o mişcare prin raportare la Soare, ceea ce atrage după sine alternanţa timpilor de zi şi de noapte descrişi. Timpul diurn are loc când suprafaţa Pământului pe care se dezvoltă omul este întoarsă spre Soare; timpul nocturn în care omul duce o existenţă pur sufletească are loc când această suprafaţă este întoarsă de la Soare. În nici un caz nu trebuie să ne imaginăm că în acea vreme străveche mişcarea Pământului în jurul Soarelui era asemănătoare celei din prezent. Circumstanţele erau cu totul diferite. Este însă util să amintim că mişcarea corpurilor cereşti ia naştere ca urmare a relaţiilor reciproce pe care le au fiinţele spirituale care le locuiesc. Corpurile cereşti sunt aduse din cauze spiritual-sufleteşti în poziţii şi mişcări de aşa natură încât stările spirituale să se poată desfăşura.)

Dacă am îndrepta privirea asupra Pământului în timpul fazei lui nocturne, am vedea corpul său asemănător cu un cadavru. Căci el este alcătuit în mare parte din corpurile umane în curs de degradare ale căror suflete se găsesc într-o altă formă de existenţă. Se degradează formaţiunile de foc, apoase şi aeriene din care au fost formate corpurile umane şi se dizolvă în restul masei terestre. Nu-mai acea parte a corpului uman care s-a format la începutul evoluţiei Pământului prin coacţiunea focului cu sufletul omenesc, şi care în continuare s-a densificat tot mai mult, continuă să existe ca un germene exterior cu aparenţă modestă. Aşadar, ceea ce se înţelege aici prin fază nocturnă şi fază diurnă nu trebuie imaginat ca fiind foarte asemănător cu denumirile aplicate Pământului actual. Când la începutul fazei diurne Pământul participă din nou la acţiunile solare directe, atunci sufletele omeneşti pătrund în domenul vieţii fizice. Ele intră în contact cu acei germeni şi determină încolţirea lor, astfel încât aceştia capătă o formă exterioară care apare ca o copie a fiinţei sufleteşti umane. Între sufletul uman şi germenele corporal are loc un fel de fecundare delicată. Acum aceste suflete încorporate încep să atragă masele de aer şi de apă şi să le integreze în corpul lor. Din corpul astfel organizat aerul este expulzat, apoi reluat: este prima formă a procesului respirator de mai târziu. Şi apa este absorbită şi eliminată: începe un mod original al procesului de nutriţie. Aceste procese însă nu sunt încă percepute a fi exterioare. Un fel de percepţie exterioară are loc prin intermediul sufletului numai în cazul procesului de fecundare descris mai înainte. Aici, sufletul simte în mod vag trezirea lui la existenţă fizică, în timp ce intră în contact cu germenul care îi este oferit de Pământ. El percepe ceva care s-ar putea exprima în cuvintele: Aceasta este forma mea. Un astfel de sentiment, care ar putea fi numit şi sentimentul eului ce se trezeşte, rămâne în suflet tot timpul legăturii lui cu corpul fizic. Dar procesul preluării aerului sufletul îl resimte în întregime ca pe ceva spiritual-sufletesc, ca pe ceva încă de natura imaginii. El apare în forma de imagini sonore, care vin şi trec şi care dau formă germenului. Sufletul se simte înconjurat pretutindeni de unde sonore şi simte cum îşi formează corpul după aceste forţe sonore. În felul acesta, pe acea treaptă evolutivă se formează siluete umane care nu pot fi observate în nici o lume exterioară de conştienţa actuală. Ele se formează ca forme vegetale şi animale fin substanţiale, care însă au o mobilitate interioară din care cauză apar ca nişte flori pâlpâitoare. Iar omul trăieşte în timpul perioadei sale terestre sentimentul fericit al modelării sale în astfel de forme. Preluarea părţilor apoase este resimţită în suflet ca aport de forţă, ca o întărire interioară. La exterior, aceasta apare ca o creştere a formaţiunii umane fizice. O dată cu scăderea acţiunii solare directe şi sufletul omului pierde puterea de a stăpâni aceste procese. Ele sunt eliminate treptat. Nu rămân decât acele părţi care fac să se maturizeze germenul descris. Omul îşi părăseşte însă corpul şi se reîntoarce la forma de existenţă spirituală. (Întrucât nu toate părţile corpului pământesc sunt utilizate la construirea corpurilor umane, nu trebuie să ne imaginăm că în perioada nocturnă Pământul ar fi fost constituit numai din cadavrele în descompunere şi din germeni aşteptându-şi trezirea. Toate acestea sunt integrate în alte formaţiuni care iau naştere din substanţele Pământului. Vom arăta mai departe cum stau lucrurile în legătură cu acestea.)

Acum însă continuă procesul densificării substanţei Pământului. Elementului apos i se alătură elementul solid, ceea ce am putea numi „pământ“ în sensul ocult. O dată cu aceasta, în timpul în care domină Pământul şi omul începe să integreze în corpul său elementul solid. Imediat forţele pe care sufletul le aduce din perioada liberă de corp nu mai au aceeaşi putere ca înainte. Înainte, sufletul îşi modela trupul alcătuit din elementele de foc, de aer şi de apă potrivit cu sunetele care îl învăluiau şi cu imaginile de lumină care apăreau în ambianţa lui. Sufletul nu mai poate face acest lucru în prezenţa siluetei consolidate. Acum, în modelare intervin alte forţe. Ceea ce rămâne din om când sufletul părăseşte corpul nu constituie numai un germene, ci o formaţiune care are în sine şi forţa acestei vitalizări. La plecare, sufletul nu lasă în urmă numai copia sa, ci el inoculează în această copie şi o parte din forţa sa vitalizatoare. La reapariţia sa pe Pământ, el nu mai poate trezi singur copia sa la viaţă, ci vitalizarea trebuie să se petreacă în însăşi copia sa. Fiinţele spirituale care acţionează de pe Soare pe Pământ menţin forţa vitalizatoare în corpul uman, chiar şi când omul nu este pe Pământ. Astfel, sufletul nu simte acum, la încorporarea sa, numai sunetele şi imaginile luminoase din ambianţa în care el simte mai întâi fiinţele ce se află ierarhic mai sus, ci, prin primirea elementului pământ, el trăieşte şi influenţa fiinţelor şi mai evoluate care-şi au reşedinţa pe Soare. Până acum simţea că aparţine fiinţelor spiritual-sufleteşti cu care era unit atunci când se elibera de trup. Eul său se mai afla încă în mijlocul acestora. Acum, acest eu îl întâmpină, în timpul încorporării fizice, ca şi celelalte lucruri fizice aflate în jurul său în acest timp. De acum încolo, pe Pământ se află copii independente ale fiinţei umane spiritual-sufleteşti. În comparaţie cu corpurile umane actuale, acestea erau formaţiuni alcătuite dintr-o substanţialitate subtilă. Căci părţile solide se amestecau în ele doar în cea mai fină stare de dispersie, oarecum asemănător cu felul în care omul actual preia substanţele fin disperse ale unui obiect cu ajutorul organului său olfactiv. Corpurile umane erau ca nişte umbre. Întrucât erau răspândite pe toată suprafaţa Pământului, ele au ajuns sub influenţe ale Pământului care pe diverse zone ale suprafeţei acestuia erau diferite. În timp ce mai demult copiile corporale corespundeau omului sufletesc care le dădea viaţă şi din această cauză erau la fel pe tot Pământul, acum apare o diferenţă între formele umane. Prin aceasta s-a pregătit ceea ce mai târziu apare ca deosbiri între rase. Pe măsură ce creşte independenţa omului corporal, legătura anterioară strânsă dintre omul pământean şi lumea spirituală slăbeşte mult. Când sufletul părăsea trupul, acesta trăia mai departe un fel de continuare a vieţii. Dacă evoluţia ar fi continuat în acest fel, Pământul ar fi trebuit să se durifice sub influenta elementului său solid. Cunoaşterea suprasensibilă arată cum corpurile oamenilor se consolidează tot mai mult când sunt părăsite de sufletele lor. După un timp sufletele omeneşti ce reveneau nu ar mai fi găsit un material utilizabil cu care s-ar fi putut lega. Toate materiile utilizabile pentru om ar fi fost folosite pentru a acoperi Pământul cu resturile lignificate ale încarnărilor trecute.

Atunci a survenit un eveniment care a dat întregii evoluţii o altă orientare. Tot ceea ce ar fi putut contribui la durificarea totală a materiilor solide a fost eliminat. Luna noastră actuală a părăsit atunci Pământul. Ceea ce mai înainte contribuise direct la plăsmuirea unor forme durabile acţiona acum în mod indirect, atenuat, de pe Lună. Fiinţele superioare de care depinde această plăsmuire de forme hotărâseră să nu-şi mai exercite influenţele din interiorul Pământului, ci din afară. Prin aceasta, în formaţiunile umane corporale apare o diferenţiere care poate fi desemnată ca începutul separării în sex masculin şi feminin. Formele umane fin substanţiale care locuiau mai înainte pe Pământ făceau să apară noua formă umană, descendenţii lor, prin aceea că în ele însele acţionau împreună cele două forţe, a germenului şi a forţei vitalizatoare. Acum, aceşti descendenţi s-au transformat. Într-un grup de descendenţi acţiona mai mult ceea ce era spiritual-sufletesc, într-altul mai mult forţa germinativă vitalizatoare. Acest lucru s-a datorat faptului că o dată cu ieşirea Lunii din Pământ elementul pământ şi-a slăbit forţa sa. Acţiunea reciprocă a celor două forţe a devenit mai delicată decât înainte, întrucât se producea într-un singur corp. Drept urmare, şi descendentul a devenit mai delicat. El a apărut pe Pământ într-un înveliş slab densificat şi şi-a încorporat abia treptat părţile mai solide. Prin aceasta, sufletului uman care se întorcea pe Pământ îi era dată din nou posibilitatea unirii cu trupul. Acum nu-l mai vitaliza din afară, căci vitalizarea se petrecea chiar pe Pământ. Dar el se unea cu acesta şi-l determina să crească. Acestei creşteri îi era dată totuşi o limită. Prin separarea Lunii de Pământ, corpul uman a devenit flexibil pentru un timp; dar cu cât creştea mai mult pe Pământ, cu atât forţele densificatoare deveneau mai dominante. În final, sufletul se putea implica din ce în ce mai puţin în organizarea corpului. Acesta s-a descompus, în timp ce sufletul a urcat spre moduri de existenţă spiritual-sufletească.

Se poate urmări cum forţele pe care omul şi le-a însuşit treptat în cursul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună s-au implicat pe rând în timpul modelării terestre în evoluţia omului. Mai întâi este aprins de focul terestru corpul astral, care mai conţine dizolvate în sine corpul eteric şi corpul fizic. Apoi, acest corp astral se divide într-o parte astrală, mai subtilă, sufletul senzaţiei, şi una mai grosieră, eterică, care intră de acum încolo în contact cu elementul pământ. În felul acesta îşi face apariţia corpul eteric sau vital, deja preformat anterior. În timp ce în omul astral se diferenţiază sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, în corpul eteric se separă părţile mai grosiere care sunt receptive la sunet şi lumină. În momentul în care corpul eteric se densifică şi mai mult, astfel încât dintr-un corp luminos el devine un corp de foc sau de căldură, a apărut şi treapta evolutivă pe care părţile solide ale elementului pământ se încorporează omului. Întrucât corpul eteric s-a densificat până la foc, el nu se poate lega acum şi cu ajutorul forţelor corpului fizic care-i fuseseră implantate anterior, cu substanţele pământului fizic, subţiate până la starea de foc. El nu ar mai putea însă să introducă de unul singur în corpul devenit între timp mai dens şi substanţele gazoase. Aici intervin fiinţele superioare care locuiesc pe Soare şi îi insuflă aerul vital. În timp ce, graţie trecutului său, omul are astfel forţa de a se pătrunde cu căldură, fiinţe superioare conduc aerul vital în corpul său. Înaintea solidificării, în calitate de receptor al sunetelor, corpul eteric uman era conductorul curentului de aer. El îşi pătrundea corpul fizic cu viaţă. Acum corpul său fizic primeşte o viaţă exterioară. Consecinţa acestui fapt este că această viaţă devine independentă de partea sufletească a omului. Aceasta, când părăseşte Pământul, nu lasă în urmă numai germenul formei sale, ci şi o copie vie a sa. Spiritele formei rămân acum legate de această copie; ele transmit viaţa conferită de ele şi descendenţilor, atunci când sufletul uman a părăsit timpul. În acest fel se constituie ceea ce am putea numi ereditatea. Iar când omul reapare pe Pământ, el se simte într-un corp a cărui viaţă a fost adusă aici de la strămoşi. El se simte îndeosebi atras spre un astfel de corp. Prin aceasta se constituie un fel de memorie a străbunilor la care participă şi sufletul. Această memorie trece prin succesiunea descendenţilor ca o conştienţă comună. Eul curge ca un râu de-a lungul generaţiilor.

Pe această treaptă a evoluţiei terestre omul se simţea o fiinţă de sine stătătoare. El simţea focul interior al corpului său eteric ca fiind legat de focul exterior al Pământului. Putea simţi căldura care-l străbătea ca pe eul său. În aceşti curenţi calorici întreţesuţi cu viaţă se găseşte schema structurală a sistemului circulator. Însă omul nu simţea aerul ce pătrundea în el ca fiind în întregime fiinţa sa proprie. În acest aer se aflau forţele fiinţelor superioare pe care le-am caracterizat. Totuşi îi rămăsese acea parte de forţe active din aerul care trecea prin el care îi era proprie datorită forţelor sale eterice formate anterior. El era stăpân pe un anumit domeniu al curenţilor de aer. În aceeaşi măsură, la modelarea lui nu acţionau numai fiinţele superioare, ci şi el însuşi. El îşi modela în sine particulele de aer potrivit imaginilor din corpul său astral. Astfel, în timp ce din afară pătrundea în el aer, devenind baza respiraţiei sale, o parte din aer s-a organizat în interior, rezultând un sistem impregnat omului, baza pentru sistemul său nervos de mai târziu. Aşadar, omul se afla atunci în legătură cu lumea exterioară a Pământului prin intermediul căldurii şi al aerului. El nu simţea introducerea elementului solid al Pământului; acesta coacţiona la întruparea sa pe Pământ, dar el nu putea percepe nemijlocit aportul, ci numai într-o conştienţă confuză, în imaginea entităţilor superioare care erau active în acest proces. Într-o astfel de imagine, expresie a unor fiinţe superioare lui, omul percepuse mai înainte aportul elementelor lichide ale Pământului. Prin densificarea formei pământeşti a omului aceste imagini au suferit o transformare în conştienţa sa. Elementului lichid îi este adăugat prin amestecare elementul solid. Aşadar, şi acest aport trebuie să fie perceput ca realizat de entităţi care acţionează din afară. Omul nu mai poate avea în sufletul său forţa de a realiza el însuşi acest aport, căci aceasta trebuie să servească acum corpului construit din exterior. El ar dăuna formei corpului dacă ar vrea să realizeze singur aportul. Astfel îi apare că ceea ce absoarbe este dirijat de legile de forţă care emană de la fiinţele superioare care acţionează la modelarea corpului său. Omul se simte ca un eu; el are în sine sufletul raţiunii ca parte a corpului astral, prin care trăieşte interior în imagini ceea ce se întâmplă în exterior, pătrunzându-şi cu acestea sistemul nervos subtil. El se simte descendent al unor strămoşi prin intermediul vieţii care curge prin generaţii. Respiră şi simte aceasta ca un efect al activităţii unor fiinţe superioare care sunt Spiritele formei. El se contopeşte cu acestea şi în ceea ce îi este adus prin impulsurile lor din exterior (pentru hrănirea sa). Cel mai obscur aspect este pentru el originea sa ca individ. El simte că a fost influenţat de Spiritele formei care se manifestă în forţele Pământului. Omul a fost condus şi dirijat în relaţia sa cu lumea exterioară. Acest lucru este vădit prin aceea că el are o conştienţă a activităţilor spiritual-sufleteşti care se desfăşoară dincolo de lumea sa fizică. El nu percepe, de fapt, fiinţele spirituale în forma lor proprie, dar trăieşte în sufletul său sunete, culori etc. şi ştie că în acest mod de reprezentare trăiesc faptele fiinţelor spirituale. Sunetele îi aduc ceea ce aceste fiinţe îi comunică; îi apar revelaţiile lor în imagini luminoase. Omul pământean îşi simte interioritatea cea mai profundă prin reprezentările pe care le primeşte prin intermediul elementului foc sau căldură. El deosebeşte deja căldura sa interioară şi curenţii calorici ai ambianţei terestre. În aceştia se manifestă Spiritele personalităţii. Însă omul nu are decât o conştienţă întunecată a ceea ce se află dincolo de curentii calorici exteriori. El simte în aceşti curenţi influenţa Spiritelor formei. Când în ambianţa omului se fac simţite efecte calorice importante, sufletul simte: Acum fiinţele spirituale de la care s-a desprins o scânteie şi-mi încălzeşte sufletul pătrund cu incandescenţă ambianţa Pământului. În efectele luminoase încă nu distinge în acelaşi fel un aspect interior şi unul exterior. Când în ambianţă apar imagini luminoase, ele nu stârnesc întotdeauna în sufletul omului pământean acelaşi sentiment. Au existat timpuri în care aceste imagini luminoase nu au fost resimţite ca imagini exterioare. Aceasta s-a întâmplat în vremea când el tocmai coborâse din starea acorporală în întrupare. Era perioada creşterii sale pe Pământ. Când a venit apoi vremea în care germenul s-a transformat în noul om al Pământului, aceste imagini s-au estompat. Iar omul nu a mai păstrat decât un fel de reprezentări-amintiri interioare ale lor. Aceste imagini luminoase conţineau faptele Spiritelor de foc (Arhangheli). Ele îi apăreau omului ca servitori ai fiinţelor de căldură care trimiteau o scânteie şi în interiorul lui. După stingerea manifestărilor lor exterioare, omul le trăia ca reprezentări (amintiri) în interiorul său. El se simţea în legătură cu forţele lor, ceea ce era o realitate. Căci el putea acţiona, prin ceea ce obţinuse de la ele, asupra atmosferei înconjurătoare. Sub influenţa sa, aceasta începea să lumineze. Acela a fost un timp în care forţele naturii şi cele ale omului nu erau încă atât de net separate ca mai târziu. Ceea ce se întâmpla pe Pământ era încă în mare măsură determinat de forţele umane. Cine ar fi observat procesele naturale de pe Pământ din afara acestuia nu ar fi văzut numai ceva independent de om, ci în ele ar fi perceput efectele acţiunilor umane. Altfel se prezentau pentru omul Pământului percepţiile sonore. Ele erau receptate încă de la începutul vieţii terestre ca sunete exterioare. În timp ce imaginile aeriene erau percepute ca exterioare până spre mijlocul existenţei umane terestre, sunetele exterioare mai puteau fi auzite şi după aceasta. Omul devenea insensibil la ele abia spre sfârşitul vieţii. Şi îi rămâneau reprezentările-amintiri ale acestor sunete în care erau continute manifestările Fiilor vieţii (Îngerii). Când, spre sfârşitul vieţii, omul se simţea legat interior cu aceste forţe, el putea să desfăşoare prin imitarea lor activităţi importante în elementul apă al Pământului. Apele unduiau în şi deasupra Pământului sub influenţa lui. Omul a avut reprezentări gustative doar în primul sfert al vieţii terestre. Şi chiar şi atunci ele îi păreau o amintire a întâmplărilor din starea acorporală. Atât timp cât omul le avea, dura şi consolidarea trupului său prin aportul de substanţe exterioare. În a doua pătrime a vieţii terestre creşterea continua, totuşi forma era deja definitivată. Alte fiinţe vii de lângă el omul le putea percepe numai prin căldura lor şi prin efectele luminoase şi sonore. Căci el nu era încă apt să-şi reprezinte elementul solid. Omul obţinea în prima pătrime a vieţii impresii gustative numai de la elementul apos.

O imagine a acestei stări sufleteşti a omului era forma exterioară a corpului său. Acele părţi care conţineau schiţa formei ulterioare a capului erau cel mai bine dezvoltate. Celelalte organe apăreau numai ca anexe. Ele erau rudimentare şi inconsistente. Totuşi, în ceea ce priveşte forma, oamenii erau diferiţi. Existau unii la care, în funcţie de condiţiile pământene în care trăiau în diferite regiuni, anexele erau mai mult sau mai puţin formate. Acolo unde oamenii erau mai întreţesuţi cu lumea terestră anexele ieşeau mai mult în evidentă. Aceia care la începutul evoluţiei pământene fizice deveniseră cei mai maturi, datorită evoluţiei lor anterioare, astfel încât chiar de la început, înainte ca Pământul să fie densificat până la aer, trăiau contactul cu elementul foc, puteau dezvolta acum structurile capului în modul cel mai perfect. Aceştia erau oamenii cei mai armonioşi. Unii erau pregătiţi doar pentru contactul cu elementul foc, atunci când Pământul deja dezvoltase în sine starea de aer. Aceşti oameni erau mai dependenţi de condiţiile exterioare decât primii. Primii percepeau prin efluviile de căldură exterioară Spiritele formei şi se simţeau în viaţa terestră ca şi cum ar fi păstrat o amintire a faptului că erau legaţi de aceste Spirite în starea acorporală. A doua categorie de oameni nu resimţea decât în mod mai atenuat amintirea stării acorporale; apartenenţa lor la lumea spirituală o resimţeau cu precădere prin acţiunile luminoase ale Spiritelor focului (Arhangheli). O a treia categorie de oameni era şi mai împlicată în existenţa terestră. Erau cei care au putut fi contactaţi de elementul foc abia după separarea Pământului de Soare şi după ce Pământul preluase în sine elementul apos. Sentimentul apartenenţei lor la lumea spirituală era redus, mai cu seamă la începutul existenţei pământene. Abia după ce acţiunile Arhanghelilor şi mai ales ale Îngerilor s-au făcut simţite în viaţa interioară de reprezentări, ei au simţit această legătură. Dimpotrivă, la începutul epocii Pământ ei erau plini de impulsuri pentru fapte care puteau fi realizate în condiţiile terestre. La aceştia organele anexă erau deosebit de dezvoltate.

Când înainte de separarea Lunii de Pământ forţele lunare conduceau tot mai mult la solidificări în masa acestuia, s-a întâmplat ca datorită acestor forţe printre descendenţii germenilor lăsaţi pe Pământ de oameni să fie unii în care sufletele umane care se întorceau din starea acorporală să nu se mai poată încorpora. Forma acestor descendenţi se solidificase prea mult şi devenise, datorită forţelor lunare, străină de forma umană pentru a putea primi un suflet. În aceste condiţii, unele suflete umane nu au mai găsit posibilitatea de a se întoarce pe Pământ. Numai sufletele cele mai mature, cele mai puternice, se puteau simţi apte să transforme corpul pământesc în timpul creşterii în aşa fel încât acesta să se dezvolte, dând naştere unei forme umane. Numai o parte a descendenţilor umani corporali a devenit purtătoare a unor oameni ai Pământului. O altă parte, datorită formei consolidate, putea primi numai suflete aflate pe o treaptă inferioară omului. Dintre sufletele umane o parte a fost silită să nu participe atunci la evoluţia Pământului. Prin acest fapt ele au fost aduse la un alt fel de curs al vieţii. Au existat suflete care încă de la separarea Soarelui de Pământ nu şi-au mai găsit locul pe acesta. Ele au fost îndepărtate, pentru evoluţia lor, pe o planetă care sub conducerea unor entităţi cosmice s-au eliberat din substanţa universală comună, care era legată cu Pământul la începutul evoluţiei fizice a acestuia şi din care s-a separat şi Soarele. Această planetă este cea a cărui expresie fizică ştiinţa exterioară o cunoaşte sub numele de Jupiter. (Aici vorbim despre corpuri cereşti, planete şi despre numele lor exact cum o făcea o ştiinţă mai veche. Cum sunt înţelese aceste lucruri reiese din context. Aşa cum Pământul fizic este doar expresia fizică a unui organism spiritual-sufletesc, la fel se întâmplă şi cu celelalte corpuri cereşti. Şi cum observatorul domeniului suprasensibil desemnează prin numele Pământ numai planeta fizică, prin numele Soare numai steaua fixă fizică, tot astfel el subînţelege conexiuni spirituale vaste când vorbeşte de Jupiter, Marte etc. Corpurile cereşti şi-au modificat desigur în mod fundamental forma şi sarcina din timpurile de care vorbim aici – într-un anumit sens chiar şi locul ocupat în spaţiul ceresc. Numai cine urmăreşte retrospectiv cu privirea cunoaşterii suprasensibile evoluţia corpurilor cereşti în trecutul foarte îndepărtat poate cunoaşte legătura planetelor actuale cu precursorii lor.) Pe Jupiter, sufletele despre care am vorbit şi-au continuat la început dezvoltarea iar mai târziu, în timp ce Pământul înclina tot mai mult spre solidificare, a trebuit să fie creată o nouă reşedinţă pentru suflete care, de fapt, aveau posibilitatea să locuiască un timp pe corpurile solidificate, însă ulterior, când procesul densificării progresase mai mult, nu au mai putut rămâne. Astfel a luat naştere pe Marte un loc potrivit pentru continuarea evoluţiei lor. Încă din vremea când Pământul era legat de Soare şi şi-a apropriat elementele de aer s-a văzut că sufletele s-au dovedit inapte pentru a parcurge evoluţia pământeană. Ele au fost prea brutal atinse de forma corporală terestră. Din această cauză au fost sustrase influenţei forţelor solare nemijlocite. Acestea trebuiau să acţioneze asupra lor din afară. Planeta Saturn a devenit locul unde urma să continue evoluţia acestor suflete. În felul acesta, în cursul evoluţiei, numărul formelor umane s-a redus; au apărut forme în care nu s-au încorporat suflete omeneşti. Ele puteau prelua numai corpuri astrale, aşa cum fuseseră preluate de corpurile fizice şi de corpurile eterice ale omului pe vechea Lună. În timp ce Pământul se pustia din punct de vedere al locuitorilor ei, aceste fiinţe l-au populat. În final, ar fi trebuit ca toate sufletele umane să părăsească Pământul dacă prin despărţirea de Lună nu s-ar fi creat pentru formele umane care mai puteau fi animate de oameni posibilitatea să poată sustrage în timpul vieţii lor terestre germenul uman de sub influenţa forţelor lunare venite nemijlocit din Pământ şi să-l lase să se maturizeze în sine până la nivelul la care putea fi transferat acestor forţe. Atât timp cât germenele se forma în interiorul omului el era sub influenţa fiinţelor care, sub conducerea celei mai puternice dintre ele, extrăseseră Luna din Pământ pentru a putea conduce evoluţia lor dincolo de un anumit punct critic.

După ce Pământul şi-a format în sine elementul aer, au mai rămas fiinţe astrale – în sensul celor descrise mai sus – ca rămăşiţe ale Lunii vechi, care rămăseseră mult în urma sufletelor umane cel mai puţin evoluate. Ele au devenit sufletele acelor forme care înainte de separarea Soarelui au trebuit să fie părăsite de om. Aceste fiinţe sunt strămoşii regnului animal. Ele au dezvoltat în decursul timpului mai ales acele organe care la om erau prezente doar ca anexe. Corpul lor astral trebuia să acţioneze asupra corpurilor fizic şi eteric, aşa cum se întâmplase cu omul pe Luna veche. Animalele care au luat naştere în acest fel aveau suflete care nu puteau să se cantoneze în animale izolate. Acelaşi suflet îşi extindea fiinţa şi la urmaşii formei strămoşeşti. Animalele care descindeau dintr-o singură formă aveau în comun un suflet. Numai când urmaşul se îndepărta de forma strămoşilor datorită anumitor influenţe se încorpora un nou suflet animal. În acest sens, se poate vorbi în ştiinţa spiritului, cu referire la animale, despre un suflet al speciei (sau al genului) sau chiar despre un suflet de grup.

Ceva asemănător a avut loc în timpul separării Soarelui de Pământ. Din elementul apos au apărut forme care în evoluţia lor nu depăşeau omul dinaintea evoluţiei pe vechea Lună. Ele puteau primi acţiunea astralului numai dacă aceasta venea din afară, ceea ce s-a putut produce numai după plecarea Soarelui din Pământ. De fiecare dată când începea perioada însorită a Pământului astralul din Soare stimula aceste forme, în aşa fel încât ele îşi formau din eterul Pământului corpul lor eteric. Când Soarele se depărta de Pământ, acest corp eteric se redizolva în corpul general al Pământului. Ca urmare a coacţionării astralului Soarelui şi a eterului Pământului, din elementul apos apăreau formele fizice care au reprezentat primele rudimente ale regnului vegetal actual.

Pe Pământ, omul a devenit o fiinţă însufleţită individualizată. Corpul său astral, care i-a fost infiltrat pe Lună de Spiritele mişcării, s-a organizat pe Pământ în suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii şi suflet al conştienţei. Şi când sufletul conştienţei a progresat suficient pentru a-şi putea forma în viaţa terestră un corp viabil în acele condiţii, Spiritele formei l-au înzestrat cu o scânteie ţâşnită din focul lor. În el a fost aprins eul. De fiecare dată când omul părăsea corpul fizic, el se afla în lumea spirituală în care se întâlnea cu fiinţele care îi dăduseră în timpul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună corpurile sale fizic, eteric şi astral şi le-au format până la nivelul perioadei Pământ. Din momentul în care scânteia eului s-a aprins în cursul vieţii pământene, s-a produs şi o modificare pentru viaţa liberă de trup. Înaintea acestui punct al evoluţiei fiinţei sale, omul era lipsit de independenţă faţă de lumea spirituală. El nu se simţea în cadrul acestei lumi spirituale ca o fiinţă izolată, ci ca un mădular al organismului sublim alcătuit dîn fiinţele ierarhic superioare lui. „Trăirea eului“ pe Pământ acţionează acum şi în lumea spirituală. Omul se simte de aici încolo ca fiind o unitate în această lume, simte că este permanent legat de aceasta. El regăseşte în starea acorporală Spiritele formei într-un stadiu evoluat, pe care l-a perceput în manifestarea lor pe Pământ prin scânteia eului său.

O dată cu despărţirea Lunii de Pământ s-au produs şi în lumea spirituală trăiri ale sufletului lipsit de corp care aveau legătură cu această separare. Numai datorită transferului unei părţi a forţelor modelatoare de pe Pământ pe Lună a devenit posibil să se continue zămislirea pe Pământ a unor forme umane apte de a prelua sufletele individualizate. Prin aceasta individualitatea umană a ajuns în domeniul fiinţelor lunare. Iar ecoul individualităţii terestre putea acţiona în stare acorporală numai datorită faptului că sufletul rămânea şi în această stare în domeniul puternicelor Spirite care realizaseră separarea Lunii. Procesul se constituie astfel, încât imediat ce părăsea corpul terestru sufletul putea vedea ca într-un luciu reflectat de fiinţele lunare înaltele Spirite solare. Abia după ce deveneau destul de pregătite prin vederea acestui luciu sufletul avea acces la contemplarea directă a înaltelor spirite solare.

Regnul mineral al Pământului a luat şi el naştere prin expulzare din evoluţia generală a umanităţii. Formaţiunile sale reprezintă ceea ce a rămas solidificat atunci când Luna s-a despărţit de Pământ. Din ceea ce este de natură sufletească, se simţea atras de aceste formaţiuni numai ce rămăsese la stadiul Saturn, ce era apt doar să plăsmuiască forme fizice. Toate evenimentele de care vom vorbi în cele ce urmează s-au desfăşurat în decursul unor intervale de timp deosebit de lungi. Nu putem însă să le precizăm aici.

Procesele descrise prezintă evoluţia umană din punct de vedere exterior; privite din perspectiva spiritului rezultă următoarele: entităţile spirituale care au extras Luna din Pământ şi-au legat propria lor existenţă de Lună – devenind, aşadar, fiinţe ale Lunii Pământului; ele au determinat, prin forţele pe care le trimiteau de pe Lună pe Pământ, o anumită modelare a organismului uman. Acţiunea lor se exercita asupra eului, având un rol important în interacţiunile acestuia cu corpurile astral, eteric şi fizic. Prin aceasta, în om a luat naştere posibilitatea de a reflecta în sine în mod conştient organizarea plină de înţelepciune a Universului, de a o reproduce ca într-o oglindire a cunoaşterii. Să ne amintim cum am descris faptul că în timpul Lunii vechi omul obţinuse prin separarea de Soare o anumită independenţă a organismului său, un grad de libertate mai mare al conştienţei decât cel ce putea fi emanat nemijlocit de fiinţele solare. Această conştienţă liberă, independentă a reapărut – ca moştenitoare a vechii evoluţii lunare – în perioada descrisă mai sus a evoluţiei terestre. Această conştienţă a putut fi rearmonizată cu Cosmosul prin influenţa fiinţelor de pe Luna Pământului, devenind o oglindă a acestuia. Acest lucru s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit o altă influenţă. Fără aceasta, omul ar fi devenit o fiinţă cu o conştienţă al cărei conţinut ar fi oglindit lumea în imagini ale vieţii de cunoaştere ca printr-o necesitate naturală şi nu prin intervenţia sa liberă. Lucrurile nu au decurs astfel. În evoluţia omului au intervenit, chiar în perioada desprinderii Lunii, anumite entităţi spirituale care păstraseră din natura lor lunară atât de mult încât nu au putut participa la îndepărtarea Soarelui din corpul Pământului. De asemenea, aceste fiinţe au fost excluse din acţiunile entităţilor care s-au dovedit influente dinspre Luna terestră pe Pământ. Ele, având natura vechii Luni, erau surghiunite, cu o evoluţie întrucâtva nereglementară, pe Pământ. În natura lor lunară se afla tocmai ceea ce în cursul evolutiei vechii Luni se răsculase împotriva Spiritelor solare, ceea ce pentru om fusese atunci o binecuvântare, căci datorită acestei atitudini el a fost condus la o stare de conştienţă independentă, liberă. Urmarea evoluţiei speciale a acestor fiinţe în cursul epocii Pământului actual a atras după sine faptul că, în aceeaşi epocă, ele au devenit adversarii acelor fiinţe care de pe Lună voiau să facă din conştienţa umană o oglindă de cunoaştere a lumii; ceea ce pe vechea Lună a ajutat omul să atingă o stare superioară s-a arătat a fi contrar situaţiei devenită posibilă prin intervenţia Pământului. Forţele cu orientare opusă au adus din natura lor lunară forţa de a acţiona asupra corpului astral uman – şi anume de a-l face de sine stătător, în sensul expunerii de mai sus. Ele şi-au folosit forţa prin aceea că au dat acestui corp astral o anumită independenţă (de aici încolo şi pentru perioada Pământ), în opoziţie cu starea de conştienţă necesară (neliberă), aşa cum o formaseră fiinţele de pe Luna terestră. Este greu să exprimi prin cuvinte uzuale natura acţiunilor entităţilor spirituale asupra omului în acea perioadă străveche. Aceste acţiuni nu trebuie nici gândite ca fiind asemănătoare influenţelor naturii actuale nici comparate cu acţiunea unui om asupra altuia atunci când, prin cuvinte, el trezeşte în celălalt forţe interioare ale conştienţei care-l fac să înţeleagă ceva sau care îl stimulează spre o virtute sau spre un viciu. În timpurile străvechi, acţiunea la care ne referim nu era o acţiune a naturii, ci o influenţă spirituală care şi acţiona în mod spiritual, care se transfera de la fiinţele spirituale superioare la om, potrivit cu starea de conştienţă de atunci a acestuia. Dacă gândim acest lucru ca o acţiune a naturii, nu vom înţelege câtuşi de puţin adevăratul său caracter. Dacă spunem, dimpotrivă, că entităţile care aveau natura lunară s-au îndreptat spre om pentru a-l câştiga „ademenindu-l“ pentru scopurile lor, folosim o expresie simbolică care este bună atât timp cât rămânem conştienţi de caracterul lor simbolic, fiindu-ne în acelaşi timp clar că dincolo de simbol se află un fapt spiritual.

Acţiunea fiinţelor spirituale rămase în starea lunară asupra omului a avut pentru acesta două urmări. Conştienţa sa a fost dezbrăcată prin aceasta de caracterul unei simple oglinzi a Universului, pentru că în corpul astral uman a fost stimulată posibilitatea acestuia de a regla şi a stăpâni imaginile conştienţei. Omul a devenit stăpânul cunoştinţelor sale. Pe de altă parte, punctul de plecare al acestei stăpâniri a devenit chiar corpul astral; iar eul care-i este superior a ajuns într-o permanentă dependenţă faţă de el. Astfel, omul a fost expus în viitor, în natura sa, influenţelor continue ale unui element inferior. El a putut să coboare în viaţa sa sub nivelul pe care fusese plasat în mersul lumii prin fiinţele Lunii terestre. Influenţa fiinţelor lunare evoluate nereglementar asupra naturii sale s-a manifestat şi în timpul care a urmat. Prin contrast cu celelalte, putem numi aceste fiinţe lunare care au format de pe Luna terestră conştienţa ca oglindă a Universului, dar care nu i-au dat o voinţă liberă, Spirite luciferice. Acestea i-au conferit omului posibilitatea de a desfăşura în conştienţa sa o activitate liberă, însă prin aceasta şi posibilitatea erorii, a răului.

Urmarea acestor procese a fost aceea că omul a ajuns în altă relaţie cu Spiritele solare decât îi fusese hărăzit prin spiritele Lunii terestre. Acestea intenţionau să dezvolte oglinda conştienţei sale în aşa fel încât în întreaga viaţă sufletească umană influenţa Spiritelor solare ar fi fost atotputernică. Aceste procese au fost contracarate, iar în fiinţa umană s-a creat o opoziţie între influenţa spirituală a Soarelui şi aceea a spiritelor cu evoluţie lunară nereglementară. Datorită acestei opoziţii, în om a luat naştere incapacitatea de a recunoaşte acţiunile solare fizice; ele au rămas ascunse în spatele impresiilor produse de lumea exterioară pământeană. Astralul din om, plin cu aceste impresii, a fost tras în domeniul eului. Acest eu, care altfel nu ar fi resimţit decât scânteia de foc oferită lui de către Spiritele formei şi care s-ar fi subordonat poruncilor acestor spirite în tot ce priveşte focul exterior, a acţionat de aici încolo şi prin elementul care-i fusese inoculat asupra fenomenelor calorice exterioare. Aceasta a creat o atracţie între sine şi focul terestru, ceea ce l-a întreţesut pe om în materialitatea pământeană mai mult decât îi fusese predestinat. În timp ce mai înainte el avea un corp fizic alcătuit în părţile sale principale din foc, aer şi apă, la care îi fusese adăugat numai ca o imagine de umbră ceva substanţă solidă, acum corpul fizic (solid) devine mai dens. Şi în timp ce anterior se afla, ca fiinţă subtil organizată, într-un fel de mişcare plutitor-înotătoare deasupra substratului solid al Pământului, de aici încolo el trebuie să coboare din „ambientul Pământului“ pe porţiuni ale acestuia care erau deja mai mult sau mai puţin consolidate.

Faptul că asemenea efecte fizice ale acţiunilor spirituale descrise au putut să aibă loc se explică prin natura acestor influenţe. Ele nu erau nici influenţe ale naturii şi nici influenţe care acţionează sufleteşte de la om la om. Acestea din urmă nu pătrund atât de adânc în materia corporală ca forţele spirituale luate aici în considerare.

Datorită faptului că omul s-a expus influenţelor lumii exterioare prin reprezentările sale supuse erorii, pentru că el trăia mânat de dorinţe şi pasiuni pe care nu le dirija după influenţe spirituale superioare, a survenit posibilitatea îmbolnăvirilor. O acţiune specială a influenţelor luciferice a fost însă aceea că, de aici încolo, omul nu-şi mai putea simţi viaţa sa pământeană izolată ca pe o continuare a existenţei sale acorporale. El a preluat de aici încolo acele impresii pământene care puteau fi trăite prin intermediul elementului astral şi care s-au legat cu forţele care distrug corpul fizic. Aceasta omul a simiţit-o ca moarte a vieţii sale terestre. Şi a apărut astfel „moartea“ cauzată de însăşi natura umană. Cu aceasta facem referire la o importantă taină a naturii umane, la legătura corpului astral uman cu bolile şi cu moartea.