Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13


EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL

partea a 4-a


Pentru corpul eteric uman acum au apărut condiţii speciale. El a fost integrat în aşa fel între corpul fizic şi corpul astral încât a fost sustras într-o anumită privinţă aptitudinilor pe care omul şi le însuşise prin influenţa luciferică. O parte a acestui corp eteric a rămas în afara corpului fizic, astfel că el nu mai putea fi stăpânit de eul uman, ci numai de entităţi superioare. Acestea erau entităţile superioare care părăsiseră Pământul o dată cu separarea Soarelui pentru a ocupa sub conducerea unuia dintre tovarăşii lor sublimi o altă reşedinţă. Dacă acea parte a corpului eteric de care am vorbit ar fi rămas unită cu corpul său astral, omul ar fi pus în serviciul său forţe suprasensibile care anterior fuseseră ale sale. El ar fi extins la aceste forţe influenţa luciferică. Prin aceasta, omul s-ar fi eliberat, treptat, în întregime de entităţile solare. Eul său ar fi devenit un eu în întregime terestru. Ar fi trebuit ca acest eu terestru să ocupe, după moartea corpului terestru (respectiv chiar la declinul acestuia), un alt corp fizic, un corp-urmaş, fără a parcurge într-o stare acorporală o legătură cu entităţi spirituale superioare. Omul ar fi ajuns astfel la conştienţa eului său, dar numai ca eu terestru. Această evoluţie a fost deviată prin acel proces al corpului eteric care a fost determinat de fiinţele Lunii terestre. Eul individual propriu-zis a fost eliberat în acest fel de eul terestru, pe care omul îl simţea în cursul vieţii pământene numai parţial ca eu propriu; totodată el simţea cum eul său terestru era o continuare a eului terestru al strămoşilor lui de-a lungul generaţiilor. Sufletul simţea în viaţa de pe Pământ un fel de eu-grup până la strămoşii îndepărtaţi, şi omul se simţea membru al grupului. În starea acorporală eul individual se putea simţi mai întâi ca o fiinţă izolată. Dar starea acestei izolări era deranjată de faptul că eul era impregnat de amintirea conştienţei terestre (eul terestru). Aceasta tulbura privirea spre lumea spirituală care a început, între moarte şi o nouă viaţă, să se acopere cu un văl, în mod asemănător cu privirea fizică pe Pământ.

Expresia fizică a tuturor schimbărilor care s-au petrecut în lumea spirituală, în timpul în care evoluţia umană parcurgea relaţiile descrise, a fost reglarea treptată a condiţionărilor reciproce dintre Soare, Lună şi Pământ (şi în sens mai larg şi cu alte corpuri cereşti). Dintre aceste intercondiţionări să subliniem alternanţa zi-noapte. Mişcările corpurilor cereşti sunt reglate de fiinţele care locuiesc pe acestea. Mişcarea Pământului care dă naştere zilei şi nopţii a fost cauzată de interacţiunea dintre diferitele spirite aflate pe o treaptă mai înaltă decât omul. La fel a luat naştere şi mişcarea Lunii, pentru ca după separarea Lunii de Pământ Spiritele formei să poată acţiona în mod corect, în ritmul adecvat, asupra corpului fizic uman. Ziua lucrau eul şi corpul astral în corpul fizic şi în corpul eteric. Noaptea această activitate înceta, iar eul şi corpul astral ieşeau din corpurile fizic şi eteric, intrând în domeniul Fiilor vieţii (Îngeri), al Spiritelor de foc (Arhangheli) şi al Spiritelor formei. Corpurile fizic şi eteric erau preluate în acest timp în afara domeniilor de activitate ale Spiritelor formei şi în acelea ale Spiritelor înţelepciunii şi ale Tronurilor. În felul acesta, influenţele eronate care erau exercitate în cursul zilei de corpul astral asupra omului puteau fi din nou corectate.

În timp ce oamenii se înmulţeau acum din nou pe Pământ, nu mai exista nici un motiv ca sufletele umane să nu se mai poată întrupa în aceştia. Aşa cum acţionau acum forţele Lunii terestre, corpurile umane se modelau sub influenţa lor cu totul corespunzător pentru încorporarea sufletelor umane. A fost momentul când sufletele plecate anterior pe Marte, Jupiter etc. au fost îndrumate spre Pământ. Prin aceasta, pentru fiecare urmaş care s-a născut în succesiunea generaţiilor era disponibil un suflet. Aceasta a continuat mult timp, astfel încât imigrarea sufletelor pe Pământ a corespuns înmulţirii oamenilor. Acele suflete care părăseau acum corpul prin moartea terestră păstrau pentru starea acorporală ecoul individualităţii terestre ca pe o amintire. Această amintire acţiona în aşa fel încât, atunci când pe Pământ se năştea un corp care-i corespundea, sufletul se încorpora din nou. În cadrul urmaşilor umani au existat, în consecinţă, oameni care aveau suflete venite din afară şi care apăreau pentru prima oară pe Pământ, dar şi alţii cu suflete pământene reîncorporate. Totuşi, neamul omenesc a fost alcătuit mult timp din ambele feluri de oameni, condiţionate de fapte. Pe Pământ omul se simţea legat de strămoşi prin eul-grup comun. Trăirea eului individual era, în schimb, cu atât mai intensă în starea acorporală dintre moarte şi o nouă naştere. Sufletele care, venind din spaţiul ceresc, se încarnau în trupuri umane erau într-o situaţie diferită faţă de cele care aveau în urma lor una sau mai multe vieţi pământene. Primele aduceau cu ele, pentru viaţa fizică pe Pământ, numai condiţiile cărora le fuseseră supuse de lumea spirituală superioară şi de trăirile pe care le avuseseră în afara Pământului. Celelalte adăugaseră condiţiile din vieţi anterioare. Destinul primelor era determinat doar de fapte care se aflau în afara condiţiilor noi ale Pământului. Acela al sufletelor reîncarnate este determinat şi de ceea ce ele au făcut în vieţi anterioare în condiţii terestre. O dată cu reîntruparea a apărut şi karma individuală. Prin sustragerea corpului eteric uman de sub influenţa corpului astral în modul descris mai sus relaţia de reproducere nu a intrat în ambianta conştienţei umane, ci s-a aflat sub conducerea lumii spirituale. Când un suflet trebuia să coboare pe Pământ, apăreau impulsurile de reproducere la omul de pe Pământ. Pentru conştienţa terestră, întregul proces era învăluit în întuneric tainic. Dar şi în cursul vieţii terestre s-au manifestat consecinţele acestei separări parţiale a corpului eteric de corpul fizic. Capacităţile acestui corp eteric puteau fi mult amplificate prin influenţa spirituală. Pentru viaţa sufletească aceasta s-a manifestat în perfecţionarea memoriei. Gândirea logică independentă era în acel timp abia la începuturile sale. În schimb, aptitudinea de a-şi aminti era aproape nelimitată. Spre exterior se arăta că omul avea o cunoaştere nemijlocită a forţelor active a tot ce era viu. El putea folosi în beneficiul său forţele vieţii şi ale reproducerii de natură animală şi mai cu seamă vegetală. Omul putea extrage, de exemplu, forţa care impulsionează plantele la creştere şi o putea folosi aşa cum în prezent extrage forţele naturii nevii, de pildă, forţa latentă din huilă pentru a pune în mişcare maşini. (Detalii în această privinţă se găsesc în scrierea mea Precursorii noştri atlanţi.) Şi viaţa sufletească a omului s-a modificat în variate sensuri prin influenţa luciferică. Am putea descrie multe feluri de sentimente şi simţiri care au luat astfel naştere. Putem aminti unele dintre ele. Până la producerea acestei influenţe sufletul uman acţiona în ceea ce avea de plăsmuit şi de făcut înscriindu-se în intenţiile entităţilor spirituale superioare. Planul tuturor lucrurilor ce trebuiau realizate era predeterminat. În măsura în care era dezvoltată, conştienţa umană putea prevedea şi ea modul în care trebuia să se dezvolte lucrurile în viitor, conform planului preconceput. Această conştienţă înainte văzătoare a fost pierdută când înaintea revelaţiei entităţilor spirituale superioare s-a ţesut vălul percepţiilor terestre şi în acestea s-au ascuns forţele propriu-zise ale fiinţelor solare. Viitorul a devenit de-acum încolo nesigur. Şi prin aceasta sufletului i-a fost implantată posibilitatea sentimentului fricii. Frica este urmarea nemijlocită a erorii. Se vede însă cum o dată cu influenţa luciferică omul şi-a căpătat independenţa faţă de anumite forţe cărora anterior le era dăruit fără voinţă. El putea să ia acum singur decizii. Libertatea este rezultatul acestei influenţe. Iar frica şi sentimentele asemănătoare sunt doar fenomene însoţitoare ale evoluţiei omului spre libertate.

Din perspectivă spirituală, apariţia fricii este o consecinţă a faptului că în cadrul forţelor terestre, sub a căror influenţă a ajuns omul prin puterea luciferică, erau active alte forţe care deveniseră nereglementare mult mai devreme în cursul evoluţiei decât cele luciferice. O dată cu forţele terestre omul a preluat în interiorul fiinţei sale şi influenţa acestor forţe. Ele i-au inoculat sentimentul fricii. Aceste entităţi sunt numite ahrimanice; în sensul lui Goethe, mefistofelice.

Chiar dacă la început influenţa luciferică s-a făcut simţită numai la oamenii cei mai evoluaţi, ea s-a extins curând şi la toţi ceilalţi. Urmaşii celor mai evoluaţi se amestecau cu urmaşii celor mai puţin evoluaţi. În felul acesta, forţa luciferică a pătruns şi la cei din urmă. Dar corpul eteric al sufletelor ce reveneau de pe planete nu putea fi protejat în acelaşi grad ca cel al urmaşilor celor rămaşi pe Pământ. Protecţia celor din urmă venea de la o fiinţă superioară care avea atunci conducerea în Cosmos, când Soarele s-a separat de Pământ. Această fiinţă apare, în domeniul pe care-l luăm aici în considerare, ca Stăpânitor în imperiul solar. Împreună cu el au plecat să preia noua reşedinţă solară şi acele spirite sublime care prin evoluţia lor cosmică atinseseră maturitatea necesară pentru aceasta. Existau însă şi fiinţe care în momentul separării Soarelui nu atinseseră acel nivel. Ele trebuiau să-şi găsească alt teatru de acţiune. Astfel s-au desprins din acea substanţă universală comună care a fost la început în organismul terestru fizic Jupiter şi alte planete. Jupiter a devenit reşedinţa unor astfel de fiinţe nematurizate care nu au ajuns până la nivelul solar. Cea mai avansată a devenit conducătorul lui Jupiter. Aşa cum conducătorul evoluţiei solare a devenit „eul superior“ care acţiona asupra oamenilor rămaşi pe Pământ, tot astfel şi acest conducător al lui Jupiter a devenit eul superior, care pătrundea ca o conştienţă comună în toţi oamenii care descindeau dintr-un amestec de lăstari ai oamenilor rămaşi pe Pământ şi de oameni care au apărut pe Pământ abia în perioada elementului aer şi au migrat pe Jupiter. În sensul ştiinţei spiritului, astfel de oameni pot fi numiţi „oameni jupiterieni“. Aceştia erau urmaşi umani care mai preluaseră în acele timpuri vechi suflete omeneşti; ei aparţineau acelei categorii care la începutul evoluţiei terestre încă nu erau destul de avansaţi pentru a avea primul contact cu focul. Erau suflete intermediare între regnul uman şi regnul animal. Existau şi fiinţe care sub conducerea celei mai evoluate dintre ele îşi separaseră din substanţa cosmică generală planeta Marte, pe care o aleseseră ca loc de reşedinţă. Prin influenţa lor a apărut o a treia categorie de oameni, „oamenii marţieni“. (Aceste cunoştinţe aruncă o lumină asupra cauzelor primordiale ale apariţiei planetelor sistemului nostru solar. Căci toate corpurile cereşti ale sistemului nostru solar au luat naştere prin diferitele grade de maturizare a fiinţelor rezidente pe ele. Este de la sine înţeles că nu putem intra aici în toate detaliile structurării cosmice.) Acei oameni care percepeau înalta fiinţă solară în însuşi corpul lor eteric pot fi numiţi „oameni solari“. Fiinţa care trăia în ei ca eu superior – desigur numai în ansamblul generaţiilor nu şi individual – este cea care, mai târziu, când oamenii au avut o cunoaştere conştientă a ei, a primit diferite nume şi care pentru omul actual este cea în care se revelează relaţia lui Christos cu Cosmosul. Apoi se mai pot deosebi şi „oamenii saturnieni“. Pentru aceştia apărea ca eu superior o fiinţă care a trebuit să părăsească, înainte de separarea Soarelui, împreună cu tovarăşii săi, substanţa cosmică generală. Aceşti oameni aveau nu numai în corpul eteric ci şi în corpul fizic o parte care a rămas în afara influenţei luciferice.

La oamenii mai puţin evoluaţi, corpul eteric era prea puţin protejat pentru a putea rezista acţiunilor fiinţelor luciferice. Ei puteau extinde bunul plac al scânteii de foc a eului ce se găsea în ei atât de departe încât provocau în ambianţa lor puternice efecte calorice de natură dăunătoare. Consecinţa a fost o catastrofă telurică de mari proporţii. Prin furtunile de foc, o mare parte a Pământului locuit în acea vreme a fost distrusă şi o dată cu ea şi oamenii căzuţi în eroare. Numai o parte mică, care rămăsese până atunci neatinsă de rătăcire, s-a putut salva într-o anumită regiune a Pământului care fusese ferită de influenţele dăunătoare ale oamenilor. O astfel de regiune care putea fi locuită şi se prezenta favorabil pentru noua umanitate s-a dovedit a fi ţinutul aflat într-o zonă care în prezent este complet acoperită de Oceanul Atlantic. Aici s-au retras oamenii rămaşi cei mai curaţi din punctul de vedere al rătăcirii. Numai membrii risipiţi ai umanităţii mai locuiau în alte ţinuturi după aceste evenimente. Din perspectiva ştiinţei spiritului, tinutul cuprins între Europa, Africa şi America actuale, care a existat cândva, poate fi numit Atlantida. (În literatura corespunzătoare se face referire la epoca de evoluţie a omenirii premergătoare epocii atlanteene. Ea este numită aici era lemuriană a Pământului, care a fost urmată de cea atlanteană. Dimpotrivă, timpul în care forţele lunare nu îşi desfăşuraseră încă acţiunile principale poate fi numită era hiperboreană. Aceasta este precedată de o alta, care coincide cu primul timp al evoluţiei Pământului. În tradiţia biblică perioada anterioară acţiunilor fiinţelor luciferice este descrisă ca perioada paradisiacă, iar coborârea pe Pământ, întreţeserea omului în lumea simţurilor, ca izgonirea din Paradis.)

Evoluţia în regiunea atlanteană a fost timpul separării propriu-zise în oameni saturnieni, solari, jupiterieni şi marţieni. Mai înainte s-au pus doar bazele acestei separări. Acum separarea stărilor de veghe şi de somn a avut şi alte urmări pentru fiinţa umană, care s-au evidenţiat mai ales la omenirea atlanteană. În timpul nopţii, corpul astral şi eul oamenilor urcau în domeniul fiinţelor care le erau superioare, la Spiritele personalităţii. Prin acea parte a corpului său eteric care nu era legat de corpul fizic, omul putea avea percepţia Fiilor vieţii (Îngeri) şi a Spiritelor de foc (Arhangheli), căci el putea rămâne unit în timpul somnului cu partea de corp eteric nepătruns de corpul fizic. În orice caz, percepţia Spiritelor personalităţii rămânea neclară, tocmai din cauza influenţei luciferice. Dar, în starea descrisă, o dată cu Îngerii şi cu Arhanghelii, pentru om au devenit vizibile pe calea aceasta şi acele fiinţe care, fiind rămase în urmă pe Soare şi pe Lună, nu aveau acces la existenţa terestră. Din această cauză, ele trebuiau să rămână în lumea spiritual-sufletească. Prin fiinţele luciferice, omul le-a atras însă în domeniul sufletului său despărţit de corpul fizic. Prin aceasta, el a venit în contact cu fiinţe care au avut asupra lui o influenţă, în mare parte, de ispitire. Ele au făcut să crească în suflet impulsul spre rătăcire, şi anume spre folosirea eronată a forţelor de creştere şi de reproducere care se aflau sub stăpânirea sa prin separarea corpului fizic de corpul eteric.

Pentru puţini oameni ai erei atlanteene era dată posibilitatea de a se întreţese cu lumea sensibilă. Datorită acestora, influenţa luciferică a devenit din piedică în calea evoluţiei umane mijloc pentru progres. Prin aceasta ei au ajuns mai devreme decât s-ar fi putut altfel în situaţia de a dezvolta cunoaşterea lucrurilor Pământului. În cadrul acestei activităţi, ei încercau să elimine eroarea din reprezentările lor şi să fundamenteze intenţiile primordiale ale entităţilor spirituale din fenomenele lumii. Ei se ţineau departe de dorinţele şi poftele corpului astral orientate spre simpla lume a simturilor. Aceasta îi elibera din ce în ce mai mult de erorile acestuia şi le inducea stări în care ei percepeau pur şi simplu în acea parte a corpului eteric separat de corpul fizic. Atunci erau cu totul legaţi, prin corpul eteric, de domeniul Spiritelor formei şi puteau afla de la acestea modul în care ele sunt conduse şi dirijate de acea fiinţă foarte evoluată care avusese conducerea la separarea Soarelui de Pământ şi prin care, mai târziu, li s-a deschis oamenilor înţelegerea lui Christos. Astfel de oameni erau iniţiaţi. Întrucât însă individualitatea umană a ajuns, în modul descris, în domeniul fiinţelor lunare, nici aceşti iniţiaţi nu puteau fi atinşi direct de fiinţa solară, ci putea să le fie arătată numai ca o oglindire de către fiinţele lunare. Ei nu vedeau în mod nemijlocit fiinţa solară, ci o reflectare a acesteia. Ei au devenit conducătorii celorlalţi oameni cărora le comunicau tainele văzute. Ei îşi atrăgeau elevi cărora le indicau căile pentru obţinerea stării care duce la iniţiere. La cunoaşterea celui ce se revela drept Christos puteau ajunge numai oameni care aparţineau grupului oamenilor solari. Ştiinţa lor tainică şi procedeele care conduceau la aceasta erau practicate într-un loc special, pe care-l vom numi Oracolul lui Christos sau solar. (Oracol în sensul unui loc unde erau percepute gândurile unor fiinţe spirituale.) Cele spuse aici cu privire la Christos nu va fi înţeles greşit dacă vom reflecta la faptul că, în cunoaşterea suprasensibilă, în apariţia lui Christos pe Pământ trebuie văzut un eveniment viitor spre care arătau cei care erau familiarizaţi, înainte de acest eveniment, cu sensul evoluţiei Pământului. Ar fi o greşeală să considerăm că aceşti iniţiaţi au avut o relaţie cu Christos care a devenit posibilă abia prin acest eveniment. Dar ei puteau întelege acest lucru în mod profetic şi-l puteau face inteligibil pentru elevii lor: „Cel ce este atins de forţa fiinţei solare vede pe Christos venind spre Pământ“.

Alte oracole au fost întemeiate de cei ce aparţineau umanităţii saturniene, marţiene şi jupiteriene. Iniţiatul acestor oracole îşi dezvolta vederea numai până la entităţile care puteau deveni euri superioare corespunzătoare în corpurile lor eterice. În felul acesta au luat naştere aderenţi ai înţelepciunii saturniene, jupiteriene, marţiene. În afara acestor metode de iniţiere existau şi altele pentru cei care preluaseră prea mult din fiinţa luciferică pentru a menţine separată o parte atât de importantă a corpului lor eteric de corpul fizic ca oamenii solari; în cazul lor corpul astral reţinea o parte mai mare a corpului eteric în corpul fizic. De asemenea, ei nu puteau fi aduşi prin stările menţionate până la revelaţia profetică a lui Christos. Din cauza corpului lor astral, influenţat mai mult de principiul luciferic, trebuiau să parcurgă pregătiri mai dificile şi atunci puteau să obţină, într-o stare mai puţin acorporală decât ceilalţi, nu revelarea lui Christos însuşi, ci pe aceea a celorlalte entităţi superiore. Au existat fiinţe care au părăsit, de fapt, Pământul în momentul separării Soarelui, dar care nu se aflau totuşi la nivelul necesar pentru a putea parcurge evoluţia solară timp mai îndelungat. După separarea Soarelui de Pământ ele şi-au delimitat o reşedinţă într-o parte a Soarelui, planeta Venus. Conducător al acesteia a devenit fiinţa care acum este eul superior pentru iniţiaţi şi discipolii lor. Ceva asemănător s-a întâmplat cu spiritul diriguitor al lui Mercur pentru altă categorie de oameni. Aşa au luat naştere oracolele lui Venus şi Mercur. O anumită categorie de oameni care preluase cel mai mult din esenţa luciferică, putea ajunge numai la o fiinţă care a fost eliminată mai devreme împreună cu tovarăşii săi din evoluţia solară. Aceasta nu are o anumită planetă în spatiul cosmic, ci trăieşte în ambianţa Pământului, cu care s-a reunit după întoarcerea de pe Soare. Oamenii cărora această fiinţă li s-a revelat ca eu superior pot fi numiţi discipoli ai oracolului lui Vulcan. Privirea lor era îndreptată spre fenomenele terestre mai mult decât aceea a altor iniţiaţi. Ei au pus fundamentul a ceea ce a luat naştere ca ştiinţe şi arte. Iniţiaţii lui Mercur, dimpotrivă, au fundamentat ştiinţa despre lucrurile suprasensibile, iar iniţiaţii venusieni făceau acest lucru într-o măsură şi mai mare. Iniţiaţii lui Vulcan, Mercur şi Venus se deosebeau de iniţiaţii lui Saturn, Jupiter şi Marte prin aceea că cei din urmă îşi primeau tainele ca revelaţie de sus, într-o stare finită; primii îşi primeau cunoştinţele îmbrăcate de gânduri, de idei personale. Între aceste două categorii de iniţiaţi se aflau iniţiaţii în Christos. Ei obţineau o dată cu revelaţia nemijlocită şi aptitudinea de a-şi îmbrăca tainele în forme conceptuale umane. Iniţiaţii lui Saturn, Jupiter şi Marte trebuiau să se exprime mai mult în simboluri; iniţiaţii în Christos, Venus, Mercur şi Vulcan foloseau concepte inteligibile.

Ceea ce ajungea pe această cale la omenirea atlantă venea în mod ocolit, prin iniţiaţi. Dar şi restul omenirii obţinea, graţie principiului luciferic, aptitudini deosebite prin faptul că, datorită entităţilor cosmice superioare, ceea ce ar fi putut deveni distructiv era transformat în ceva vindecător. O astfel de aptitudine este vorbirea. Ea a fost acordată omului prin densificarea sa în materialitatea fizică şi prin separarea unei părţi a corpului său eteric de corpul fizic. În vremurile care au urmat separării Lunii, omul s-a simţit mai întâi legat de ascendenţi prin eul-grup. Totuşi, această conştienţă comună care-i lega pe strămoşi de urmaşi s-a pierdut treptat în decursul generaţiilor. Urmaşii mai păstrau doar amintirea unuia dintre precursorii nu prea îndepărtaţi; cei care-l precedaseră erau uitaţi. În stările care erau doar asemănătoare somnului în care oamenii intrau în contact cu lumea spirituală apărea din nou amintirea unuia sau unora dintre strămoşi. Atunci, omul se simţea din nou contopit cu aceştia, despre care credea că au apărut din nou în el. Aceasta era o idee eronată despre reîncarnare, care şi-a făcut apariţia mai ales în ultima perioadă atlanteană. Adevărata învăţătură despre reîncarnare nu putea fi aflată decât în şcolile iniţiaţilor. Aceştia vedeau cum în stare acorporală sufletul uman trece de la încarnare la încarnare. Şi numai ei puteau comunica elevilor lor adevărul despre aceasta.

Forma fizică a omului era, în acest trecut foarte îndepărtat la care ne referim, încă foarte diferită de cea actuală. Ea era în mare măsură expresia calităţilor sufleteşti. Omul era alcătuit dintr-o materie mai subtilă, mai moale decât ulterior. Ceea ce este în prezent consolidat era în membrele sale moale, flexibil şi plastic. Un om mai spiritual avea o construcţie delicată, mobilă, expresivă. Unul mai puţin evoluat spiritual prezenta forme grosolane, greoaie, puţin plastice. Progresul evolutiv scurta membrele, iar statura rămânea mică; întârzierea sufletească şi întreţeserea în lumea simţurilor se exprima prin gigantism. În timpul perioadei de creştere, corpul se forma, într-un mod care conform reprezentărilor actuale ar putea părea fantastic, în funcţie de ceea ce se petrecea în suflet. Pervertirea pasională, a dorinţelor şi instinctelor atrăgea după sine o creştere a ceea ce era material în om până la forme gigantice. Forma umană fizică actuală a luat naştere prin contractarea, densificarea şi consolidarea omului atlantean. Şi în timp ce înaintea perioadei atlanteene el era o copie fidelă a entităţii sale sufleteşti, tocmai procesele evoluţiei atlanteene purtau în sine cauzele care au condus la omul postatlantean, având o formă mai net conturată şi relativ puţin dependentă de calităţile sufleteşti. (Formele regnului animal s-au densificat pe Pământ mult înaintea omului.) Legile care se află în prezent la baza dezvoltării formelor în regnurile naturale nu trebuie aplicate evoluţiilor trecute.

Spre mijlocul perioadei de evoluţie atlanteană ceva dăunător s-a insinuat în omenire. Tainele iniţiaţilor ar fi trebuit ferite cu grijă de oameni care nu-şi purificaseră printr-o pregătire corespunzătoare corpul astral de rătăciri. Dacă aceştia ajung să-şi formeze convingeri în cunoştintele ascunse, în legile prin care fiinţe superioare conduc forţele naturale, ei le pun în slujba nevoilor şi pasiunilor lor rătăcite. Pericolul era cu atât mai mare cu cât oamenii au ajuns, aşa cum am descris, în domeniul fiinţelor spirituale inferioare care nu pot parcurge evoluţia terestră reglementară, din care cauză acţionează în sens opus acesteia. Acestea au influenţat oamenii în mod permanent, astfel încât le-au inoculat interese orientate în realitate împotriva binelui omenirii. Oamenii mai aveau însă facultatea de a utiliza în beneficiul propriu forţele de creştere şi de reproducere animale şi umane. Ispitirii de către fiinţele spirituale inferioare nu au fost supuşi numai oamenii obişnuiţi, ci şi o parte a iniţiaţilor. Ei au ajuns să pună forţele amintite în slujba unui scop care a contracarat evoluţia umanităţii. Şi în acest scop ei şi-au căutat tovarăşi care nu fuseseră iniţiaţi şi care au folosit într-un sens josnic tainele acţiunii naturale suprasensibile. Consecinţa a fost o mare depravare a omenirii. Răul s-a extins tot mai mult. Şi pentru că forţele de creştere şi de reproducere, atunci când sunt smulse substratului lor parental şi sunt folosite independent, se află într-o anumită relaţie tainică cu forţe care acţionează în aer şi apă, faptele umane au descătuşat forţe naturale dăunătoare foarte puternice. Aceasta a determinat distrugerea treptată a ţinutului atlantean prin catastrofe aeriene şi acvatice. Omenirea atlanteană a trebuit să emigreze în măsura în care furtunile nu au distrus-o. Pământul a căpătat atunci, datorită furtunilor, o nouă faţă. Pe de o parte, Europa, Asia şi Africa au căpătat treptat contururile lor actuale. De partea cealaltă, America. Spre aceste ţinuturi s-au îndreptat caravane imense. Pentru prezentul nostru, deosebit de importante sunt mai ales acele convoaie are au emigrat din Atlantida spre răsărit. Europa, Asia, Africa au fost populate treptat de urmaşii atlanţilor. Diferite popoare s-au aşezat în aceste regiuni. Ele aveau niveluri de evoluţie diferite, dar şi diferite niveluri de pervertire. Iar în mijlocul lor se aflau iniţiaţii, păzitorii tainelor oracolelor. Aceştia au întemeiat în diferite ţinuturi locuri în care se practicau serviciile de cult ale lui Jupiter, Venus etc., în sensul bun, dar şi în sens rău. O influenţă deosebit de nefavorabilă a exercitat-o divulgarea tainelor lui Vulcan. Căci privirea adepţilor lui Vulcan era îndreptată mai cu seamă spre relaţiile pământene. Datorită acestor divulgări, omenirea a ajuns să depindă de fiinţe spirituale care în urma evoluţiei lor anterioare se împotriveau la tot ce venea din lumea spirituală dezvoltată în urma separării Soarelui de Pământ. Ele acţionau astfel, conform cu predispoziţiile lor, tocmai în elementul care s-a dezvoltat în om prin faptul că el avea percepţii în lumea sensibilă, dincolo de care se învăluie spiritualul. Aceste fiinţe au obţinut de aici încolo o mare influenţă asupra multor oameni care populau Pământul. Această influenţă s-a manifestat mai întâi prin aceea că omului i-a fost luat din ce în ce mai mult sentimentul spiritualităţii. Întrucât în acele timpuri mărimea, forma şi plasticitatea corpului fizic uman erau încă în mare măsură orientate după calităţile sufleteşti, urmarea acelei divulgări s-a făcut simţită şi în transformări ale neamului omenesc în acest sens. Acolo unde pervertirea oamenilor s-a manifestat mai ales prin faptul că forţe suprasensibile au fost puse în serviciul unor pofte, dorinţe şi patimi josnice au apărut corpuri umane diforme, groteşti atât ca mărime cât şi ca aspect. În orice caz, acestea nu şi-au putut prelungi existenţa dincolo de perioada atlanteană. Ele s-au stins. Omenirea postatlanteană s-a format fizic din acei precursori atlanteeni la care avusese loc o consolidare a formei corporale, încât ei nu mai cedau de acum încolo forţelor sufleteşti devenite ostile naturii. În evoluţia atlanteană a existat un anumit interval de timp în care pentru forma umană, prin legile care guvernau în şi în jurul Pământului, dominau condiţii care impuneau solidificarea acesteia. Formele umane care se densificaseră înaintea acestui timp s-au putut, de fapt, înmulţi încă mult timp, însă, treptat, sufletele ce se încorporau în ele au fost atât de strâmtorate încât rasele respective au trebuit să dispară. Oricum, tocmai unele dintre aceste forme rasiale s-au menţinut până în vremurile postatlanteene; ba, chiar, unele rămase mai mobile, au persistat un timp destul de îndelungat. Acele forme umane care rămăseseră plastice dincolo de intervalul de timp menţionat mai înainte au oferit corpuri pentru suflete care suferiseră în mare măsură influenţa dăunătoare a divulgării descrise. Ele erau predestinate unei dispariţii rapide.

Potrivit acestor fapte, de la mijlocul evoluţiei atlanteene s-au manifestat, în domeniul evoluţiei umane, fiinţe care acţionau astfel încât omul să se afunde într-un mod nespiritual în lumea fizică, sensibilă. Aceasta a putut merge atât de departe încât în locul aspectului real al acestei lumi să-i apară imagini înşelătoare, fantome, iluzii de tot felul. Omul nu era expus numai influenţei luciferice, ci şi a acelor fiinţe la care ne-am referit mai sus şi al căror conducător ar putea fi numit după numele pe care i l-a dat mai târziu cultura persană, Ahriman (Mefistofel este aceeaşi fiinţă). Datorită acestei influenţe, omul a ajuns sub stăpâniri care şi aici îl lăsau să apară ca o fiinţă orientată numai spre relaţii pământeşti-senzoriale. Privirea liberă în procesele lumii spirituale i-a fost luată tot mai mult. El trebuia să se simtă în stăpânirea lui Ahriman şi să fie exclus într-o anumită măsură din comunitatea lumii spirituale. De o însemnătate deosebită era un loc de iniţiere oracular care-şi conservase în mijlocul decadenţei generale cea mai mare puritate a vechiului cult. El aparţinea oracolelor lui Christos. Din această cauză aici s-au putut păstra nu numai taina lui Christos, ci şi tainele altor oracole. Căci în revelarea celui mai sublim Spirit solar au fost dezvăluiţi şi conducătorii lui Saturn, Jupiter etc. În oracolul solar se cunoştea taina de a conferi anumitor oameni corpuri eterice umane aşa cum avuseseră cei mai buni iniţiaţi ai lui Jupiter, Mercur etc. Cu mijloace pe care nu le vom descrie aici se obţinea conservarea unor copii ale celor mai bune corpuri eterice ale vechilor iniţiaţi, care erau apoi impregnate mai târziu oamenilor potriviţi. Prin intermediul iniţiaţilor oracolelor lui Venus, Mercur şi Vulcan asemenea procese se puteau desfăşura şi pentru corpurile astrale.

Într-un anumit timp, conducătorul iniţiaţilor lui Christos s-a văzut izolat împreună cu câţiva aderenţi cărora le putea împărtăşi numai în mică măsură tainele lumii. Căci aceşti tovarăşi ai săi aparţineau categoriei de oameni care în mod natural erau puţin înclinaţi pentru separarea corpurilor fizic şi eteric. Astfel de oameni erau, de altfel, în acel timp cei mai buni pentru continuarea progresului umanităţii. În cazul lor, aveau loc din ce în ce mai puţin trăirile în starea de somn. Lumea spirituală s-a închis tot mai mult pentru ei. Ei nu mai erau capabili să înţeleagă tot ce li se dezvăluise în timpurile vechi, când omul nu era în corpul său fizic, ci numai în cel eteric. Oamenii din ambianţa nemijlocită a conducătorului oracolului lui Christos erau cei mai avansaţi în privinţa fuzionării părţii din corpul eteric care era separat de corpul fizic. Această unire s-a instalat treptat în omenire ca urmare a transformării resedinţei atlanteene şi a Pământului, în general. Corpul fizic şi corpul eteric ale omului au ajuns tot mai mult să coincidă. Din această cauză facultăţile anterior nelimitate ale memorizării s-au pierdut şi a început viaţa de gândire umană. Partea de corp eteric legată de corpul fizic a transformat creierul fizic într-o unealtă a gândirii propriu-zise, iar omul a resimţit, de fapt, începând de acum, eul său în corpul fizic. Abia acum s-a trezit conştienţa de sine. Acest lucru s-a întâmplat la început numai cu o mică parte din oameni, mai cu seamă cu cei din anturajul conducătorului oracolului lui Christos. Celelalte mase de oameni risipite prin Europa, Asia şi Africa păstrau în diferite grade resturi ale vechilor stări de conştienţă. Din această cauză ei aveau o experienţă nemijlocită a lumii suprasensibile. Asociaţii iniţiatului lui Christos erau oameni cu înţelegere foarte dezvoltată, dar dintre toţi oamenii acelui timp ei aveau cele mai puţine experienţe în domeniul suprasensibil. Împreună cu ei, acel iniţiat a migrat din vest spre est, ajungând într-o regiune din Asia Interioară. El dorea să-i protejeze pe cât posibil de contactul cu oamenii mai puţin avansaţi în evoluţia conştienţei. El i-a educat pe cei ce-l întovărăşeau în sensul tainelor revelate lui; în felul acesta a acţionat mai cu seamă asupra urmaşilor. Astfel, şi-a creat un grup de oameni care preluaseră în inimile lor impulsurile ce corespundeau iniţierii christice. Din acest grup el a ales şapte dintre cei mai buni, în aşa fel încât puteau avea corpuri astrale şi corpuri eterice ce corespundeau amprentelor corpurilor eterice ale celor mai buni şapte iniţiaţi atlanteeni. În felul acesta el a educat câte un urmaş al iniţiaţilor lui Christos, Saturn, Jupiter etc. Aceşti şapte iniţiaţi au devenit conducători şi învăţători ai oamenilor care în timpul postatlantean au populat sudul Asiei, şi anume vechea Indie. Întrucât aceşti mari învăţători erau înzestraţi cu copii ale corpurilor eterice ale precursorilor lor spirituali, ceea ce se afla în corpul lor astral, şi anume ştiinţa şi cunoaşterea prelucrată de ei, nu ajungea la ce le fusese dezvăluit prin corpul lor eteric. Când aceste revelaţii trebuiau să vorbească în ei, ei erau nevoiţi să reducă la tăcere propria lor ştiinţă şi cunoaştere. Atunci, din ei şi prin ei vorbeau înaltele entităţi care le vorbiseră şi precursorilor lor. În afara momentelor sau perioadelor în care vorbeau aceste entităţi înalte prin ei, erau oameni modeşti, înzestraţi numai cu gândirea şi sentimentele rezultate din eforturile lor proprii.

În acea vreme, India era locuită de o categorie de oameni care păstrase din starea sufletească a atlanteenilor aptă să trăiască unele experienţe în lumea spirituală o amintire în general foarte vie a acestora. La mulţi dintre aceşti oameni exista şi o puternică atracţie a inimii şi a dispoziţiei sufleteşti pentru lumea suprasensibilă. Printr-o conducere înţeleaptă a destinului, partea cea mai mare a acestei categorii de oameni venise din cele mai bune părţi ale populaţiei atlanteene în sudul Asiei. În afara acestui segment principal, alte segmente de populaţii veniseră în alte perioade. Pentru acest complex populaţional, iniţiatul în Christos a hotărât ca cei şapte elevi ai săi să devină învăţători. Aceştia au transmis poporului despre care am vorbit înţelepciunea şi poruncile lor. Unii dintre aceşti vechi indieni nu aveau nevoie decât de puţină pregătire pentru a reanima în ei facultăţile nu de mult atinse, care-i conduceau în lumea suprasensibilă. Căci, de fapt, dorul după această lume era o dispoziţie de bază a sufletului indian. În această lume, aşa simţeau ei, era patria originară a omului. Din această lume ei au fost transferaţi în aceea care poate furniza vederea senzorială exterioară şi înţelegerea, raţiunea legată de această vedere. Lumea suprasensibilă era simţită ca fiind adevărata lume, iar cea sensibilă ca o înşelare a percepţiei umane, o iluzie (Maia). Se depuneau eforturi de a realiza cu toate mijloacele o pătrundere în lumea adevărată. Nu se putea acorda interes lumii sensibile iluzorii decât în măsura în care ea se dovedea a fi un văl pentru cea suprasensibilă. Puterea care putea fi exercitată de cei şapte mari învăţători asupra acestor oameni avea un mare impact. Ceea ce era revelat prin ei pătrundea adânc în sufletele indiene. Şi întrucât posedarea corpurilor eterice şi astrale primite ca moştenire de aceşti învăţători conferea forţe superioare, ei puteau acţiona şi în mod magic asupra elevilor. Practic, ei nu predau, ci acţionau prin forţe magice de la o personalitate la alta. Aşa a luat naştere o cultură care era în întregime pătrunsă de înţelepciune suprasensibilă. Ceea ce este conţinut în cărţile de înţelepciune ale indienilor (în Vede) nu redă forma originară a înaltelor comori de înţelepciune care au fost cultivate în cea mai îndepărtată Antichitate de marii învăţători, ci reprezintă numai un ecou slab al lor. Numai clarvederea retrospectivă poate găsi o înţelepciune originară nescrisă dincolo de cea scrisă. O trăsătură importantă a acestei înţelepciuni originare este consonanţa armonioasă a diferitelor înţelepciuni oraculare ale epocii atlanteene. Căci fiecare dintre marii învăţători putea dezvălui una dintre aceste înţelepciuni oraculare. Diferitele părţi ale înţelepciunii realizau un acord perfect, pentru că în spatele lor se afla înţelepciunea fundamentală a iniţierii profetice a lui Christos. De fapt, acel învăţător, care era urmaşul spiritual al iniţiatului în Christos, nu expunea ceea ce putea dezvălui însuşi iniţiatul în Christos. Acesta rămăsese în fundalul evoluţiei. La început el nu putea transfera înaltul său serviciu nici unui om postatlantean. Ceea ce-l deosebea de marele iniţiat în Christos era aptitudinea sa de a exprima în concepte umane ceea ce vedea din Misteriul christic, în timp ce iniţiatul în Christos încarnat în India putea expune numai reflexul acestei taine exprimată în simboluri şi semne. Căci reprezentarea sa umană nu ajungea până la această taină. Dar prin conlucrarea celor şapte învăţători a rezultat, într-o amplă imagine a lumii, o cunoaştere a lumii suprasensibile, despre care în vechiul oracol atlantean numai unii membrii ar fi putut lua cunoştinţă. Au fost dezvăluite marile conduceri ale lumii cosmice şi se făcea referire directă la un mare Spirit solar, cel ascuns, care domneşte asupra acelor înalte entităţi care au fost revelate prin cei şapte învăţători.

Ceea ce se înţelege aici prin „indieni vechi“ nu coincide cu ceea ce se înţelege în general prin această sintagmă. Nu există documente exterioare din timpul despre care vorbim aici. Poporul numit în mod obişnuit „indian“, corespunde unei trepte evolutive a istoriei care s-a format mult timp după epoca despre care vorbim aici. A apărut o primă epocă, postatlanteană, a Pământului în care era dominantă cultura indiană descrisă aici; apoi s-a conturat o a doua perioadă postatlanteană în care cultura dominantă a fost cea pe care o vom numi mai departe „protopersană“ şi mai târziu s-a dezvoltat cultura egipteano-caldeană pe care urmează s-o descriem. În timpul acestor culturi, a doua şi a treia cultură postatlanteană, şi vechea cultură indiană a trecut printr-o a doua şi a treia perioadă. Această a treia perioadă este prezentată de obicei ca fiind vechea Indie. Ceea ce este descris aici nu trebuie raportat, aşadar, la vechea Indie, despre care se vorbeşte în mod curent.

O altă trăsătură a acestei culturi vechi este cea care a condus mai târziu la împărţirea oamenilor în caste. Cei ce trăiau în India erau urmaşii unor atlanţi care aparţineau unor categorii diferite de oameni, oameni Saturn, oameni Jupiter etc. Prin învăţăturile suprasensibile s-a înţeles că un suflet nu era atribuit unei caste anume în mod întâmplător, ci că el însuşi era rânduit pentru aceasta. O astfel de înţelegere a învăţăturilor suprasensibile a fost uşurată prin aceea că la mulţi oameni amintirile interioare legate de strămoşi puteau fi imobilizate dar şi conduse spre o idee greşită privitoare la reîncarnare. Aşa cum în perioada atlanteană adevărata idee a reîncarnării nu putea fi atinsă decât prin intermediul iniţiaţilor, tot astfel şi în cea mai veche Indie lucrul era posibil numai prin contactul nemijlocit cu marii învăţători. Ideea greşită despre reîncarnare amintită mai sus a găsit cea mai mare răspândire la popoarele care au ocupat regiuni din Europa, Asia şi Africa, în urma scufundării Atlantidei. Datorită faptului că iniţiaţii care în timpul evoluţiei atlanteene, ajungând la rătăciri, au comunicat această taină unor persoane nematurizate, oamenii au ajuns să confunde din ce în ce mai mult ideea adevărată cu cea eronată. Acestor oameni le rămăsese moştenire de la perioada atlantă un fel de clarvedere înceţoşată. Întrucât atlanteenii ajungeau în somn în lumea spirituală, urmaşii lor trăiau această lume în stări intermediare anormale, între starea de veghe şi somn. Atunci, în ei apăreau imaginile unor timpuri de mult trecute cărora le aparţinuseră strămoşii lor. Învăţături despre reîncarnarea oamenilor, care erau opuse ideilor corecte ale iniţiaţilor, s-au răspândit pe întregul mapamond.

În tinuturile Asiei anterioare, în urma migraţiilor prelungite de la vest la est care au avut loc de la începerea distrugerii Atlantidei, a devenit sedentar un mozaic de popoare a căror descendenţă istoria o cunoaşte sub denumirea de popor persan şi neamurile înrudite cu acesta. Cunoaşterea suprasensibilă trebuie însă să se întoarcă retrospectiv la epoci mult mai vechi decât la cele ale istoriei acestor popoare. În primul rând, este vorba de precursori foarte timpurii ai perşilor de mai târziu, în timpul cărora a luat naştere a doua epocă culturală din cadrul evoluţiei postatlanteene, după cea indiană. Ei nu tindeau în darurile şi înclinaţiile lor numai spre lumea spirituală; erau predispuşi pentru lumea fizic-sensibilă. Au început să iubească Pământul. Preţuiau ceea ce omul putea cuceri şi obţine prin forţele sale. Ceea ce realizau ca popor războinic şi mijloacele pe care le-au găsit pentru a dobândi comorile Pământului erau legate de această particularitate a fiinţei lor. La ei nu exista pericolul ca prin nostalgia după domeniul suprasensibil să se întoarcă cu totul de la iluzia domeniului fizic-sensibil, ci mai degrabă acela ca prin simţul pe care îl aveau pentru acesta să piardă legătura sufletească cu lumea suprasensibilă. Şi locurile oracolelor care fuseseră transplantate din vechiul ţinut atlantean purtau în felul lor caracterul general al poporului. Dintre forţele care au putut fi însuşite cândva prin trăirile lumii suprasensibile şi care mai puteau fi stăpânite în anumite forme inferioare era cultivat ceea ce conduce fenomenele naturii în aşa fel încât să servească intereselor personale ale omului. Acest popor vechi mai deţinea o mare putere în stăpânirea forţelor naturale care s-au retras mai târziu din faţa voinţei umane. Păzitorii oracolelor dispuneau de forţe interioare legate de foc şi de alte elemente. Putem să-i numim „magi“. Ceea ce păstraseră ca moştenire în domeniul cunoaşterii suprasensibile şi al forţelor suprasensibile din timpuri vechi se afla la un nivel inferior în comparaţie cu ceea ce putea realiza omul într-un trecut foarte îndepărtat. Dar au adoptat toate formele, de la arte nobile care urmăreau numai mântuirea omului până la procedeele cele mai abominabile. În aceşti oameni, fiinţa luciferică acţiona într-un mod special. Ea le făcuse legătura cu tot ce întoarce pe om de la intenţiile acelor fiinţe superioare care, în lipsa intervenţiei luciferice, ar fi dirijat singure evoluţia umanităţii. Şi acei membri ai acestui popor care mai erau înzestraţi cu urme ale vechii stări clarvizionare, intermediară între stările de veghe şi somn amintite, se simţeau foarte puternic atraşi spre fiinţele inferioare ale lumii spirituale. Trebuia dat acestui popor un impuls spiritual care să acţioneze în sens contrar unor asemenea trăsături de caracter. Din aceeaşi sursă din care venise şi viaţa spirituală veche indiană i-a fost dată de către păstrătorul tainelor oracolului lui Christos o forţă conducătoare.

Conducătorul culturii spirituale persane originare care a fost dat poporului despre care vorbim de acel păzitor al oracolului solar poate fi desemnat cu numele cunoscut de istorie Zarathustra sau Zoroastru. Trebuie însă subliniat faptul că personalitatea la care ne referim aici aparţine unei epoci mult mai vechi decât cea în care îl plasează istoria. Totuşi, nu este vorba de cercetare istorică exterioară, ci de ştiinţă a spiritului. Iar cel care este chemat să se gândească la purtătorul numelui Zarathustra într-o epocă mai târzie va trebui să caute consonanţa cu ştiinţa spiritului în aceea că el îşi reprezintă un urmaş al primului mare Zarathustra care a preluat numele aceluia şi a acţionat în sensul învăţăturii sale. Impulsul pe care trebuia să-l dea Zarathustra poporului său consta în aceea că el atrăgea atenţia asupra faptului că lumea fizic-sensibilă nu este numai ceea ce este lipsit de spirit, ceea ce-l întâmpină pe om când acesta ajunge sub influenţa exclusivă a fiinţei luciferice. Omul îi datorează acestei fiinţe independenţa sa personală şi sentimentul libertătii. Dar această fiinţă trebuie să acţioneze în el în armonie cu fiinţa spirituală opusă. La poporul protopersan exista preocuparea pentru menţinerea trează a simţului pentru această fiinţă. Prin înclinaţia sa pentru lumea fizic-sensibilă el era ameninţat de contopirea cu fiinţa luciferică. Zarathustra primise prin păzitorul oracolului solar o iniţiere de aşa natură încât revelaţiile înaltelor fiinţe solare îi puteau fi împărtăşite. În stări speciale ale conştienţei sale, spre care îl condusese instruirea primită, el îl putea vedea pe conducătorul fiinţelor solare care luase sub pavăza sa în modul descris corpul eteric uman. El ştia că această fiinţă deţinea conducerea evoluţiei umanităţii, dar că el putea coborî la un anumit moment din spaţiul cosmic pe Pământ. Pentru aceasta era necesar ca el să poată trăi şi în corpul astral al unui om, aşa cum putea acţiona în corpul eteric după intervenţia fiinţei luciferice. Pentru aceasta trebuia să apară un om la care corpul astral să fi fost adus la un nivel asemănător cu cel pe care l-ar fi putut obţine fără Lucifer într-un alt timp (la mijlocul evoluţiei atlanteene). Dacă Lucifer nu ar fi venit, omul ar fi ajuns la această treaptă mai devreme, dar fără independenţă şi fără posibilitatea libertăţii. De acum încolo însă, în ciuda acestor calităţi, omul trebuia să ajungă din nou la acest nivel. În stările sale de clarviziune, Zarathustra vedea că, în viitor, va fi posibilă apariţia unei personalităţi care să aibă un astfel de corp astral. Dar el ştia şi că, înainte de acel moment, forţele solare spirituale nu ar putea fi găsite pe Pământ dar că pot fi percepute de privirea suprasensibilă în domeniul părţii spirituale a Soarelui. El putea vedea aceste forţe când îşi îndrepta privirea clarvăzătoare spre Soare. Şi propovăduia poporului său esenţa acestor forţe care Mai întâi nu puteau fi găsite decât în lumea spirituală, iar mai târziu trebuia să coboare pe Pământ. Aceasta era marea profeţie a marelui Spirit solar sau al luminii (Aura solară, Ahura Mazda, Ormuzd). Acest Spirit al luminii se revelează pentru Zarathustra şi discipolii săi ca Spiritul care-şi întoarce către oameni chipul său şi care pregăteşte în cadrul omenirii viitorul. Zarahustra anunţă acest Spirit al luminii care era Christos înaintea apariţiei sale pe Pământ. Dimpotrivă, el prezintă în Ahriman (Angra mainju) o forţă care acţionează în mod dăunător prin influenţa sa asupra vieţii sufleteşti a omului, când acesta i se dăruieşte în mod unilateral. Acesta este acea forţă care a primit o putere deosebită pe Pământ după divulgarea tainei lui Vulcan. Pe lângă mesajul zeului luminii, Zarathustra a propovăduit învăţături privitoare la acele entităţi spirituale care se revelează simţului purificat al clarvăzătorului ca însoţitori ai zeului luminii. Opus acestora se află ispititorii care au apărut resturilor impure ale vechii clarvederi rămase din vremea Atlantidei. Poporului protopersan trebuia să-i fie clarificat faptul că, în măsura în care sufletul este întors spre activitatea şi strădania depusă în lumea fizic-sensibilă, în sufletul uman se desfăşoară o luptă între zeul luminii şi adversarul său. De asemenea, el trebuia să afle ce comportament trebuie să adopte pentru ca cel din urmă să nu-l ducă în abis, ci influenţa sa să fie condusă spre bine prin forţa primului.

O a treia epocă culturală a perioadei postatlanteene şi-a făcut apariţia la popoarele care prin migraţii s-au îndreptat ultimele spre Orientul Apropiat şi spre Africa de Nord. Ea s-a desăvârşit la caldeeni, babilonieni, asirieni, pe de o parte, la egipteni, pe de alta. La aceste popoare simţul pentru lumea fizic-sensibilă era dezvoltat în alt fel decât la protopersani. Ele preluaseră mai mult decât alţii predispoziţia spirituală care constituie o bază pentru capacitatea de a gândi, a înzestrării cu înţelegere raţională care luaseră naştere în ultima perioadă atlanteană. A fost sarcina omenirii post-atlanteene să dezvolte în sine acele capacităţi sufleteşti care puteau fi obţinute prin forţele trezite ale gândirii şi ale dispoziţiei sufletului care nu sunt stimulate nemijlocit de lumea spirituală, ci iau naştere prin aceea că omul contemplă lumea sensibilă, trăieşte în ea şi o prelucrează. Cucerirea lumii fizic-sensibile prin aceste capacităţi umane trebuie privită ca fiind misiunea omului postatlantean. Această cucerire înaintează treaptă cu treaptă. În vechea Indie omul este deja orientat prin structura sa sufletească spre această lume. Dar el o priveşte încă drept iluzie, iar spiritul său este întors spre lumea suprasensibilă. Spre deosebire de aceasta, la poporul protopersan apare strădania de cucerire a lumii fizic-sensibile; dar se încearcă să se realizeze aceasta, în mare parte, încă cu acele forţe sufleteşti rămase ca moştenire a unui timp în care omul putea ajunge nemijlocit la lumea suprasensibilă. La popoarele celei de a treia epoci culturale sufletul pierduse în mare parte capacităţile suprasensibile. El trebuie să cerceteze în ambianţa sensibilă revelaţiile spiritualului şi să evolueze mai departe prin descoperirea şi inventarea mijloacelor culturale care rezultă din această lume. Întrucât prin cercetarea lumii fizic-sensibile se căutau legile spiritualităţii aflate dincolo de ea au apărut ştiinţele umane; prin faptul că au fost recunoscute şi prelucrate forţele, acestei lumi au luat naştere tehnica umană, munca artistică, uneltele şi mijloacele acestora. Pentru omul aparţinând poporului caldeano-babilonian, lumea sensibilă nu mai era o iluzie, ci în regiunile ei, în munţii şi mările ei, în aer şi în apă el vedea o manifestare a faptelor spirituale ale unor forţe aflate dincolo de acestea, ale căror legi ei încercau să le cunoască. Pentru egiptean, Pământul era câmpul muncii sale care i-a fost predat într-o stare pe care trebuia s-o transforme prin propriile lui forţe de înţelegere, în aşa fel încât el să apară ca o amprentă a puterii umane. În Egipt fuseseră transplantate locuri oraculare din Atlantida, care-şi aveau originea de preferintă în oracolul lui Mercur. Totuşi existau şi altele, de exemplu, oracolul lui Venus. Prin ceea ce se întreţinea în aceste locuri oraculare în poporul egiptean s-a însămânţat un nou germene cultural. El emana de la un mare conducător, care se bucurase de instruire în cadrul tainelor persane ale lui Zarathustra. (El era personalitatea reîncarnată a unui ucenic al marelui Zarathustra.) Bazându-ne pe un nume istoric, să-l numim Hermes. Prin preluarea tainelor lui Zarathustra el a putut găsi calea corectă pentru conducerea poporului egiptean. Acest popor şi-a orientat în viaţa terestră dintre naştere şi moarte sensul lumii fizic-sensibile în aşa fel încât putea vedea în mod nemijlocit lumea spirituală din spatele ei numai într-o anumită măsură limitată, dar putea recunoaşte în acea lume legile ei. În felul acesta, lumea spirituală nu-i putea fi propovăduită ca fiind cea în care el se putea integra pe Pământ. În schimb, i se putea arăta cum va trăi omul în stare acorporală după moarte împreună cu lumea spiritelor, care în sejurul terestru sunt aparente prin amprenta lor în domeniul fizic-sensibil. Hermes spunea: În măsura în care omul îşi foloseşte forţele pe Pământ pentru a acţiona aici după intenţiile forţelor spirituale, el devine apt să fie unit după moarte cu aceste forţe. Mai cu seamnă cei care au acţionat cu multă râvnă în acest sens între naştere şi moarte vor fi uniţi cu înalta entitate solară, cu Osiris. În partea caldeano-babiloniană a acestui curent cultural conducerea mentalităţii umane spre fizic-sensibil a fost mai pronunţată decât în zona egipteană. Erau cercetate legile acestei lumi şi se privea spre modelele primordiale prin copiile lor sensibile. Totuşi, poporul rămânea legat de sensibil în multe privinţe. În locul spiritului stelar, în prim-plan era împinsă steaua şi în locul altor fiinţe spirituale copiile lor pământene. Numai conducătorii obţineau unele cunoştinţe profunde privind legile lumii suprasensibile şi a coacţionării acesteia cu lumea sensibilă. Mai mult decât în orice altă parte se manifestă aici o opoziţie între cunoştinţele iniţiaţilor şi credinţa rătăcită a poporului.

Cu totul altele erau condiţiile din ţinuturile sudului Europei şi ale Asiei apusene unde a înflorit cea de a patra epocă culturală postatlanteană, pe care o putem numi greco-romană sau greco-latină. În aceste ţinuturi afluaseră urmaşii oamenilor din cele mai diverse ţinuturi ale lumii vechi. Existau locuri oraculare care continuau activitatea diferitelor oracole atlanteene. Existau oameni care aveau ca moştenire predispoziţii naturale pentru clarvederea veche şi alţii care puteau s-o recupereze relativ uşor prin instrucţie. În anumite locuri speciale nu se păstrau numai tradiţiile vechilor iniţiaţi, ci s-au format urmaşi demni ai acestora şi ei îşi atrăgeau elevi care se puteau înălţa la trepte înalte ale vederii spirituale. Aceste popoare aveau tendinţa de a crea în cadrul lumii sensibile un domeniu care să exprime, în fizic, spiritualul într-o formă perfectă. Pe lângă multe altele, arta greacă este o consecinţă a acestui impuls. Este suficient să străbaţi cu ochiul spiritual templul grecesc şi vei recunoaşte cum, într-o asemenea lucrare minunată a artei, material-sensibilul este prelucrat de om în aşa fel, încât în fiecare detaliu el apare ca expresie a spiritualului. Templul grec este „casa spiritului“. În formele lui percepi ceea ce altfel este cunoscut numai de ochiul clarvăzătorului. Un templu al lui Zeus (sau Jupiter) este astfel alcătuit încât reprezintă pentru ochiul sensibil un înveliş demn pentru ceea ce păzitorul iniţierii jupiteriene vedea cu ochiul spiritual. Aşa stau lucrurile cu întreaga artă greacă. Pe căi tainice, înţelepciunile iniţiaţilor se revărsau în poeţii, artiştii plastici şi gânditorii acelui timp. În construcţiile concepţiei despre lume ale vechilor filosofi greci se regăsesc tainele iniţiaţilor sub formă de noţiuni şi idei. Iar influenţele vieţii spirituale, tainele locurilor de iniţiere asiatice şi africane afluau spre aceste popoare şi conducătorii lor. Marii învăţători indieni, însoţitorii lui Zarathustra, adepţii lui Hermes îşi atrăseseră elevii lor. Aceştia sau urmaşii lor au fondat centre de iniţiere în care vechile înţelepciuni au reînviat în formă nouă. Sunt Misteriile Antichităţii. Aici erau pregătiţi elevii pentru a fi aduşi apoi în acele stări de conştienţă prin care puteau ajunge la vederea în lumea spirituală. (Detalii despre aceste Misterii ale Antichităţii se găsesc în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic. Alte aspecte vor fi analizate în ultimele capitole ale acestei cărţi.) Din aceste centre de iniţiere comorile de înţelepciune curgeau spre cei care cultivau tainele spirituale în Asia Mică, în Grecia şi Italia. (În lumea greacă au luat naştere în Misteriile orfice şi eleusine importante centre de iniţiere. În şcoala de înţelepciune a lui Pitagora acţionau ca ecouri marile învăţături ale înţelepciunii şi metodele înţelepciunii din perioada premergătoare. Pitagora fusese iniţiat în tainele celor mai diferite Misterii în cursul unor lungi călătorii.)

* * *

În perioada postatlanteană, între naştere şi moarte viaţa omului avea însă influenţă şi asupra stării acorporale de după moarte. Cu cât omul îşi îndrepta mai mult interesul asupra lumi fizic-sensibile, cu atât mai mare era posibilitatea ca Ahriman să se infiltreze în suflet în timpul vieţii pe Pământ şi îşi păstra astfel puterea şi dincolo de moarte. La popoarele vechii Indii acest pericol era mai mic. Căci în timpul vieţii terestre ei percepeau lumea fizic-sensibilă ca o iluzie. Prin aceasta ei se sustrăgeau după moarte puterii lui Ahriman. Cu atât mai mare era pericolul pentru popoarele protopersane. În perioada dintre naştere şi moarte ei îşi îndreptau privirea cu interes către lumea fizic-sensibilă. Ei ar fi căzut în mare măsură în mrejele lui Ahriman dacă Zarathustra nu s-ar fi referit într-un mod impresionant, prin învăţătura zeului-lumină, la faptul că dincolo de lumea fizic-sensibilă se află cea a Spiritelor luminii. Atât cât oamenii acestei culturi preluaseră în suflet din lumea de reprezentări trezite în acest fel, tot atât se sustrăgeau ei în timpul vieţii terestre tentaculelor lui Ahriman şi prin aceasta şi pentru viaţa de după moarte prin care trebuiau să se pregătească pentru o nouă viaţă terestră. În viaţa terestră puterea lui Ahriman conduce la considerarea existenţei fizic-sensibile ca fiind singura şi prin aceasta la închiderea oricărei posibilităţi de a privi spre lumea spirituală. În lumea spirituală, această forţă aduce pe om la izolare deplină, la îndreptarea oricărui interes doar spre sine. Oamenii care se află în clipa morţii în puterea lui Ahriman se nasc a doua oară ca mari egoişti.

În prezent, în cadrul ştiinţei spiritului, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere poate fi descrisă aşa cum este ea când influenţa ahrimanică a fost învinsă. Aşa a fost descrisă de autorul acestei cărţi în alte scrieri şi în primele capitole ale lucrării de faţă. Şi aşa trebuia să fie descrisă când trebuie să devină perceptibil ce poate fi trăit de om în această formă de existenţă dacă şi-a cucerit vederea spiritului curată pentru ceea ce este prezent. Măsura în care individul uman trăieşte mai mult sau mai puţin acest lucru depinde de victoria sa asupra influenţei ahrimanice. Omul se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce poate fi în lumea spirituală. La contemplarea mersului evoluţiei umanităţii trebuie avut în vedere cu mare precizie felul cum ceea ce poate fi omul este deranjat prin alte influenţe.

La poporul egiptean, Hermes avea grijă ca în timpul vieţii terestre oamenii să se pregătească pentru asocierea cu Spiritul lumii. Însă pentru că în acel timp interesele omului între naştere şi moarte erau deja astfel orientate încât ei nu puteau privi decât în mică măsură prin vălul fizic-sensibilului şi după moarte privirea spirituală a sufletului rămânea tulbure. Percepţia lumii luminii rămânea estompată. Învăluirea lumii spirituale după moarte a atins un vârf pentru sufletele care treceau dintr-un trup aparţinând culturii greco-latine în starea acorporală. Ele aduseseră la înflorire în viaţa pământeană grija pentru existenţa fizic-sensibilă. Astfel, ele se condamnaseră la o existenţă de umbră după moarte. Din această cauză, grecul resimţea această viaţă de după moarte ca pe o existenţă de umbră; şi nu este simplă vorbărie, ci percepţia unui profund adevăr, când eroul acelui timp, orientat spre viaţa simţurilor, spune: „Mai bine cerşetor pe Pământ, decât rege în regatul umbrelor“. Încă şi mai pronunţat era acest lucru la acele popoare asiatice care şi ele îşi îndreptaseră în adorarea şi în cultul lor atenţia doar spre copiile sensibile în locul imaginilor spirituale primordiale. O mare parte a omenirii se afla în această stare în cursul perioadei culturale greco-romane. Se vede cum misiunea omului în perioada postatlanteană care a constat în cucerirea lumii fizic-sensibile a trebuit să ducă în mod necesar la înstrăinarea de lumea spirituală. Astfel, măreţia este unită în mod necesar cu decadenţa. În Misterii era cultivată relaţia omului cu lumea spirituală. Iniţiaţii lor puteau recepţiona, în stări sufleteşti speciale, revelaţiile din această lume. Ei erau mai mult sau mai puţin urmaşii păzitorilor oracolelor atlanteene. Lor li se dezvăluia ceea ce fusese învăluit prin intervenţiile lui Lucifer şi Ahriman. Lucifer a învăluit pentru om ceea ce se revărsase din lumea spirituală în corpul astral fără contributia sa până spre mijlocul epocii atlanteene. În cazul în care corpul eteric nu ar fi fost separat parţial de corpul fizic, acest domeniu al lumii spirituale omul l-ar fi putut trăi în sine ca pe o revelaţie sufletească interioară. Din cauza intervenţiei lui Lucifer el o putea trăi numai în stări sufleteşti speciale. Atunci lumea spirituală îi apărea în veşmântul astralului. Fiinţele corespunzătoare i se revelau prin figuri care aveau numai mădularele naturii umane superioare şi în acestea prezentau simbolurile astral-vizibile ale forţelor lor spirituale speciale. În acest mod se revelau siluete supraumane. După intervenţia lui Ahriman, acestui fel de iniţiere i s-a alăturat încă unul. Ahriman a acoperit cu un văl tot ceea ce ar fi apărut dincolo de percepţia fizic-sensibilă din lumea spirituală dacă, de la mijlocul epocii atlanteene, nu ar fi avut loc intervenţia sa. Dacă acest univers se revela iniţiaţilor, ei o datorau împrejurării că exersau în suflet, depăşind orice măsură, toate acele capacităţi pe care omul le-a atins de atunci, prin care se obţin impresiile existenţei fizic-sensibile. Prin aceasta lor li se revela ce fel de puteri spirituale se află dincolo de forţele naturale. Ei puteau vorbi de entităţile spirituale de dincolo de natură. Li se dezvăluiau acele puteri creatoare ale forţelor care acţionează în domeniul natural ce se află sub om. Ceea ce a continuat să acţioneze de la Saturn, Soare şi vechea Lună şi care formase corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral ale omului, precum şi regnurile mineral, vegetal şi animal, a constituit conţinutul unor taine ale Misteriilor. Erau cele peste care Ahriman îşi ţinea mâna. Ceea ce a condus la sufletul senzaţiei, la sufletul raţiunii, la sufletul conştienţei era revelat într-un al doilea fel de taine ale Misteriilor. Dar ceea ce Misteriile profetizau era faptul că în decursul timpurilor va apărea un om cu un astfel de corp astral încât în ciuda lui Lucifer în acesta va putea deveni conştientă lumea luminii Spiritului solar prin intermediul corpului eteric, fără să fie necesare stări sufleteşti speciale. Iar corpul fizic al acestei fiinţe umane trebuia să fie în aşa fel încât pentru ea să se reveleze din lumea spirituală tot ceea ce Ahriman poate ascunde până la moartea fizică. Pentru această fiinţă umană moartea fizică nu poate modifica nimic în cadrul vieţii, adică nu poate avea nici o stăpânire asupra acesteia. Într-o astfel de fiinţă umană, eul apare în aşa fel încât în viaţa fizică este conţinută şi viaţa spirituală. O astfel de fiinţă este purtătoarea Spiritului luminii, spre care iniţiatul se ridică din două părţi, în timp ce este condus, prin stări sufleteşti speciale, fie spre Spiritul supraumanului, fie spre esenţa forţelor naturale. Prin faptul că iniţiaţii Misteriilor anunţau în mod profetic că o astfel de fiinţă umană va apărea în decursul timpului, ei erau profeţii lui Christos.

Ca profet special în acest sens s-a ridicat o personalitate din inima unui popor care prin ereditate naturală avea în sine calităţile popoarelor Orientului Apropiat, iar prin educaţie învăţăturile egiptene, poporul israelitean. Este vorba de Moise. În sufletul său se adunaseră atâtea influenţe ale iniţierii, încât acestui suflet i se revela, în stări speciale, fiinţa care odinioară preluase în evoluţia terestră reglementară rolul de a modela de pe Lună conştienţa umană. În fulgere şi tunete Moise recunoştea nu numai fenomenele fizice, ci şi revelaţiile spiritului amintit. Totodată însă asupra sufletului său acţionase şi celălalt fel de taine ale Misteriilor şi astfel el percepea în vederile astrale supraumanul, cum coboară în uman prin intermediul eului. În felul acesta i s-a dezvăluit lui Moise, din două direcţii, cel care trebuia să vină ca formă supremă a eului.

Cu Christos a apărut în formă umană ceea ce înaltul Spirit solar pregătise ca marele model terestru uman. O dată cu această apariţie, întreaga înţelepciune a Misteriilor a trebuit să ia, într-o anumită privinţă, o formă nouă. Mai înainte, aceasta a fost prezentă în mod exclusiv pentru a determina omul să se transpună într-o stare sufletească în care putea vedea împărăţia Spiritului solar în afara evoluţiei terestre. De aici încolo, înţelepciunile Misteriilor au primit sarcina de a-l face pe om apt de a recunoaşte pe Christos devenit om şi de a înţelege din acest punct central al oricărei înţelepciuni lumea naturală şi lumea spirituală.

În acea clipă a vieţii sale în care corpul astral al lui Iisus Christos a avut în sine tot ceea ce poate fi învăluit prin intervenţia lui Lucifer a început manifestarea sa ca Învăţător al umanităţii. Începând din acest moment a fost implantată în evoluţia terestră umană predispoziţia de a prelua înţelepciunea prin care treptat poate fi atins scopul terestru fizic. În acea clipă în care s-a săvârşit evenimentul de pe Golgota a fost inoculată în omenire cealaltă predispoziţie datorită căreia influenţa lui Ahriman poate fi transformată în bine. De aici încolo, omul poate lua cu sine din viaţă trecând prin poarta morţii ceea ce îl eliberează de însingurarea în lumea spirituală. Evenimentul din Palestina nu se află numai în centrul evolutiei fizice a umanităţii, ci şi al celorlalte lumi cărora le aparţine omul. Iar după ce Misteriul de pe Golgota a fost săvârşit, după ce a fost îndurată moartea pe cruce, Christos a apărut în acea lume în care sufletele zăbovesc după moarte şi a reprimat puterea lui Ahriman în limitele sale. Din această clipă, domeniul care fusese numit de greci „regatul umbrelor“ a fost străbătut de acel fulger-spirit care arăta fiinţelor sale că în acesta avea să revină lumina. Ceea ce s-a obţinut prin Misteriul de pe Golgota pentru lumea fizică şi-a aruncat lumina în lumea sprituală. În felul acesta, evoluţia umanităţii postatlanteene până la acest eveniment a fost un urcuş pentru lumea fizic-sensibilă. Dar a fost totodată şi un coborâş pentru cea spirituală. Tot ce curgea în lumea fizică îşi avea originea în ceea ce exista deja în lumea spirituală din vremurile străvechi. De la evenimentul Christos, oamenii care se pot înălţa la taina-Christos, pot duce ceea ce au realizat în lumea sensibilă dincolo, în lumea spirituală. Iar din aceasta se revarsă din nou în cea terestră-sensibilă prin faptul că oamenii readuc la reîncorporarea lor ceea ce a devenit pentru ei impulsul lui Christos în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere.

Ceea ce a afluat în evoluţia umanităţii prin apariţia lui Christos a acţionat în aceasta ca o sămânţă. Sămânţa nu se poate maturiza decât treptat. Numai o parte extrem de mică din profunzimile noilor înţelepciuni s-a infiltrat până în prezent în existenţa fizică. Aceasta se află abia la începutul evoluţiei creştine. În perioadele succesive care s-au scurs de la acea apariţie, creştinismul putea revela din fiinţa sa interioară numai atât cât oamenii şi popoarele erau apte a primi, atât cât puteau prelua în capacitatea lor de reprezentare. Prima formă în care s-a modelat această cunoaştere poate fi caracterizată ca un ideal de viaţă cuprinzător. Ca atare ea s-a şi opus formelor de viaţă pe care omenirea postatlanteană le-a dezvoltat. Mai înainte am descris condiţiile care au existat în dezvoltarea omenirii de la repopularea Pământului în perioada lemuriană. În concordanţă cu cele spuse, oamenii pot fi raportaţi din punct de vedere sufletesc la diferite entităţi care, venind de pe alte planete, s-au încorporat în urmaşii vechilor lemurieni. Diferitele rase umane sunt consecinţa acestui fapt. Iar în sufletele reîncarnate au apărut, ca urmare a karmelor lor individuale, cele mai contradictorii interese. Atât timp cât toate acestea exercitau postacţiuni nu putea rezulta un ideal al „umanităţii generale“. Omenirea a pornit de la o unitate; dar evoluţia terestră de până atunci a condus la diversificare. În reprezentarea lui Christos este dat mai întâi un ideal care acţionează împotriva oricărei separări, căci în omul care-L poartă pe Christos trăiesc şi forţele înaltei fiinţe solare în care orice eu uman îşi găseşte fundamentul primordial. Poporul israelit încă se simţea popor, iar omul se simţea ca membru al acestui popor. Prin faptul că la început a fost cuprins numai în gând că în Iisus Christos trăieşte omul ideal mai presus de orice separatism, creştinismul a devenit în mod natural idealul frăţietăţii universale. Deasupra tuturor intereselor particulare şi a înrudirilor particulare s-a ridicat sentimentul că eul cel mai interior al omului are în fiecare om aceeaşi origine. (Alături de toţi precursorii tereştri apare Tatăl tuturor oamenilor. „Eu şi Tatăl suntem una.“)

În secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea după Christos s-a pregătit în toată Europa o epocă culturală care a început cu secolul al XV-lea şi în care încă mai trăieşte lumea actuală. Aceasta trebuia să încheie treptat epoca greco-romană; este cea de a cincea epocă culturală. Popoarele care au devenit purtătoare ale acestei epoci după diferite migraţii şi peripeţii erau urmaşi ai acelor atlanţi care rămăseseră cel mai puţin atinşi de ceea ce se desfăşurase în cele patru epoci culturale premergătoare. Ele nu pătrunseseră până în ţinuturile în care au prins rădăcini culturile respective. Dimpotrivă, continuaseră culturile atlanteene. Au existat la aceste popoare mulţi oameni care îşi conservaseră în mod ereditar clarvederea veche, încetoşată (starea intermediară între starea de veghe şi somn descrisă). Astfel de oameni au cunoscut lumea spirituală ca trăire proprie şi puteau comunica contemporanilor lor ce se petrece în acea lume. Aşa a luat naştere o lume de povestiri despre fiinţe spirituale şi despre fenomene spirituale. Iar comorile de basme şi legende ale popoarelor s-au născut din astfel de trăiri spirituale. Căci clarvederea înceţoşată a multor oameni a continuat până în timpuri care nu sunt prea îndepărtate de timpul actual. Au existat şi oameni care pierduseră clarvederea şi obţinuseră aptitudini pentru lumea fizic-sensibilă pe care le-au dezvoltat după sentimente şi senzaţii care corespundeau trăirilor acestei clarvederi. Şi oracolele atlanteene îşi aveau aici urmaşi. Pretutindeni existau Misterii. Numai că în aceste Misterii s-a elaborat mai ales o taină a iniţierii care conduce la acea lume spirituală pe care Ahriman o ascunde. Puterile spirituale aflate dincolo de forţele naturii au fost deschise aici. În mitologiile popoarelor europene sunt cuprinse resturile a ceea ce puteau vesti iniţiaţii acestor Mişterii oamenilor. Numai că aceste mitologii mai cuprind şi cealaltă taină, totuşi într-o formă mai imperfectă decât o aveau misteriile sudice şi cele din răsărit. Entităţile supraumane erau cunoscute şi în Europa. Totuşi ele erau văzute într-o confruntare continuă cu tovarăşii lui Lucifer. Şi, de fapt, era propovăduit zeul luminii, dar într-un personaj despre care nu se putea spune că îl va învinge pe Lucifer. În schimb, şi în aceste Misterii lumina figura viitoare a lui Christos. Se spunea că împărăţia Sa va înlătura împărăţia celuilalt zeu al luminii. (Toate legendele despre amurgul zeilor şi altele asemănătoare îşi au originea în această cunoaştere a Misteriilor Europei.) Din astfel de influenţe a luat nastere în suflete o scindare la oamenii celei de a cincea epoci culturale care se mai continuă şi astăzi şi se arată în cele mai variate aspecte ale vieţii. Sufletul nu a păstrat din timpurile vechi cu suficientă forţă atracţia pentru spiritual încât să poată menţine legătura dintre lumea spirituală şi cea sensibilă. El a păstrat-o doar ca o trăsătură sentimentală şi de senzaţie, nu însă ca vedere nemijlocită a lumii suprasensibile. Dimpotrivă, privirea omului s-a îndreptat tot mai mult spre lumea sensibilă şi dominarea acesteia. Forţele de înţelegere raţională trezite în ultima perioadă atlanteană, toate forţele din om al căror instrument este creierul fizic au fost formate cu adaptarea lor pentru lumea sensibilă, cunoaşterea şi stăpânirea ei. Două lumi s-au dezvoltat în pieptul omului. Una din ele este întoarsă către existenţa fizic-sensibilă, cealaltă este receptivă la revelaţiile spiritualului, pentru a-l cuprinde însă nu cu percepţia, ci cu sentimentul. Predispoziţia pentru această scindare sufletească era deja prezentă când în ţinuturile Europei s-a infiltrat învăţătura lui Christos. Acest mesaj a fost luat din spirit în inimă, a fost umplut cu sentiment şi senzaţie, dar nu a putut să întindă o punte către ceea ce raţiunea orientată spre simţuri fundamenta în existenţa fizic-sesibilă. Opoziţia existentă între ştiinţa exterioară şi cunoaşterea spirituală este doar o consecinţă a acestui fapt. Mistica creştină (a lui Eckhard, a lui Tauler etc.) este rezultatul pătrunderii sentimentului şi senzaţiei cu creştinism. Ştiinţa orientată doar spre lumea sensibilă şi rezultatele acesteia în viaţă sunt urmarea celeilalte părţi a predispoziţilor sufletului. Iar această separare a predispoziţiilor trebuie atribuită exclusiv succeselor din domeniul culturii materiale. În timp ce acele aptitudini ale omului care-şi au instrumentul în creier s-au întors în mod unilateral spre viaţa fizică, ele puteau ajunge la acea intensificare care a făcut posibilă ştiinta actuală, tehnica etc. Originea acestei culturi materiale nu se putea afla decât la popoarele Europei. Căci acestea sunt acei urmaşi ai unor precursori atlanteeni care au transformat atracţia pentru lumea fizic-sensibilă în aptitudini abia după ce aceasta a atins un anumit grad de maturitate. Mai înainte au lăsat-o să dormiteze şi trăiau din moştenirea clarviziunii atlanteene şi din comunicările făcute de iniţiaţii lor. În timp ce exterior cultura spirituală era dăruită numai acestor influenţe, s-a maturizat încet simţul pentru stăpânirea materială a lumii.

Totuşi, în prezent, se anunţă deja zorile celei de a şasea perioade culturale postatlanteene. Căci ceea ce trebuie să ia naştere în evoluţia umanităţii la un moment determinat se maturizează lent în perioada premergătoare. Ceea ce poate în prezent să înceapă a se dezvolta este găsirea firului care leagă cele două părţi în pieptul omului, cultura materială şi viaţa în lumea spirituală. Pentru aceasta este necesar ca, pe de o parte, să fie înţelese rezultatele vederii spirituale şi, pe de alta, să fie recunoscute în observaţiile şi trăirile lumii simţurilor revelaţiile spiritului. Cea de a şasea perioadă culturală va aduce la împlinire deplină armonia între cele două. Cu aceasta, abordarea prezentată în această carte a ajuns la un punct în care poate trece de la o vedere panoramică a trecutului la una a viitorului. Totuşi este bine ca înaintea acestei scrutări a viitorului să-i preceadă unele consideraţii asupra cunoaşterii lumii superioare şi asupra iniţierii. Apoi, acea privire asupra viitorului, în măsura în care este posibil în cadrul acestei scrieri, vă va putea fi redată pe scurt.