|
Pentru corpul eteric uman acum au apărut condiţii speciale. El a
fost integrat în aşa fel între corpul fizic şi corpul
astral încât a
fost sustras într-o anumită privinţă aptitudinilor pe care omul
şi le
însuşise prin influenţa luciferică. O parte a acestui corp eteric
a
rămas în afara corpului fizic, astfel că el nu mai putea fi
stăpânit de
eul uman, ci numai de entităţi superioare. Acestea erau entităţile
superioare care părăsiseră Pământul o dată cu separarea Soarelui
pentru
a ocupa sub conducerea unuia dintre tovarăşii lor sublimi o altă
reşedinţă. Dacă acea parte a corpului eteric de care am vorbit ar fi
rămas unită cu corpul său astral, omul ar fi pus în serviciul său
forţe
suprasensibile care anterior fuseseră ale sale. El ar fi extins la
aceste forţe influenţa luciferică. Prin aceasta, omul s-ar fi eliberat,
treptat, în întregime de entităţile solare. Eul său ar fi
devenit un eu
în întregime terestru. Ar fi trebuit ca acest eu terestru
să ocupe,
după moartea corpului terestru (respectiv chiar la declinul acestuia),
un alt corp fizic, un corp-urmaş, fără a parcurge într-o stare
acorporală o legătură cu entităţi spirituale superioare. Omul ar fi
ajuns astfel la conştienţa eului său, dar numai ca eu terestru. Această
evoluţie a fost deviată prin acel proces al corpului eteric care a fost
determinat de fiinţele Lunii terestre. Eul individual propriu-zis a
fost eliberat în acest fel de eul terestru, pe care omul îl
simţea în
cursul vieţii pământene numai parţial ca eu propriu; totodată el
simţea
cum eul său terestru era o continuare a eului terestru al strămoşilor
lui de-a lungul generaţiilor. Sufletul simţea în viaţa de pe
Pământ un
fel de eu-grup până la strămoşii îndepărtaţi, şi omul se
simţea membru
al grupului. În starea acorporală eul individual se putea simţi
mai
întâi ca o fiinţă izolată. Dar starea acestei izolări era
deranjată de
faptul că eul era impregnat de amintirea conştienţei terestre (eul
terestru). Aceasta tulbura privirea spre lumea spirituală care a
început, între moarte şi o nouă viaţă, să se acopere cu un
văl, în mod
asemănător cu privirea fizică pe Pământ.
Expresia fizică a tuturor schimbărilor care s-au petrecut în
lumea
spirituală, în timpul în care evoluţia umană parcurgea
relaţiile
descrise, a fost reglarea treptată a condiţionărilor reciproce dintre
Soare, Lună şi Pământ (şi în sens mai larg şi cu alte
corpuri cereşti).
Dintre aceste intercondiţionări să subliniem alternanţa zi-noapte.
Mişcările corpurilor cereşti sunt reglate de fiinţele care locuiesc pe
acestea. Mişcarea Pământului care dă naştere zilei şi nopţii a
fost
cauzată de interacţiunea dintre diferitele spirite aflate pe o treaptă
mai înaltă decât omul. La fel a luat naştere şi mişcarea
Lunii, pentru
ca după separarea Lunii de Pământ Spiritele formei să poată
acţiona în
mod corect, în ritmul adecvat, asupra corpului fizic uman. Ziua
lucrau
eul şi corpul astral în corpul fizic şi în corpul eteric.
Noaptea
această activitate înceta, iar eul şi corpul astral ieşeau din
corpurile fizic şi eteric, intrând în domeniul Fiilor
vieţii (Îngeri),
al Spiritelor de foc (Arhangheli) şi al Spiritelor formei. Corpurile
fizic şi eteric erau preluate în acest timp în afara
domeniilor de
activitate ale Spiritelor formei şi în acelea ale Spiritelor
înţelepciunii şi ale Tronurilor. În felul acesta,
influenţele eronate
care erau exercitate în cursul zilei de corpul astral asupra
omului
puteau fi din nou corectate.
În timp ce oamenii se înmulţeau acum din nou pe
Pământ, nu mai
exista nici un motiv ca sufletele umane să nu se mai poată
întrupa în
aceştia. Aşa cum acţionau acum forţele Lunii terestre, corpurile umane
se modelau sub influenţa lor cu totul corespunzător pentru
încorporarea
sufletelor umane. A fost momentul când sufletele plecate anterior
pe
Marte, Jupiter etc. au fost îndrumate spre Pământ. Prin
aceasta, pentru
fiecare urmaş care s-a născut în succesiunea generaţiilor era
disponibil un suflet. Aceasta a continuat mult timp, astfel
încât
imigrarea sufletelor pe Pământ a corespuns înmulţirii
oamenilor. Acele
suflete care părăseau acum corpul prin moartea terestră păstrau pentru
starea acorporală ecoul individualităţii terestre ca pe o amintire.
Această amintire acţiona în aşa fel încât, atunci
când pe Pământ se
năştea un corp care-i corespundea, sufletul se încorpora din nou.
În
cadrul urmaşilor umani au existat, în consecinţă, oameni care
aveau
suflete venite din afară şi care apăreau pentru prima oară pe
Pământ,
dar şi alţii cu suflete pământene reîncorporate. Totuşi,
neamul omenesc
a fost alcătuit mult timp din ambele feluri de oameni, condiţionate de
fapte. Pe Pământ omul se simţea legat de strămoşi prin eul-grup
comun.
Trăirea eului individual era, în schimb, cu atât mai
intensă în starea
acorporală dintre moarte şi o nouă naştere. Sufletele care, venind din
spaţiul ceresc, se încarnau în trupuri umane erau
într-o situaţie
diferită faţă de cele care aveau în urma lor una sau mai multe
vieţi
pământene. Primele aduceau cu ele, pentru viaţa fizică pe
Pământ, numai
condiţiile cărora le fuseseră supuse de lumea spirituală superioară şi
de trăirile pe care le avuseseră în afara Pământului.
Celelalte
adăugaseră condiţiile din vieţi anterioare. Destinul primelor era
determinat doar de fapte care se aflau în afara condiţiilor noi
ale
Pământului. Acela al sufletelor reîncarnate este determinat
şi de ceea
ce ele au făcut în vieţi anterioare în condiţii terestre. O
dată cu
reîntruparea a apărut şi karma individuală. Prin sustragerea
corpului
eteric uman de sub influenţa corpului astral în modul descris mai
sus
relaţia de reproducere nu a intrat în ambianta conştienţei umane,
ci
s-a aflat sub conducerea lumii spirituale. Când un suflet trebuia
să
coboare pe Pământ, apăreau impulsurile de reproducere la omul de
pe
Pământ. Pentru conştienţa terestră, întregul proces era
învăluit în
întuneric tainic. Dar şi în cursul vieţii terestre s-au
manifestat
consecinţele acestei separări parţiale a corpului eteric de corpul
fizic. Capacităţile acestui corp eteric puteau fi mult amplificate prin
influenţa spirituală. Pentru viaţa sufletească aceasta s-a manifestat
în perfecţionarea memoriei. Gândirea logică independentă
era în acel
timp abia la începuturîle sale. În schimb,
aptitudinea de a-şi aminti
era aproape nelimitată. Spre exterior se arăta că omul avea o
cunoaştere nemijlocită a forţelor active a tot ce era viu. El putea
folosi în beneficiul său forţele vieţii şi ale reproducerii de
natură
animală şi mai cu seaină vegetală. Omul putea extrage, de exemplu,
forţa care impulsionează plantele la creştere şi o putea folosi aşa cum
în prezent extrage forţele naturii nevii, de pildă, forţa latentă
din
huilă pentru a pune în mişcare maşini. (Detalii în această
privinţă se
găsesc în scrierea mea Precursorii noştri
atlanţi.) Şi viaţa
sufletească a omului s-a modificat în variate sensuri prin
influenţa
luciferică. Am putea descrie multe feluri de sentimente şi simţiri care
au luat astfel naştere. Putem aminti unele dintre ele. Până la
producerea acestei influenţe sufletul uman acţiona în ceea ce
avea de
plăsmuit şi de făcut înscriindu-se în intenţiile
entităţilor spirituale
superioare. Planul tuturor lucrurilor ce trebuiau realizate era
predeterminat. În măsura în care era dezvoltată, conştienţa
umană putea
prevedea şi ea modul în care trebuia să se dezvolte lucrurile
în
viitor, conform planului preconceput. Această conştienţă înainte
văzătoare a fost pierdută când înaintea revelaţiei
entităţilor
spirituale superioare s-a ţesut vălul percepţiilor terestre şi în
acestea s-au ascuns forţele propriu-zise ale fiinţelor solare. Viitorul
a devenit de-acum încolo nesigur. Şi prin aceasta sufletului i-a
fost
implantată posibilitatea sentimentului fricii. Frica este urmarea
nemijlocită a erorii. Se vede însă cum o dată cu influenţa
luciferică
omul şi-a căpătat independenţa faţă de anumite forţe cărora anterior le
era dăruit fără voinţă. El putea să ia acum singur decizii. Libertatea
este rezultatul acestei influenţe. Iar frica şi sentimentele
asemănătoare sunt doar fenomene însoţitoare ale evoluţiei omului
spre
libertate.
Din perspectivă spirituală, apariţia fricii este o consecinţă a
faptului că în cadrul forţelor terestre, sub a căror influenţă a
ajuns
omul prin puterea luciferică, erau active alte forţe care deveniseră
nereglementare mult mai devreme în cursul evoluţiei decât
cele
luciferice. O dată cu forţele terestre omul a preluat în
interiorul
fiinţei sale şi influenţa acestor forţe. Ele i-au inoculat sentimentul
fricîi. Aceste entităţi sunt numite ahrimanice; în sensul
lui Goethe,
mefistofelice.
Chiar dacă la început influenţa luciferică s-a făcut simţită
numai
la oamenii cei mai evoluaţi, ea s-a extins curând şi la toţi
ceilalţi.
Urmaşii celor mai evoluaţi se amestecau cu urmaşii celor mai puţin
evoluaţi. În felul acesta, forţa luciferică a pătruns şi la cei
din
urmă. Dar corpul eteric al sufletelor ce reveneau de pe planete nu
putea fi protejat în acelaşi grad ca cel al urmaşilor celor
rămaşi pe
Pământ. Protecţia celor din urmă venea de la o fiinţă superioară
care
avea atunci conducerea în Cosmos, când Soarele s-a separat
de Pământ.
Această fiinţă apare, în domeniul pe care-l luăm aici în
considerare,
ca Stăpânitor în imperiul solar. Împreună cu el au
plecat să preia noua
reşedinţă solară şi acele spirite sublime care prin evoluţia lor
cosmică atinseseră maturitatea necesară pentru aceasta. Existau
însă şi
fiinţe care în momentul separării Soarelui nu atinseseră acel
nivel.
Ele trebuiau să-şi găsească alt teatru de acţiune. Astfel s-au desprins
din acea substanţă universală comună care a fost la început
în
organismul terestru fizic Jupiter şi alte planete. Jupiter a devenit
reşedinţa unor astfel de fiinţe nematurizate care nu au ajuns
până la
nivelul solar. Cea mai avansată a devenit conducătorul lui Jupiter. Aşa
cum conducătorul evoluţiei solare a devenit „eul superior" care acţiona
asupra oamenilor rămaşi pe Pământ, tot astfel şi acest conducător
al
lui Jupiter a devenit eul superior, care pătrundea ca o conştienţă
comună în toţi oamenii care descindeau dintr-un amestec de
lăstari ai
oamenilor rămaşi pe Pământ şi de oameni care au apărut pe
Pământ abia
în perioada elementului aer şi au migrat pe Jupiter. În
sensul ştiinţei
spiritului, astfel de oameni pot fi numiţi „oameni jupiterieni".
Aceştia erau urmaşi umani care mai preluaseră în acele timpuri
vechi
suflete omeneşti; ei aparţineau acelei categorii care la
începutul
evoluţiei terestre încă nu erau destul de avansaţi pentru a avea
primul
contact cu focul. Erau suflete intermediare între regnul uman şi
regnul
animal. Existau şi fiinţe care sub conducerea celei mai evoluate dintre
ele îşi separaseră din substanţa cosmică generală planeta Marte,
pe
care o aleseseră ca loc de reşedinţă. Prin influenţa lor a apărut o a
treia categorie de oameni, „oamenii marţieni". (Aceste cunoştinţe
aruncă o lumină asupra cauzelor primordiale ale apariţiei planetelor
sistemului nostru solar. Căci toate corpurile cereşti ale sistenului
nostru solar au luat naştere prin diferitele grade de maturizare a
fiinţelor rezidente pe ele. Este de la sine înţeles că nu putem
intra
aici în toate detaliile structurării cosmice.) Acei oameni care
percepeau înalta fiinţă solară în însuşi corpul lor
eteric pot fi
numiţi „oameni solari". Fiinţa care trăia în ei ca eu superior –
desigur numai în ansamblul generaţiilor nu şi individual – este
cea
care, mai târziu, când oamenii au avut o cunoaştere
conştientă a ei, a
primit diferite nume şi care pentru omul actual este cea în care
se
revelează relaţia lui Christos cu Cosmosul. Apoi se mai pot deosebi şi
„oamenii saturnieni". Pentru aceştia apărea ca eu superior o fiinţă
care a trebuit să părăsească, înainte de separarea Soarelui,
împreună
cu tovarăşii săi, substanţa cosmică generală. Aceşti oameni aveau nu
numai în corpul eteric ci şi în corpul fizic o parte care a
rămas în
afara influenţei luciferice.
La oamenii mai puţin evoluaţi, corpul eteric era prea puţin protejat
pentru a putea rezista acţiunilor fiinţelor luciferice. Ei puteau
extinde bunul plac al scânteii de foc a eului ce se găsea
în ei atât de
departe încât provocau în ambianţa lor puternice
efecte calorice de
natură dăunătoare. Consecinţa a fost o catastrofă telurică de mari
proporţii. Prin furtunile de foc, o mare parte a Pământului
locuit în
acea vreme a fost distrusă şi o dată cu ea şi oamenii căzuţi în
eroare.
Numai o parte mică, care rămăsese până atunci neatinsă de
rătăcire, s-a
putut salva într-o anumită regiune a Pământului care fusese
ferită de
influenţele dăunătoare ale oamenilor. O astfel de regiune care putea fi
locuită şi se prezenta favorabil pentru noua umanitate s-a dovedit a fi
ţinutul aflat într-o zonă care în prezent este complet
acoperită de
Oceanul Atlantic. Aici s-au retras oamenii rămaşi cei mai curaţi din
punctul de vedere al rătăcirii. Numai membrii risipiţi ai umanităţii
mai locuiau în alte ţinuturi după aceste evenimente. Din
perspectiva
ştiinţei spiritului, tinutul cuprins între Europa, Africa şi
America
actuale, care a existat cândva, poate fi numit Atlantida.
(În
literatura corespunzătoare se face referire la epoca de evoluţie a
omenirii premergătoare epocii atlanteene. Ea este numită aici era
lemuriană a Pământului, care a fost urmată de cea atlanteană.
Dimpotrivă, timpul în care forţele lunare nu îşi
desfăşuraseră încă
acţiunile principale poate fi numită era hiperboreană. Aceasta este
precedată de o alta, care coincide cu primul timp al evoluţiei
Pământului. În tradiţia biblică perioada anterioară
acţiunilor
fiinţelor luciferice este descrisă ca perioada paradisiacă, iar
coborârea pe Pământ, întreţeserea omului în
lumea simţurilor, ca
izgonirea din Paradis.)
Evoluţia în regiunea atlanteană a fost timpul separării
propriu-zise
în oameni saturnieni, solari, jupiterieni şi marţieni. Mai
înainte s-au
pus doar bazele acestei separări. Acum separarea stărilor de veghe şi
de somn a avut şi alte urmări pentru fiinţa umană, care s-au evidenţiat
mai ales la omenirea atlanteană. În timpul nopţii, corpul astral
şi eul
oamenilor urcau în domeniul fiinţelor care le erau superioare, la
Spiritele personalităţii. Prin acea parte a corpului său eteric care nu
era legat de corpul fizic, omul putea avea percepţia Fiilor vieţii
(Îngeri) şi a Spiritelor de foc (Arhangheli), căci el putea
rămâne unit
în timpul somnului cu partea de corp eteric nepătruns de corpul
fizic.
În orice caz, percepţia Spiritelor personalităţii rămânea
neclară,
tocmai din cauza influenţei luciferice. Dar, în starea descrisă,
o dată
cu Îngerii şi cu Arhanghelii, pentru om au devenit vizibile pe
calea
aceasta şi acele fiinţe care, fiind rămase în urmă pe Soare şi pe
Lună,
nu aveau acces la existenţa terestră. Din această cauză, ele trebuiau
să rămână în lumea spiritual-sufletească. Prin fiinţele
luciferice,
omul le-a atras însă în domeniul sufletului său despărţit
de corpul
fizic. Prin aceasta, el a venit în contact cu fiinţe care au avut
asupra lui o influenţă, în mare parte, de ispitire. Ele au făcut
să
crească în suflet impulsul spre rătăcire, şi anume spre folosirea
eronată a forţelor de creştere şi de reproducere care se aflau sub
stăpânirea sa prin separarea corpului fizic de corpul eteric.
Pentru puţini oameni ai erei atlanteene era dată posibilitatea de a
se întreţese cu lumea sensibilă. Datorită acestora, influenţa
luciferică a devenit din piedică în calea evoluţiei umane mijloc
pentru
progres. Prin aceasta ei au ajuns mai devreme decât s-ar fi putut
altfel în situaţia de a dezvolta cunoaşterea lucrurilor
Pământului. În
cadrul acestei activităţi, ei încercau să elimine eroarea din
reprezentările lor şi să fundamenteze intenţiile primordiale ale
entităţilor spirituale din fenomenele lumii. Ei se ţineau departe de
dorinţele şi poftele corpului astral orientate spre simpla lume a
simturilor. Aceasta îi elibera din ce în ce mai mult de
erorile
acestuia şi le inducea stări în care ei percepeau pur şi simplu
în acea
parte a corpului eteric separat de corpul fizic. Atunci erau cu totul
legaţi, prin corpul eteric, de domeniul Spiritelor formei şi puteau
afla de la acestea modul în care ele sunt conduse şi dirijate de
acea
fiinţă foarte evoluată care avusese conducerea la separarea Soarelui de
Pământ şi prin care, mai târziu, li s-a deschis oamenilor
înţelegerea
lui Christos. Astfel de oameni erau iniţiaţi. Întrucât
însă
individualitatea umană a ajuns, în modul descris, în
domeniul fiinţelor
lunare, nici aceşti iniţiaţi nu puteau fi atinşi direct de fiinţa
solară, ci putea să le fie arătată numai ca o oglindire de către
fiinţele lunare. Ei nu vedeau în mod nemijlocit fiinţa solară, ci
o
reflectare a acesteia. Ei au devenit conducătorii celorlalţi oameni
cărora le comunicau tainele văzute. Ei îşi atrăgeau elevi cărora
le
indicau căile pentru obţinerea stării care duce la iniţiere. La
cunoaşterea celui ce se revela drept Christos puteau ajunge numai
oameni care aparţineau grupului oamenilor solari. Ştiinţa lor tainică
şi procedeele care conduceau la aceasta erau practicate într-un
loc
special, pe care-l vom numi Oracolul lui Christos sau solar. (Oracol
în
sensul unui loc unde erau percepute gândurile unor fiinţe
spirituale.)
Cele spuse aici cu privire la Christos nu va fi înţeles greşit
dacă vom
reflecta la faptul că, în cunoaşterea suprasensibilă, în
apariţia lui
Christos pe Pământ trebuie văzut un eveniment viitor spre care
arătau
cei care erau familiarizaţi, înainte de acest eveniment, cu
sensul
evoluţiei Pământului. Ar fi o greşeală să considerăm că aceşti
iniţiaţi
au avut o relaţie cu Christos care a devenit posibilă abia prin acest
eveniment. Dar ei puteau întelege acest
lucru în mod profetic şi-l puteau face inteligibil pentru
elevii
lor: „Cel ce este atins de forţa fiinţei solare vede pe Christos venind
spre Pământ".
Alte oracole au fost întemeiate de cei ce aparţineau
umanităţii
saturniene, marţiene şi jupiteriene. Iniţiatul acestor oracole
îşi
dezvolta vederea numai până la entităţile care puteau deveni euri
superioare corespunzătoare în corpurile lor eterice. În
felul acesta au
luat naştere aderenţi ai înţelepciunii saturniene, jupiteriene,
marţiene. În afara acestor metode de iniţiere existau şi altele
pentru
cei care preluaseră prea mult din fiinţa luciferică pentru a menţine
separată o parte atât de importantă a corpului lor eteric de
corpul
fizic ca oamenii solari; în cazul lor corpul astral reţinea o
parte mai
mare a corpului eteric în corpul fizic. De asemenea, ei nu puteau
fi
aduşi prin stările menţionate până la revelaţia profetică a lui
Christos. Din cauza corpului lor astral, influenţat mai mult de
principiul luciferic, trebuiau să parcurgă pregătiri mai dificile şi
atunci puteau să obţină, într-o stare mai puţin acorporală
decât
ceilalţi, nu revelarea lui Christos însuşi, ci pe aceea a
celorlalte
entităţi superiore. Au existat fiinţe care au părăsit, de fapt,
Pământul în momentul separării Soarelui, dar care nu se
aflau totuşi la
nivelul necesar pentru a putea parcurge evoluţia solară timp mai
îndelungat. După separarea Soarelui de Pământ ele şi-au
delimitat o
reşedinţă într-o parte a Soarelui, planeta Venus. Conducător al
acesteia a devenit fiinţa care acum este eul superior pentru iniţiaţi
şi discipolii lor. Ceva asemănător s-a întâmplat cu
spiritul diriguitor
al lui Mercur pentru altă categorie de oameni. Aşa au luat naştere
oracolele lui Venus şi Mercur. O anumită categorie de oameni care
preluase cel mai mult din esenţa luciferică, putea ajunge numai la o
fiinţă care a fost eliminată mai devreme împreună cu tovarăşii
săi din
evoluţia solară. Aceasta nu are o anumită planetă în spatiul
cosmic, ci
trăieşte în ambianţa Pământului, cu care s-a reunit după
întoarcerea de
pe Soare. Oamenii cărora această fiinţă li s-a revelat ca eu superior
pot fi numiţi discipoli ai oracolului lui Vulcan. Privirea lor era
îndreptată spre fenomenele terestre mai mult decât aceea a
altor
iniţiaţi. Ei au pus fundamentul a ceea ce a luat naştere ca ştiinţe şi
arte. Iniţiaţii lui Mercur, dimpotrivă, au fundamentat ştiinţa despre
lucrurile suprasensibile, iar iniţiaţii venusieni făceau acest lucru
într-o măsură şi mai mare. Iniţiaţii lui Vulcan, Mercur şi Venus
se
deosebeau de iniţiaţii lui Saturn, Jupiter şi Marte prin aceea că cei
din urmă îşi primeau tainele ca revelaţie de sus, într-o
stare finită;
primii îşi primeau cunoştinţele îmbrăcate de gânduri,
de idei
personale. Între aceste două categorii de iniţiaţi se aflau
iniţiaţii
în Christos. Ei obţineau o dată cu revelaţia nemijlocită şi
aptitudinea
de a-şi îmbrăca tainele în forme conceptuale umane.
Iniţiaţii lui
Saturn, Jupiter şi Marte trebuiau să se exprime mai mult în
simboluri;
iniţiaţii în Christos, Venus, Mercur şi Vulcan foloseau concepte
inteligibile.
Ceea ce ajungea pe această cale la omenirea atlantă venea în
mod
ocolit, prin iniţiaţi. Dar şi restul omenirii obţinea, graţie
principiului luciferic, aptitudini deosebite prin faptul că, datorită
entităţilor cosmice superioare, ceea ce ar fi putut deveni distructiv
era transformat în ceva vindecător. O astfel de aptitudine este
vorbirea. Ea a fost acordată omului prin densificarea sa în
materialitatea fizică şi prin separarea unei părţi a corpului său
eteric de corpul fizic. În vremurile care au urmat separării
Lunii,
omul s-a simţit mai întâi legat de ascendenţi prin
eul-grup. Totuşi,
această conştienţă comună care-i lega pe strămoşi de urmaşi s-a pierdut
treptat în decursul generaţiilor. Urmaşii mai păstrau doar
amintirea
unuia dintre precursorii nu prea îndepărtaţi; cei care-l
precedaseră
erau uitaţi. În stările care erau doar asemănătoare somnului
în care
oamenii intrau în contact cu lumea spirituală apărea din nou
amintirea
unuia sau unora dintre strămoşi. Atunci, omul se simţea din nou
contopit cu aceştia, despre care credea că au apărut din nou în
el.
Aceasta era o idee eronată despre reîncarnare, care şi-a făcut
apariţia
mai ales în ultima perioadă atlanteană. Adevărata
învăţătură despre
reîncarnare nu putea fi aflată decât în şcolile
iniţiaţilor. Aceştia
vedeau cum în stare acorporală sufletul uman trece de la
încarnare la
încarnare. Şi numai ei puteau comunica elevilor lor adevărul
despre
aceasta.
Forma fizică a omului era, în acest trecut foarte
îndepărtat la care
ne referim, încă foarte diferită de cea actuală. Ea era în
mare măsură
expresia calităţilor sufleteşti. Omul era alcătuit dintr-o materie mai
subtilă, mai moale decât ulterior. Ceea ce este în prezent
consolidat
era în membrele sale moale, flexibil şi plastic. Un om mai
spiritual
avea o construcţie delicată, mobilă, expresivă. Unul mai puţin evoluat
spiritual prezenta forme grosolane, greoaie, puţin plastice. Progresul
evolutiv scurta membrele, iar statura rămânea mică;
întârzierea
sufletească şi întreţeserea în lumea simţurilor se exprima
prin
gigantism. În timpul perioadei de creştere, corpul se forma,
într-un
mod care confonn reprezentărilor actuale ar putea părea fantastic,
în
funcţie de ceea ce se petrecea în suflet. Pervertirea pasională,
a
dorinţelor şi instinctelor atrăgea după sine o creştere a ceea ce era
material în om până la forme gigantice. Forma umană fizică
actuală a
luat naştere prin contractarea, densificarea şi consolidarea omului
atlantean. Şi în timp ce înaintea perioadei atlanteene el
era o copie
fidelă a entităţii sale sufleteşti, tocmai procesele evoluţiei
atlanteene purtau în sine cauzele care au condus la omul
postatlantean,
având o formă mai net conturată şi relativ puţin dependentă de
calităţile sufleteşti. (Formele regnului animal s-au densificat pe
Pământ mult înaintea omului.) Legile care se află în
prezent la baza
dezvoltării formelor în regnurile naturale nu trebuie aplicate
evoluţiilor trecute.
Spre mijlocul perioadei de evoluţie atlanteană ceva dăunător s-a
insinuat în omenire. Tainele iniţiaţilor ar fi trebuit ferite cu
grijă
de oameni care nu-şi purificaseră printr-o pregătire corespunzătoare
corpul astral de rătăciri. Dacă aceştia ajung să-şi formeze convingeri
în cunoştintele ascunse, în legile prin care fiinţe
superioare conduc
forţele naturale, ei le pun în slujba nevoilor şi pasiunilor lor
rătăcite. Pericolul era cu atât mai mare cu cât oamenii au
ajuns, aşa
cum am descris, în domeniul fiinţelor spirituale inferioare care
nu pot
parcurge evoluţia terestră reglementară, din care cauză acţionează
în
sens opus acesteia. Acestea au influenţat oamenii în mod
permanent,
astfel încât le-au inoculat interese orientate în
realitate împotriva
binelui omenirii. Oamenii mai aveau însă facultatea de a utiliza
în
beneficiul propriu forţele de creştere şi de reproducere animale şi
umane. Ispitirii de către fiinţele spirituale inferioare nu au fost
supuşi numai oamenii obişnuiţi, ci şi o parte a iniţiaţilor. Ei au
ajuns să pună forţele amintite în slujba unui scop care a
contracarat
evoluţia umanităţii. Şi în acest scop ei şi-au căutat tovarăşi
care nu
fuseseră iniţiaţi şi care au folosit într-un sens josnic tainele
acţiunii naturale suprasensibile. Consecinţa a fost o mare depravare a
omenirii. Răul s-a extins tot mai mult. Şi pentru că forţele de
creştere şi de reproducere, atunci când sunt smulse substratului
lor
parental şi sunt folosite independent, se află într-o anumită
relaţie
tainică cu forţe care acţionează în aer şi apă, faptele umane au
descătuşat forţe naturale dăunătoare foarte puternice. Aceasta a
determinat distrugerea treptată a ţinutului atlantean prin catastrofe
aeriene şi acvatice. Omenirea atlanteană a trebuit să emigreze în
măsura în care furtunile nu au distrus-o. Pământul a
căpătat atunci,
datorită furtunilor, o nouă faţă. Pe de o parte, Europa, Asia şi Africa
au căpătat treptat contururile lor actuale. De partea cealaltă,
America. Spre aceste ţinuturi s-au îndreptat caravane imense.
Pentru
prezentul nostru, deosebit de importante sunt mai ales acele convoaie
are au emigrat din Atlantida spre răsărit. Europa, Asia, Africa au fost
populate treptat de urmaşii atlanţilor. Diferite popoare s-au aşezat
în
aceste regiuni. Ele aveau niveluri de evoluţie diferite, dar şi
diferite niveluri de pervertire. Iar în mijlocul lor se aflau
iniţiaţii, păzitorii tainelor oracolelor. Aceştia au întemeiat
în
diferite ţinuturi locuri în care se practicau serviciile de cult
ale
lui Jupiter, Venus etc., în sensul bun, dar şi în sens rău.
O influenţă
deosebit de nefavorabilă a exercitat-o divulgarea tainelor lui Vulcan.
Căci privirea adepţilor lui Vulcan era îndreptată mai cu seamă
spre
relaţiile pământene. Datorită acestor divulgări, omenirea a ajuns
să
depindă de fiinţe spirituale care în urma evoluţiei lor
anterioare se
împotriveau la tot ce venea din lumea spirituală dezvoltată
în urma
separării Soarelui de Pământ. Ele acţionau astfel, conform cu
predispoziţiile lor, tocmai în elementul care s-a dezvoltat
în om prin
faptul că el avea percepţii în lumea sensibilă, dincolo de care
se
învăluie spiritualul. Aceste fiinţe au obţinut de aici
încolo o mare
influenţă asupra multor oameni care populau Pământul. Această
influenţă
s-a manifestat mai întâi prin aceea că omului i-a fost luat
din ce în
ce mai mult sentimentul spiritualităţii. Întrucât în
acele timpuri
mărimea, forma şi plasticitatea corpului fizic uman erau încă
în mare
măsură orientate după calităţile sufleteşti, urmarea acelei divulgări
s-a făcut simţită şi în transformări ale neamului omenesc
în acest
sens. Acolo unde pervertirea oamenilor s-a manifestat mai ales prin
faptul că forţe suprasensibile au fost puse în serviciul unor
pofte,
dorinţe şi patimi josnice au apărut corpuri umane diforme, groteşti
atât ca mărime cât şi ca aspect. În orice caz,
acestea nu şi-au putut
prelungi existenţa dincolo de perioada atlanteană. Ele s-au stins.
Omenirea postatlanteană s-a format fizic din acei precursori atlanteeni
la care avusese loc o consolidare a formei corporale, încât
ei nu mai
cedau de acum încolo forţelor sufleteşti devenite ostile naturii.
În
evoluţia atlanteană a existat un anumit interval de timp în care
pentru
forma umană, prin legile care guvernau în şi în jurul
Pământului,
dominau condiţii care impuneau solidificarea acesteia. Formele umane
care se densificaseră înaintea acestui timp s-au putut, de fapt,
înmulţi încă mult timp, însă, treptat, sufletele ce
se încorporau în
ele au fost atât de strâmtorate încât rasele
respective au trebuit să
dispară. Oricum, tocmai unele dintre aceste forme rasiale s-au menţinut
până în vremurile postatlanteene; ba, chiar, unele rămase
mai mobile,
au persistat un timp destul de îndelungat. Acele forme umane care
rămăseseră plastice dincolo de intervalul de timp menţionat mai
înainte
au oferit corpuri pentru suflete care suferiseră în mare măsură
influenţa dăunătoare a divulgării descrise. Ele erau predestinate unei
dispariţii rapide.
Potrivit acestor fapte, de la mijlocul evoluţiei atlanteene s-au
manifestat, în domeniul evoluţiei umane, fiinţe care acţionau
astfel
încât omul să se afunde într-un mod nespiritual
în lumea fizică,
sensibilă. Aceasta a putut merge atât de departe
încât în locul
aspectului real al acestei lumi să-i apară imagini înşelătoare,
fantome, iluzii de tot felul. Omul nu era expus numai influenţei
luciferice, ci şi a acelor fiinţe la care ne-am referit mai sus şi al
căror conducător ar putea fi numit după numele pe care i l-a dat mai
târziu cultura persană, Ahriman (Mefistofel este aceeaşi fiinţă).
Datorită acestei influenţe, omul a ajuns sub stăpâniri care şi
aici îl
lăsau să apară ca o fiinţă orientată numai spre relaţii
pământeşti-senzoriale. Privirea liberă în procesele lumii
spirituale
i-a fost luată tot mai mult. E1 trebuia să se simtă în
stăpânirea lui
Ahriman şi să fie exclus într-o anumită măsură din comunitatea
lumii
spirituale. De o însemnătate deosebită era un loc de iniţiere
oracular
care-şi conservase în mijlocul decadenţei generale cea mai mare
puritate a vechiului cult. El aparţinea oracolelor lui Christos. Din
această cauză aici s-au putut păstra nu numai taina lui Christos, ci şi
tainele altor oracole. Căci în revelarea celui mai sublim Spirit
solar
au fost dezvăluiţi şi conducătorii lui Saturn, Jupiter etc. În
oracolul
solar se cunoştea taina de a conferi anumitor oameni corpuri eterice
umane aşa cum avuseseră cei mai buni iniţiaţi ai lui Jupiter, Mercur
etc. Cu mijloace pe care nu le vom descrie aici se obţinea conservarea
unor copii ale celor mai bune corpuri eterice ale vechilor iniţiaţi,
care erau apoi impregnate mai târziu oamenilor potriviţi. Prin
intermediul iniţiaţilor oracolelor lui Venus, Mercur şi Vulcan asemenea
procese se puteau desfăşura şi pentru corpurile astrale.
Într-un anumit timp, conducătorul iniţiaţilor lui Christos s-a
văzut
izolat împreună cu câţiva aderenţi cărora le putea
împărtăşi numai în
mică măsură tainele lumii. Căci aceşti tovarăşi ai săi aparţineau
categoriei de oameni care în mod natural erau puţin
înclinaţi pentru
separarea corpurilor fizic şi eteric. Astfel de oameni erau, de altfel,
în acel timp cei mai buni pentru continuarea progresului
umanităţii. În
cazul lor, aveau loc din ce în ce mai puţin trăirile în
starea de somn.
Lumea spirituală s-a închis tot mai mult pentru ei. Ei nu mai
erau
capabili să înţeleagă tot ce li se dezvăluise în timpurile
vechi, când
omul nu era în corpul său fizic, ci numai în ce1 eteric.
Oamenii din
ambianţa nemijlocită a conducătorului oracolului lui Christos erau cei
mai avansaţi în privinţa fuzionării părţii din corpul eteric care
era
separat de corpul fizic. Această unire s-a instalat treptat în
omenire
ca urmare a transformării resedinţei atlanteene şi a Pământului,
în
general. Corpul fizic şi corpul eteric ale omului au ajuns tot mai mult
să coincidă. Din această cauză facultăţile anterior nelimitate ale
memorizării s-au pierdut şi a început viaţa de gândire
umană. Partea de
corp eteric legată de corpul fizic a transformat creierul fizic
într-o
unealtă a gândirii propriu-zise, iar omul a resimţit, de fapt,
începând
de acum, eul său în corpul fizic. Abia acum s-a trezit conştienţa
de
sine. Acest lucru s-a întâmplat la început numai cu o
mică parte din
oameni, mai cu seamă cu cei din anturajul conducătorului oracolului lui
Christos. Celelalte mase de oameni risipite prin Europa, Asia şi Africa
păstrau în diferite grade resturi ale vechilor stări de
conştienţă. Din
această cauză ei aveau o experienţă nemijlocită a lumii suprasensibile.
Asociaţii iniţiatului lui Christos erau oameni cu înţelegere
foarte
dezvoltată, dar dintre toţi oamenii acelui timp ei aveau cele mai
puţine experienţe în domeniul suprasensibil. Împreună cu
ei, acel
iniţiat a migrat din vest spre est, ajungând într-o regiune
din Asia
Interioară. El dorea să-i protejeze pe cât posibil de contactul
cu
oamenii mai puţin avansaţi în evoluţia conştienţei. El i-a educat
pe
cei ce-l întovărăşeau în sensul tainelor revelate lui;
în felul acesta
a acţionat mai cu seamă asupra urmaşilor. Astfel, şi-a creat un grup de
oameni care preluaseră în inimile lor impulsurile ce corespundeau
iniţierii christice. Din acest grup el a ales şapte dintre cei mai
buni, în aşa fel încât puteau avea corpuri astrale şi
corpuri eterice
ce corespundeau amprentelor corpurilor eterice ale celor mai buni şapte
iniţiaţi atlanteeni. În felul acesta el a educat câte un
urmaş al
iniţiaţilor lui Christos, Saturn, Jupiter etc. Aceşti şapte iniţiaţi au
devenit conducători şi învăţători ai oamenilor care în
timpul
postatlantean au populat sudul Asiei, şi anume vechea Indie.
Întrucât
aceşti mari învăţători erau înzestraţi cu copii ale
corpurilor eterice
ale precursorilor lor spirituali, ceea ce se afla în corpul lor
astral,
şi anume ştiinţa şi cunoaşterea prelucrată de ei, nu ajungea la ce le
fusese dezvăluit prin corpul lor eteric. Când aceste revelaţii
trebuiau
să vorbească în ei, ei erau nevoiţi să reducă la tăcere propria
lor
ştiinţă şi cunoaştere. Atunci, din ei şi prin ei vorbeau înaltele
entităţi care le vorbiseră şi precursorilor lor. În afara
momentelor
sau perioadelor în care vorbeau aceste entităţi înalte prin
ei, erau
oameni modeşti, înzestraţi numai cu gândirea şi
sentimentele rezultate
din eforturile lor proprii.
În acea vreme, India era locuită de o categorie de oameni care
păstrase din starea sufletească a atlanteenilor aptă să trăiască unele
experienţe în lumea spirituală o amintire în general foarte
vie a
acestora. La mulţi dintre aceşti oameni exista şi o puternică atracţie
a inimii şi a dispoziţiei sufleteşti pentru lumea suprasensibilă.
Printr-o conducere înţeleaptă a destinului, partea cea mai mare a
acestei categorii de oameni venise din cele mai bune părţi ale
populaţiei atlanteene în sudul Asiei. În afara acestui
segment
principal, alte segmente de populaţii veniseră în alte perioade.
Pentru
acest complex populaţional, iniţiatul în Christos a hotărât
ca cei
şapte elevi ai săi să devină învăţători. Aceştia au transmis
poporului
despre care am vorbit înţelepciunea şi poruncile lor. Unii dintre
aceşti vechi indieni nu aveau nevoie decât de puţină pregătire
pentru a
reanima în ei facultăţile nu de mult atinse, care-i conduceau
în lumea
suprasensibilă. Căci, de fapt, dorul după această lume era o dispoziţie
de bază a sufletului indian. În această lume, aşa simţeau ei, era
patria originară a omului. Din această lume ei au fost transferaţi
în
aceea care poate furniza vederea senzorială exterioară şi
înţelegerea,
raţiunea legată de această vedere. Lumea suprasensibilă era simţită ca
fiind adevărata lume, iar
cea sensibilă ca o înşelare a percepţiei umane, o iluzie (Maia).
Se
depuneau eforturi de a realiza cu toate mijloacele o pătrundere
în
lumea adevărată. Nu se putea acorda interes lumii sensibile iluzorii
decât în măsura în care ea se dovedea a fi un văl
pentru cea
suprasensibilă. Puterea care putea fi exercitată de cei şapte mari
învăţători asupra acestor oameni avea un mare impact. Ceea ce era
revelat prin ei pătrundea adânc în sufletele indiene. Şi
întrucât
posedarea corpurilor eterice şi astrale primite ca moştenire de aceşti
învăţători conferea forţe superioare, ei puteau acţiona şi
în mod magic
asupra elevilor. Practic, ei nu predau, ci acţionau prin forţe magice
de la o personalitate la alta. Aşa a luat naştere o cultură care era
în
întregime pătrunsă de înţelepciune suprasensibilă. Ceea ce
este
conţinut în cărţile de înţelepciune ale indienilor
(în Vede) nu redă
forma originară a înaltelor comori de înţelepciune care au
fost
cultivate în cea mai îndepărtată Antichitate de marii
învăţători, ci
reprezintă numai un ecou slab al lor. Numai clarvederea retrospectivă
poate găsi o înţelepciune originară nescrisă dincolo de cea
scrisă. O
trăsătură importantă a acestei înţelepciuni originare este
consonanţa
armonioasă a diferitelor înţelepciuni oraculare ale epocii
atlanteene.
Căci fiecare dintre marii învăţători putea dezvălui una dintre
aceste
înţelepciuni oraculare. Diferitele părţi ale înţelepciunii
realizau un
acord perfect, pentru că în spatele lor se afla
înţelepciunea
fundamentală a iniţierii profetice a lui Christos. De fapt, acel
învăţător, care era urmaşul spiritual al iniţiatului în
Christos, nu
expunea ceea ce putea dezvălui însuşi iniţiatul în
Christos. Acesta
rămăsese în fundalul evoluţiei. La început el nu putea
transfera
înaltul său serviciu nici unui om postatlantean. Ceea ce-l
deosebea de
marele iniţiat în Christos era aptitudinea sa de a exprima
în concepte
umane ceea ce vedea din Misteriul christic, în timp ce iniţiatul
în
Christos încarnat în India putea expune numai reflexul
acestei taine
exprimată în simboluri şi semne. Căci reprezentarea sa umană nu
ajungea
până la această taină. Dar prin conlucrarea celor şapte
învăţători a
rezultat, într-o amplă imagine a lumii, o cunoaştere a lumii
suprasensibile, despre care în vechiul oracol atlantean numai
unii
membrii ar fi putut lua cunoştinţă. Au fost dezvăluite marile conduceri
ale lumii cosmice şi se făcea referire directă la un mare Spirit solar,
cel ascuns, care domneşte asupra acelor înalte entităţi care au
fost
revelate prin cei şapte învăţători.
Ceea ce se înţelege aici prin „indieni vechi" nu coincide cu
ceea ce
se înţelege în general prin această sintagmă. Nu există
documente
exterioare din timpul despre care vorbim aici. Poporul numit în
mod
obişnuit „indian", corespunde unei trepte evolutive a istoriei care s-a
format mult timp după epoca despre care vorbim aici. A apărut o primă
epocă, postatlanteană, a Pământului în care era dominantă
cultura
indiană descrisă aici; apoi s-a conturat o a doua perioadă
postatlanteană în care cultura dominantă a fost cea pe care o vom
numi
mai departe „protopersană" şi mai târziu s-a dezvoltat cultura
egipteano-caldeană pe care urmează s-o descriem. În timpul
acestor
culturi, a doua şi a treia cultură postatlanteană, şi vechea cultură
indiană a trecut printr-o a doua şi a treia perioadă. Această a treia
perioadă este prezentată de obicei ca fiind vechea Indie. Ceea ce este
descris aici nu trebuie raportat, aşadar, la vechea Indie, despre care
se vorbeşte în mod curent.
O altă trăsătură a acestei culturi vechi este cea care a condus mai
târziu la împărţirea oamenilor în caste. Cei ce
trăiau în India erau
urmaşii unor atlanţi care aparţineau unor categorii diferite de oameni,
oameni Saturn, oameni Jupiter etc. Prin învăţăturile
suprasensibile s-a
înţeles că un suflet nu era atribuit unei caste anume în
mod
întâmplător, ci că el însuşi era rânduit pentru
aceasta. O astfel de
înţelegere a învăţăturilor suprasensibile a fost uşurată
prin aceea că
la mulţi oameni amintirile interioare legate de strămoşi puteau fi
imobilizate dar şi conduse spre o idee greşită privitoare la
reîncarnare. Aşa cum în perioada atlanteană adevărata idee
a
reîncarnării nu putea fi atinsă decât prin intermediul
iniţiaţilor, tot
astfel şi în cea mai veche Indie lucrul era posibil numai prin
contactul nemijlocit cu marii învăţători. Ideea greşită despre
reîncarnare amintită mai sus a găsit cea mai mare
răspândire la
popoarele care au ocupat regiuni din Europa, Asia şi Africa, în
urma
scufundării Atlantidei. Datorită faptului că iniţiaţii care în
timpul
evoluţiei atlanteene, ajungând la rătăciri, au comunicat această
taină
unor persoane nematurizate, oamenii au ajuns să confunde din ce
în ce
mai mult ideea adevărată cu cea eronată. Acestor oameni le rămăsese
moştenire de la perioada atlantă un fel de clarvedere înceţoşată.
Întrucât atlanteenii ajungeau în somn în lumea
spirituală, urmaşii lor
trăiau această lume în stări intermediare anormale, între
starea de
veghe şi somn. Atunci, în ei apăreau imaginile unor timpuri de
mult
trecute cărora le aparţinuseră strămoşii lor. Învăţături despre
reîncarnarea oamenilor, care erau opuse ideilor corecte ale
iniţiaţilor, s-au răspândit pe întregul mapamond.
În tinuturile Asiei anterioare, în urma migraţiilor
prelungite de la
vest la est care au avut loc de la începerea distrugerii
Atlantidei, a
devenit sedentar un mozaic de popoare a căror descendenţă istoria o
cunoaşte sub denumirea de popor persan şi neamurile înrudite cu
acesta.
Cunoaşterea suprasensibilă trebuie însă să se întoarcă
retrospectiv la
epoci mult mai vechi decât la cele ale istoriei acestor popoare.
În
primul rând, este vorba de precursori foarte timpurii ai perşilor
de
mai târziu, în timpul cărora a luat naştere a doua epocă
culturală din
cadrul evoluţiei postatlanteene, după cea indiană. Ei nu tindeau
în
darurile şi înclinaţiile lor numai spre lumea spirituală; erau
predispuşi pentru lumea fizic-sensibilă. Au început să iubească
Pământul. Preţuiau ceea ce omul putea cuceri şi obţine prin
forţele
sale. Ceea ce realizau ca popor războinic şi mijloacele pe care le-au
găsit pentru a dobândi comorile Pământului erau legate de
această
particularitate a fiinţei lor. La ei nu exista pericolul ca prin
nostalgia după domeniul suprasensibil să se întoarcă cu totul de
la
iluzia domeniului fizic-sensibil, ci mai degrabă acela ca prin simţul
pe care îl aveau pentru acesta să piardă legătura sufletească cu
lumea
suprasensibilă. Şi locurile oracolelor care fuseseră transplantate din
vechiul ţinut atlantean purtau în felul lor caracterul general al
poporului. Dintre forţele care au putut fi însuşite cândva
prin
trăirile lumii suprasensibile şi care mai puteau fi stăpânite
în
anumite forme inferioare era cultivat ceea ce conduce fenomenele
naturii în aşa fel încât să servească intereselor
personale ale omului.
Acest popor vechi mai deţinea o mare putere în stăpânirea
forţelor
naturale care s-au retras mai târziu din faţa voinţei umane.
Păzitorii
oracolelor dispuneau de forţe interioare legate de foc şi de alte
elemente. Putem să-i numim „magi". Ceea ce păstraseră ca moştenire
în
domeniul cunoaşterii suprasensibile şi al forţelor suprasensibile din
timpuri vechi se afla la un nivel inferior în comparaţie cu ceea
ce
putea realiza omul într-un trecut foarte îndepărtat. Dar au
adoptat
toate formele, de la arte nobile care urmăreau numai mântuirea
omului
până la procedeele cele mai abominabile. În aceşti oameni,
fiinţa
luciferică acţiona într-un mod special. Ea le făcuse legătura cu
tot ce
întoarce pe om de la intenţiile acelor fiinţe superioare care,
în lipsa
intervenţiei luciferice, ar fi dirijat singure evoluţia umanităţii. Şi
acei membri ai acestui popor care mai erau înzestraţi cu urme ale
vechii stări clarvizionare, intermediară între stările de veghe
şi somn
amintite, se simţeau foarte puternic atraşi spre fiinţele inferioare
ale lumii spirituale. Trebuia dat acestui popor un impuls spiritual
care să acţioneze în sens contrar unor asemenea trăsături de
caracter.
Din aceeaşi sursă din care venise şi viaţa spirituală veche indiană i-a
fost dată de către păstrătorul tainelor oracolului lui Christos o forţă
conducătoare.
Conducătorul culturii spirituale persane originare care a fost dat
poporului despre care vorbim de acel păzitor al oracolului solar poate
fi desemnat cu numele cunoscut de istorie Zarathustra sau Zoroastru.
Trebuie însă subliniat faptul că personalitatea la care ne
referim aici
aparţine unei epoci mult mai vechi decât cea în care
îl plasează
istoria. Totuşi, nu este vorba de cercetare istorică exterioară, ci de
ştiinţă a spiritului. Iar cel care este chemat să se gândească la
purtătorul numelui Zarathustra într-o epocă mai târzie va
trebui să
caute consonanţa cu ştiinţa spiritului în aceea că el îşi
reprezintă un
urmaş al primului mare Zarathustra care a preluat numele aceluia şi a
acţionat în sensul învăţăturii sale. Impulsul pe care
trebuia să-l dea
Zarathustra poporului său consta în aceea că el atrăgea atenţia
asupra
faptului că lumea fizic-sensibilă nu este numai ceea ce este lipsit de
spirit, ceea ce-l întâmpină pe om când acesta ajunge
sub influenţa
exclusivă a fiinţei luciferice. Omul îi datorează acestei fiinţe
independenţa sa personală şi sentimentul libertătii. Dar această fiinţă
trebuie să acţioneze în el în armonie cu fiinţa spirituală
opusă. La
poporul protopersan exista preocuparea pentru menţinerea trează a
simţului pentru această fiinţă. Prin înclinaţia sa pentru lumea
fizic-sensibilă el era ameninţat de contopirea cu fiinţa luciferică.
Zarathustra primise prin păzitorul oracolului solar o iniţiere de aşa
natură încât revelaţiile înaltelor fiinţe solare
îi puteau fi
împărtăşite. În stări speciale ale conştienţei sale, spre
care îl
condusese instruirea primită, el îl putea vedea pe conducătorul
fiinţelor solare care luase sub pavăza sa în modul descris corpul
eteric uman. El ştia că această fiinţă deţinea conducerea evoluţiei
umanităţii, dar că el putea coborî la un anumit moment din
spaţiul
cosmic pe Pământ. Pentru aceasta era necesar ca el să poată trăi
şi în
corpul astral al unui om, aşa cum putea acţiona în corpul eteric
după
intervenţia fiinţei luciferice. Pentru aceasta trebuia să apară un om
la care corpul astral să fi fost adus la un nivel asemănător cu cel pe
care l-ar fi putut obţine fără Lucifer într-un alt timp (la
mijlocul
evoluţiei atlanteene). Dacă Lucifer nu ar fi venit, omul ar fi ajuns la
această treaptă mai devreme, dar fără independenţă şi fără
posibilitatea libertăţii. De acum încolo însă, în
ciuda acestor
calităţi, omul trebuia să ajungă din nou la acest nivel. În
stările
sale de clarviziune, Zarathustra vedea că, în viitor, va fi
posibilă
apariţia unei personalităţi care să aibă un astfel de corp astral. Dar
el ştia şi că, înainte de acel moment, forţele solare spirituale
nu ar
putea fi găsite pe Pământ dar că pot fi percepute de privirea
suprasensibilă în domeniul părţii spirituale a Soarelui. El putea
vedea
aceste forţe când îşi îndrepta privirea clarvăzătoare
spre Soare. Şi
propovăduia poporului său esenţa acestor forţe care Mai
întâi nu puteau
fi găsite decât în lumea spirituală, iar mai târziu
trebuia să coboare
pe Pământ. Aceasta era marea profeţie a marelui Spirit solar sau
al
luminii (Aura solară, Ahura Mazda, Ormuzd). Acest Spirit al luminii se
revelează pentru Zarathustra şi discipolii săi ca Spiritul care-şi
întoarce către oameni chipul său şi care pregăteşte în
cadrul omenirii
viitorul. Zarahustra anunţă acest Spirit al luminii care era Christos
înaintea apariţiei sale pe Pământ. Dimpotrivă, el prezintă
în Ahriman
(Angra mainju) o forţă care acţionează în mod dăunător prin
influenţa
sa asupra vieţii sufleteşti a omului, când acesta i se dăruieşte
în mod
unilateral. Acesta este acea forţă care a primit o putere deosebită pe
Pământ după divulgarea tainei lui Vulcan. Pe lângă mesajul
zeului
luminii, Zarathustra a propovăduit învăţături privitoare la acele
entităţi spirituale care se revelează simţului purificat al
clarvăzătorului ca însoţitori ai zeului luminii. Opus acestora se
află
ispititorii care au apărut resturilor impure ale vechii clarvederi
rămase din vremea Atlantidei. Poporului protopersan trebuia să-i fie
clarificat faptul că, în măsura în care sufletul este
întors spre
activitatea şi strădania depusă în lumea fizic-sensibilă,
în sufletul
uman se desfăşoară o luptă între zeul luminii şi adversarul său.
De
asemenea, el trebuia să afle ce comportament trebuie să adopte pentru
ca cel din urmă să nu-l ducă în abis, ci influenţa sa să fie
condusă
spre bine prin forţa primului.
O a treia epocă culturală a perioadei postatlanteene şi-a făcut
apariţia la popoarele care prin migraţii s-au îndreptat ultimele
spre
Orientul Apropiat şi spre Africa de Nord. Ea s-a desăvârşit la
caldeeni, babilonieni, asirieni, pe de o parte, la egipteni, pe de
alta. La aceste popoare simţul pentru lumea fizic-sensibilă era
dezvoltat în alt fel decât la protopersani. Ele preluaseră
mai mult
decât alţii predispoziţia spirituală care constituie o bază
pentru
capacitatea de a gândi, a înzestrării cu înţelegere
raţională care
luaseră naştere în ultima perioadă atlanteană. A fost sarcina
omenirii
post-atlanteene să dezvolte în sine acele capacităţi sufleteşti
care
puteau fi obţinute prin forţele trezite ale gândirii şi ale
dispoziţiei
sufletului care nu sunt stimulate nemijlocit de lumea spirituală, ci
iau naştere prin aceea că omul contemplă lumea sensibilă, trăieşte
în
ea şi o prelucrează. Cucerirea lumii fizic-sensibile prin aceste
capacităţi umane trebuie privită ca fiind misiunea omului
postatlantean. Această cucerire înaintează treaptă cu treaptă.
În
vechea Indie omul este deja orientat prin structura sa sufletească spre
această lume. Dar el o priveşte încă drept iluzie, iar spiritul
său
este întors spre lumea suprasensibilă. Spre deosebire de aceasta,
la
poporul protopersan apare strădania de cucerire a lulnii
fizic-sensibile; dar se încearcă să se realizeze aceasta,
în mare
parte, încă cu acele forţe sufleteşti rămase ca moştenire a unui
timp
în care omul putea ajunge nemij-locit la lumea suprasensibilă. La
popoarele celei de a treia epoci culturale sufletul pierduse în
mare
parte capacităţile suprasensibile. El trebuie să cerceteze în
ambianţa
sensibilă revelaţiile spiritualului şi să evolueze mai departe prin
descoperirea şi inventarea mijloacelor culturale care rezultă din
această lume. Întrucât prin cercetarea lumii
fizic-sensibile se căutau
legile spiritualităţii aflate dincolo de ea au apărut ştiinţele umane;
prin faptul că au fost recunoscute şi prelucrate forţele, acestei lumi
au luat naştere tehnica umană, munca artistică, uneltele şi mijloacele
acestora. Pentru omul aparţinând poporului caldeano-babilonian,
lumea
sensibilă nu mai era o iluzie, ci în regiunile ei, în
munţii şi mările
ei, în aer şi în apă el vedea o manifestare a faptelor
spirituale ale
unor forţe aflate dincolo de acestea, ale căror legi ei încercau
să le
cunoască. Pentru egiptean, Pământul era câmpul muncii sale
care i-a
fost predat într-o stare pe care trebuia s-o transforme prin
propriile
lui forţe de înţelegere, în aşa fel încât el să
apară ca o amprentă a
puterii umane. În Egipt fuseseră transplantate locuri oraculare
din
Atlantida, care-şi aveau originea de preferintă în oracolul lui
Mercur.
Totuşi existau şi altele, de exemplu, oracolul lui Venus. Prin ceea ce
se întreţinea în aceste locuri oraculare în poporul
egiptean s-a
însămânţat un nou germene cultural. El emana de la un mare
conducător,
care se bucurase de instruire în cadrul tainelor persane ale lui
Zarathustra. (El era personalitatea reîncarnată a unui ucenic al
marelui Zarathustra.) Bazându-ne pe un nume istoric, să-l numim
Hermes.
Prin preluarea tainelor lui Zarathustra el a putut găsi calea corectă
pentru conducerea poporului egiptean. Acest popor şi-a orientat
în
viaţa terestră dintre naştere şi moarte sensul lumii fizic-sensibile
în
aşa fel încât putea vedea în mod nemijlocit lumea
spirituală din
spatele ei numai într-o anumită măsură limitată, dar putea
recunoaşte
în acea lume legile ei. În felul acesta, lumea spirituală
nu-i putea fi
propovăduită ca fiind cea în care el se putea integra pe
Pământ. În
schimb, i se putea arăta cum va trăi omul în stare acorporală
după
moarte împreună cu lumea spiritelor, care în sejurul
terestru sunt
aparente prin amprenta lor în domeniul fizic-sensibil. Hermes
spunea:
În măsura în care omul îşi foloseşte forţele pe
Pământ pentru a acţiona
aici după intenţiile forţelor spirituale, el devine apt să fie unit
după moarte cu aceste forţe. Mai cu seamnă cei care au acţionat cu
multă râvnă în acest sens între naştere şi moarte vor
fi uniţi cu
înalta entitate solară, cu Osiris. În partea
caldeano-babiloniană a
acestui curent cultural conducerea mentalităţiii umane spre
fizic-sensibil a fost mai pronunţată decât în zona
egipteană. Erau
cercetate legile acestei lumi şi se privea spre modelele primordiale
prin copiile lor sensibile. Totuşi, poporul rămânea legat de
sensibil
în multe privinţe. În locul spiritului stelar, în
prim-plan era împinsă
steaua şi în locul altor fiinţe spirituale copiile lor
pământene. Numai
conducătorii obţineau unele cunoştinţe profunde privind legile lumii
suprasensibile şi a coacţionării acesteia cu lumea sensibilă. Mai mult
decât în orice altă parte se manifestă aici o opoziţie
între
cunoştinţele iniţiaţilor şi credinţa rătăcită a poporului.
Cu totul altele erau condiţiile din ţinuturile sudului Europei şi
ale Asiei apusene unde a înflorit cea de a patra epocă culturală
postatlanteană, pe care o putem numi greco-romană sau greco-latină.
În
aceste ţinuturi afluaseră urmaşii oamenilor din cele mai diverse
ţinuturi ale lumii vechi. Existau locuri oraculare care continuau
activitatea diferitelor oracole atanteene. Existau oameni care aveau ca
moştenire predispoziţii naturale pentru clarvederea veche şi alţii care
puteau s-o recupereze relativ uşor prin instrucţie. În anumite
locuri
speciale nu se păstrau numai tradiţiile vechilor iniţiaţi, ci s-au
format urmaşi demni ai acestora şi ei îşi atrăgeau elevi care se
puteau
înălţa la trepte înalte ale vederii spirituale. Aceste
popoare aveau
tendinţa de a crea în cadrul lumii sensibile un domeniu care să
exprime, în fizic, spiritualul într-o formă perfectă. Pe
lângă multe
altele, arta greacă este o consecinţă a acestui impuls. Este suficient
să străbaţi cu ochiul spiritual templul grecesc şi vei recunoaşte cum,
într-o asemenea lucrare minunată a artei, material-sensibilul
este
prelucrat de om în aşa fel, încât în fiecare
detaliu el apare ca
expresie a spiritualului. Templul grec este „casa spiritului". În
formele lui percepi ceea ce altfel este cunoscut numai de ochiul
clarvăzătorului. Un templu al lui Zeus (sau Jupiter) este astfel
alcătuit încât reprezintă pentru ochiul sensibil un
înveliş demn pentru
ceea ce păzitorul iniţierii jupiteriene vedea cu ochiul spiritual. Aşa
stau lucrurile cu întreaga artă greacă. Pe căi tainice,
înţelepciunile
iniţiaţilor se revărsau în poeţii, artiştii plastici şi
gânditorii
acelui timp. În construcţiile concepţiei despre lume ale vechilor
filosofi greci se regăsesc tainele iniţiaţilor sub formă de noţiuni şi
idei. Iar influenţele vieţii spirituale, tainele locurilor de iniţiere
asiatice şi africane afluau spre aceste popoare şi conducătorii lor.
Marii învăţători indieni, însoţitorii lui Zarathustra,
adepţii lui
Hermes îşi atrăseseră elevii lor. Aceştia sau urmaşii lor au
fondat
centre de iniţiere în care vechile înţelepciuni au
reînviat în formă
nouă. Sunt Misteriile Antichităţii. Aici erau pregătiţi elevii pentru a
fi aduşi apoi în acele stări de conştienţă prin care puteau
ajunge la
vederea în lumea spirituală. (Detalii despre aceste Misterii ale
Antichităţii se găsesc în cartea mea Creştinismul ca fapt
mistic. Alte aspecte vor fi analizate în ultimele capitole
ale
acestei cărţi.) Din aceste centre de iniţiere comorile de
înţelepciune
curgeau spre cei care cultivau tainele spirituale în Asia Mică,
în
Grecia şi Italia. (În lumea greacă au luat naştere în
Misteriile orfice
şi eleusine importante centre de iniţiere. În şcoala de
înţelepciune a
lui Pitagora acţionau ca ecouri marile învăţături ale
înţelepciunii şi
metodele înţelepciunii din perioada premergătoare. Pitagora
fusese
iniţiat în tainele celor mai diferite Misterii în cursul
unor lungi
călătorii.)
* * *
În perioada postatlanteană, între naştere şi moarte
viaţa omului
avea însă influenţă şi asupra stării acorporale de după moarte.
Cu cât
omul îşi îndrepta mai mult interesul asupra lumi
fizic-sensibile, cu
atât mai mare era posibilitatea ca Ahriman să se infiltreze
în suflet
în timpul vieţii pe Pământ şi îşi păstra astfel
puterea şi dincolo de
moarte. La popoarele vechii Indii acest pericol era mai mic. Căci
în
timpul vieţii terestre ei percepeau lumea fizic-sensibilă ca o iluzie.
Prin aceasta ei se sustrăgeau după moarte puterii lui Ahriman. Cu
atât
mai mare era pericolul pentru popoarele protopersane. În perioada
dintre naştere şi moarte ei îşi îndreptau privirea cu
interes către
lumea fizic-sensibilă. Ei ar fi căzut în mare măsură în
mrejele lui
Ahriman dacă Zarathustra nu s-ar fi referit într-un mod
impresionant,
prin învăţătura zeului-lumină, la faptul că dincolo de lumea
fizic-sensibilă se află cea a Spiritelor luminii. Atât cât
oamenii
acestei culturi preluaseră în suflet din lumea de reprezentări
trezite
în acest fel, tot atât se sustrăgeau ei în timpul
vieţii terestre
tentaculelor lui Ahriman şi prin aceasta şi pentru viaţa de după moarte
prin care trebuiau să se pregătească pentru o nouă viaţă terestră.
În
viaţa terestră puterea lui Ahriman conduce la considerarea existenţei
fizic-sensibile ca fiind singura şi prin aceasta la închiderea
oricărei
posibilităţi de a privi spre lumea spirituală. În lumea
spirituală,
această forţă aduce pe om la izolare deplină, la îndreptarea
oricărui
interes doar spre sine. Oamenii care se află în clipa morţii
în puterea
lui Ahriman se nasc a doua oară ca mari egoişti.
În prezent, în cadrul ştiinţei spiritului, viaţa dintre
moarte şi o
nouă naştere poate fi descrisă aşa cum este ea când influenţa
ahrimanică a fost învinsă. Aşa a fost descrisă de autorul acestei
cărţi
în alte scrieri şi în primele capitole ale lucrării de
faţă. Şi aşa
trebuia să fie descrisă când trebuie să devină perceptibil ce
poate fi
trăit de om în această formă de existenţă dacă şi-a cucerit
vederea
spiritului curată pentru ceea ce este prezent. Măsura în care
individul
uman trăieşte mai mult sau mai puţin acest lucru depinde de victoria sa
asupra influenţei ahrimanice. Omul se apropie din ce în ce mai
mult de
ceea ce poate fi în lumea spirituală. La contemplarea mersului
evoluţiei umantăţii trebuie avut în vedere cu mare precizie felul
cum
ceea ce poate fi omul este deranjat prin alte influenţe.
La poporul egiptean, Hermes avea grijă ca în timpul vieţii
terestre
oamenii să se pregătească pentru asocierea cu Spiritul lumii.
Însă
pentru că în acel timp interesele omului între naştere şi
moarte erau
deja astfel orientate încât ei nu puteau privi decât
în mică măsură
prin vălul fizic-sensibilului şi după moarte privirea spirituală a
sufletului rămânea tulbure. Percepţia lumii luminii rămânea
estompată.
Învăluirea lumii spirituale după moarte a atins un vârf
pentru
sufletele care treceau dintr-un trup aparţinând culturii
greco-latine
în starea acorporală. Ele aduseseră la înflorire în
viaţa pământeană
grija pentru existenţa fizic-sensibilă. Astfel, ele se condamnaseră la
o existenţă de umbră după moarte. Din această cauză, grecul resimţea
această viaţă de după moarte ca pe o existenţă de umbră; şi nu este
simplă vorbărie, ci percepţia unui profund adevăr, când eroul
acelui
timp, orientat spre viaţa simţurilor, spune: „Mai bine cerşetor pe
Pământ, decât rege în regatul umbrelor". Încă
şi mai pronunţat era
acest lucru la acele popoare asiatice care şi ele îşi
îndreptaseră în
adorarea şi în cultul lor atenţia doar spre copiile sensibile
în locul
imaginilor spirituale primordiale. O mare parte a omenirii se afla
în
această stare în cursul perioadei culturale greco-romane. Se vede
cum
misiunea omului în perioada postatlanteană care a constat
în cucerirea
lumii fizic-sensibile a trebuit să ducă în mod necesar la
înstrăinarea
de lumea spirituală. Astfel, măreţia este unită în mod necesar cu
decadenţa. În Misterii era cultivată relaţia omului cu lumea
spirituală. Iniţiaţii lor puteau recepţiona, în stări sufleteşti
speciale, revelaţiile din această lume. Ei erau mai mult sau mai puţin
urmaşii păzitorilor oracolelor atlanteene. Lor li se dezvăluia ceea ce
fusese învăluit prin intervenţiile lui Lucifer şi Ahriman.
Lucifer a
învăluit pentru om ceea ce se revărsase din lumea spirituală
în corpul
astral fără contributia sa până spre mijlocul epocii atlanteene.
În
cazul în care corpul eteric nu ar fi fost separat parţial de
corpul
fizic, acest domeniu al lumii spirituale omul l-ar fi putut trăi
în
sine ca pe o revelaţie sufletească interioară. Din cauza intervenţiei
lui Lucifer el o putea trăi numai în stări sufleteşti speciale.
Atunci
lumea spirituală îi apărea în veşmântul astralului.
Fiinţele
corespunzătoare i se revelau prin figuri care aveau numai mădularele
naturii umane superioare şi în acestea prezentau simbolurile
astral-vizibile ale forţelor lor spirituale speciale. În acest
mod se
revelau siluete supraumane. După intervenţia lui Ahriman, acestui fel
de iniţiere i s-a alăturat încă unul. Ahriman a acoperit cu un
văl tot
ceea ce ar fi apărut dincolo de percepţia fizic-sensibilă din lumea
spirituală dacă, de la mijlocul epocii atlanteene, nu ar fi avut loc
intervenţia sa. Dacă acest univers se revela iniţiaţilor, ei o datorau
împrejurării că exersau în suflet, depăşind orice măsură,
toate acele
capacităţi pe care omul le-a atins de atunci, prin care se obţin
impresiile existenţei fizic-sensibile. Prin aceasta lor li se revela ce
fel de puteri spirituale se află dincolo de forţele naturale. Ei puteau
vorbi de entităţile spirituale de dincolo de natură. Li se dezvăluiau
acele puteri creatoare ale forţelor care acţionează în domeniul
natural
ce se află sub om. Ceea ce a continuat să acţioneze de la Saturn, Soare
şi vechea Lună şi care formase corpul fizic, corpul eteric şi corpul
astral ale omului, precum şi regnurile mineral, vegetal şi animal, a
constituit conţinutul unor taine ale Misteriilor. Erau cele peste care
Ahriman îşi ţinea mâna. Ceea ce a condus la sufletul
senzaţiei, la
sufletul raţiunii, la sufletul conştienţei era revelat într-un al
doilea fel de taine ale Misteriilor. Dar ceea ce Misteriile profetizau
era faptul că în decursul timpurilor va apărea un om cu un astfel
de
corp astral încât în ciuda lui Lucifer în
acesta va putea deveni
conştientă lumea luminii Spiritului solar prin intermediul corpului
eteric, fără să fie necesare stări sufleteşti speciale. Iar corpul
fizic al acestei fiinţe umane trebuia să fie în aşa fel
încât pentru ea
să se reveleze din lumea spirituală tot ceea ce Ahriman poate ascunde
până la moartea fizică. Pentru această fiinţă umană moartea
fizică nu
poate modifica nimic în cadrul vieţii, adică nu poate avea nici o
stăpânire asupra acesteia. Într-o astfel de fiinţă umană,
eul apare în
aşa fel încât în viaţa fizică este conţinută şi viaţa
spirituală. O
astfel de fiinţă este purtătoarea Spiritului luminii, spre care
iniţiatul se ridică din două părţi, în timp ce este condus, prin
stări
sufleteşti speciale, fie spre Spiritul supraumanului, fie spre esenţa
forţelor naturale. Prin faptul că iniţiaţii Misteriilor anunţau
în mod
profetic că o astfel de fiinţă umană va apărea în decursul
tunpului, ei
erau profeţii lui Christos.
Ca profet special în acest sens s-a ridicat o personalitate
din
inima unui popor care prin ereditate naturală avea în sine
calităţile
popoarelor Orientului Apropiat, iar prin educaţie învăţăturile
egiptene, poporul israelitean. Este vorba de Moise. În sufletul
său se
adunaseră atâtea influenţe ale iniţierii, încât
acestui suflet i se
revela, în stări speciale, fiinţa care odinioară preluase
în evoluţia
terestră reglementară rolul de a modela de pe Lună conştienţa umană.
În
fulgere şi tunete Moise recunoştea nu numai fenomenele fizice, ci şi
revelaţiile spiritului amintit. Totodată însă asupra sufletului
său
acţionase şi celălalt fel de taine ale Misteriilor şi astfel el
percepea în vederile astrale supraumanul, cum coboară în
uman prin
intermediul eului. În felul acesta i s-a dezvăluit lui Moise, din
două
direcţii, cel care trebuia să vină ca formă supremă a eului.
Cu Christos a apărut în formă umană ceea ce înaltul
Spirit solar
pregătise ca marele model terestru uman. O dată cu această apariţie,
întreaga înţelepciune a Misteriilor a trebuit să ia,
într-o anumită
privinţă, o formă nouă. Mai înainte, aceasta a fost prezentă
în mod
exclusiv pentru a determina omul să se transpună într-o stare
sufletească în care putea vedea împărăţia Spiritului solar
în afara
evoluţiei terestre. De aici încolo, înţelepciunile
Misteriilor au
primit sarcina de a-l face pe om apt de a recunoaşte pe Christos
devenit om şi de a înţelege din acest punct central al oricărei
înţelepciuni lumea naturală şi lumea spirituală.
În acea clipă a vieţii sale în care corpul astral al lui
Iisus
Christos a avut în sine tot ceea ce poate fi învăluit prin
intervenţia
lui Lucifer a început manifestarea sa ca Învăţător al
umanităţii.
Începând din acest moment a fost implantată în
evoluţia terestră umană
predispoziţia de a prelua înţelepciunea prin care treptat poate
fi
atins scopul terestru fizic. În acea clipă în care s-a
săvârşit
evenimentul de pe Golgota a fost inoculată în omenire cealaltă
predispoziţie datorită căreia influenţa lui Ahriman poate fi
transformată în bine. De aici încolo, omul poate lua cu
sine din viaţă
trecând prin poarta morţii ceea ce îl eliberează de
însingurarea în
lumea spirituală. Evenimentul din Palestina nu se află numai în
centrul
evolutiei fizice a umanităţii, ci şi al celorlalte lumi cărora le
aparţine omul. Iar după ce Misteriul de pe Golgota a fost
săvârşit,
după ce a fost îndurată moartea pe cruce, Christos a apărut
în acea
lume în care sufletele zăbovesc după moarte şi a reprimat puterea
lui
Ahriman în limitele sale. Din această clipă, domeniul care fusese
numit
de greci „regatul umbrelor" a fost străbătut de acel fulger-spirit care
arăta fiinţelor sale că în acesta avea să revină lumina. Ceea ce
s-a
obţinut prin Misteriul de pe Golgota pentru lumea fizică şi-a aruncat
lumina în lumea sprituală. În felul acesta, evoluţia
umanităţii
postatlanteene până la acest eveniment a fost un urcuş pentru
lumea
fizic-sensibilă. Dar a fost totodată şi un coborâş pentru cea
spirituală. Tot ce curgea în lumea fizică îşi avea originea
în ceea ce
exista deja în lumea spirituală din vremurile străvechi. De la
evenimentul Christos, oamenii care se pot înălţa la
taina-Christos, pot
duce ceea ce au realizat în lumea sensibilă dincolo, în
lumea
spirituală. Iar din aceasta se revarsă din nou în cea
terestră-sensibilă prin faptul că oamenii readuc la
reîncorporarea lor
ceea ce a devenit pentru ei impulsul lui Christos în lumea
spirituală
între moarte şi o nouă naştere.
Ceea ce a afluat în evoluţia umanităţii prin apariţia lui
Christos a
acţionat în aceasta ca o sămânţă. Sămânţa nu se poate
maturiza decât
treptat. Numai o parte extrem de mică din profunzimile noilor
înţelepciuni s-a infiltrat până în prezent în
existenţa fizică. Aceasta
se află abia la începutul evoluţiei creştine. În perioadele
succesive
care s-au scurs de la acea apariţie, creştinismul putea revela din
fiinţa sa interioară numai atât cât oamenii şi popoarele
erau apte a
primi, atât cât puteau prelua în capacitatea lor de
reprezentare. Prima
formă în care s-a modelat această cunoaştere poate fi
caracterizată ca
un ideal de viaţă cuprinzător. Ca atare ea s-a şi opus formelor de
viaţă pe care omenirea postatlanteană le-a dezvoltat. Mai înainte
am
descris condiţiile care au existat în dezvoltarea omenirii de la
repopularea Pământului în perioada lemuriană. În
concordanţă cu cele
spuse, oamenii pot fi raportaţi din punct de vedere sufletesc la
diferite entităţi care, venind de pe alte planete, s-au
încorporat în
urmaşii vechilor lemurieni. Diferitele rase umane sunt consecinţa
acestui fapt. Iar în sufletele reîncarnate au apărut, ca
urmare a
karmelor lor individuale, cele mai contradictorii interese. Atât
timp
cât toate acestea exercitau postacţiuni nu putea rezulta un ideal
al
„umanităţii generale". Omenirea a pornit de la o unitate; dar evoluţia
terestră de până atunci a condus la diversificare. În
reprezentarea lui
Christos este dat mai întâi un ideal care acţionează
împotriva oricărei
separări, căci în omul care-L poartă pe Christos trăiesc şi
forţele
înaltei fiinţe solare în care orice eu uman îşi
găseşte fundamentul
primordial. Poporul israelit încă se simţea popor, iar omul se
simţea
ca membru al acestui popor. Prin faptul că la început a fost
cuprins
numai în gând că în Iisus Christos trăieşte omul
ideal mai presus de
orice separatism, creştinismul a devenit în mod natural idealul
frăţietăţii universale. Deasupra tuturor intereselor particulare şi a
înrudirilor particulare s-a ridicat sentimentul că eul cel mai
interior
al omului are în fiecare om aceeaşi origine. (Alături de toţi
precursorii tereştri apare Tatăl tuturor oamenilor. „Eu şi Tatăl suntem
una.")
În secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea după Christos s-a
pregătit în toată Europa o epocă culturală care a început
cu secolul al
XV-lea şi în care încă mai trăieşte lumea actuală. Aceasta
trebuia să
încheie treptat epoca greco-romană; este cea de a cincea epocă
culturală. Popoarele care au devenit purtătoare ale acestei epoci după
diferite migraţii şi peripeţii erau urmaşi ai acelor atlanţi care
rămăseseră cel mai puţin atinşi de ceea ce se desfăşurase în cele
patru
epoci culturale premergătoare. Ele nu pătrunseseră până în
ţinuturile
în care au prins rădăcini culturile respective. Dimpotrivă,
continuaseră culturile atlanteene. Au existat la aceste popoare mulţi
oameni care îşi conservaseră în mod ereditar clarvederea
veche,
încetoşată (starea intermediară între starea de veghe şi
somn
descrisă). Astfel de oameni au cunoscut lumea spirituală ca trăire
proprie şi puteau comunica contemporanilor lor ce se petrece în
acea
lume. Aşa a luat naştere o lume de povestiri despre fiinţe spirituale
şi despre fenomene spirituale. Iar comorile de basme şi legende ale
popoarelor s-au născut din astfel de trăiri spirituale. Căci
clarvederea înceţoşată a multor oameni a continuat până
în timpuri care
nu sunt prea îndepărtate de timpul actual. Au existat şi oameni
care
pierduseră clarvederea şi obţinuseră aptitudini pentru lumea
fizic-sensibilă pe care le-au dezvoltat după sentimente şi senzaţii
care corespundeau trăirilor acestei clarvederi. Şi oracolele atlanteene
îşi aveau aici urmaşi. Pretutindeni existau Misterii. Numai că
în
aceste Misterii s-a elaborat mai ales o taină a iniţierii care conduce
la acea lume spirituală pe care Ahriman o ascunde. Puterile spirituale
aflate dincolo de forţele naturii au fost deschise aici. În
mitologiile
popoarelor europene sunt cuprinse resturile a ceea ce puteau vesti
iniţiaţii acestor Mişterii oamenilor. Numai că aceste mitologii mai
cuprind şi cealaltă taină, totuşi într-o formă mai imperfectă
decât o
aveau misteriile sudice şi cele din răsărit. Entităţile supraumane erau
cunoscute şi în Europa. Totuşi ele erau văzute într-o
confruntare
continuă cu tovarăşii lui Lucifer. Şi, de fapt, era propovăduit zeul
luminii, dar într-un personaj despre care nu se putea spune că
îl va
învinge pe Lucifer. În schimb, şi în aceste Misterii
lumina figura
viitoare a lui Christos. Se spunea că împărăţia Sa va
înlătura
împărăţia celuilalt zeu al luminii. (Toate legendele despre
amurgul
zeilor şi altele asemănătoare îşi au originea în această
cunoaştere a
Misteriilor Europei.) Din astfel de influenţe a luat nastere în
suflete
o scindare la oamenii celei de a cincea epoci culturale care se mai
continuă şi astăzi şi se arată în cele mai variate aspecte ale
vieţii.
Sufletul nu a păstrat din timpurile vechi cu suficientă forţă atracţia
pentru spiritual încât să poată menţine legătura dintre
lumea
spirituală şi cea sensibilă. El a păstrat-o doar ca o trăsătură
sentimentală şi de senzaţie, nu însă ca vedere nemijlocită a
lumii
suprasensibile. Dimpotrivă, privirea omului s-a îndreptat tot mai
mult
spre lumea sensibilă şi dominarea acesteia. Forţele de înţelegere
raţională trezite în ultima perioadă atlanteană, toate forţele
din om
al căror instrument este creierul fizic au fost formate cu adaptarea
lor pentru lumea sensibilă, cunoaşterea şi stăpânirea ei. Două
lumi
s-au dezvoltat în pieptul omului. Una din ele este întoarsă
către
existenţa fizic-sensibilă, cealaltă este receptivă la revelaţiile
spiritualului, pentru a-l cuprinde însă nu cu percepţia, ci cu
sentimentul. Predispoziţia pentru această scindare sufletească era deja
prezentă când în ţinuturile Europei s-a infiltrat
învăţătura lui
Christos. Acest mesaj a fost luat din spirit în inimă, a fost
umplut cu
sentiment şi senzaţie, dar nu a putut să întindă o punte către
ceea ce
raţiunea orientată spre simţuri fundamenta în existenţa
fizic-sesibilă.
Opoziţia existentă între ştiinţa exterioară şi cunoaşterea
spirituală
este doar o consecinţă a acestui fapt. Mistica creştină (a lui Eckhard,
a lui Tauler etc.) este rezultatul pătrunderii sentimentului şi
senzaţiei cu creştinism. Ştiinţa orientată doar spre lumea sensibilă şi
rezultatele acesteia în viaţă sunt urmarea celeilalte părţi a
predispoziţilor sufletului. Iar această separare a predispoziţiilor
trebuie atribuită exclusiv succeselor din domeniul culturii materiale.
În timp ce acele aptitudini ale omului care-şi au instrumentul
în
creier s-au întors în mod unilateral spre viaţa fizică, ele
puteau
ajunge la acea intensificare care a făcut posibilă ştiinta actuală,
tehnica etc. Originea acestei culturi materiale nu se putea afla
decât
la popoarele Europei. Căci acestea sunt acei urmaşi ai unor precursori
atlanteeni care au transformat atracţia pentru lumea fizic-sensibilă
în
aptitudini abia după ce aceasta a atins un anumit grad de maturitate.
Mai înainte au lăsat-o să dormiteze şi trăiau din moştenirea
clarviziunii atlanteene şi din comunicările făcute de iniţiaţii lor.
În
timp ce exterior cultura spirituală era dăruită numai acestor
influenţe, s-a maturizat încet simţul pentru stăpânirea
materială a
lumii.
Totuşi, în prezent, se anunţă deja zorile celei de a şasea
perioade
culturale postatlanteene. Căci ceea ce trebuie să ia naştere în
evoluţia umanităţii la un moment determinat se maturizează lent
în
perioada premergătoare. Ceea ce poate în prezent să înceapă
a se
dezvolta este găsirea firului care leagă cele două părţi în
pieptul
omului, cultura materială şi viaţa în lumea spirituală. Pentru
aceasta
este necesar ca, pe de o parte, să fie înţelese rezultatele
vederii
spirituale şi, pe de alta, să fie recunoscute în observaţiile şi
trăirile lumii simţurilor revelaţiile spiritului. Cea de a şasea
perioadă culturală va aduce la împlinire deplină armonia
între cele
două. Cu aceasta, abordarea prezentată în această carte a ajuns
la un
punct în care poate trece de la o vedere panoramică a trecutului
la una
a viitorului. Totuşi este bine ca înaintea acestei scrutări a
viitorului să-i preceadă unele consideraţii asupra cunoaşterii lumii
superioare şi asupra iniţierii. Apoi, acea privire asupra viitorului,
în măsura în care este posibil în cadrul acestei
scrieri, vă va putea
fi redată pe scurt.
