Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13

CUNOAŞTEREA LUMILOR SUPERIOARE
(DESPRE INIŢIERE)

[partea a 2-a]

Scopul meditației (cufundării) asupra reprezentărilor și sentimentelor simbolice descrise mai sus este formarea organelor de percepție superioare în cadrul corpului astral al omului. Ele sunt formate mai întâi din substanța acestui corp astral. Aceste noi organe de observare mijlocesc o lume nouă și aici omul învață să se cunoască drept un eu nou. Aceste organe noi se deosebesc de organele de observare a lumii fizic-sensibile în primul rând prin faptul că ele sunt organe active. În timp ce ochiul și urechea se comportă pasiv, lăsând să acționeze asupra lor lumina și sufletul, se poate spune despre organele de percepție sufletesc-spirituale că sunt într-o activitate continuă în timp ce percep și că ele își cuprind faptele și obiectele în deplină conștiență. Din aceasta rezultă sentimentul că în cunoașterea sufletesc-spirituală are loc o contopire cu faptele corespunzătoare, o „trăire în ele”. Diferitele organe sufletești-spirituale care iau naștere pot fi numite „flori de lotus”, comparativ cu forma lor. (Este de la sine înțeles că astfel de denumiri nu au o legătură cu obiectul mai mult decât are expresia „ureche”, atunci când se vorbește de „urechea acului”). Prin cufundări interioare diferite, individualizate, se acționează asupra corpului astral în așa fel încât se formează un anumit organ sufletesc-spiritual, o anumită „floare de lotus”. După cele prezentate în această carte, este de prisos să subliniem că aceste „organe de observare” nu trebuie înțelese drept ceva care, în reprezentarea imaginii sale sensibile, este o amprentă a adevărului său. Aceste „organe” sunt suprasensibile și constau într-o activitate sufletască precisă; ele există numai în măsura și atâta timp cât se exersează această activitate sufletească. Ce ar exista în mod sensibil la om legat de aceste organe este tot atât de nereal ca și un abur oarecare care l-ar învălui în timp ce gândește. Cine vrea să-și reprezinte suprasensibilul neapărat în mod sensibil ajunge până la urmă la înțelegeri eronate. În ciuda inutilității acestei observații, ea își are locul aici, pentru că există mereu adepți ai suprasensibilului care în reprezentările lor vor să aibă doar ceva sensibil și pentru că există mereu adversari ai cunoașterii suprasensibile care cred că cercetătorul spiritului ar vorbi despre „florile de lotus” ca despre formațiuni sensibile mai fine. Orice meditație care se face asupra cunoașterii imaginative acționează asupra unui organ. (În cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sunt indicate metode de meditație și exerciții care acționează asupra unui organ.) O disciplinare reglementară organizează diferitele exerciții ale discipolului spiritului astfel încât ele se succed într-o anumită ordine, pentru ca organele să se poată forma în mod corespunzător, izolat, împreună sau succesiv. Pentru această formare elevul trebuie să dovedească multă răbdare și pereseverență. Cine dispune numai de răbdarea pe care o promovează condițiile obișnuite ale vieții nu va reuși, de regulă, să atingă acest scop. Căci durează mult, uneori foarte mult până când organele sunt atât de dezvoltate încât elevul să le poată folosi în perceperea lumii superioare. În acel moment pentru el își face apariția iluminarea, spre deosebire de pregătirea sau purificarea, care constă în exerciții pentru dezvoltarea organelor. (Se vorbește despre „purificare” pentru că prin exerciții corespunzătoare elevul se curăță în interiorul său de tot ce vine din lumea observării sensibile.) Se poate întâmpla ca omului, chiar și înainte de iluminarea propriu-zisă, să-i vină dintr-o lume superioară în mod repetat „fulgere luminoase”. El trebuie să le primească cu recunoștință. Acestea pot face din el un martor al lumii spirituale. Dar el nu ar trebui să șovăie dacă acest lucru nu survine în cursul timpului de pregătire, care i se pare poate mult prea lung. Cel care devine nerăbdător, pentru că încă nu vede nimic, nu a realizat încă relația corectă cu o lume superioară. Aceasta nu a realizat-o decât cel pentru care exersarea pe care o face prin disciplinare poate fi un fel de scop în sine. În realitate, această exersare este lucrarea asupra unui spiritual-sufletesc, și anume asupra propriului corp astral. Şi poți „simți” chiar dacă nu „vezi”: Eu lucrez spiritual-sufletește. Numai dacă îți faci a priori o anumită părere despre ceea ce vrei să „vezi” de fapt nu vei avea acest sentiment. Atunci vei considera că ceva care în realitate este nemăsurat de important este de fapt un nimic. Dar ar trebui să ții seama de ceea ce trăiești în timpul exersării, care este atât de fundamental diferit de tot ce trăiesti în lumea sensibilă. Atunci vei observa cu siguranță că în corpul tău astral nu lucrezi ca într-o substanță indiferentă, ci că în aceasta trăiește o întreagă lume despre care nu afli nimic prin corpul tău fizic. Asupra corpului astral acționează entități superioare, așa cum lumea exterioară fizic-sensibilă acționează asupra corpului fizic. În propriul tău corp astral te „lovești” de lumea superioară, dacă nu te închizi față de aceasta. Dacă cineva își repetă: Eu nu percep nimic, aceasta se datorează faptului că și-a închipuit că percepția ar trebui să fie într-un anumit fel; și pentru că el nu vede ceea ce și-a imaginat că ar trebui să vadă, spune: Eu nu văd nimic.

Cine își însușește însă starea de spirit potrivită față de exersarea disciplinării, acela va primi prin aceste exerciții tot mai mult din ceea ce a făcut rațiunea existenței sale. Atunci însă el știe că prin exercițiile executate se află într-o lume sufletesc-spirituală și așteaptă cu răbdare și supunere ce va rezulta. În discipolul spiritului, această stare de spirit poate ajunge la conștiență cel mai bine prin cuvintele: Eu vreau să fac tot ce mi se potrivește ca exerciții și știu că la timpul potrivit voi primi atât cât este important pentru mine. Nu cer acest lucru cu nerăbdare, dar mă pregătesc continuu pentru a-l primi. Împotriva acestui lucru nu se poate obiecta: Discipolul spiritului trebuie să bâjbâie, așadar, în întuneric un timp, poate extrem de lung, căci faptul că este pe drumul cel bun i se poate arăta abia atunci când se produce rezultatul. Dar lucrurile nu stau astfel încât să poți spune că abia succesul poate aduce recunoașterea justeței exersării. Când elevul adoptă atitudinea corectă față de exerciții, satisfacția pe care i-o produce însăși exersarea îi dă certitudinea că face un lucru corect, nu doar succesul acțiunii îl mulțumește. Exersarea corectă pe tărâmul disciplinării spiritului nu este doar o simplă satisfacție, ci cunoaștere. Şi anume cunoașterea faptului că: Eu fac ceva despre care văd că mă determină să înaintez în linie dreaptă. Orice discipol al spiritului poate avea această cunoaștere în fiecare clipă, dacă este atent la trăirile sale. Dacă nu folosește această atenție, atunci el trece pe lângă trăiri ca un pieton adâncit în gânduri care nu vede arborii de ambele părți ale drumului, deși i-ar vedea dacă și-ar îndrepta privirea cu atenție asupra lor. Este cu totul de nedorit să se grăbească apariția unui alt succes decât acela care se obține prin exercițiu. Căci s-ar putea întâmpla ca acesta să nu fie decât o mică parte din ceea ce ar trebui de fapt să apară. Cu privire la dezvoltarea spirituală, adeseori un succes parțial este motivul unei mari amânări a succesului deplin. Mișcarea printre forme ale vieții spirituale care corespund succesului parțial te face nereceptiv la influența forțelor care conduc la puncte superioare ale dezvoltării. Iar câștigul obținut prin faptul că ai privit totuși în lumea spirituală este numai aparent; căci această privire în lumea superioară nu poate furniza adevărul, ci numai imagini iluzorii.

* * *

Organele sufletesc-spirituale, „florile de lotus”, se formează astfel încât conștienței suprasensibile a omului ce se află în curs de disciplinare spirituală îi apar ca și cum ar fi apropiate de anumite organe corporale fizice. Din șirul acestor organe sufletești să numim câteva: cel care se află între sprâncene (așa-numita floare de lotus cu două petale), cel din regiunea laringelui (floarea de lotus cu șaisprezece petale), cel din regiunea inimii (floarea de lotus cu douăsprezece petale), cel din regiunea stomacului. Alte organe asemănătoare apar în apropierea altor părți corporale fizice. (Denumirea „cu două” sau „cu șaisprezece petale” poate fi folosită, pentru că organele respective pot fi comparate cu florile cu număr corespunzător de petale.)

Florile de lotus devin conștiente în conexiune cu corpul astral. În momentul în care ai dezvoltat una dintre ele știi și că o ai. Simți că te poți folosi de ele și că prin folosirea lor pătrunzi, în adevăr, într-o lume superioară. Impresiile pe care le primești despre această lume se mai aseamănă încă, în anumite privințe, lumii fizic-sensibile. Cine cunoaște imaginativ va putea vorbi despre lumea superioară nouă în așa fel încât desemnează impresiile ca senzații de căldură sau de frig, de sunete sau de cuvinte, de acțiuni luminoase sau coloristice. Căci le trăiește ca atare. El este însă conștient că aceste percepții exprimă în lumea imaginativă altceva decât în lumea senzorial-adevărată. Ştie că dincolo de ele se află nu cauze fizic-materiale, ci spiritual-sufletești. Când el are o impresie calorică, nu o atribuie, de exemplu, unei bucăți de fier încinse, ci o privește ca pe efluviul unui proces sufletesc așa cum până atunci nu-l cunoscuse decât în viața sa sufletească interioară. El știe că dincolo de percepțiile imaginative se află lucruri și procese spirituale și sufletești, așa cum dincolo de percepțiile fizice se află ființe și fapte fizic-materiale. La această asemănare a lumii imaginative cu cea fizică, se adaugă însă o deosebire importantă. În lumea fizică este prezent ceva care apare cu totul diferit în lumea imaginativă. În lumea fizică se poate observa o continuă producere și trecere a lucrurilor, o alternanță de naștere și moarte. În lumea imaginativă, în locul acestui fenomen își face apariția o transformare continuă a unui lucru în altul. De exemplu, în lumea fizică vezi o plantă care trece. În lumea imaginativă se percepe, în aceeași măsură în care planta se veștejește, apariția unei alte formațiuni, care fizic nu este perceptibilă și în care se transformă treptat planta care trece. Când planta a dispărut, această formațiune este complet dezvoltată în locul ei. Nașterea și moartea sunt reprezentări care își pierd semnificația în lumea imaginativă. În locul lor apare noțiunea de transformare a unuia în celălalt. Pentru că așa stau lucrurile, pentru cunoașterea imaginativă devin accesibile acele adevăruri despre entitățile omului care au fost comunicate în cartea de față la capitolul „Ființa umană”. Pentru percepția fizic-sensibilă nu sunt perceptibile decât fenomenele corpului fizic. Ele se desfășoară în „domeniul nașterii și al morții”. Celelalte mădulare ale naturii umane: corpul eteric, corpul senzației și eul sunt guvernate de legea transformării, iar percepția lor se deschide cunoașterii imaginative. Cine a progresat până la aceasta percepe cum din corpul fizic se desprinde ceea ce trăiește mai departe, după moarte, în alt fel de existență.

Evoluția nu se oprește însă în cadrul lumii imaginative. Omul care ar vrea să se întâmple aceasta ar percepe entitățile implicate în transformare, dar nu ar putea interpreta procesele, nu s-ar putea orienta în lumea pe care a cucerit-o. Lumea imaginativă este un domeniu neliniștit. Este numai mobilitate, transformare în interiorul ei; nicăieri nu există puncte de repaus. Omul ajunge la asemenea puncte de repaus abia când depășește treapta cunoașterii imaginative, evoluând spre ceea ce poate fi numit „cunoașterea prin inspirație”. Nu este necesar ca cel care caută cunoașterea lumii suprasensibile să evolueze în așa fel încât să-și însușească în toată complexitatea sa cunoașterea imaginativă și să se avânte abia atunci spre „inspirație”. Exercițiile sale pot fi organizate în așa fel încât ceea ce conduce la imaginație și ceea ce conduce la inspirație să meargă alături. El va pătrunde atunci, după un timp corespunzător, într-o lume superioară – în care nu mai percepe, ci în care el se poate și orienta, pe care știe s-o interpreteze. De regulă, progresul va fi făcut în așa fel încât discipolului spiritului i se oferă mai întâi unele fenomene ale lumii imaginative și după un timp el primește în sine simțământul: Acum încep să mă și orientez. Totuși lumea inspirației este ceva cu totul nou față de aceea a simplei imaginațiuni. În aceasta percepi transformarea unui fenomen în altul, prin aceea înveți să cunoști calități interioare ale unor ființe care se transformă. Prin imaginațiune cunoști expresia sufletească a ființelor, prin inspirație pătrunzi în interiorul spiritual al acestora. Înainte de toate, cunoști o multitudine de entități spirituale și de raporturi dintre acestea. Cu o multitudine de ființe, ai de-a face și în lumea fizic-sensibilă; în lumea inspirației această multitudine are totuși un alt caracter. Aici, relația fiecărei ființe cu o alta este bine determinată, nu ca în lumea fizică, prin acționare exterioară asupra acesteia, ci prin calitatea sa interioară. Când percepi o ființă în lumea inspirată nu se constată o acționare exterioară asupra altei ființe care s-ar putea compara cu acțiunea unei ființe fizice asupra alteia, ci între cele două există o relație determinată de calitatea lor interioară. Această relație poate fi comparată cu o relație din lumea fizică dacă alegem, de exemplu, relația dintre diferite sunete sau dintre literele unui cuvânt. Dacă ne aflăm în fata cuvântului „somn”, acest cuvânt este acționat prin armonia sunetelor: S-O-M-N. Nu există o ciocnire sau o altfel de influență exterioară a lui S asupra lui O, ci ambele sunete acționează împreună în interiorul unui întreg, prin calitatea lor interioară. Din această cauză observarea în lumea inspirației poate fi comparată numai cu o lectură; iar ființele din aceasta acționează asupra celui care contemplă ca semnele unei scrieri pe care trebuie să le învețe și ale căror relații trebuie să i se dezvăluie ca o scriere suprasensibilă. Ştiința spiritului poate numi, din această cauză, cunoașterea prin inspirație și „citirea scrierii ascunse”.

Cum se citește cu ajutorul acestei „scrieri ascunse” și felul cum poți comunica cele citite trebuie să se lămurească de la sine cu ajutorul celor spuse în această carte. Am descris mai întâi entitatea omului, așa cum este ea alcătuită din diferite mădulare. Apoi s-a arătat cum ființa cosmică pe care evoluează omul parcurge diferitele stări: Saturn, Soare, Lună și Pământ. Percepțiile prin care putem cunoaște, pe de o parte, mădularele omului, iar, pe de altă parte, stările succesive ale Pământului și transformările lor premergătoare se deschid cunoașterii imaginative. Este însă necesar să cunoaștem ce relații există între starea Saturn și corpul fizic al omului, între starea Soare și corpul eteric etc. Trebuie arătat că germenele corpului fizic al omului a luat naștere încă din starea Saturn, că apoi s-a dezvoltat până la forma sa actuală în cursul stărilor Soare, Lună și Pământ. Trebuia indicat, de exemplu, ce transformări au avut loc în ființa omului prin faptul că Soarele s-a separat cândva de Pământ, că ceva asemănător s-a întâmplat și cu privire la Lună. Apoi trebuia comunicat ce a coacționat ca să se petreacă asemenea transformări cu umanitatea, felul cum acestea se manifestă în timpul Atlantidei și în perioadele succesive, cea protoindiană, cea protopersană, cea egipteană etc. Descrierea acestor contexte nu rezultă din percepția imaginativă, ci din cunoașterea prin inspirație, din lectura scrierii ascunse. Pentru această „lectură” percepțiile imaginative sunt ca literele sau sunetele. Această „lectură” nu este necesară numai pentru elucidarea celor amintite. Chiar și biografia omului nu ar putea fi înțeleasă dacă am contempla-o numai prin cunoașterea imaginativă. Am percepe, de fapt, cum, o dată cu moartea, mădularele sufletești-spirituale se desprind din cele ce rămân în lumea fizică; dar nu am înțelege relatiile dintre ceea ce se întâmplă după moarte cu omul și stările anterioare și ulterioare, dacă nu am reuși să ne orientăm în cadrul percepțiilor imaginative. Fără cunoașterea prin inspirație, lumea imaginativă ar rămâne ca o scriere la care te uiți, dar pe care nu poți s-o citești.

Când discipolul spiritului avansează de la imaginațiune la inspirație vede curând cât ar fi de nesăbuită renunțarea la înțelegerea marilor fenomene cosmice și limitarea numai la faptele care ating întru câtva interesele umane cele mai mărunte. Cel care nu este inițiat în aceste lucruri ar putea spune: Mie mi se pare important să aflu numai destinul sufletului uman după moarte; dacă cineva îmi face comunicări în acest sens, aceasta îmi ajunge; de ce știința spiritului îmi prezintă lucruri atât de îndepărtate de mine cum sunt stările Saturn și Soare sau separarea Soarelui sau separarea Lunii? Cel care este însă introdus în mod corect în aceste probleme înțelege că o cunoaștere adevărată a ceea ce vrea să afle nu poate fi obținută fără o cunoaștere a ceea ce i se pare atât de inutil. O descriere a stărilor omului de după moarte rămâne total de neînțeles și fără valoare, dacă omul nu o poate lega de noțiuni care provin de la acele evenimente îndepărtate. Când, de exemplu, o plantă trece de la stadiul înfloririi la acela al fructificării, omul care observă în suprasensibil vede o transformare într-o entitate astrală care în timpul înfloririi a acoperit și a învăluit plante ca un nor. Dacă nu s-ar fi produs fecundarea, această entitate astrală ar fi trecut într-o cu totul altă formă decât cea pe care a adoptat-o în urma fecundării. Se înțelege întregul proces perceput prin observarea suprasensibilă când ai învățat să-ți înțelegi ființa proprie în legătură cu acel mare proces cosmic care s-a împlinit în timpul separării Soarelui. Înainte de fecundare, întreaga plantă se află în aceeași situație ca Pământul înainte de separarea Soarelui. După fecundare, floarea plantei se prezintă așa cum a fost Pământul după ce Soarele s-a separat, iar forțele lunare se aflau încă în el. După însușirea reprezentărilor care pot fi obținute din separarea Soarelui vei percepe atât de obiectiv interpretarea procesului de fecundare a plantei încât vei spune: Înainte de fecundare planta se află într-o stare solară, după aceea o găsim într-o stare lunară. Este întru totul adevărat că și cel mai minor proces din lume poate fi înțeles abia când se recunoaște în el o imagine-copie a unor mari procese cosmice. Altminteri el rămâne tot atât de neînțeles sub aspectul esenței sale cum rămâne Madonna lui Rafael pentru cel care poate vedea numai o mică pată albastră, în timp ce tot restul este acoperit. Tot ce se întâmplă cu ființa umană este o imagine a ceea ce în marile evenimente cosmice are de-a face cu existența sa. Dacă vrei să înțelegi observațiile conștienței suprasensibile cu privire la fenomenele dintre naștere și moarte până la o nouă naștere, acest lucru se poate face dacă ai obținut facultatea de a descifra observațiile imaginative prin intermediul reprezentărilor însușite în cursul contemplării marilor procese cosmice. Această contemplare ne furnizează cheia pentru înțelegerea vieții umane. Din această cauză, în sensul științei spiritului, observarea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii etc. sunt în aceeași măsură observarea omului.

Prin inspirație, noi ajungem să cunoaștem relațiile dintre entitățile lumii superioare. Prin atingerea unei alte trepte a cunoașterii devine posibilă cunoașterea acestor entități în interioritatea lor. Această treaptă poate fi numită a cunoașterii intuitive. Intuiția este un cuvânt care, în viața curentă, este greșit folosit pentru a desemna o înțelegere neclară, nedeterminată a unui lucru, pentru idei care uneori se potrivesc cu realitatea, dar a căror justificare nu este direct detectabilă. Bineînțeles că nu există nici o legătură între acest fel de „intuiție” și ceea ce ne preocupă pe noi. Intuiția desemnează aici o cunoaștere de o claritate cât se poate de luminoasă, a cărei justificare, atunci când o ai, îți este conștientă în cel mai deplin sens. A cunoaște o esență a sensului înseamnă a te afla în afara acestuia și a o judeca după expresia exterioară. A cunoaște o ființă-spirit prin intuiție înseamnă să te fi contopit integral cu ea, să te fi unit cu interiorul ei. Discipolul spiritului urcă treptat la o asemenea cunoaștere. Imaginația îl conduce la a nu mai simți percepțiile ca pe niște calități exterioare ale unor ființe, să recunoască în ele efluvii sufletești spirituale; inspirația îl conduce mai departe în interiorul ființelor: prin ele el învață să înțeleagă ce sunt aceste entități unele pentru celelalte; în cazul intuiției, el pătrunde chiar în ființe. Încă o dată poate fi arătat, prin expunerile din această carte, ce importanță are intuiția. În capitolele anterioare nu s-a vorbit numai despre modul cum se produce progresul evoluției Saturn, Soare, Lună etc., ci a fost precizat că în acest progres se implică în modul cel mai variat diferite ființe. Au fost prezentate Tronurile sau Spiritele voinței, Spiritele înțelepciunii, ale mișcării etc. Vorbind despre evoluția Pământului s-a amintit despre Spiritele Lucifer și Ahriman. Construcția Cosmosului a fost atribuită unor entități care participă la aceasta. Ce se poate ști despre aceste entități se obține prin cunoașterea intuitivă. Acestea sunt deja necesare dacă vrem să aflăm biografia omului. Ceea ce se desprinde după moarte din corporalitatea fizică a omului parcurge succesiv diferite etape. Primele stări de după moarte ar mai putea fi descrise prin cunoașterea imaginativă. Ce se întâmplă însă când omul înaintează între moarte și o nouă naștere ar rămâne cu totul de neînțeles imaginațiunii, dacă nu i s-ar adăuga inspirația. Numai inspirația poate cerceta ceea ce se poate spune despre viața omului după clarificarea din „țara spiritelor”. După aceea însă vine ceva pentru care inspirația nu mai este suficientă, unde ea pierde într-o anumită măsură firul înțelegerii. Există un timp în evoluția omului, între moarte și o nouă naștere, în care ființa umană nu mai este accesibilă decât intuiției. Acest timp al entității umane este însă întotdeauna în om; și dacă vrei să-l înțelegi conform cu interioritatea sa, atunci trebuie să-l investighezi cu ajutorul intuiției și în timpul dintre naștere și moarte. Celui care ar vrea să-l cunoască pe om numai cu ajutorul imaginației și al inspirației i s-ar sustrage tocmai procesele ființei sale celei mai interioare, care se desfășoară de la o încarnare la alta. Numai cunoașterea intuitivă face posibilă, din această cauză, o cercetare adecvată a vieților pământene repetate și a karmei. Tot ce trebuie comunicat despre aceste procese trebuie să-și aibă fundamentul în cunoașterea intuitivă. Iar dacă omul însuși vrea să se cunoască după entitatea sa interioară, el nu poate face aceasta decât prin intuiție. Prin ea, el conștientizează ce se continuă de la o viață pământeană la alta.

* * *

Omul poate obține cunoașterea prin inspirație și intuiție chiar și numai prin exerciții sufletești-spirituale. Ele sunt asemănătoare celor pe care le-am descris drept „cufundări interioare” (meditație) pentru atingerea imaginațiunii. Însă în timp ce în cazul exercițiilor care conduc la imaginațiune are loc o legătură cu lumea fizic-sensibilă, în cazul celor destinate inspirației această legătură trebuie eliminată. Pentru a desluși ce trebuie să se întâmple aici, este necesar să te mai gândești o dată la simbolul rosacrucii. Dacă meditezi la acesta, atunci ai în fața ta o imagine ale cărei părți sunt preluate din lumea sensibilă: culoarea neagră a crucii, trandafirii etc. Combinarea acestor părți în rosacruce nu este însă luată din lumea fizic-sensibilă. Dacă acum școlarul spiritului încearcă să facă să dispară cu totul din conștiența sa crucea neagră și trandafirii roșii ca imagini ale unor obiecte sensibil adevărate și să păstreze în suflet numai acea activitate spirituală care a combinat aceste părți, atunci el are un mijloc pentru o meditație care-l duce treptat la inspirație. Trebuie să te întrebi în sufletul tău: Ce am făcut interior pentru a împreuna crucea cu trandafirul? Ce am făcut (procesul sufletului meu) vreau să mențin; în același timp vreau să fac să dispară din conștiență imaginea însăși. Atunci vreau să simt în mine ce a făcut sufletul meu pentru a produce imaginea, dar imaginea însăși nu vreau să mi-o reprezint. Vreau să trăiesc de aici încolo în propria mea activitate, care a creat imaginea. Eu nu vreau, așadar, să mă cufund în nici o imagine, ci în propria mea activitate sufletească producătoare de imagini. O astfel de cufundare trebuie făcută pentru multe simboluri. Aceasta conduce apoi la cunoașterea prin inspirație. Un alt exemplu ar fi următorul: Te cufunzi în reprezentarea unei plante care ia naștere și care trece. Lași să se dezvolte în suflet imaginea unei plante care crește treptat, așa cum încolțește, din sămânță, cum se desfășoară de la frunză la frunză până la floare și la fruct. Apoi din nou cum începe veștejirea, până la descompunerea totală. Prin cufundarea într-o astfel de imagine se ajunge treptat la un sentiment al creșterii și al pieirii pentru care planta nu mai este decât o imagine. Dacă acest exercițiu se continuă pe o perioadă mai lungă, din acest sentiment se poate dezvolta imaginațiunea acelei transformări care se află la baza creșterii și pieirii. Dacă vrei să ajungi însă la inspirația corespunzătoare, trebuie să faci acest exercițiu și altfel. Trebuie să reflectezi la propria ta activitate sufletească prin care ai obținut, din imaginea plantei, reprezentarea creșterii și trecerii. Trebuie să lași să dispară în întregime din conștiență planta și să te cufunzi numai în ceea ce ai făcut singur în interior. Numai prin asemenea exerciții este posibilă urcarea la inspirație. La început, discipolului spiritului nu-i va fi foarte ușor să înțeleagă în toată amploarea cum trebuie să se pregătească pentru un astfel de exercițiu. Aceasta vine de la faptul că omul, care este obișnuit să-și lase viața interioară să fie determinată de impresiile exterioare, ajunge de îndată la nesiguranță și la oscilație când trebuie să desfășoare o viață sufletească care a eliminat orice legătură cu impresiile exterioare. Într-o măsură încă și mai mare decât în cazul obținerii imaginațiunilor, discipolului spiritului trebuie să-i fie clar, cu privire la aceste exerciții pentru inspirație, că nu trebuie să le facă decât dacă pe lângă ele ia și toate măsurile care pot conduce la siguranța și întărirea forței de judecată, a vieții afective și a caracterului. Dacă reușește să ia aceste măsuri, el va obține două rezultate. În primul rând nu va putea pierde, prin exerciții, echilibrul personalității sale la vederea suprasensibilă; în al doilea rând, își va însuși concomitent capacitatea de a putea executa cu adevărat ceea ce se cere la aceste exerciții. Se va spune despre acestea că sunt grele numai atât timp cât încă nu ți-ai însușit o anumită dispoziție sufletească, anumite sentimente și senzații. Va obține curând înțelegere și aptitudine pentru exerciții cel care cultivă cu răbdare și perseverență în suflet asemenea calități interioare, favorabile germinării cunoștințelor suprasensibile. Va câștiga mult cel care va poposi mai des în interiorul său, în așa fel încât să se ocupe mai puțin cu scormonirea propriei ființe și mult mai mult să ordoneze și să prelucreze în liniște în sine experiențele făcute în viață. Va vedea că-și va îmbogăți reprezentările și sentimentele când va crea legături între diferite experiențe de viață. El va conștientiza în ce măsură nu afli ceva nou numai prin aceea că ai noi impresii și noi trăiri, ci și prin faptul că le lași pe cele vechi să lucreze în tine. Cel care pornește în această lucrare prin a lăsa joc liber trăirilor sau chiar părerilor sale să acționeze unele asupra altora, ca și cum el însuși nu ar fi de față cu simpatiile și antipatiile sale personale, va pregăti un substrat deosebit de favorabil pentru forțele de cunoaștere suprasensibile. El va dezvolta în adevăr ceea ce se poate numi o bogată viață interioară. Aspectul important îl reprezintă echilibrul și măsura calităților sufletești. Omul este înclinat ca atunci când se dăruiește unei anumite activități sufletești să alunece în unilateralitate. Astfel, se poate întâmpla ca atunci când conștientizează avantajul reflecției interioare și al zăbovirii în propria sa lume de reprezentări să manifeste o înclinație de a se închide din ce în ce mai mult impresiilor produse de lumea exterioară. Aceasta conduce însă la uscarea și pustiirea vieții interioare. Cel mai departe ajunge cine își conservă pe lângă capacitatea de a se retrage în interiorul său și receptivitatea pentru toate impresiile lumii exterioare. Şi nu trebuie să ne gândim numai la impresiile așa-numite importante ale vieții, ci orice om și în orice situație – chiar și între patru pereți, oricât de sărăcăcioși ar fi – poate avea suficiente trăiri, dacă își păstrează receptivitatea pentru acestea. Trăirile nu trebuie căutate; ele există pretutindeni. De o deosebită importanță este și felul cum sunt prelucrate trăirile în sufletul omului. De exemplu, cineva poate face experiența ca o personalitate pe care o stimează el sau alții să aibă o trăsătură oarecare pe care el trebuie s-o desemneze ca defect de caracter. Printr-o astfel de experiență poate fi îndemnat să reflecteze în două direcții diferite. El poate spune simplu: Acum, dacă am aflat acest lucru, nu mai pot avea pentru această personalitate aceeași stimă ca înainte. Sau își poate pune întrebarea: Cum este posibil ca acest om respectat să fie împovărat cu un astfel de defect? Cum trebuie să-mi reprezint că defectul nu este numai defect, ci un lucru cauzat de viața personalității, poate chiar de marile ei calități? Un om care-și pune aceste întrebări va ajunge poate la răspunsul că stima sa nu trebuie să fie în nici un fel redusă prin observarea defectului. Printr-un astfel de răspuns va învăța de fiecare dată ceva, va adăuga ceva înțelegerii vieții. Ar fi însă rău pentru cel care s-ar lăsa condus de ceea ce este bun într-o astfel de contemplare a vieții, dacă ar scuza la persoane sau lucruri care au acel defect orice altceva sau dacă ar căpăta obiceiul de a ignora orice lucru imputabil pentru că îi aduce un avantaj pentru evoluția sa interioară. Aceasta nu se va întâmpla dacă impulsul de a nu dezaproba pur și simplu defectul și de a-l înțelege vine din tine însuți, ci numai dacă o astfel de comportare este solicitată chiar de cazul respectiv, indiferent de ceea ce pierde sau câștigă cel ce judecă. Este corect: nu poți să înveți prin condamnarea unui defect, ci numai prin înțelegerea lui. Dar nici cine vrea să excludă din cauza înțelegerii dezaprobarea nu ar ajunge prea departe. Şi în acest caz nu este vorba de unilateralitate într-un sens sau în altul, ci de echilibrul și temperarea forțelor sufletești. Aceasta se întâmplă mai cu seamă cu o calitate a sufletului care are o importanță cu totul specială pentru evoluția omului, și anume cu ceea ce putem numi devoțiune. Cine își dezvoltă acest sentiment sau cine îl are ca un dar fericit de la natură are un substrat bun pentru forțele de cunoaștere suprasensibilă. Cel care a putut să ridice privirea cu admirație plină de dăruire în timpul copilăriei și al adolescenței spre anumite persoane ca spre idealuri înalte are în fundamentul sufletesc ceva în care cunoștintele suprasensibile se dezvoltă deosebit de bine. Iar cel care în viata ulterioară privește cu o judecată matură la cerul înstelat și resimte plin de admirație, într-o dăruire totală, manifestarea unor forțe înalte, se maturizează chiar prin aceasta pentru cunoașterea lumilor suprasensibile. Un lucru asemănător se întâmplă și cu cel care poate admira forțele care acționează în viața omului. Şi nu de mică importanță este dacă, fiind om matur, poți avea o stimă profundă, până la cel mai înalt grad, pentru alți oameni a căror valoare o bănuiești sau crezi că o recunoști. Numai unde există asemenea stimă se poate deschide perspectiva lumilor superioare. Cel care nu este apt să admire nu va ajunge în nici un caz departe în cunoașterea sa. Celui care nu vrea să recunoască nimic în lume i se închide esența lucrurilor. Totuși, cel care prin sentimentul stimei profunde și dăruirea către acest sentiment se lasă ademenit să omoare în sine conștiența de sine sănătoasă și încrederea sănătoasă în sine, acela păcătuiește împotriva legii măsurii și a echilibrului. Discipolul spiritului va lucra permanent asupra sa, pentru a deveni din ce în ce mai matur; dar atunci îi este îngăduit să aibă încredere în propria sa personalitate și să creadă că forțele acesteia cresc continuu. Cine ajunge în această direcție la sentimente corecte poate spune: În mine se află ascunse forțe și eu le pot scoate din interiorul meu. Din această cauză, acolo unde văd ceva ce trebuie să respect pentru că se află deasupra mea nu trebuie numai să respect, ci îmi este îngăduit să-mi încredințez mie însumi dezvoltarea a tot ceea ce m-ar face egal cu anumite persoane pe care le venerez.

Cu cât este mai mare capacitatea unui om de a-și direcționa atenția asupra anumitor procese ale vieții nesupuse mai înainte judecății personale, cu atât mai mare este posibilitatea pentru el de a-și crea baze pentru o evoluție în lumile spirituale. Un exemplu poate ilustra bine acest lucru. Un om ajunge într-o situație în care poate realiza o anumită acțiune sau o poate neglija. Judecata sa îi spune: Fă aceasta. Dar ceva nelămurit în simțirea sa îl reține de la faptă. Se poate ca omul să nu acorde atenție acestui ceva nelămurit, ci pur și simplu realizează acțiunea conform cu aptitudinea sa de judecare. Se poate însă întâmpla și ca omul să cedeze presiunii acelui ceva nelămurit și să nu facă acțiunea respectivă. Dacă urmărește problema mai departe, poate rezulta că dacă și-ar fi ascultat raționamentul ar fi rezultat ceva rău și constată că prin renunțarea la acțiune a rezultat un bine nesperat. O astfel de experiență poate dirija gândirea omului într-o direcție foarte precisă. El poate spune: În mine trăiește ceva care mă conduce mai bine decât aptitudinea de a judeca pe care o am în prezent. Eu trebuie să-mi păstrez mintea deschisă pentru acest „ceva din mine”, până la care capacitatea mea de a judeca nu s-a maturizat încă. Direcționarea atenției asupra unor astfel de cazuri din viață are o influență favorabilă asupra sufletului. Atunci i se va arăta ca într-o presimțire sănătoasă că în om există mai mult decât poate el să supervizeze, cu forța sa de judecată. O astfel de atenție lucrează la o lărgire a vieții sufletești. Dar și în acest caz pot apărea unilateralități care sunt problematice. Cine ar vrea să se obișnuiască să elimine mereu judecata sa, pentru că aceasta l-ar putea împinge la „presimțiri”, ar putea deveni mingea de joc a tot felul de instincte nedeterminate. De la un astfel de obicei până la lipsa de opinie și la superstiție nu este departe. Orice fel de supersiție este fatală pentru discipolul spiritului. Obții posibilitatea de a pătrunde într-un mod adevărat în domeniile cunoașterii spirituale numai păzindute cu grijă de superstiții, de orice reverie și de orice vagabondaj al imaginației. Nu ajunge într-un mod corect în lumea spirituală cel care este bucuros când trăiește, undeva, un proces care „nu poate fi înțeles de reprezentarea umană”. Predilecția pentru inexplicabil nu face desigur pe nimeni discipol al spiritului. Acesta trebuie să se dezobișnuiască complet de prejudecata că „un mistic ar fi cel care presupune peste tot unde i se pare potrivit în lume existența a ceva inexplicabil, a ceva de necercetat”. Sentimentul corect pentru discipolul spiritului este acela de a recunoaște peste tot forțe și entități, dar și de a presupune că ceea ce este necercetat poate fi cercetat, dacă sunt prezente forțele care o pot face.

Există o stare sufletească anumită care este importantă pentru discipolul spiritului, pe orice treaptă a evoluției sale. Ea constă în aceea de a nu-și orienta dorința de cunoaștere în mod unilateral, în așa fel încât acesta să plece întotdeauna nu de la întrebarea: Cum se poate răspunde la o întrebare sau alta? ci de la: Cum dezvolt eu în mine cutare sau cutare aptitudine? Dacă după aceasta prin lucrarea interioară făcută cu răbdare se dezvoltă o aptitudine oarecare, omul primește răspunsul la anumite întrebări. Discipolii spiritului vor cultiva întotdeauna această dispoziție sufletească. Prin aceasta ei sunt conduși să lucreze asupra lor, să se maturizeze din ce în ce mai mult și să-și interzică să forțeze răspunsurile la anumite întrebări. Ei vor aștepta până vor primi răspunsul. Dar cel care se învață și în acest domeniu cu unilateralitatea nu va avansa în mod corect. Discipolul spiritului poate avea și sentimentul că într-un interval de timp precis el va putea răspunde cu măsura forțelor sale chiar și celor mai subtile probleme. Așadar, și aici joacă un rol important măsura și echilibrul.

Ar mai putea fi discutate multe calități sufletești, a căror cultivare și dezvoltare este stimulatoare atunci când discipolul spiritului se străduie să ajungă la inspirație prin exerciții. La toate ar trebui subliniat că măsura și echilibrul sunt calitătile sufletesti necesare. Căci ele pregătesc înțelegerea și capacitatea pentru exercițiile descrise care trebuie făcute în vederea obținerii inspirației.

Exercițiile pentru intuiție pretind ca discipolul spiritului să nu facă să dispară din conștiența sa numai imaginile cărora li s-a dăruit pentru obținerea imaginațiunii, ci și viața în propria sa activitate sufletească în care s-a cufundat pentru obținerea inspirației. El trebuie, așadar, să nu aibă în suflet literalmente nimic din trăirile exterioare sau interioare cunoscute anterior. Dacă însă acum, după ce a eliminat trăirile exterioare și interioare, nu ar fi nimic în conștiența sa, dacă chiar conștiența sa ar dispărea și el ar cădea în inconștiență, ar putea recunoaște în acest fapt semnul că nu a devenit încă suficient de matur pentru a face exercițiile pentru intuiție; el ar trebui să continue exercițiile pentru imaginație și inspirație. Vine o dată și timpul când conștiența nu este goală după ce sufletul a îndepărtat trăirile interioare și exterioare, în care după această îndepărtare rămâne în conștiență un efect, în care te poți dărui de asemenea prin cufundare, așa cum anterior te-ai dăruit lucrurilor care își datorează existența impresiilor exterioare și interioare. Acest „ceva” este însă de o natură foarte specială. Prin comparație cu toate experiențele premergătoare, este ceva cu totul nou. Când îl trăiești, știi: Acest lucru nu l-am cunoscut mai înainte. Este o percepție așa cum este percepție și sunetul adevărat pe care-l aude urechea, dar acest ceva poate intra în conștiența mea numai prin intuiție, așa cum sunetul poate intra în conștiență numai prin ureche. Prin intuiție este eliminat ultimul rest fizic-sensibil din impresiile omului; lumea spirituală începe să devină deschisă pentru cunoaștere într-o formă care nu mai are nimic comun cu proprietățile lumii fizic-sensibile.

* * *

Cunoașterea imaginativă se atinge prin formarea completă a „florilor de lotus” din corpul astral. Prin acele exerciții care au fost întreprinse pentru obținerea inspirației și intuiției în corpul eteric și astral apar mișcări, forme și curenți speciali care mai înainte nu existau. Ele sunt organele prin care omul primește aptitudinile pentru „citirea scrierii ascunse” și altele ce sunt mai presus de aceasta. Pentru cunoașterea suprasensibilă, modificările din corpul eteric al unui om care a ajuns la inspirație și intuiție se prezintă în felul următor. Aproximativ în regiunea apropiată de inima fizică devine conștient un nou punct central în corpul eteric, care ia forma unui organ eteric. De la acesta pleacă curenți spre diferite membre ale corpului uman, în cele mai diferite moduri. Cei mai importanți dintre acești curenți se îndreaptă spre „florile de lotus”, le parcurg și merg apoi spre exterior, unde se răspândesc ca niște raze în spațiul exterior. Cu cât omul este mai evoluat, cu atât mai mare este suprafața din jurul lui în care curenții aceștia sunt perceptibili. În cazul unei disciplinări reglementare, punctul central din regiunea inimii nu se formează însă imediat. El trebuie mai întâi pregătit. Mai întâi ia naștere ca punct central provizoriu în cap; acesta coboară apoi în regiunea laringelui și se deplasează, la sfârșit, în apropierea inimii fizice. Dacă evoluția ar fi nereglementară, organul despre care vorbim ar putea fi format în regiunea inimii. Ar exista atunci pericolul ca omul în loc să ajungă la vederea suprasensibilă linișită, corespunzătoare, să devină un visător și un fantezist. În evoluția sa, discipolul spiritului ajunge să ofere independență curenților și segmentelor formate ale corpului său eteric față de corpul fizic și să-i folosească în mod de sine stătător. „Florile de lotus” îi folosesc drept instrumente cu care mișcă corpul eteric. Înainte ca aceasta să se întâmple, trebuie însă să se fi format în întreaga ambianță a corpului eteric curenti și radiații speciale, care-l închid în sine ca într-o plasă fină și-l transformă într-o entitate închisă în sine. După ce acest lucru s-a întâmplat, mișcările și curenții care au loc în corpul eteric pot lua contact cu lumea spiritual-sufletească exterioară și să se lege de aceasta, astfel încât evenimentele spiritual-sufletești exterioare și cele interioare (din corpul eteric uman) confluează. Când se întâmplă aceasta, a sosit momentul în care omul percepe lumea inspirației în mod conștient. Această cunoaștere apare altfel decât cunoașterea cu privire la lumea fizic-sensibilă. În aceasta primim percepții prin simțuri și apoi ne creăm reprezentări și noțiuni referitor la aceste percepții. La cunoașterea prin inspirație, ceea ce cunoști este nemijlocit, într-un singur act; nu există o reflecție ulterioară. Ceea ce pentru cunoașterea fizic-sensibilă este obținut abia ulterior în noțiune, în cazul inspirației este dat concomitent cu percepția. Din această cauză noi am conflua cu ambianța spiritual-sufletească și ne-am contopi cu ea, nemaiputându-ne deosebi de ea, dacă nu ne-am fi format plasa din corpul eteric pe care am descris-o.

Când se fac exercițiile pentru intuiție, ele nu acționează numai asupra corpului eteric, ci până în forțele suprasensibile ale corpului fizic. În orice caz, nu trebuie să ne reprezentăm că în felul acesta ar avea loc efecte în corpul fizic care ar fi accesibile observării senzoriale obișnuite. Sunt efecte pe care le poate aprecia numai cunoașterea suprasensibilă. Ele nu au de-a face cu nici un fel de cunoastere exterioară. Ele se instalează ca succes al maturității conștienței, atunci când aceasta poate avea trăiri în intuiție, în ciuda faptului că a izgonit din ea toate trăirile exterioare și interioare. Experiențele intuiției sunt însă delicate, intime și de mare finețe; iar corpul fizic al omlui este, pe treapta actuală de dezvoltare a sa, grosolan în relația cu ele. Din această cauză, el reprezintă o piedică puternică pentru succesul exercițiilor pentru intuiție. Dacă acestea se continuă în mod energic, cu perseverență și în calmul interior necesar, vor depăși în final marile piedici puse de corpul fizic. Discipolul spiritului observă acest lucru în faptul că anumite exprimări ale corpului fizic care mai înainte aveau loc fără conștiența sa acum el și le subordonează. El observă acest lucru și prin aceea că pentru scurt timp simte nevoia de a regla respirația (sau lucruri asemănătoare), în așa fel încât să se armonizeze sau să fie în consonanță cu ceea ce face sufletul în exerciții sau în cufundarea interioară. Idealul evoluției este ca prin corpul fizic să nu fie efectuate nici un fel de exerciții, nici exerciții de respirație, ci ca tot ceea ce trebuie să se întâmple cu el să se instaleze numai ca urmare a exercițiilor de intuiție pură.

* * *

Când discipolul spiritului urcă pe calea care duce la lumile superioare ale cunoașterii, el observă, pe o anumită treaptă, că menținerea forțelor personalității sale capătă o altă formă decât cea pe care o are în lumea fizic-sensibilă. În aceasta, eul determină o coacționare unitară a forțelor sufletești, în primul rând cele ale gândirii, simțirii și voinței. Aceste trei forțe sufletești se află în diferite situații obișnuite ale vieții, în anumite relații. Luăm cazul în care vezi un anumit lucru în lumea exterioară. Acesta îi place sau nu-i place sufletului. Înseamnă că reprezentarea acelui lucru este însoțită în mod necesar de un sentiment de plăcere sau de neplăcere. Dorești acel obiect sau simți un impuls de a-l modifica într-un fel sau altul. Aceasta înseamnă că posibilitatea de a-l dori și voința se asociază cu o reprezentare și cu un sentiment. Faptul că are loc această asociere este determinat prin aceea că el leagă în mod coerent reprezentarea (gândirea), simțirea și voința, aducând în acest fel ordine în forțele personalității. Această ordine sănătoasă ar fi întreruptă dacă eul s-ar dovedi neputincios în acest sens, dacă, de exemplu, dorința ar vrea să urmeze un alt drum decât acela al sentimentului sau al reprezentării. Un om care ar gândi că un anumit lucru nu este corect, dar care ar vrea ceva despre care nu crede că este corect nu s-ar afla într-o stare sufletească sănătoasă. La fel stau lucrurile și în cazul când el nu ar vrea ceea ce îi place, ci ceea ce nu-i place. Acum, omul observă că pe calea spre cunoașterea superioară gândirea, simțirea și voința se separă în fapt și fiecare capătă o anumită independență, că, de exemplu, o anumită gândire nu mai exercită o presiune prin ea însăși spre o anumită simțire și voință. Lucrurile se prezintă astfel că poți să percepi ceva corect în gândire, dar pentru a ajunge la un sentiment sau la o decizie volițională ai nevoie din nou de un impuls independent ieșit din sine. Gândirea, simțirea și voința nu rămân în timpul contemplaței suprasensibile trei forțe care radiază din punctul central comun al eului, ci devin trei entități independente, trei personalități; iar acum trebuie să-ți întărești cu atât mai mult eul propriu, căci el nu trebuie să facă pur și simplu ordine în trei forțe, ci trebuie să conducă și să dirijeze trei entități. Dar această separare nu trebuie să existe decât în timpul contemplării suprasensibile. Din nou iese în evidență cât este de important de a face pe lângă exercițiile necesare unei disciplinări superioare și pe acelea care asigură fermitate și siguranță capacității de judecată, vieții sentimentelor și voinței. Căci dacă nu aduci aceste calități în lumea superioară se va vedea curând cum eul se dovedește slab și nu poate fi un conducător potrivit al gândirii, simțirii și voinței. Dacă ar fi prezentă această slăbiciune, sufletul ar fi tras în diferite direcții de trei personalități, iar coerenta lui ar trebui să înceteze. Dacă însă evoluția discipolului spiritului se petrece în mod corect, atunci transformarea amintită a forțelor înseamnă un progres real; eul rămâne stăpân peste cele trei entități independente care acum îi alcătuiesc sufletul. În continuarea evoluției, disocierea merge mai departe. Gândirea, devenită independentă, stimulează apariția unei a patra entități spiritual-sufletești, pe care o putem desemna ca un influx nemijlocit în om de curenți asemănători gândurilor. Întreaga lume apare ca o construcție de gânduri, care-ți stă în față ca lumea plantelor sau a animalelor în domeniul fizic-sensibil. Tot astfel, simțirea și voința devenite independente stimulează în suflet două forțe care acționează în acesta ca două ființe independente. La acestea se mai adaugă și o a șaptea forță și entitate, care este asemănătoare însuși eului propriu.

Toată trăirea aceasta se leagă de o alta. Înainte de a păși în lumea suprasensibilă, omul cunoștea gândirea, simțirea și voința numai ca trăire sufletească interioară. De îndată ce pătrunde în lumea suprasensibilă el percepe lucruri care nu exprimă nimic fizic-sensibil, ci spiritual-sufletesc. Dincolo de calitățile noii lumi percepute de el se află entități spiritual-sufletești. Acestea i se oferă acum ca o lume exterioară așa cum în fizic-sensibil în fața simțurilor sale se prezentau plante și animale. Discipolul spiritului poate percepe acum o deosebire importantă între lumea spiritual-sufletească ce i se deschide și aceea pe care era obișnuit s-o perceapă prin simțurile sale fizice. O plantă a lumii sensibile rămâne așa cum este ea, indiferent de ceea ce sufletul omului simte și gândește despre ea. Acest lucru nu există la început la imaginile lumii spiritual-sufletești. Ea se modifică după cum omul simte sau gândește un lucru sau altul. Prin aceasta, omul le pune o amprentă care depinde de propria sa ființă. Imaginați-vă că o anumită imagine ar apărea în fața omului în lumea imaginativă. Dacă el se manifestă la început cu indiferență în dispoziția sa sufletească, ea i se prezintă cu o anumită formă. Dar în clipa în care el simte plăcere sau neplăcere față de imagine, ea își modifică forma. Imaginile nu exprimă, așadar, la început numai ce se află independent în afara omului, ci ele reflectă și ceea ce este omul însuși. Ele sunt străbătute de entitatea proprie a omului. Aceasta se întinde ca un văl deasupra entităților. Omul nu o vede, chiar dacă în fața sa se află o entitate adevărată, pe aceasta, ci propriul său produs. Astfel, el poate să aibă în fața sa ceva adevărat și să vadă totuși ceva greșit. Aceasta nu se referă numai la ceea ce omul observă la propria sa entitate, ci tot ce este în contact cu el acționează în acest fel. De exemplu, omul poate avea înclinații ascunse, care prin educație și caracter nu apar la lumină în viață; ele acționează asupra lumii spiritual-sufletești și aceasta primește colorația specială prin întreaga ființă a omului, indiferent cât știe el despre această ființă sau nu știe. Pentru a continua să evolueze dincolo de această treaptă, este necesar ca omul să învețe să facă deosebire între el și lumea spirituală exterioară. Este necesar ca el să învețe a elimina toate influențele sinei proprii asupra lumii spiritual-sufletești care se află în jurul său. Nu există altă cale decât obținerea unei cunoașteri a ceea ce aduci tu însuți în noua lume. Este deci vorba de a avea mai întâi o cunoaștere de sine adevărată, temeinică, pentru a putea mai apoi să percepi lumea spiritual-sufletească ambiantă în mod pur. Unele fapte din evoluția omului fac ca o astfel de cunoaștere de sine să trebuiască să aibă loc la intrarea în lumea superioară, ca și cum acest lucru ar fi conform cu o lege naturală. Omul își dezvoltă eul, conștiența de sine, în lumea fizic-sensibilă obișnuită. Acest eu acționează ca un punct central de atracție asupra a tot ce aparține omului. Toate înclinațiile sale, simpatiile, antipatiile, pasiunile, părerile etc. se grupează în jurul acestui eu. El este și punctul de atracție pentru ceea ce se numește karma omului. Dacă acest eu ar fi văzut neînvăluit, s-ar putea observa și faptul că el va trebui să mai întâlnească destine precis conturate în această încarnare sau în unele încarnări viitoare, după cum în încarnări trecute a trăit într-un mod sau altul, dacă și-a însușit anumite aptitudini. Ca primă imagine, atunci când urcă în lumea spiritual-sufletească, el trebuie să apară în fața sufletului său cu tot ce este legat de eu. Acest dublu al omului, conform unei legi a lumii spirituale, trebuie să apară, înainte de orice alt lucru, ca primă impresie din acea lume. Legea care stă la baza acestei trăiri poate fi ușor înțeleasă dacă reflectăm la faptul că în lumea fizic-sensibilă omul se percepe numai atât cât el se trăiește interior în gândirea, simțirea și voința sa. Această percepție este însă una interioară; ea nu se prezintă în fața omului așa cum o fac pietrele, plantele și animalele. Prin percepție interioară omul nu învață să se cunoască decât parțial. Are ceva în el care îl împiedică să ajungă la o cunoaștere de sine mai aprofundată. Este un instinct ca, îndată ce prin autocunoaștere trebuie să mărturisească o anumită trăsătură și nu vrea să-și facă nici o iluzie asupra sa, el să prelucreze această trăsătură.

Dacă nu cedează acestui instinct, dacă își orienteză pur și simplu atenția în altă direcție și rămâne așa cum a fost, el își anulează posibilitatea de a se cunoaște pe sine. Dacă însă omul pătrunde în sine și își prezintă fără iluzii o anumită trăsătură, el fie va fi în situația de a o ameliora în propria-i persoană, fie nu va face acest lucru în condițiile vieții sale actuale. În ultimul caz, în sufletul său se va strecura un sentiment care trebuie desemnat ca sentiment al rușinii. În felul acesta acționează natura sănătoasă a omului; prin autocunoaștere ea simte mai multe feluri de rușine. Acest sentiment are chiar și în viața obișnuită o influență clară. Omul care gândește sănătos va avea grijă ca ceea ce îl umple cu acest sentiment în legătură cu sine să nu se manifeste în afară, în fapte exterioare. Rușinea este, așadar, o forță care-l determină pe om să închidă ceva în el și să nu devină perceptibil în afară. Cine gândește la acest lucru așa cum trebuie va considera că este de înțeles ca cercetarea spiritului să atribuie unei trăiri sufletești interioare foarte îndeaproape înrudită cu sentimentul rusinii influente mult mai mari. Ea găsește că în adâncurile ascunse ale sufletului există un fel de rușine ascunsă de care omul nu devine constient în viața fizic-sensibilă. Acest sentiment ascuns acționează însă într-un mod asemănător cu sentimentul manifestat în viata obișnuită; el împiedică entitatea cea mai interioară de a apărea într-o imagine perceptibilă în fața omului. Dacă acest sentiment nu ar exista, omul s-ar percepe pe sine însuși așa cum este el în realitate; el nu și-ar trăi reprezentările, sentimentele și voința numai în interior, ci le-ar percepe așa cum percepe pietrele, plantele și animalele. Astfel, acest sentiment este cel care-l învăluie pe om față de el însuși. Şi prin aceasta este și învăluitorul întregii lumi spiritual-sufletești. Căci, în timp ce-i învăluie omului propria sa entitate interioară, el nu poate percepe nici ceea ce l-ar obliga să dezvolte instrumentele necesare cunoașterii lumii spiritual-sensibile; el nu-și poate transforma entitatea proprie astfel încât să obțină organele spirituale de percepție. Dacă însă omul lucrează prin disciplinare reglementară pentru obținerea acestor organe de percepție, atunci în fața lui apare ca primă impresie ceea ce este el însuși. El își percepe propriul său dublu. Această percepție de sine nu poate fi separată de percepția generală a lumii spiritual-sufletești. În viața obișnuită a lumii fizic-sensibile sentimentul caracterizat actionează în așa fel încât închide continuu poarta spre lumea spiritual-sufletească în fața omului. Dacă omul ar vrea să facă numai un pas pentru a pătrunde în această lume, atunci sentimentul de rușine care apare imediat, fără însă să urce în conștiență, ascunde partea de lume spiritual-sufletească care vrea să se dezvăluie. Exercițiile descrise deschid însă această lume. Acel sentiment ascuns acționează ca un mare binefăcător al omului. Căci prin tot ceea ce obții ca putere de judecată, viață afectivă și caracter fără o disciplinare a spiritului nu ești în stare să suporți fără consecințe percepția propriei tale entități în forma sa reală. Prin această percepție ai pierde orice sentiment de sine, încredere în sine și conștiență de sine. Pentru ca aceasta să nu se întâmple trebuie să se facă pregătirile care, pe lângă exercițiile pentru cunoașterea superioară, se întreprind pentru cultivarea forței de judecată sănătoasă, a ființei afective și cea a caracterului. Prin disciplinarea sa reglementară, omul învață de la știința spiritului destule noțiuni oculte și i se lămuresc atâtea mijloace pentru autocunoaștere și autoobservare câte îi sunt necesare pentru a-și întâlni plin de forță dublul. Atunci discipolul spiritului vede numai ca imagine a lumii imaginative, într-o altă formă, lucrul cu care a făcut deja cunoștintă în lumea fizică. Cine a înțeles în mod corect, mai întâi în lumea fizică, prin rațiunea sa, legea karmei nu se va cutremura când va vedea acum că germenii destinului său sunt înscriși în imaginea dublului său. Cine s-a familiaizat prin puterea judecății sale cu evoluția lumii și a umanității și știe cum, la un anumit moment al acestei evoluții, forțele lui Lucifer au pătruns în sufletul uman, va suporta ușor conștientizarea faptului că în imaginea propriei sale entități aceste ființe luciferice sunt cuprinse cu toate acțiunile lor. Dar de aici se vede cât este de necesar ca omul să nu ceară intrarea sa în lumea spirituală înainte ca prin puterea sa de judecată obișnuită, dezvoltată în lumea fizic-sensibilă, să fi înțeles anumite adevăruri despre lumea spirituală. Ceea ce este comunicat în această carte înaintea expunerii despre „cunoașterea lumilor superioare”, discipolul spiritului ar trebui să-și fi însușit în mersul evoluției sale reglementare, prin forța sa de judecată obișnuită, înainte să aibă cerința să ajungă el însuși în lumile suprasensibile.

În cazul unei disciplinări în care nu se acordă atenție forței de judecată, vieții afective și celei a caracterului, se poate întâmpla ca elevului să i se prezinte lumea superioară înainte ca el să posede capacitatea interioară necesară. Atunci întâlnirea cu dublul său l-ar apăsa și l-ar conduce la rătăciri. Dacă însă întâlnirea ar fi evitată – ceea ce ar fi de asemenea posibil – și omul ar fi totuși introdus în lumea suprasensibilă, el ar fi tot atât de puțin în stare de a înțelege această lume în forma sa reală. Căci i-ar fi imposibil să deosebească ceea ce introduce el în obiecte prin privirea lui și ceea ce ele sunt cu adevărat. Această diferențiere este posibilă numai când îți percepi propria entitate ca pe o imagine în sine și prin aceasta se desprinde de ambianță tot ce curge din interiorul propriu. Dublul acționează pentru viața omului în așa fel încât în lumea fizic-sensibilă, prin sentimentul de rușine pe care l-am descris, se face imediat invizibil, când el se apropie de lumea spiritual-sufletească. Prin aceasta el ascunde însă și întreaga lume. El stă ca un „paznic” în fața acestei lumi, pentru a interzice accesul acelora care nu sunt încă pregătiți pentru intrare. El poate fi numit din această cauză „paznicul pragului care se află în fața lumii spiritual-sufletești”. În afară de pășirea în lumea suprasensibilă, omul mai întâlnește acest „paznic al pragului” și la trecerea prin moartea fizică. Şi el se dezvăluie treptat în cursul vieții în evoluția spiritual-sufletească dintre moarte și o nouă naștere. Aici însă întâlnirea nu poate fi apăsătoare pentru om, pentru că el are cunoștință despre alte lumi doar în viața dintre naștere și moarte.

Dacă omul ar păși în lumea spiritual-sufletească fără a fi întâlnit „paznicul pragului”, el ar putea cădea pradă unui șir nesfârșit de erori. Căci nu ar putea deosebi niciodată ce aduce el în această lume și ce-i aparține ei cu adevărat. O disciplinare reglementară permite discipolului spiritului să fie condus în domeniul adevărului, nu în cel al iluziei. O astfel de disciplinare va fi în sine de așa natură, încât întâlnirea trebuie să aibă loc în mod necesar la un anumit moment. Căci ea este una din regulile indispensabile pentru observarea lumilor suprasensibile, împotriva posibilității de a te iluziona și de a ajunge la lucruri fantastice. Este una din măsurile de precauție indispensabile pe care trebuie să le aplice discipolul spiritului, aceea de a lucra cu grijă asupra sa, pentru a nu deveni un fantezist, un om care ar putea cădea pradă unei iluzii, unei autoiluzionări (sugestie și autosugestie). Acolo unde se urmează corect indicațiile disciplinării spiritului, se distrug totodată și izvoarele iluziei. Evident că aici nu putem vorbi în detaliu despre numeroasele aspecte care se iau în considerare la aceste precauții. Putem să menționăm numai în mod aluziv despre ce este vorba. Iluzionările la care ne referim aici își au originea în două surse. Parțial ele provin din faptul că noi colorăm prin propria entitate sufletească adevărul. În viața obișnuită a lumii fizic-sensibile, această sursă de rătăcire este un pericol relativ mic. Pentru că aici lumea exterioară se va impune observației în mod pregnant, în forma ei proprie, oricât ar vrea observatorul s-o coloreze după dorinta sa. De îndată ce pășești însă în lumea imaginativă, imaginile acesteia se modifică, prin dorințele și interesele de acest fel, și ai în fața ta un adevăr pe care l-ai format mai întâi tu însuți sau cel puțin prin colaborarea ta. Datorită faptului că prin întâlnirea cu „paznicul pragului” discipolul spiritului cunoaște tot ce este în el însuși, așadar, ceea ce el poate duce în lumea spiritual-sufletească, această sursă de iluzionare este îndepărtată. Pregătirea pe care și-o face discipolul spiritului înaintea pășirii în lumea spiritual-sufletească, acționează în sensul însușirii de către acesta a obiceiului de a se elimina pe sine de la observarea lumii fizic-sensibile, lăsând ca lucrurile și fenomenele să-i vorbească prin entitatea lor proprie. Cel care a parcurs suficient timp această pregătire, poate aștepta în liniște întâlnirea cu „paznicul pragului”. Prin aceasta el va face proba definitivă dacă se simte cu adevărat în situația de a-și elimina entitatea proprie chiar și atunci când se află în fața lumii spiritual-sufletești.

În afara acestei surse de iluzionări, mai există și o alta. Ea se face simțită atunci când se interpretează greșit o impresie primită. În viața fizic-sensibilă există exemplul simplu al iluziei care se produce când te afli într-un tren și crezi că arborii se mișcă în direcția opusă a mersului trenului în care te afli, în timp ce, de fapt, tu ești cel care se mișcă o dată cu trenul. Cu toate că în lumea fizic-sensibilă există numeroase cazuri în care este mai greu de rectificat astfel de iluzii decât în cel menționat, este totuși ușor de recunoscut că omul găsește în această lume și mijloacele de a elimina iluziile, dacă analizează cu o judecată sănătoasă tot ce poate sluji la lămurirea corespunzătoare. Altfel se prezintă lucrurile de îndată ce pătrunzi în domeniul suprasensibil. În lumea sensibilă, lucrurile nu sunt modificate de iluzia umană; din această cauză este posibil ca printr-o observare obiectivă să corectezi iluzia cu ajutorul faptelor. În lumea suprasensibilă însă acest lucru nu este posibil fără probleme. Dacă vrei să observi un proces suprasensibil și îl abordezi cu o judecată, atunci introduci această judecată incorectă în acel proces; și judecata se întrețese cu faptul respectiv în așa fel încât acesta nu poate fi imediat deosebit de ceea ce ai introdus în el. Atunci, eroarea nu este în om iar faptul corect în afara acestuia, ci eroarea devine componentă a faptului exterior. Din această cauză, ea nici nu poate fi corectată simplu, printr-o observare fără prejudecăți a faptului. Cu aceasta am indicat ceea ce poate fi o sursă bogată de iluzionare și de fantezii pentru cel care pășește în lumea suprasensibilă fără o pregătire corectă. Așa cum discipolul spiritului obține capacitatea de a exclude erorile care iau naștere prin colorarea lumii suprasensibile cu propria sa entitate, el trebuie să mai obțină și un alt dar, acela de a neutraliza a doua sursă de erori. El poate elimina ceea ce vine de la el însuși, dacă a recunoscut mai întâi imaginea propriului său dublu; și va putea elimina ceea ce în direcția amintită este o a doua sursă de erori, dacă obține aptitudinea de a recunoaște, după calitatea unui fapt al lumii suprasensibile, dacă acesta este adevăr sau iluzie. Dacă iluziile ar arăta exact ca adevărurile, această diferențiere nu ar fi posibilă. Dar lucrurile nu stau astfel. Iluziile legate de lumile suprasensibile au în ele însele calități prin care se deosebesc de realități. Şi se pune problema ca discipolul spiritului să știe după ce calități poate el recunoaște adevărurile. Nimic nu apare mai de la sine înțeles decât ca cel ce nu cunoaște disciplinarea spirituală să spună: Unde există o posibilitate de a te proteja față de iluzie, întrucât sursele acesteia sunt atât de numeroase? Şi să mai adauge: Oare există vreun discipol al spiritului sigur că nu toate bănuitele cunoștințe superioare se bazează numai pe iluzii și autoiluzionări (sugestie și autosugestie)? Cine vorbește astfel nu ia în considerare faptul că în orice disciplinare adevărată, prin felul cum se desfășoară ea, sunt oprite sursele iluziilor. În primul rând, adevăratul discipol al spiritului își va însuși prin pregătirea sa suficiente cunoștințe privind tot ce poate provoca iluzionarea și autoiluzionarea și prin aceasta să se pună în situația de a se apăra de ele. În această privință el are în adevăr, ca nici un alt om, prilejul de a-și dezvolta luciditatea și judecata pentru mersul vieții. Prin tot ce află, el are ocazia de a nu-și păstra nici un fel de presimțiri nedeterminate. Disciplina îl face cât se poate de prevăzător. La aceasta se adaugă faptul că orice disciplinare adevărată conduce mai întâi la noțiuni privind marile evenimente cosmice, așadar, lucruri care fac necesară o tensionare a forței de judecată, ceea ce determină însă și o rafinare și ascuțire concomitentă. Numai cel care ar vrea să evite să ajungă în domenii atât de îndepărtate și să rămână numai la „revelații” mai apropiate ar putea pierde acuitatea acelei forțe de judecată care-i dă siguranță în diferențierea dintre iluzie și adevăr. Cu toate acestea, nu acesta este cel mai important lucru. Cel mai important lucru se află în înseși exercițiile care sunt folosite la o disciplinare reglementară a spiritului. Acestea trebuie să fie în așa fel organizate încât conștiența elevului să supervizeze cu precizie în timpul cufundării interioare tot ce se petrece în suflet. La început se formează un simbol pentru a aduce în stare de funcționare imaginațiunea. În acesta mai există reprezentări ale unor percepții exterioare. Omul nu este singurul implicat în conținutul acestuia; el nu-l realizează singur. Așadar, el poate interpreta greșit obârșia acestuia. Dar discipolul spiritului îndepărtează acest conținut din conștiența sa atunci când urcă la exercițiile pentru inspirație. El nu se mai cufundă decât în activitatea sufletului său care a format simbolul. Dar și aici eroarea este încă posibilă. Omul și-a însușit felul activității sufletului său prin educație, învățătură etc. El nu poate ști totul despre obârșia ei. Acum însă discipolul spiritului îndepărtează din conștiența sa și această activitate sufletească proprie. Atunci chiar dacă rămâne ceva, la aceasta nu se alipește nimic ce nu poate fi supervizat. În aceasta nu se poate amesteca nimic care să nu poată fi judecat în privința întregului său conținut. În intuiția sa, discipolul spiritului are așadar ceva care-i arată cum este alcătuită o realitate foarte clară a lumii spiritual-sufletești. Așadar când el aplică acum caracteristicile recunoscute ale realității spiritual-sufletești la tot ce se înfățișează observației sale, el poate deosebi aparența de realitate. Şi poate fi sigur că prin aplicarea acestei legi va rămâne tot atât de apărat față de iluzia din lumea suprasensibilă, după cum în lumea fizic-sensibilă nu se poate întâmpla să confunzi o bucată de fier înroșit imaginar cu o bucată care frige cu adevărat. Este de la sine înțeles că te vei raporta astfel numai la acele cunostințe pe care le privești ca trăiri proprii ale tale în lumile suprasensibile, și nu la cele pe care le primești drept comunicări ale altora și pe care le înțelegi cu rațiunea ta fizică și cu simțul tău sănătos al adevărului. Discipolul spiritului se va strădui să tragă o graniță despărțitoare între ceea ce a primit pe o cale și ceea ce a primit în celălalt mod. Pe de o parte, el va prelua de bunăvoie comunicările cu privire la lumile superioare și va căuta să le înțeleagă prin aptitudinea sa de a judeca. Când însă desemnează ceva ca fiind propria sa observație, propria sa experiență, el își va fi probat dacă aceasta i-a apărut clar cu calitățile pe care el a învățat să le perceapă cu intuiția neînșelătoare.

* * *

După întâlnirea cu „paznicul pragului”, în fața discipolului spiritului se află noi trăiri în ascensiunea în lumile suprasensibile. Mai întâi va observa că există o înrudire interioară între „paznicul pragului” și acea forță sufletească care în descrierea de mai sus apare ca cea de a șaptea entitate și care s-a conturat ca un fel de entitate independentă. Da, această a șaptea entitate nu este nimic altceva decât dublul, „paznicul pragului” însuși. Şi ea îi impune discipolului spiritului o sarcină specială. El trebuie să conducă și să dirijeze ceea ce el este în sinea sa obișnuită și care-i apare în imagine, prin nou-născuta sa sine. Va rezulta un fel de luptă împotriva dublului. Acesta va căuta să aibă mereu superioritate. A se situa în relație corectă față de el, a nu-l lăsa să facă nimic care să nu se afle sub influența noului eu, aceasta dă și întărire și coerență forțelor omului. Autocunoașterea într-o anumită direcție este alta în lumea superioară decât în lumea fizic-sensibilă. În timp ce în aceasta cunoașterea de sine apare numai ca o trăire interioară, eul nou-născut se prezintă de îndată ca fenomen sufletesc exterior. Îți vezi eul nou-născut ca o altă ființă existentă în fața ta. Dar nu o poți percepe integral. Căci la orice treaptă ai fi urcat pe calea lumilor superioare există întotdeauna și trepte mai înalte. Pe astfel de trepte vei percepe tot mai mult despre „eul tău superior”. Așadar, acesta se poate dezvălui discipolului spiritului pe o anumită treaptă numai parțial. Acum, este foarte mare ispitirea căreia îi este supus omul când conștientizează pentru prima oară ceva despre „sinea sa superioară”, și anume de a contempla această „sine superioară” din punctul de vedere cu care s-a obișnuit în lumea fizic-sensibilă. Această ispitire este chiar bună, și ea trebuie să survină când evoluția trebuie să se desfășoare normal. Trebuie să contempli „paznicul pragului” și să-l pui în fața „eului superior”, pentru a putea observa distanța dintre ceea ce ești și ceea ce trebuie să devii. La această confruntare „păzitorul pragului” începe să ia însă o cu totul altă formă. El se prezintă ca o imagine a tuturor obstacolelor care se pun în calea evoluției „eului superior”. Se va conștientiza ce greutate cară eul nostru obișnuit. Şi atunci, dacă nu suntem destul de puternici prin pregătirile noastre pentru a spune: Eu nu mă voi opri aici, ci mă voi ridica fără încetare până la „eul superior”, atunci vom paraliza și vom da speriați înapoi față de ceea ce avem în fața noastră. În acest caz am pătruns scurt timp în lumea spiritual-sufletească, dar renunțăm să ne mai prelucrăm. Devenim prizonieri ai formei care se află acum prin „paznicul pragului” în fața sufletului. Important este faptul că la această trăire nu ai senzația de a fi prizonier. Mult mai mult vom crede că trăim cu totul altceva. Forma pe care o produce „paznicul pragului” poate fi astfel, încât în sufletul observatorului să creeze impresia că acesta are în fața sa, în imaginile care apar pe această treaptă de dezvoltare, întregul contur al tuturor lumilor posibile, că ar fi ajuns în vârful cunoașterii și nu trebuie să se străduie mai departe. În loc de prizonier, el se va putea astfel simți posesorul infinit de bogat al tuturor tainelor Universului. Despre faptul că poți avea o asemenea trăire, care reprezintă opusul stării adevărate nu se va mira cel care reflectează că atunci când ai această trăire te afli deja în lumea spiritual-sufletească și că o particularitate a acestei lumi este că în ea evenimentele se pot prezenta în mod inversat. În cartea de față ne-am referit la acest lucru când am analizat viața de după moarte.

Forma pe care o percepem pe această treaptă evolutivă îi mai arată discipolului spiritului și altceva decât aceea în care i s-a prezentat inițial „paznicul pragului”. În acest dublu puteau fi percepute toate acele însușiri pe care eul obișnuit al omului le are ca urmare a influenței forțelor lui Lucifer. Acum însă, în cursul evoluției umane, prin influența lui Lucifer s-a instalat o altă putere în sufletul omenesc. Este cea pe care în paragrafele anterioare ale acestei cărți am numit-o forța lui Ahriman. Aceasta este forța care îl împiedică pe om în existența fizic-sensibilă să perceapă entitățile spiritual-sufletești ale lumii exterioare, care se află dincolo de suprafața senzorialului. Ce a devenit sub influența acestei forțe sufletul omenesc, o arată în imagine forma care apare în experiența descrisă. – Cel ce se apropie de această experiență cu o pregătire corespunzătoare o va interpreta corect; și atunci, curând, se va arăta o altă formă, cea pe care o putem numi „marele paznic al pragului” în contrast cu „micul paznic” descris. Acesta comunică discipolului spiritului că nu trebuie să se oprească pe această treaptă, ci că trebuie să lucreze energic mai departe. El trezește în observator conștiența că lumea care este cucerită devine un adevăr și nu se transformă într-o iluzie numai dacă munca este continuată în mod corespunzător. – Celui care s-ar apropia de această experiență nepregătit, datorită unei instruiri incorecte, i s-ar turna însă în suflet, atunci când ar ajunge la „marele paznic al pragului” ceva care nu poate fi comparat decât cu „sentimentul unei spaime nemăsurabile”, o „frică nemărginită”.

Așa cum întâlnirea cu „micul paznic al pragului” îi dă discipolului spiritului posibilitatea de a se testa dacă este protejat față de iluzii care pot lua naștere prin intrarea entității sale în lumea suprasensibilă, la fel și prin trăirile care conduc în ultimă instanță la „marele paznic al pragului” el poate testa dacă este adaptat la acele iluzii care au fost atribuite mai sus celei de a doua surse. Dacă poate opune rezistență acelei iluzii puternice pe care lumea de imagini cucerite i le flutură în față ca pe o posesiune bogată, în timp ce este de fapt numai un prizonier, atunci el va fi protejat și în cursul evoluției sale ulterioare de a confunda aparența cu realitatea.

„Paznicul pragului” va lua pentru fiecare om o formă, până la un anumit grad, individualizată. Întâlnirea cu el corespunde tocmai trăirii prin care este depășit caracterul personal al observațiilor suprasensibile și este dată posibilitatea de a pătrunde într-o regiune a trăirii care este liberă de orice nuanțare personală și este valabilă pentru orice entitate umană.

După ce discipolul spiritului a avut trăirile descrise, el este capabil să deosebească în ambianța spiritual-sufletească ce este el însuși de ceea ce este în afara lui. El va recunoaște atunci cum înțelegerea procesului cosmic descris în această carte este necesară, pentru a înțelege însuși omul și viața acestuia. Se înțelege corpul fizic numai dacă este cunoscut cum a fost constituit prin evoluțiile Saturn, Soare, Lună și Pământ. Corpul eteric poate fi înțeles numai dacă se urmărește formarea lui prin evoluția Soare, Lună și Saturn etc. Dar se înțelege și ceea ce este legat de evoluția Pământului, dacă cunoști cum s-au desfășurat toate lucrurile treptat. Prin disciplinarea spiritului ești pus în situația de a recunoaște înainte de toate relația dintre tot ce ține de om cu fapte și entități corespunzătoare ale lumii care se găsește în afara omului. Căci acesta este adevărul: fiecare structură a omului se află într-o relație cu întreaga lume. În această carte am putut face numai scurte prezentări ale acestor aspecte. Dar trebuie reflectat că, de exemplu, corpul uman a fost prezent în timpul evoluției saturniene numai în primele sale scheme structurale. Organele sale: inima, plămânii, creierul s-au format din acele prime scheme structurale mai târziu, în perioadele Soare, Lună și Pământ. Așa se află în relație inima, plămânii etc. cu evoluția Soare, Lună și Pământ. Întru totul corespunzător stau lucrurile cu structurile corpului eteric, ale corpului senzației, ale sufletului senzației etc. Omul este format mai întâi din lumea ambientală cea mai apropiată; și fiecare detaliu pe care-l găsim la el corespunde unui proces, unei ființe din lumea exterioară. Discipolul spiritului ajunge, pe treapta corespunzătoare a evoluției sale, să recunoască relația dintre ființa sa și lumea mare. Şi această treaptă de cunoaștere o putem numi conștientizarea corespondenței „lumii mici”, a microcosmosului, adică a omului însuși, și a „lumii mari”, a macrocosmosului. Când elevul a ajuns până la o astfel de cunoaștere poate să se producă pentru el o trăire nouă. El începe să se simtă ca și concrescut cu întreaga construcție a lumii, deși se simte în deplina sa independență. Această senzație este o dizolvare în întreaga lume, o unificare cu aceasta, fără a pierde însă propria sa entitate. Această treaptă a evoluției poate fi desemnată drept „unificarea cu marocosmosul”. Este semnificativ faptul că nu trebuie să gândim această unificare ca și cum prin aceasta ar înceta conștiența de sine și entitatea umană s-ar scurge în Cosmos. Un asemenea gând ar fi expresia unei păreri izvorâte dintr-o forță de judecată nedisciplinată. Diferitele trepte ale cunoașterii superioare, în sensul acelui proces de inițiere care a fost descris aici, pot fi desemnate în următorul mod:

1. Studiul științei spiritului, pentru care te folosești la început de forța de judecată dezvoltată în lumea fizic-sensibilă.
2. Obținerea cunoașterii imaginative.
3. Citirea scrierii ascunse (corespunzând inspirației).
4. Viața aparentă în ambianța spirituală (corespunzând intuiției).
5. Cunoașterea relațiilor dintre microcosmos și macrocosmos.
6. Unificarea cu macrocosmosul.
7. Trăirea totală a experiențelor premergătoare ca o stare sufletească fundamentală.

Aceste trepte nu trebuie însă gândite ca și cum ar fi parcurse succesiv. Disciplinarea se poate desfășura mai degrabă în așa fel, încât în funcție de individualitatea elevului o treaptă premergătoare să fie parcursă până la un anumit grad, când el începe să facă exerciții care corespund treptei următoare. Se poate, de exemplu, să fie foarte bine să obții mai întâi unele imaginațiuni în mod foarte precis și deja să faci exerciții care implică în domeniul trăirii proprii inspirația, intuiția sau cunoașterea legăturilor microcosmosului cu macrocosmosul.

* * *

Când discipolul spiritului a obținut o trăire a intuiției, el cunoaște nu numai imaginile lumii spiritual-sufletești, nu poate doar citi legăturile dintre ele în „scrierea ascunsă”, el ajunge la cunoașterea însăși a ființelor prin a căror conlucrare ia naștere lumea căreia îi aparține omul. Şi învață să se cunoască prin aceasta pe sine însuși în acea formă pe care o are în lumea spiritual-sufletească. El a răzbătut până la o percepție a eului său superior și a observat cum trebuie să lucreze mai departe pentru a-și domina dublul, „paznicul pragului”. A avut însă și întâlnirea cu „marele paznic al pragului”, care se află în fața sa ca unul care invită permanent la continuarea lucrării. Acest „mare paznic al pragului” devine acum modelul său pe care vrea să se străduiască să-l egaleze. Când în discipolul spiritului apare acest sentiment, el a obținut posibilitatea de a recunoaște cine se află aici în fața lui ca „mare paznic al pragului”. Acest paznic se transformă de acum încolo, în percepția discipolului spiritului, în figura lui Christos, a cărui entitate și intervenție în evoluția Pământului este vizibilă din capitolele anterioare ale acestei cărți. Discipolul spiritului este inițiat prin aceasta în taina sublimă care este legată de numele lui Christos. Christos i se înfățișează ca „marele ideal pământean al omului”. Dacă Christos a fost recunoscut în acest fel prin intuiție în lumea spirituală, devine inteligibil și ceea ce s-a desfășurat în mod istoric pe Pământ în cea de a patra epocă evolutivă postatlanteană (perioada greco-latină). Felul în care în acea perioadă înalta ființă solară, ființa lui Christos, a intervenit în evoluția Pământului și cum lucrează ea în continuare în cadrul evoluției terestre, aceasta devine acum pentru discipolul spiritului o cunoaștere pe care o trăiește el însuși. Așadar, prin intuiție, elevul obține o clarificare a sensului și a importanței evoluției terestre.

Calea descrisă aici pentru cunoașterea lumilor suprasensibile este o cale pe care o poate urma oricare om, în orice situație s-ar afla el în cadrul conditiilor actuale de viată. Când este vorba de o astfel de cale, trebuie să reflectăm la faptul că scopul cunoașterii și al adevărului este același în toate timpurile evoluției terestre, dar că punctul de plecare al omului este diferit în momente deosebite. Astăzi omul nu poate porni de la același punct de plecare când vrea să pășească în lumile suprasensibile ca, de exemplu, vechiul candidat egiptean la inițiere. Din această cauză, omul actual nu poate executa fără probleme exercițiile care îi erau date discipolului spiritului în Egiptul antic. De la acea epocă, sufletele omenești au parcurs diferite încarnări, iar aceste încorporări repetate nu sunt fără sens și importanță. Aptitudinile și calitățile sufletelor se modifică de la încarnare la încarnare. Cine contemplă viața umană, istorică în mod superficial poate observa că din secolele al XII-lea și al XIII-lea după Christos s-au modificat toate condițiile de viață față de cele anterioare, că părerile, sentimentele, dar și capacitățile oamenilor au devenit altele decât fuseseră mai înainte. Calea descrisă aici spre o cunoaștere superioară este o cale potrivită pentru suflete care se încorporează în timpul prezent. Ea este de așa natură încât punctul de plecare pentru dezvoltarea spirituală pornește de la locul în care se află omul acum, când se găsește în condițiile de viață date lui în prezent. Evoluția progresivă conduce omenirea, cu privire la căile cunoașterii superioare, de la perioadă la perioadă mereu la alte forme, așa cum și viața exterioară își modifică formele ei. Şi trebuie ca de fiecare dată să domnească o armonie perfectă între viața exterioară și inițiere.