Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13

CUNOAŞTEREA LUMILOR SUPERIOARE
(DESPRE INIŢIERE)

partea a 2-a

Scopul meditaţiei (cufundării) asupra reprezentărilor şi sentimentelor simbolice descrise mai sus este formarea organelor de percepţie superioare în cadrul corpului astral al omului. Ele sunt formate mai întâi din substanţa acestui corp astral. Aceste noi organe de observare mijlocesc o lume nouă şi aici omul învaţă să se cunoască drept un eu nou. Aceste organe noi se deosebesc de organele de observare a lumii fizic-sensibile în primul rând prin faptul că ele sunt organe active. În timp ce ochiul şi urechea se comportă pasiv, lăsând să acţioneze asupra lor lumina şi sufletul, se poate spune despre organele de percepţie sufletesc-spirituale că sunt într-o activitate continuă în timp ce percep şi că ele îşi cuprind faptele şi obiectele în deplină conştienţă. Din aceasta rezultă sentimentul că în cunoaşterea sufletesc-spirituală are loc o contopire cu faptele corespunzătoare, o „trăire în ele“. Diferitele organe sufleteşti-spirituale care iau naştere pot fi numite „flori de lotus“, comparativ cu forma lor. (Este de la sine înţeles că astfel de denumiri nu au o legătură cu obiectul mai mult decât are expresia „ureche“, atunci când se vorbeşte de „urechea acului“). Prin cufundări interioare diferite, individualizate, se acţionează asupra corpului astral în aşa fel încât se formează un anumit organ sufletesc-spiritual, o anumită „floare de lotus“. După cele prezentate în această carte, este de prisos să subliniem că aceste „organe de observare“ nu trebuie înţelese drept ceva care, în reprezentarea imaginii sale sensibile, este o amprentă a adevărului său. Aceste „organe“ sunt suprasensibile şi constau într-o activitate sufletască precisă; ele există numai în măsura şi atâta timp cât se exersează această activitate sufletească. Ce ar exista în mod sensibil la om legat de aceste organe este tot atât de nereal ca şi un abur oarecare care l-ar învălui în timp ce gândeşte. Cine vrea să-şi reprezinte suprasensibilul neapărat în mod sensibil ajunge până la urmă la înţelegeri eronate. În ciuda inutilităţii acestei observaţii, ea îşi are locul aici, pentru că există mereu adepţi ai suprasensibilului care în reprezentările lor vor să aibă doar ceva sensibil şi pentru că există mereu adversari ai cunoaşterii suprasensibile care cred că cercetătorul spiritului ar vorbi despre „florile de lotus“ ca despre formaţiuni sensibile mai fine. Orice meditaţie care se face asupra cunoaşterii imaginative acţionează asupra unui organ. (În cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sunt indicate metode de meditaţie şi exerciţii care acţionează asupra unui organ.) O disciplinare reglementară organizează diferitele exerciţii ale discipolului spiritului astfel încât ele se succed într-o anumită ordine, pentru ca organele să se poată forma în mod corespunzător, izolat, împreună sau succesiv. Pentru această formare elevul trebuie să dovedească multă răbdare şi pereseverenţă. Cine dispune numai de răbdarea pe care o promovează condiţiile obişnuite ale vieţii nu va reuşi, de regulă, să atingă acest scop. Căci durează mult, uneori foarte mult până când organele sunt atât de dezvoltate încât elevul să le poată folosi în perceperea lumii superioare. În acel moment pentru el îşi face apariţia iluminarea, spre deosebire de pregătirea sau purificarea, care constă în exerciţii pentru dezvoltarea organelor. (Se vorbeşte despre „purificare“ pentru că prin exerciţii corespunzătoare elevul se curăţă în interiorul său de tot ce vine din lumea observării sensibile.) Se poate întâmpla ca omului, chiar şi înainte de iluminarea propriu-zisă, să-i vină dintr-o lume superioară în mod repetat „fulgere luminoase“. El trebuie să le primească cu recunoştinţă. Acestea pot face din el un martor al lumii spirituale. Dar el nu ar trebui să şovăie dacă acest lucru nu survine în cursul timpului de pregătire, care i se pare poate mult prea lung. Cel care devine nerăbdător, pentru că încă nu vede nimic, nu a realizat încă relaţia corectă cu o lume superioară. Aceasta nu a realizat-o decât cel pentru care exersarea pe care o face prin disciplinare poate fi un fel de scop în sine. În realitate, această exersare este lucrarea asupra unui spiritual-sufletesc, şi anume asupra propriului corp astral. Şi poţi „simţi“ chiar dacă nu „vezi“: Eu lucrez spiritual-sufleteşte. Numai dacă îţi faci a priori o anumită părere despre ceea ce vrei să „vezi“ de fapt nu vei avea acest sentiment. Atunci vei considera că ceva care în realitate este nemăsurat de important este de fapt un nimic. Dar ar trebui să ţii seama de ceea ce trăieşti în timpul exersării, care este atât de fundamental diferit de tot ce trăiesti în lumea sensibilă. Atunci vei observa cu siguranţă că în corpul tău astral nu lucrezi ca într-o substanţă indiferentă, ci că în aceasta trăieşte o întreagă lume despre care nu afli nimic prin corpul tău fizic. Asupra corpului astral acţionează entităţi superioare, aşa cum lumea exterioară fizic-sensibilă acţionează asupra corpului fizic. În propriul tău corp astral te „loveşti“ de lumea superioară, dacă nu te închizi faţă de aceasta. Dacă cineva îşi repetă: Eu nu percep nimic, aceasta se datorează faptului că şi-a închipuit că percepţia ar trebui să fie într-un anumit fel; şi pentru că el nu vede ceea ce şi-a imaginat că ar trebui să vadă, spune: Eu nu văd nimic.

Cine îşi însuşeşte însă starea de spirit potrivită faţă de exersarea disciplinării, acela va primi prin aceste exerciţii tot mai mult din ceea ce a făcut raţiunea existenţei sale. Atunci însă el ştie că prin exerciţiile executate se află într-o lume sufletesc-spirituală şi aşteaptă cu răbdare şi supunere ce va rezulta. În discipolul spiritului, această stare de spirit poate ajunge la conştienţă cel mai bine prin cuvintele: Eu vreau să fac tot ce mi se potriveşte ca exerciţii şi ştiu că la timpul potrivit voi primi atât cât este important pentru mine. Nu cer acest lucru cu nerăbdare, dar mă pregătesc continuu pentru a-l primi. Împotriva acestui lucru nu se poate obiecta: Discipolul spiritului trebuie să bâjbâie, aşadar, în întuneric un timp, poate extrem de lung, căci faptul că este pe drumul cel bun i se poate arăta abia atunci când se produce rezultatul. Dar lucrurile nu stau astfel încât să poţi spune că abia succesul poate aduce recunoaşterea justeţei exersării. Când elevul adoptă atitudinea corectă faţă de exerciţii, satisfacţia pe care i-o produce însăşi exersarea îi dă certitudinea că face un lucru corect, nu doar succesul acţiunii îl mulţumeşte. Exersarea corectă pe tărâmul disciplinării spiritului nu este doar o simplă satisfacţie, ci cunoaştere. Şi anume cunoaşterea faptului că: Eu fac ceva despre care văd că mă determină să înaintez în linie dreaptă. Orice discipol al spiritului poate avea această cunoaştere în fiecare clipă, dacă este atent la trăirile sale. Dacă nu foloseşte această atenţie, atunci el trece pe lângă trăiri ca un pieton adâncit în gânduri care nu vede arborii de ambele părţi ale drumului, deşi i-ar vedea dacă şi-ar îndrepta privirea cu atenţie asupra lor. Este cu totul de nedorit să se grăbească apariţia unui alt succes decât acela care se obţine prin exerciţiu. Căci s-ar putea întâmpla ca acesta să nu fie decât o mică parte din ceea ce ar trebui de fapt să apară. Cu privire la dezvoltarea spirituală, adeseori un succes parţial este motivul unei mari amânări a succesului deplin. Mişcarea printre forme ale vieţii spirituale care corespund succesului parţial te face nereceptiv la influenţa forţelor care conduc la puncte superioare ale dezvoltării. Iar câştigul obţinut prin faptul că ai privit totuşi în lumea spirituală este numai aparent; căci această privire în lumea superioară nu poate furniza adevărul, ci numai imagini iluzorii.

* * *

Organele sufletesc-spirituale; „florile de lotus“, se formează astfel încât conştienţei suprasensibile a omului ce se află în curs de disciplinare spirituală îi apar ca şi cum ar fi apropiate de anumite organe corporale fizice. Din şirul acestor organe sufleteşti să numim câteva: cel care se află între sprâncene (aşa-numita floare de lotus cu două petale), cel din regiunea laringelui (floarea de lotus cu şaisprezece petale), cel din regiunea inimii (floarea de lotus cu douăsprezece petale), cel din regiunea stomacului. Alte organe asemănătoare apar în apropierea altor părţi corporale fizice. (Denumirea „cu două“ sau „cu şaisprezece petale“ poate fi folosită, pentru că organele respective pot fi comparate cu florile cu număr corespunzător de petale.)

Florile de lotus devin conştiente în conexiune cu corpul astral. În momentul în care ai dezvoltat una dintre ele ştii şi că o ai. Simţi că te poţi folosi de ele şi că prin folosirea lor pătrunzi, în adevăr, într-o lume superioară. Impresiile pe care le primeşti despre această lume se mai aseamănă încă, în anumite privinţe, lumii fizic-sensibile. Cine cunoaşte imaginativ va putea vorbi despre lumea superioară nouă în aşa fel încât desemnează impresiile ca senzaţii de căldură sau de frig, de sunete sau de cuvinte, de acţiuni luminoase sau coloristice. Căci le trăieşte ca atare. El este însă conştient că aceste percepţii exprimă în lumea imaginativă altceva decât în lumea senzorial-adevărată. Ştie că dincolo de ele se află nu cauze fizic-materiale, ci spiritual-sufleteşti. Când el are o impresie calorică, nu o atribuie, de exemplu, unei bucăţi de fier încinse, ci o priveşte ca pe efluviul unui proces sufletesc aşa cum până atunci nu-l cunoscuse decât în viaţa sa sufletească interioară. El ştie că dincolo de percepţiile imaginative se află lucruri şi procese spirituale şi sufleteşti, aşa cum dincolo de percepţiile fizice se află fiinţe şi fapte fizic-materiale. La această asemănare a lumii imaginative cu cea fizică, se adaugă însă o deosebire importantă. În lumea fizică este prezent ceva care apare cu totul diferit în lumea imaginativă. În lumea fizică se poate observa o continuă producere şi trecere a lucrurilor, o alternanţă de naştere şi moarte. În lumea imaginativă, în locul acestui fenomen îşi face apariţia o transformare continuă a unui lucru în altul. De exemplu, în lumea fizică vezi o plantă care trece. În lumea imaginativă se percepe, în aceeaşi măsură în care planta se veştejeşte, apariţia unei alte formaţiuni, care fizic nu este perceptibilă şi în care se transformă treptat planta care trece. Când planta a dispărut, această formaţiune este complet dezvoltată în locul ei. Naşterea şi moartea sunt reprezentări care îşi pierd semnificaţia în lumea imaginativă. În locul lor apare noţiunea de transformare a unuia în celălalt. Pentru că aşa stau lucrurile, pentru cunoaşterea imaginativă devin accesibile acele adevăruri despre entităţile omului care au fost comunicate în cartea de faţă la capitolul „Fiinţa umană“. Pentru percepţia fizic-sensibilă nu sunt perceptibile decât fenomenele corpului fizic. Ele se desfăşoară în „domeniul naşterii şi al morţii“. Celelalte mădulare ale naturii umane: corpul eteric, corpul senzaţiei şi eul sunt guvernate de legea transformării, iar percepţia lor se deschide cunoaşterii imaginative. Cine a progresat până la aceasta percepe cum din corpul fizic se desprinde ceea ce trăieşte mai departe, după moarte, în alt fel de existenţă.

Evoluţia nu se opreşte însă în cadrul lumii imaginative. Omul care ar vrea să se întâmple aceasta ar percepe entităţile implicate în transformare, dar nu ar putea interpreta procesele, nu s-ar putea orienta în lumea pe care a cucerit-o. Lumea imaginativă este un domeniu neliniştit. Este numai mobilitate, transformare în interiorul ei; nicăieri nu există puncte de repaus. Omul ajunge la asemenea puncte de repaus abia când depăşeşte treapta cunoaşterii imaginative, evoluând spre ceea ce poate fi numit „cunoaşterea prin inspiraţie“. Nu este necesar ca cel care caută cunoaşterea lumii suprasensibile să evolueze în aşa fel încât să-şi însuşească în toată complexitatea sa cunoaşterea imaginativă şi să se avânte abia atunci spre „inspiraţie“. Exerciţiile sale pot fi organizate în aşa fel încât ceea ce conduce la imaginaţie şi ceea ce conduce la inspiraţie să meargă alături. El va pătrunde atunci, după un timp corespunzător, într-o lume superioară – în care nu mai percepe, ci în care el se poate şi orienta, pe care ştie s-o interpreteze. De regulă, progresul va fi făcut în aşa fel încât discipolului spiritului i se oferă mai întâi unele fenomene ale lumii imaginative şi după un timp el primeşte în sine simţământul: Acum încep să mă şi orientez. Totuşi lumea inspiraţiei este ceva cu totul nou faţă de aceea a simplei imaginaţiuni. În aceasta percepi transformarea unui fenomen în altul, prin aceea înveţi să cunoaşti calităţi interioare ale unor fiinţe care se transformă. Prin imaginaţiune cunoşti expresia sufletească a fiinţelor, prin inspiraţie pătrunzi în interiorul spiritual al acestora. Înainte de toate, cunoşti o multitudine de entităţi spirituale şi de raporturi dintre acestea. Cu o multitudine de fiinţe, ai de-a face şi în lumea fizic-sensibilă; în lumea inspiraţiei această multitudine are totuşi un alt caracter. Aici, relaţia fiecărei fiinţe cu o alta este bine determinată, nu ca în lumea fizică, prin acţionare exterioară asupra acesteia, ci prin calitatea sa interioară. Când percepi o fiinţă în lumea inspirată nu se constată o acţionare exterioară asupra altei fiinţe care s-ar putea compara cu acţiunea unei fiinţe fizice asupra alteia, ci între cele două există o relaţie determinată de calitatea lor interioară. Această relaţie poate fi comparată cu o relaţie din lumea fizică dacă alegem, de exemplu, relaţia dintre diferite sunete sau dintre literele unui cuvânt. Dacă ne aflăm în fata cuvântului „somn“, acest cuvânt este acţionat prin armonia sunetelor: S-O-M-N. Nu există o ciocnire sau o altfel de influenţă exterioară a lui S asupra lui O, ci ambele sunete acţionează împreună în interiorul unui întreg, prin calitatea lor interioară. Din această cauză observarea în lumea inspiraţiei poate fi comparată numai cu o lectură; iar fiinţele din aceasta acţionează asupra celui care contemplă ca semnele unei scrieri pe care trebuie să le înveţe şi ale căror relaţii trebuie să i se dezvăluie ca o scriere suprasensibilă. Ştiinţa spiritului poate numi, din această cauză, cunoaşterea prin inspiraţie şi „citirea scrierii ascunse“.

Cum se citeşte cu ajutorul acestei „scrieri ascunse“ şi felul cum poţi comunica cele citite trebuie să se lămurească de la sine cu ajutorul celor spuse în această carte. Am descris mai întâi entitatea omului, aşa cum este ea alcătuită din diferite mădulare. Apoi s-a arătat cum fiinţa cosmică pe care evoluează omul parcurge diferitele stări: Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Percepţiile prin care putem cunoaşte, pe de o parte, mădularele omului, iar, pe de altă parte, stările succesive ale Pământului şi transformările lor premergătoare se deschid cunoaşterii imaginative. Este însă necesar să cunoaştem ce relaţii există între starea Saturn şi corpul fizic al omului, între starea Soare şi corpul eteric etc. Trebuie arătat că germenele corpului fizic al omului a luat naştere încă din starea Saturn, că apoi s-a dezvoltat până la forma sa actuală în cursul stărilor Soare, Lună şi Pământ. Trebuia indicat, de exemplu, ce transformări au avut loc în fiinţa omului prin faptul că Soarele s-a separat cândva de Pământ, că ceva asemănător s-a întâmplat şi cu privire la Lună. Apoi trebuia colnunicat ce a coacţionat ca să se petreacă asemenea transformări cu umanitatea, felul cum acestea se manifestă în timpul Atlantidei şi în perioadele succesive, cea protoindiană, cea protopersană, cea egipteană etc. Descrierea acestor contexte nu rezultă din percepţia imaginativă, ci din cunoaşterea prin inspiraţie, din lectura scrierii ascunse. Pentru această „lectură“ percepţiile imaginative sunt ca literele sau sunetele. Această „lectură“ nu este necesară numai pentru elucidarea celor amintite. Chiar şi biografia omului nu ar putea fi înţeleasă dacă am contempla-o numai prin cunoaşterea imaginativă. Am percepe, de fapt, cum, o dată cu moartea, mădularele sufleteşti-spirituale se desprind din cele ce rămân în lumea fizică; dar nu am înţelege relatiile dintre ceea ce se întâmplă după moarte cu omul şi stările anterioare şi ulterioare, dacă nu am reuşi să ne orientăm în cadrul percepţiilor imaginative. Fără cunoaşterea prin inspiraţie, lumea imaginativă ar rămâne ca o scriere la care te uiţi, dar pe care nu poţi s-o citeşti.

Când discipolul spiritului avansează de la imaginaţiune la inspiraţie vede curând cât ar fi de nesăbuită renunţarea la înţelegerea marilor fenomene cosmice şi limitarea numai la faptele care ating întrucâtva interesele umane cele mai mărunte. Cel care nu este iniţiat în aceste lucruri ar putea spune: Mie mi se pare important să aflu numai destinul sufletului uman după moarte; dacă cineva îmi face comunicări în acest sens, aceasta îmi ajunge; de ce ştiinţa spiritului îmi prezintă lucruri atât de îndepărtate de mine cum sunt stările Saturn şi Soare sau separarea Soarelui sau separarea Lunii? Cel care este însă introdus în mod corect în aceste probleme înţelege că o cunoaştere adevărată a ceea ce vrea să afle nu poate fi obţinută fără o cunoaştere a ceea ce i se pare atât de inutil. O descriere a stărilor omului de după moarte rămâne total de neînţeles şi fără valoare, dacă omul nu o poate lega de noţiuni care provin de la acele evenimente îndepărtate. Când, de exemplu, o plantă trece de la stadiul înfloririi la acela al fructificării, omul care observă în suprasensibil vede o transformare într-o entitate astrală care în timpul înfloririi a acoperit şi a învăluit plante ca un nor. Dacă nu s-ar fi produs fecundarea, această entitate astrală ar fi trecut într-o cu totul altă formă decât cea pe care a adoptat-o în urma fecundării. Se înţelege întregul proces perceput prin observarea suprasensibilă când ai învăţat să-ţi înţelegi fiinţa proprie în legătură cu acel mare proces cosmic care s-a împlinit în timpul separării Soarelui. Înainte de fecundare, întreaga plantă se află în aceeaşi situaţie ca Pământul înainte de separarea Soarelui. După fecundare, floarea plantei se prezintă aşa cum a fost Pământul după ce Soarele s-a separat, iar forţele lunare se aflau încă în el. După însuşirea reprezentărilor care pot fi obţinute din separarea Soarelui vei percepe atât de obiectiv interpretarea procesului de fecundare a plantei încât vei spune: Înainte de fecundare planta se află într-o stare solară, după aceea o găsim într-o stare lunară. Este întru totul adevărat că şi cel mai minor proces din lume poate fi înţeles abia când se recunoaşte în el o imagine-copie a unor mari procese cosmice. Altminteri el rămâne tot atât de neînţeles sub aspectul esenţei sale cum rămâne Madonna lui Rafael pentru cel care poate vedea numai o mică pată albastră, în timp ce tot restul este acoperit. Tot ce se întâmplă cu fiinţa umană este o imagine a ceea ce în marile evenimente cosmice are de-a face cu existenţa sa. Dacă vrei să înţelegi observaţiile conştienţei suprasensibile cu privire la fenomenele dintre naştere şi moarte până la o nouă naştere, acest lucru se poate face dacă ai obţinut facultatea de a descifra observaţiile imaginative prin intermediul reprezentărilor însuşite în cursul contemplării marilor procese cosmice. Această contemplare ne furnizează cheia pentru înţelegerea vieţii umane. Din această cauză, în sensul ştiinţei spiritului, observarea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii etc. sunt în aceeaşi măsură observarea omului.

Prin inspiraţie, noi ajungem să cunoaştem relaţiile dintre entităţile lumii superioare. Prin atingerea unei alte trepte a cunoaşterii devine posibilă cunoaşterea acestor entităţi în interioritatea lor. Această treaptă poate fi numită a cunoaşterii intuitive. Intuiţia este un cuvânt care, în viaţa curentă, este greşit folosit pentru a desemna o înţelegere neclară, nedeterminată a unui lucru, pentru idei care uneori se potrivesc cu realitatea, dar a căror justificare nu este direct detectabilă. Bineînţeles că nu există nici o legătură între acest fel de „intuiţie“ şi ceea ce ne preocupă pe noi. Intuiţia desemnează aici o cunoaştere de o claritate cât se poate de luminoasă, a cărei justificare, atunci când o ai, îţi este conştientă în cel mai deplin sens. A cunoaşte o esenţă a sensului înseamnă a te afla în afara acestuia şi a o judeca după expresia exterioară. A cunoaşte o fiinţă-spirit prin intuiţie înseamnă să te fi contopit integral cu ea, să te fi unit cu interiorul ei. Discipolul spiritului urcă treptat la o asemenea cunoaştere. Imaginaţia îl conduce la a nu mai simţi percepţiile ca pe nişte calităţi exterioare ale unor fiinţe, să recunoască în ele efluvii sufleteşti spirituale; inspiraţia îl conduce mai departe în interiorul fiinţelor: prin ele el învaţă să înţeleagă ce sunt aceste entităţi unele pentru celelalte; în cazul intuiţiei, el pătrunde chiar în fiinţe. Încă o dată poate fi arătat, prin expunerile din această carte, ce importanţă are intuiţia. În capitolele anterioare nu s-a vorbit numai despre modul cum se produce progresul evoluţiei Saturn, Soare, Lună etc., ci a fost precizat că în acest progres se implică în modul cel mai variat diferite fiinţe. Au fost prezentate Tronurile sau Spiritele voinţei, Spiritele înţelepiunii, ale mişcării etc. Vorbind despre evoluţia Pământului s-a amintit despre Spiritele Lucifer şi Ahriman. Construcţia Cosmosului a fost atribuită unor entităţi care participă la aceasta. Ce se poate şti despre aceste entităţi se obţine prin cunoaşterea intuitivă. Acestea sunt deja necesare dacă vrem să aflăm biografia omului. Ceea ce se desprinde după moarte din corporalitatea fizică a omului parcurge succesiv diferite etape. Primele stări de după moarte ar mai putea fi descrise prin cunoaşterea imaginativă. Ce se întâmplă însă când omul înaintează între moarte şi o nouă naştere ar rămâne cu totul de neînţeles imaginaţiunii, dacă nu i s-ar adăuga inspiraţia. Numai inspiraţia poate cerceta ceea ce se poate spune despre viaţa omului după clarificarea din „ţara spiritelor“. După aceea însă vine ceva pentru care inspiraţia nu mai este suficientă, unde ea pierde într-o anumită măsură firul înţelegerii. Există un timp în evoluţia omului, între moarte şi o nouă naştere, în care fiinţa umană nu mai este accesibilă decât intuiţiei. Acest timp al entităţii umane este însă întotdeauna în om; şi dacă vrei să-l înţelegi conform cu interioritatea sa, atunci trebuie să-l investighezi cu ajutorul intuiţiei şi în timpul dintre naştere şi moarte. Celui care ar vrea să-l cunoască pe om numai cu ajutorul imaginaţiei şi al inspiraţiei i s-ar sustrage tocmai procesele fiinţei sale celei mai interioare, care se desfăşoară de la o încarnare la alta. Numai cunoaşterea intuitivă face posibilă, din această cauză, o cercetare adecvată a vieţilor pământene repetate şi a karmei. Tot ce trebuie comunicat despre aceste procese trebuie să-şi aibă fundamentul în cunoaşterea intuitivă. Iar dacă omul însuşi vrea să se cunoască după entitatea sa interioară, el nu poate face aceasta decât prin intuiţie. Prin ea, el conştientizează ce se continuă de la o viaţă pământeană la alta.

* * *

Omul poate obţine cunoaşterea prin inspiraţie şi intuiţie chiar şi numai prin exerciţii sufleteşti-spirituale. Ele sunt asemănătoare celor pe care le-am descris drept „cufundări interioare“ (meditaţie) pentru atingerea imaginaţiunii. Însă în timp ce în cazul exerciţiilor care conduc la imaginaţiune are loc o legătură cu lumea fizic-sensibilă, în cazul celor destinate inspiraţiei această legătură trebuie eliminată. Pentru a desluşi ce trebuie să se întâmple aici, este necesar să te mai gândeşti o dată la simbolul rosacrucii. Dacă meditezi la acesta, atunci ai în faţa ta o imagine ale cărei părţi sunt preluate din lumea sensibilă: culoarea neagră a crucii, trandafirii etc. Combinarea acestor părţi în rosacruce nu este însă luată din lumea fizic-sensibilă. Dacă acum şcolarul spiritului încearcă să facă să dispară cu totul din conştienţa sa crucea neagră şi trandafirii roşii ca imagini ale unor obiecte sensibil adevărate şi să păstreze în suflet numai acea activitate spirituală care a combinat aceste părţi, atunci el are un mijloc pentru o meditaţie care-l duce treptat la inspiraţie. Trebuie să te întrebi în sufletul tău: Ce am făcut interior pentru a împreuna crucea cu trandafirul? Ce am făcut (procesul sufletului meu) vreau să menţin; în acelaşi timp vreau să fac să dispară din conştienţă imaginea însăşi. Atunci vreau să simt în mine ce a făcut sufletul meu pentru a produce imaginea, dar imaginea însăşi nu vreau să mi-o reprezint. Vreau să trăiesc de aici încolo în propria mea activitate, care a creat imaginea. Eu nu vreau, aşadar, să mă cufund în nici o imagine, ci în propria mea activitate sufletească producătoare de imagini. O astfel de cufundare trebuie făcută pentru multe simboluri. Aceasta conduce apoi la cunoaşterea prin inspiraţie. Un alt exemplu ar fi următorul: Te cufunzi în reprezentarea unei plante care ia naştere şi care trece. Laşi să se dezvolte în suflet imaginea unei plante care creşte treptat, aşa cum încolţeşte, din sămânţă, cum se desfăşoară de la frunză la frunză până la floare şi la fruct. Apoi din nou cum începe veştejirea, până la descompunerea totală. Prin cufundarea într-o astfel de imagine se ajunge treptat la un sentiment al creşterii şi al pieirii pentru care planta nu mai este decât o imagine. Dacă acest exerciţiu se continuă pe o perioadă mai lungă, din acest sentiment se poate dezvolta imaginaţiunea acelei transformări care se află la baza creşterii şi pieirii. Dacă vrei să ajungi însă la inspiraţia corespunzătoare, trebuie să faci acest exerciţiu şi altfel. Trebuie să reflectezi la propria ta activitate sufletească prin care ai obţinut, din imaginea plantei, reprezentarea creşterii şi trecerii. Trebuie să laşi să dispară în întregime din conştienţă planta şi să te cufunzi numai în ceea ce ai făcut singur în interior. Numai prin asemenea exerciţii este posibilă urcarea la inspiraţie. La început, discipolului spiritului nu-i va fi foarte uşor să înţeleagă în toată amploarea cum trebuie să se pregătească pentru un astfel de exerciţiu. Aceasta vine de la faptul că omul, care este obişnuit să-şi lase viaţa interioară să fie determinată de impresiile exterioare, ajunge de îndată la nesiguranţă şi la oscilaţie când trebuie să desfăşoare o viaţă sufletească care a eliminat orice legătură cu impresiile exterioare. Într-o măsură încă şi mai mare decât în cazul obţinerii imaginaţiunilor, discipolului spiritului trebuie să-i fie clar, cu privire la aceste exerciţii pentru inspraţie, că nu trebuie să le facă decât dacă pe lângă ele ia şi toate măsurile care pot conduce la siguranţa şi întărirea forţei de judecată, a vieţii afective şi a caracterului. Dacă reuşeşte să ia aceste măsuri, el va obţine două rezultate. În primul rând nu va putea pierde, prin exerciţii, echilibrul personalităţii sale la vederea suprasensibilă; în al doilea rând, îşi va însuşi concomitent capacitatea de a putea executa cu adevărat ceea ce se cere la aceste exerciţii. Se va spune despre acestea că sunt grele numai atât timp cât încă nu ţi-ai însuşit o anumită dispoziţie sufletească, anumite sentimente şi senzaţii. Va obţine curând înţelegere şi aptitudine pentru exerciţii cel care cultivă cu răbdare şi perseverenţă în suflet asemenea calităţi interioare, favorabile germinării cunoştinţelor suprasensibile. Va câştiga mult cel care va poposi mai des în interiorul său, în aşa fel încât să se ocupe mai puţin cu scormonirea propriei fiinţe şi mult mai mult să ordoneze şi să prelucreze în linişte în sine experienţele făcute în viaţă. Va vedea că-şi va îmbogăţi reprezentările şi sentimentele când va crea legături între diferite experienţe de viaţă. El va conştientiza în ce măsură nu afli ceva nou numai prin aceea că ai noi impresii şi noi trăiri, ci şi prin faptul că le laşi pe cele vechi să lucreze în tine. Cel care porneşte în această lucrare prin a lăsa joc liber trăirilor sau chiar părerilor sale să acţioneze unele asupra altora, ca şi cum el însuşi nu ar fi de faţă cu simpatiile şi antipatiile sale personale, va pregăti un substrat deosebit de favorabil pentru forţele de cunoaştere suprasensibile. El va dezvolta în adevăr ceea ce se poate numi o bogată viaţă interioară. Aspectul important îl reprezintă echilibrul şi măsura calităţilor sufleteşti. Omul este înclinat ca atunci când se dăruieşte unei anumite aetivităţi sufleteşti să alunece în unilateralitate. Astfel, se poate întâmpla ca atunci când conştientizează avantajul reflecţiei interioare şi al zăbovirii în propria sa lume de reprezentări să manifeste o înclinatie de a se închide din ce în ce mai mult impresiilor produse de lumea exterioară. Aceasta conduce însă la uscarea şi pustiirea vieţii interioare. Cel mai departe ajunge cine îşi conservă pe lângă capacitatea de a se retrage în interiorul său şi receptivitatea pentru toate impresiile lumii exterioare. Şi nu trebuie să ne gândim numai la impresiile aşa-numite importante ale vieţii, ci orice om şi în orice situaţie – chiar şi între patru pereţi, oricât de sărăcăcioşi ar fi – poate avea suficiente trăiri, dacă îşi păstrează receptivitatea pentru acestea. Trăirile nu trebuie căutate; ele există pretutindeni. De o deosebită importanţă este şi felul cum sunt prelucrate trăirile în sufletul omului. De exemplu, cineva poate face experienţa ca o personalitate pe care o stimează el sau alţii să aibă o trăsătură oarecare pe care el trebuie s-o desemneze ca defect de caracter. Printr-o astfel de experienţă poate fi îndemnat să reflecteze în două direcţii diferite. El poate spune simplu: Acum, dacă am aflat acest lucru, nu mai pot avea pentru această personalitate aceeaşi stimă ca înainte. Sau îşi poate pune întrebarea: Cum este posibil ca acest om respectat să fie împovărat cu un astfel de defect? Cum trebuie să-mi reprezint că defectul nu este numai defect, ci un lucru cauzat de viaţa personalităţii, poate chiar de marile ei calităţi? Un om care-şi pune aceste întrebări va ajunge poate la răspunsul că stima sa nu trebuie să fie în nici un fel redusă prin observarea defectului. Printr-un astfel de răspuns va învăţa de fiecare dată ceva, va adăuga ceva înţelegerii vieţii. Ar fi însă rău pentru cel care s-ar lăsa condus de ceea ce este bun într-o astfel de contemplare a vieţii, dacă ar scuza la persoane sau lucruri care au acel defect orice altceva sau dacă ar căpăta obiceiul de a ignora orice lucru imputabil pentru că îi aduce un avantaj pentru evoluţia sa interioară. Aceasta nu se va întâmpla dacă impulsul de a nu dezaproba pur şi simplu defectul şi de a-l înţelege vine din tine însuţi, ci numai dacă o astfel de comportare este solicitată chiar de cazul respectiv, indiferent de ceea ce pierde sau câştigă cel ce judecă. Este corect: nu poţi să înveţi prin condamnarea unui defect, ci numai prin înţelegerea lui. Dar nici cine vrea să excludă din cauza înţelegerii dezaprobarea nu ar ajunge prea departe. Şi în acest caz nu este vorba de unilateralitate într-un sens sau în altul, ci de echilibrul şi temperarea forţelor sufleteşti. Aceasta se întâmplă mai cu seamă cu o calitate a sufletului care are o importanţă cu totul specială pentru evoluţia omului, şi anume cu ceea ce putem numi devoţiune. Cine îşi dezvoltă acest sentiment sau cine îl are ca un dar fericit de la natură are un substrat bun pentru forţele de cunoaştere suprasensibilă. Cel care a putut să ridice privirea cu admiraţie plină de dăruire în timpul copilăriei şi al adolescenţei spre anumite persoane ca spre idealuri înalte are în fundamentul sufletesc ceva în care cunoştintele suprasensibile se dezvoltă deosebit de bine. Iar cel care în viata ulterioară priveşte cu o judecată matură la cerul înstelat şi resimte plin de admiraţie, într-o dăruire totală, manifestarea unor forţe înalte, se maturizează chiar prin aceasta pentru cunoaşterea lumilor suprasensibile. Un lucru asemănător se întâmplă şi cu cel care poate admira forţele care acţionează în viaţa omului. Şi nu de mică importanţă este dacă, fiind om matur, poţi avea o stimă profundă, până la cel mai înalt grad, pentru alţi oameni a căror valoare o bănuieşti sau crezi că o recunoşti. Numai unde există asemenea stimă se poate deschide perspectiva lumilor superioare. Cel care nu este apt să admire nu va ajunge în nici un caz departe în cunoaşterea sa. Celui care nu vrea să recunoască nimic în lume i se închide esenţa lucrurilor. Totuşi, cel care prin sentimentul stimei profunde şi dăruirea către acest sentiment se lasă ademenit să omoare în sine conştienţa de sine sănătoasă şi încrederea sănătoasă în sine, acela păcătuieşte unpotriva legii măsurii şi a echilibrului. Discipolul spiritului va lucra permanent asupra sa, pentru a deveni din ce în ce mai matur; dar atunci îi este îngăduit să aibă încredere în propria sa personalitate şi să creadă că forţele acesteia cresc continuu. Cine ajunge în această direcţie la sentimente corecte poate spune: În mine se află ascunse forţe şi eu le pot scoate din interiorul meu. Din această cauză, acolo unde văd ceva ce trebuie să respect pentru că se află deasupra mea nu trebuie numai să respect, ci îmi este îngăduit să-mi încredinţez mie însumi dezvoltarea a tot ceea ce m-ar face egal cu anumite persoane pe care le venerez.

Cu cât este mai mare capacitatea unui om de a-şi direcţiona atenţia asupra anumitor procese ale vieţii nesupuse mai înainte judecăţii personale, cu atât mai mare este posibilitatea pentru el de a-şi crea baze pentru o evoluţie în lumile spirituale. Un exemplu poate ilustra bine acest lucru. Un om ajunge într-o situaţie în care poate realiza o anumită acţiune sau o poate neglija. Judecata sa îi spune: Fă aceasta. Dar ceva nelămurit în simţirea sa îl reţine de la faptă. Se poate ca omul să nu acorde atenţie acestui ceva nelămurit, ci pur şi simplu realizează acţiunea conform cu aptitudinea sa de judecare. Se poate însă întâmpla şi ca omul să cedeze presiunii acelui ceva nelămurit şi să nu facă acţiunea respectivă. Dacă urmăreşte problema mai departe, poate rezulta că dacă şi-ar fi ascultat raţionamentul ar fi rezultat ceva rău şi constată că prin renunţarea la acţiune a rezultat un bine nesperat. O astfel de experienţă poate dirija gândirea omului într-o direcţie foarte precisă. El poate spune: În mine trăieşte ceva care mă conduce mai bine decât aptitudinea de a judeca pe care o am în prezent. Eu trebuie să-mi păstrez mintea deschisă pentru acest „ceva din mine“, până la care capacitatea mea de a judeca nu s-a maturizat încă. Direcţionarea atenţiei asupra unor astfel de cazuri din viaţă are o influenţă favorabilă asupra sufletului. Atunci i se va arăta ca într-o presimţire sănătoasă că în om există mai mult decât poate el să supervizeze, cu forţa sa de judecată. O astfel de atenţie lucrează la o lărgire a vieţii sufleteşti. Dar şi în acest caz pot apărea unilateralităţi care sunt problematice. Cine ar vrea să se obişnuiască să elimine mereu judecata sa, pentru că aceasta l-ar putea împinge la „presimţiri“, ar putea deveni mingea de joc a tot felul de instincte nedeterminate. De la un astfel de obicei până la lipsa de opinie şi la superstiţie nu este departe. Orice fel de supersiţie este fatală pentru discipolul spiritului. Obţii posibilitatea de a pătrunde într-un mod adevărat în domeniile cunoaşterii spirituale numai păzindute cu grijă de superstiţii, de orice reverie şi de orice vagabondaj al imaginaţiei. Nu ajunge într-un mod corect în lumea spirituală cel care este bucuros când trăieşte, undeva, un proces care „nu poate fi înţeles de reprezentarea umană“. Predilecţia pentru inexplicabil nu face desigur pe nimeni discipol al spritului. Acesta trebuie să se dezobişnuiască complet de prejudecata că „un mistic ar fi cel care presupune peste tot unde i se pare potrivit în lume existenţa a ceva inexplicabil, a ceva de necercetat“. Sentimentul corect pentru discipolul spiritului este acela de a recunoaşte peste tot forţe şi entităţi, dar şi de a presupune că ceea ce este necercetat poate fi cercetat, dacă sunt prezente forţele care o pot face.

Există o stare sufletească anumită care este importantă pentru discipolul spiritului, pe orice treaptă a evoluţiei sale. Ea constă în aceea de a nu-şi orienta dorinţa de cunoaştere în mod unilateral, în aşa fel încât acesta să plece întotdeauna nu de la întrebarea: Cum se poate răspunde la o întrebare sau alta? ci de la: Cum dezvolt eu în mine cutare sau cutare aptitudine? Dacă după aceasta prin lucrarea interioară făcută cu răbdare se dezvoltă o aptitudine oarecare, omul primeşte răspunsul la anumite întrebări. Discipolii spiritului vor cultiva întotdeauna această dispoziţie sufletească. Prin aceasta ei sunt conduşi să lucreze asupra lor, să se maturizeze din ce în ce mai mult şi să-şi interzică să forţeze răspunsurile la anumite întrebări. Ei vor aştepta până vor primi răspunsul. Dar cel care se învaţă şi în acest domeniu cu unilateralitatea nu va avansa în mod corect. Discipolul spiritului poate avea şi sentimentul că într-un interval de timp precis el va putea răspunde cu măsura forţelor sale chiar şi celor mai subtile probleme. Aşadar, şi aici joacă un rol important măsura şi echilibrul.

Ar mai putea fi discutate multe calităţi sufleteşti, a căror cultivare şi dezvoltare este stimulatoare atunci când discipolul spiritului se străduie să ajungă la inspiraţie prin exerciţii. La toate ar trebui subliniat că măsura şi echilibrul sunt calitătile sufletesti necesare. Căci ele pregătesc înţelegerea şi capacitatea pentru exerciţiile descrise care trebuie făcute în vederea obţinerii inspiraţiei.

Exerciţiile pentru intuiţie pretind ca discipolul spiritului să nu facă să dispară din conştienţa sa numai imaginile cărora li s-a dăruit pentru obţinerea imaginaţiunii, ci şi viaţa în propria sa activitate sufletească în care s-a cufundat pentru obţinerea inspiraţiei. El trebuie, aşadar, să nu aibă în suflet literalmente nimic din trăirile exterioare sau interioare cunoscute anterior. Dacă însă acum, după ce a eliminat trăirile exterioare şi interioare, nu ar fi nimic în conştienţa sa, dacă chiar conştienţa sa ar dispărea şi el ar cădea în inconştienţă, ar putea recunoaşte în acest fapt semnul că nu a devenit încă suficient de matur pentru a face exerciţiile pentru intuiţie; el ar trebui să continue exerciţiile pentru imaginaţie şi inspiraţie. Vine o dată şi timpul când conştienţa nu este goală după ce sufletul a îndepărtat trăirile interioare şi exterioare, în care după această îndepărtare rămâne în conştienţă un efect, în care te poţi dărui de asemenea prin cufundare, aşa cum anterior te-ai dăruit lucrurilor care îşi datorează existenţa impresiilor exterioare şi interioare. Acest „ceva“ este însă de o natură foarte specială. Prin comparaţie cu toate experienţele premergătoare, este ceva cu totul nou. Când îl trăieşti, ştii: Acest lucru nu l-am cunoscut mai înainte. Este o percepţie aşa cum este percepţie şi sunetul adevărat pe care-l aude urechea, dar acest ceva poate intra în conştienţa mea numai prin intuiţie, aşa cum sunetul poate intra în conştienţă numai prin ureche. Prin intuiţie este eliminat ultimul rest fizic-sensibil din impresiile omului; lumea sprituală începe să devină deschisă pentru cunoaştere într-o formă care nu mai are nimic comun cu proprietăţile lumii fizic-sensibile.

* * *

Cunoaşterea imaginativă se atinge prin formarea completă a „florilor de lotus“ din corpul astral. Prin acele exerciţii care au fost întreprinse pentru obţinerea inspiraţiei şi intuiţiei în corpul eteric şi astral apar mişcări, forme şi curenţi speciali care mai înainte nu existau. Ele sunt organele prin care omul primeşte aptitudinile pentru „citirea scrierii ascunse“ şi altele ce sunt mai presus de aceasta. Pentru cunoaşterea suprasensibilă, modificările din corpul eteric al unui om care a ajuns la inspiraţie şi intuiţie se prezintă în felul următor. Aproximativ în regiunea apropiată de inima fizică devine conştient un nou punct central în corpul eteric, care ia forma unui organ eteric. De la acesta pleacă curenţi spre diferite membre ale corpului uman, în cele mai diferite moduri. Cei mai importanţi dintre aceşti curenţi se îndreaptă spre „florile de lotus“, le parcurg şi merg apoi spre exterior, unde se răspândesc ca nişte raze în spaţiul exterior. Cu cât omul este mai evoluat, cu atât mai mare este suprafaţa din jurul lui în care curenţii aceştia sunt perceptibili. În cazul unei disciplinări reglementare, punctul central din regiunea inimii nu se formează însă imediat. El trebuie mai întâi pregătit. Mai întâi ia naştere ca punct central provizoriu în cap; acesta coboară apoi în regiunea laringelui şi se deplasează, la sfârşit, în apropierea inimii fizice. Dacă evoluţia ar fi nereglementară, organul despre care vorbim ar putea fi format în regiunea inimii. Ar exista atunci pericolul ca omul în loc să ajungă la vederea suprasensibilă linişită, corespunzătoare, să devină un visător şi un fantezist. În evoluţia sa, discipolul spiritului ajunge să ofere independenţă curenţilor şi segmentelor formate ale corpului său eteric faţă de corpul fizic şi să-i folosească în mod de sine stătător. „Florile de lotus“ îi folosesc drept instrumente cu care mişcă corpul eteric. Înainte ca aceasta să se întâmple, trebuie însă să se fi format în întreaga ambianţă a corpului eteric curenti şi radiaţii speciale, care-l închid în sine ca într-o plasă fină şi-l transformă într-o entitate închisă în sine. După ce acest lucru s-a întâmplat, mişcările şi curenţii care au loc în corpul eteric pot lua contact cu lumea spiritual-sufletească exterioară şi să se lege de aceasta, astfel încât evenimentele spiritual-sufleteşti exterioare şi cele interioare (din corpul eteric uman) confluează. Când se întâmplă aceasta, a sosit momentul în care omul percepe lumea inspiraţiei în mod conştient. Această cunoaştere apare altfel decât cunoaşterea cu privire la lumea fizic-sensibilă. În aceasta primim percepţii prin simţuri şi apoi ne creăm reprezentări şi noţiuni referitor la aceste percepţii. La cunoaşterea prin inspiraţie, ceea ce cunoşti este nemijlocit, într-un singur act; nu există o reflecţie ulterioară. Ceea ce pentru cunoaşterea fizic-sensibilă este obţinut abia ulterior în noţiune, în cazul inspiraţiei este dat concomitent cu percepţia. Din această cauză noi am conflua cu ambianţa spiritual-sufletească şi ne-am contopi cu ea, nemaiputându-ne deosebi de ea, dacă nu ne-am fi format plasa din corpul eteric pe care am descris-o.

Când se fac exerciţiile pentru intuiţie, ele nu acţionează numai asupra corpului eteric, ci până în forţele suprasensibile ale corpului fizic. În orice caz, nu trebuie să ne reprezentăm că în felul acesta ar avea loc efecte în corpul fizic care ar fi accesibile observării senzoriale obişnuite. Sunt efecte pe care le poate aprecia numai cunoaşterea suprasensibilă. Ele nu au de-a face cu nici un fel de cunoastere exterioară. Ele se instalează ca succes al maturităţii conştienţei, atunci când aceasta poate avea trăiri în intuiţie, în ciuda faptului că a izgonit din ea toate trăirile exterioare şi interioare. Experienţele intuiţiei sunt însă delicate, intime şi de mare fineţe; iar corpul fizic al omlui este, pe treapta actuală de dezvoltare a sa, grosolan în relaţia cu ele. Din această cauză, el reprezintă o piedică puternică pentru succesul exerciţiilor pentru intuiţie. Dacă acestea se continuă în mod energic, cu perseverenţă şi în calmul interior necesar, vor depăşi în final marile piedici puse de corpul fizic. Discipolul spiritului observă acest lucru în faptul că anumite exprimări ale corpului fizic care mai înainte aveau loc fără conştienţa sa acum el şi le subordonează. El observă acest lucru şi prin aceea că pentru scurt timp simte nevoia de a regla respiraţia (sau lucruri asemănătoare), în aşa fel încât să se armonizeze sau să fie în consonanţă cu ceea ce face sufletul în exerciţii sau în cufundarea interioară. Idealul evoluţiei este ca prin corpul fizic să nu fie efectuate nici un fel de exerciţii, nici exerciţii de respiraţie, ci ca tot ceea ce trebuie să se întâmple cu el să se instaleze numai ca urmare a exerciţiilor de intuiţie pură.

* * *

Când discipolul spiritului urcă pe calea care duce la lumile superioare ale cunoaşterii, el observă, pe o anumită treaptă, că menţinerea forţelor personalităţii sale capătă o altă formă decât cea pe care o are în lumea fizic-sensibilă. În aceasta, eul determină o coacţionare unitară a forţelor sufleteşti, în primul rând cele ale gândirii, simţirii şi voinţei. Aceste trei forţe sufleteşti se află în diferite situaţii obişnuite ale vieţii, în anumite relaţii. Luăm cazul în care vezi un anumit lucru în lumea exterioară. Acesta îi place sau nu-i place sufletului. Înseamnă că reprezentarea acelui lucru este însoţită în mod necesar de un sentiment de plăcere sau de neplăcere. Doreşti acel obiect sau simţi un impuls de a-l modifica într-un fel sau altul. Aceasta înseamnă că posibilitatea de a-l dori şi voinţa se asociază cu o reprezentare şi cu un sentiment. Faptul că are loc această asociere este determinat prin aceea că el leagă în mod coerent reprezetarea (găndirea), simţirea şi voinţa, aducând în acest fel ordine în forţele personalităţii. Această ordine sănătoasă ar fi întreruptă dacă eul s-ar dovedi neputincios în acest sens, dacă, de exemplu, dorinţa ar vrea să urmeze un alt drum decât acela al sentimentului sau al reprezentării. Un om care ar gândi că un anumit lucru nu este corect, dar care ar vrea ceva despre care nu crede că este corect nu s-ar afla într-o stare sufletească sănătoasă. La fel stau lucrurile şi în cazul când el nu ar vrea ceea ce îi place, ci ceea ce nu-i place. Acum, omul observă că pe calea spre cunoaşterea superioară gândirea, simţirea şi voinţa se separă în fapt şi fiecare capătă o anumită independenţă, că, de exemplu, o anumită gândire nu mai exercită o presiune prin ea însăşi spre o anumită simţire şi voinţă. Lucrurile se prezintă astfel că poţi să percepi ceva corect în gândire, dar pentru a ajunge la un sentiment sau la o decizie voliţională ai nevoie din nou de un impuls indepedent ieşit din sine. Gândirea, simţirea şi voinţa nu rămân în timpul contemplaţei suprasensibile trei forţe care radiază din punctul central comun al eului, ci devin trei entităţi independente, trei personalităţi; iar acum trebuie să-ţi întăreşti cu atât mai mult eul propriu, căci el nu trebuie să facă pur şi simplu ordine în trei forţe, ci trebuie să conducă şi să dirijeze trei entităţi. Dar această separare nu trebuie să existe decât în timpul contemplării suprasensibile. Din nou iese în evidenţă cât este de important de a face pe lângă exerciţiile necesare unei disciplinări superioare şi pe acelea care asigură fermitate şi siguranţă capacităţii de judecată, vieţii sentimentelor şi voinţei. Căci dacă nu aduci aceste calităţi în lumea superioară se va vedea curând cum eul se dovedeşte slab şi nu poate fi un conducător potrivit al gândirii, simţirii şi voinţei. Dacă ar fi prezentă această slăbiciune, sufletul ar fi tras în diferite direcţii de trei personalităţi, iar coerenta lui ar trebui să înceteze. Dacă însă evoluţia discipolului spiritului se petrece în mod corect, atunci transformarea amintită a forţelor înseamnă un progres real; eul rămâne stăpân peste cele trei entităţi independente care acum îi alcătuiesc sufletul. În continuarea evoluţiei, disocierea merge mai departe. Gândirea, devenită independentă, stimulează apariţia unei a patra entităţi spiritual-sufleteşti, pe care o putem desemna ca un influx nemijlocit în om de curenţi asemănători gândurilor. Întreaga lume apare ca o construcţie de gânduri, care-ţi stă în faţă ca lumea plantelor sau a animalelor în domeniul fizic-sensibil. Tot astfel, simţirea şi voinţa devenite independente stimulează în suflet două forţe care acţionează în acesta ca două fiinţe independente. La acestea se mai adaugă şi o a şaptea forţă şi entitate, care este asemănătoare însuşi eului propriu.

Toată trăirea aceasta se leagă de o alta. Înainte de a păşi în lumea suprasensibilă, omul cunoştea gândirea, simţirea şi voinţa numai ca trăire sufletească interioară. De îndată ce pătrunde în lumea suprasensibilă el percepe lucruri care nu exprimă nimic fizic-sensibil, ci spiritual-sufletesc. Dincolo de calităţile noii lumi percepute de el se află entităţi spiritual-sufleteşti. Acestea i se oferă acum ca o lume exterioară aşa cum în fizic-sensibil în faţa simţurilor sale se prezentau plante şi animale. Discipolul spiritului poate percepe acum o deosebire importantă între lumea spiritual-sufletească ce i se deschide şi aceea pe care era obişnuit s-o perceapă prin simţurile sale fizice. O plantă a lumii sensibile rămâne aşa cum este ea, indiferent de ceea ce sufletul omului simte şi gândeşte despre ea. Acest lucru nu există la început la imaginile lumii spiritual-sufleteşti. Ea se modifică după cum omul simte sau gândeşte un lucru sau altul. Prin aceasta, omul le pune o amprentă care depinde de propria sa fiinţă. Imaginaţi-vă că o anumită imagine ar apărea în faţa omului în lumea imaginativă. Dacă el se manifestă la început cu indiferenţă în dispoziţia sa sufletească, ea i se prezintă cu o anumită formă. Dar în clipa în care el simte plăcere sau neplăcere faţă de imagine, ea îşi modifică forma. Imaginile nu exprimă, aşadar, la început numai ce se află independent în afara omului, ci ele reflectă şi ceea ce este omul însuşi. Ele sunt străbătute de entitatea proprie a omului. Aceasta se întinde ca un văl deasupra entităţilor. Omul nu o vede, chiar dacă în faţa sa se află o entitate adevărată, pe aceasta, ci propriul său produs. Astfel, el poate să aibă în faţa sa ceva adevărat şi să vadă totuşi ceva greşit. Aceasta nu se referă numai la ceea ce omul observă la propria sa entitate, ci tot ce este în contact cu el acţionează în acest fel. De exemplu, omul poate avea înclinaţii ascunse, care prin educaţie şi caracter nu apar la lumină în viaţă; ele acţionează asupra lumii spiritual-sufleteşti şi aceasta primeşte coloraţia specială prin întreaga fiinţă a omului, indiferent cât ştie el despre această fiinţă sau nu ştie. Pentru a continua să evolueze dincolo de această treaptă, este necesar ca omul să înveţe să facă deosebire între el şi lumea spirituală exterioară. Este necesar ca el să înveţe a elimina toate influenţele sinei proprii asupra lumii spiritual-sufleteşti care se află în jurul său. Nu există altă cale decât obţinerea unei cunoaşteri a ceea ce aduci tu însuţi în noua lume. Este deci vorba de a avea mai întâi o cunoaştere de sine adevărată, temeinică, pentru a putea mai apoi să percepi lumea spiritual-sufletească ambiantă în mod pur. Unele fapte din evoluţia omului fac ca o astfel de cunoaştere de sine să trebuiască să aibă loc la intrarea în lumea superioară, ca şi cum acest lucru ar fi conform cu o lege naturală. Omul îşi dezvoltă eul, conştienţa de sine, în lumea fizic-sensibilă obişnuită. Acest eu acţionează ca un punct central de atracţie asupra a tot ce aparţine omului. Toate înclinaţiile sale, simpatiile, antipatiile, pasiunile, părerile etc. se grupează în jurul acestui eu. El este şi punctul de atracţie pentru ceea ce se numeşte karma omului. Dacă acest eu ar fi văzut neînvăluit, s-ar putea observa şi faptul că el va trebui să mai întâlnească destine precis conturate în această încarnare sau în unele încarnări viitoare, după cum în încarnări trecute a trăit într-un mod sau altul, dacă şi-a însuşit anumite aptitudini. Ca primă imagine, atunci când urcă în lumea spiritual-sufletească, el trebuie să apară în faţa sufletului său cu tot ce este legat de eu. Acest dublu al omului, conform unei legi a lumii spirituale, trebuie să apară, înainte de orice alt lucru, ca primă impresie din acea lume. Legea care stă la baza acestei trăiri poate fi uşor înţeleasă dacă reflectăm la faptul că în lumea fizic-sensibilă omul se percepe numai atât cât el se trăieşte interior în găndirea, simţirea şi voinţa sa. Această percepţie este însă una interioară; ea nu se prezintă în faţa omului aşa cum o fac pietrele, plantele şi animalele. Prin percepţie interioară omul nu învaţă să se cunoască decât parţial. Are ceva în el care îl împiedică să ajungă la o cunoaştere de sine mai aprofundată. Este un instinct ca, îndată ce prin autocunoaştere trebuie să mărturisească o anumită trăsătură şi nu vrea să-şi facă nici o iluzie asupra sa, el să prelucreze această trăsătură.

Dacă nu cedează acestui instinct, dacă îşi orienteză pur şi simplu atenţia în altă direcţie şi rămâne aşa cum a fost, el îşi anulează posibilitatea de a se cunoaşte pe sine. Dacă însă omul pătrunde în sine şi îşi prezintă fără iluzii o anumită trăsătură, el fie va fi în situaţia de a o ameliora în propria-i persoană, fie nu va face acest lucru în condiţiile vieţii sale actuale. În ultimul caz, în sufletul său se va strecura un sentiment care trebuie desemnat ca sentiment al ruşinii. În felul acesta acţionează natura sănătoasă a omului; prin autocunoaştere ea simte mai multe feluri de ruşine. Acest sentiment are chiar şi în viaţa obişnuită o influenţă clară. Omul care gândeşte sănătos va avea grijă ca ceea ce îl umple cu acest sentiment în legătură cu sine să nu se manifeste în afară, în fapte exterioare. Ruşinea este, aşadar, o forţă care-l determină pe om să închidă ceva în el şi să nu devină perceptibil în afară. Cine gândeşte la acest lucru aşa cum trebuie va considera că este de înţeles ca cercetarea spiritului să atribuie unei trăiri sufleteşti interioare foarte îndeaproape înrudită cu sentimentul rusinii influente mult mai mari. Ea găseşte că în adâncurile ascunse ale sufletului există un fel de ruşine ascunsă de care omul nu devine constient în viaţa fizic-sensibilă. Acest sentiment ascuns acţionează însă într-un mod asemănător cu sentimentul manifestat în viata obişnuită; el împiedică entitatea cea mai interioară de a apărea într-o imagine perceptibilă în faţa omului. Dacă acest sentiment nu ar exista, omul s-ar percepe pe sine însuşi aşa cum este el în realitate; el nu şi-ar trăi reprezentările, sentimentele şi voinţa numai în interior, ci le-ar percepe aşa cum percepe pietrele, plantele şi animalele. Astfel, acest sentiment este cel care-l învăluie pe om faţă de el însuşi. Şi prin aceasta este şi învăluitorul întregii lumi spiritual-sufleteşti. Căci, în timp ce-i învăluie omului propria sa entitate interioară, el nu poate percepe nici ceea ce l-ar obliga să dezvolte instrumentele necesare cunoaşterii lumii spiritual-sensibile; el nu-şi poate transforma entitatea proprie astfel încât să obţină organele spirituale de percepţie. Dacă însă omul lucrează prin disciplinare reglementară pentru obţinerea acestor organe de percepţie, atunci în faţa lui apare ca primă impresie ceea ce este el însuşi. El îşi percepe propriul său dublu. Această percepţie de sine nu poate fi separată de percepţia generală a lumii spiritual-sufleteşti. În viaţa obişnuită a lumii fizic-sensibile sentimentul caracterizat actionează în aşa fel încât închide continuu poarta spre lumea spiritual-sufletească în faţa omului. Dacă omul ar vrea să facă numai un pas pentru a pătrunde în această lume, atunci sentimentul de ruşine care apare imediat, fără însă să urce în conştienţă, ascunde partea de lume spiritual-sufletească care vrea să se dezvăluie. Exerciţiile descrise deschid însă această lume. Acel sentiment ascuns acţionează ca un mare binefăcător al omului. Căci prin tot ceea ce obţii ca putere de judecată, viaţă afectivă şi caracter fără o disciplinare a spiritului nu eşti în stare să suporţi fără consecinţe percepţia propriei tale entităţi în forma sa reală. Prin această percepţie ai pierde orice sentiment de sine, încredere în sine şi conştienţă de sine. Pentru ca aceasta să nu se întâmple trebuie să se facă pregătirile care, pe lângă exerciţiile pentru cunoaşterea superioară, se întreprind pentru cultivarea forţei de judecată sănătoasă, a fiinţei afective şi cea a caracterului. Prin disciplinarea sa reglementară, omul învaţă de la ştiinţa spiritului destule noţiuni oculte şi i se lămuresc atâtea mijloace pentru autocunoaştere şi autoobservare câte îi sunt necesare pentru a-şi întâlni plin de forţă dublul. Atunci discipolul spiritului vede numai ca imagine a lumii imaginative, într-o altă formă, lucrul cu care a făcut deja cunoştintă în lumea fizică. Cine a înţeles în mod corect, mai întâi în lumea fizică, prin raţiunea sa, legea karmei nu se va cutremura când va vedea acum că germenii destinului său sunt înscrişi în imaginea dublului său. Cine s-a familiaizat prin puterea judecăţii sale cu evoluţia lumii şi a umanităţii şi ştie cum, la un anumit moment al acestei evoluţii, forţele lui Lucifer au pătruns în sufletul uman, va suporta uşor conştientizarea faptului că în imaginea propriei sale entităţi aceste fiinţe luciferice sunt cuprinse cu toate acţiunile lor. Dar de aici se vede cât este de necesar ca omul să nu ceară intrarea sa în lumea spirituală înainte ca prin puterea sa de judecată obişnuită, dezvoltată în lumea fizic-sensibilă, să fi înţeles anumite adevăruri despre lumea spirituală. Ceea ce este comunicat în această carte înaintea expunerii despre „cunoaşterea lumilor superioare“, discipolul spiritului ar trebui să-şi fi însuşit în mersul evoluţiei sale reglementare, prin forţa sa de judecată obişnuită, înainte să aibă cerinţa să ajungă el însuşi în lumile suprasensibile.

În cazul unei disciplinări în care nu se acordă atenţie forţei de judecată, vieţii afective şi celei a caracterului, se poate întâmpla ca elevului să i se prezinte lumea superioară înainte ca el să posede capacitatea interioară necesară. Atunci întâlnirea cu dublul său l-ar apăsa şi l-ar conduce la rătăciri. Dacă însă întâlnirea ar fi evitată – ceea ce ar fi de asemenea posibil – şi omul ar fi totuşi introdus în lumea suprasensibilă, el ar fi tot atât de puţin în stare de a înţelege această lume în forma sa reală. Căci i-ar fi imposibil să deosebească ceea ce introduce el în obiecte prin privirea lui şi ceea ce ele sunt cu adevărat. Această diferenţiere este posibilă numai când îţi percepi propria entitate ca pe o imagine în sine şi prin aceasta se desprinde de ambianţă tot ce curge din interiorul propriu. Dublul acţionează pentru viaţa omului în aşa fel încât în lumea fizic-sensibilă, prin sentimentul de ruşine pe care l-am descris, se face imediat invizibil, când el se apropie de lumea spiritual-sufletească. Prin aceasta el ascunde însă şi întreaga lume. El stă ca un „paznic“ în faţa acestei lumi, pentru a interzice accesul acelora care nu sunt încă pregătiţi pentru intrare. El poate fi numit din această cauză „paznicul pragului care se află în faţa lumii spiritual-sufleteşti“. În afară de păşirea în lumea suprasensibilă, omul mai întâlneşte acest „paznic al pragului“ şi la trecerea prin moartea fizică. Şi el se dezvăluie treptat în cursul vieţii în evoluţia spiritual-sufletească dintre moarte şi o nouă naştere. Aici însă întâlnirea nu poate fi apăsătoare pentru om, pentru că el are cunoştinţă despre alte lumi doar în viaţa dintre naştere şi moarte.

Dacă omul ar păşi în lumea spiritual-sufletească fără a fi întâlnit „paznicul pragului“, el ar putea cădea pradă unui şir nesfârşit de erori. Căci nu ar putea deosebi niciodată ce aduce el în această lume şi ce-i aparţine ei cu adevărat. O disciplinare reglementară permite discipolului spiritului să fie condus în domeniul adevărului, nu în cel al iluziei. O astfel de disciplinare va fi în sine de aşa natură, încât întâlnirea trebuie să aibă loc în mod necesar la un anumit moment. Căci ea este una din regulile indispensabile pentru observarea lumilor suprasensibile, împotriva posibilităţii de a te iluziona şi de a ajunge la lucruri fantastice. Este una din măsurile de precauţie indispensabile pe care trebuie să le aplice discipolul spiritului, aceea de a lucra cu grijă asupra sa, pentru a nu deveni un fantezist, un om care ar putea cădea pradă unei iluzii, unei autoiluzionări (sugestie şi autosugestie). Acolo unde se urmează corect indicaţiile disciplinării spiritului, se distrug totodată şi izvoarele iluziei. Evident că aici nu putem vorbi în detaliu despre numeroasele aspecte care se iau în considerare la aceste precauţii. Putem să menţionăm numai în mod aluziv despre ce este vorba. Iluzionările la care ne referim aici îşi au originea în două surse. Parţial ele provin din faptul că noi colorăm prin propria entitate sufletească adevărul. În viaţa obişnuită a lumii fizic-sensibile, această sursă de rătăcire este un pericol relativ mic. Pentru că aici lumea exterioară se va impune observaţiei în mod pregnant, în forma ei poprie, oricât ar vrea observatorul s-o coloreze după dorinta sa. De îndată ce păşeşti însă în lumea imaginativă, imaginile acesteia se modifică, prin dorinţele şi interesele de acest fel, şi ai în faţa ta un adevăr pe care l-ai format mai întâi tu însuţi sau cel puţin prin colaborarea ta. Datorită faptului că prin întâlnirea cu „paznicul pragului“ discipolul spiritului cunoaşte tot ce este în el însuşi, aşadar, ceea ce el poate duce în lumea spiritual-sufletească, această sursă de iluzionare este îndepărtată. Pregătirea pe care şi-o face discipolul spiritului înaintea păşirii în lumea spiritual-sufletească, acţionează în sensul însuşirii de către acesta a obiceiului de a se elimina pe sine de la observarea lumii fizic-sensibile, lăsând ca lucrurile şi fenomenele să-i vorbească prin entitatea lor proprie. Cel care a parcurs suficient timp această pregătire, poate aştepta în linişte întâlnirea cu „paznicul pragului“. Prin aceasta el va face proba definitivă dacă se simte cu adevărat în situaţia de a-şi elimina entitatea proprie chiar şi atunci când se află în faţa lumii spiritual-sufleteşti.

În afara acestei surse de iluzionări, mai există şi o alta. Ea se face simţită atunci când se interpretează greşit o impresie primită. În viaţa fizic-sensibilă există exemplul simplu al iluziei care se produce când te afli într-un tren şi crezi că arborii se mişcă în direcţia opusă a mersului trenului în care te afli, în timp ce, de fapt, tu eşti cel care se mişcă o dată cu trenul. Cu toate că în lumea fizic-sensibilă există numeroase cazuri în care este mai greu de rectificat astfel de iluzii decât în cel menţionat, este totuşi uşor de recunoscut că omul găseşte în această lume şi mijloacele de a elimina iluziile, dacă analizează cu o judecată sănătoasă tot ce poate sluji la lămurirea corespunzătoare. Altfel se prezintă lucrurile de îndată ce pătrunzi în domeniul suprasensibil. În lumea sensibilă, lucrurile nu sunt modificate de iluzia umană; din această cauză este posibil ca printr-o observare obiectivă să corectezi iluzia cu ajutorul faptelor. În lumea suprasensibilă însă acest lucru nu este posibil fără probleme. Dacă vrei să observi un proces suprasensibil şi îl abordezi cu o judecată, atunci introduci această judecată incorectă în acel proces; şi judecata se întreţese cu faptul respectiv în aşa fel încât acesta nu poate fi imediat deosebit de ceea ce ai introdus în el. Atunci, eroarea nu este în om iar faptul corect în afara acestuia, ci eroarea devine componentă a faptului exterior. Din această cauză, ea nici nu poate fi corectată simplu, printr-o observare fără prejudecăţi a faptului. Cu aceasta am indicat ceea ce poate fi o sursă bogată de iluzionare şi de fantezii pentru cel care păşeşte în lumea suprasensibilă fără o pregătire corectă. Aşa cum discipolul spiritului obţine capacitatea de a exclude erorile care iau naştere prin colorarea lumii suprasensibile cu propria sa entitate, el trebuie să mai obţină şi un alt dar, acela de a neutraliza a doua sursă de erori. El poate elimina ceea ce vine de la el însuşi, dacă a recunoscut mai întâi imaginea propriului său dublu; şi va putea elimina ceea ce în direcţia amintită este o a doua sursă de erori, dacă obţine aptitudinea de a recunoaşte, după calitatea unui fapt al lumii suprasensibile, dacă acesta este adevăr sau iluzie. Dacă iluziile ar arăta exact ca adevărurile, această diferenţiere nu ar fi posibilă. Dar lucrurile nu stau astfel. Iluziile legate de lumile suprasensibile au în ele însele calităţi prin care se deosebesc de realităţi. Şi se pune problema ca discipolul spiritului să ştie după ce calităţi poate el recunoaşte adevărurile. Nimic nu apare mai de la sine înţeles decât ca cel ce nu cunoaşte disciplinarea spirituală să spună: Unde există o posibilitate de a te proteja faţă de iluzie, întrucât sursele acesteia sunt atât de numeroase? Şi să mai adauge: Oare există vreun discipol al spiritului sigur că nu toate bănuitele cunoştinţe superioare se bazează numai pe iluzii şi autoiluzionări (sugestie şi autosugestie)? Cine vorbeşte astfel nu ia în considerare faptul că în orice disciplinare adevărată, prin felul cum se desfăşoară ea, sunt oprite sursele iluziilor. În primul rând, adevăratul discipol al spiritului îşi va însuşi prin pregătirea sa suficiente cunoştinţe privind tot ce poate provoca iluzionarea şi autoiluzionarea şi prin aceasta să se pună în situaţia de a se apăra de ele. În această privinţă el are în adevăr, ca nici un alt om, prilejul de a-şi dezvolta luciditatea şi judecata pentru mersul vieţii. Prin tot ce află, el are ocazia de a nu-şi păstra nici un fel de presimţiri nedeterminate. Disciplina îl face cât se poate de prevăzător. La aceasta se adaugă faptul că orice disciplinare adevărată conduce mai întâi la noţiuni privind marile evenimente cosmice, aşadar, lucruri care fac necesară o tensionare a forţei de judecată, ceea ce determină însă şi o rafinare şi ascuţire concomitentă. Numai cel care ar vrea să evite să ajungă în domenii atât de îndepărtate şi să rămână numai la „revelaţii“ mai apropiate ar putea pierde acuitatea acelei forţe de judecată care-i dă siguranţă în diferenţierea dintre iluzie şi adevăr. Cu toate acestea, nu acesta este cel mai important lucru. Cel mai important lucru se află în înseşi exerciţiile care sunt folosite la o disciplinare reglementară a spiritului. Acestea trebuie să fie în aşa fel organizate încât conştienţa elevului să supervizeze cu precizie în timpul cufundării interioare tot ce se petrece în suflet. La început se formează un simbol pentru a aduce în stare de funcţionare imaginaţiunea. În acesta mai există reprezentări ale unor percepţii exterioare. Omul nu este singurul implicat în conţinutul acestuia; el nu-l realizează singur. Aşadar, el poate interpreta greşit obârşia acestuia. Dar discipolul spiritului îndepărtează acest conţinut din conştienţa sa atunci când urcă la exerciţiile pentru inspiraţie. El nu se mai cufundă decât în activitatea sufletului său care a format simbolul. Dar şi aici eroarea este încă posibilă. Omul şi-a însuşit felul activităţii sufletului său prin educaţie, învăţătură etc. El nu poate şti totul despre obârşia ei. Acum însă discipolul spiritului îndepărtează din conştienţa sa această activitate sufletească proprie. Dacă rămâne ceva, atunci de acest nimic se leagă ceea ce nu poate fi supervizat. În aceasta nu se poate amesteca ceva care să nu fie în relaţie cu întregul său conţinut. În intuiţia sa, discipolul spiritului are aşadar ceva care-i arată cum este alcătuit un adevăr foarte clar al lumii spiritual-sufleteşti. Când, acum, aplică caracteristicile recunoscute ale adevărului spiritual-sufletesc la tot ce întâmpină observaţia sa, el poate deosebi aparenţa de adevăr. Şi poate fi sigur că la aplicarea acestei legi va rămâne tot atât de apărat faţă de iluzia din lumea suprasensibilă, după cum în lumea fizic-sensibilă nu se poate întâmpla să confunzi o bucată de fier înroşit imaginar cu o bucată care frige cu adevărat. Este de la sine înţeles că te vei raporta astfel numai la acele cunostinţe pe care le priveşti ca trăiri proprii ale tale în lumile suprasensibile, şi nu la cele pe care le primeşti drept comunicări ale altora şi pe care le înţelegi cu raţiunea ta fizică şi cu simţul tău sănătos al adevărului. Discipolul spiritului se va strădui să tragă o graniţă despărţitoare între ceea ce a primit pe o cale şi ceea ce a primit în celălalt mod. Pe de o parte, el va prelua de bunăvoie comunicările cu privire la lumile superioare şi va căuta să le înţeleagă prin aptitudinea sa de a judeca. Când însă desemnează ceva ca fiind propria sa observaţie, propria sa experienţă, el îşi va fi probat dacă aceasta i-a apărut clar cu calităţile pe care el a învăţat să le perceapă cu intuiţia neînşelătoare.

* * *

După întâlnirea cu „paznicul pragului“, în faţa discipolului spiritului se află noi trăiri în ascensiunea în lumile suprasensibile. Mai întâi va observa că există o înrudire interioară între „paznicul pragului“ şi acea forţă sufletească care în descrierea de mai sus apare ca cea de a şaptea entitate şi care s-a conturat ca un fel de entitate independentă. Da, această a şaptea entitate nu este nimic altceva decât dublul, „paznicul pragului“ însuşi. Şi ea îi impune discipolului spiritului o sarcină specială. El trebuie să conducă şi să dirijeze ceea ce el este în sinea sa obişnuită şi care-i apare în imagine, prin nou-născuta sa sine. Va rezulta un fel de luptă împotriva dublului. Acesta va căuta să aibă mereu superioritate. A se situa în relaţie corectă faţă de el, a nu-l lăsa să facă nimic care să nu se afle sub influenţa noului eu, aceasta dă şi întărire şi coerenţă forţelor omului. Autocunoaşterea într-o anumită direcţie este alta în lumea superioară decât în lumea fizic-sensibilă. În timp ce în aceasta cunoaşterea de sine apare numai ca o trăire interioară, eul nou-născut se prezintă de îndată ca fenomen sufletesc exterior. Îţi vezi eul nou-născut ca o altă fiinţă existentă în faţa ta. Dar nu o poţi percepe integral. Căci la orice treaptă ai fi urcat pe calea lumilor superioare există întotdeauna şi trepte mai înalte. Pe astfel de trepte vei percepe tot mai mult despre „eul tău superior“. Aşadar, acesta se poate dezvălui discipolului spiritului pe o anumită treaptă numai parţial. Acum, este foarte mare ispitirea căreia îi este supus omul când conştientizează pentru prima oară ceva despre „sinea sa superioară“, şi anume de a contempla această „sine superioară“ din punctul de vedere cu care s-a obişnuit în lumea fizic-sensibilă. Această ispitire este chiar bună, şi ea trebuie să survină când evoluţia trebuie să se desfăşoare normal. Trebuie să contempli „paznicul pragului“ şi să-l pui în faţa „eului superior“, pentru a putea observa distanţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce trebuie să devii. La această confruntare „păzitorul pragului“ începe să ia însă o cu totul altă formă. El se prezintă ca o imagine a tuturor obstacolelor care se pun în calea evoluţiei „eului superior“. Se va conştientiza ce greutate cară eul nostru obişnuit. Şi atunci, dacă nu suntem destul de puternici prin pregătirile noastre pentru a spune: Eu nu mă voi opri aici, ci mă voi ridica fără încetare până la „eul superior“, atunci vom paraliza şi vom da speriaţi înapoi faţă de ceea ce avem în faţa noastră. În acest caz am pătruns scurt timp în lumea spiritual-sufletească, dar renunţăm să ne mai prelucrăm. Devenim prizonieri ai formei care se află acum prin „paznicul pragului“ în faţa sufletului. Important este faptul că la această trăire nu ai senzaţia de a fi prizonier. Mult mai mult vom crede că trăim cu totul altceva. Forma pe care o produce „paznicul pragului“ poate fi astfel, încât în sufletul observatorului să creeze impresia că acesta are în faţa sa, în imaginile care apar pe această treaptă de dezvoltare, întregul contur al tuturor lumilor posibile, că ar fi ajuns în vârful cunoaşterii şi nu trebuie să se străduie mai departe. În loc de prizonier, el se va putea astfel simţi posesorul infinit de bogat al tuturor tainelor Universului. Despre faptul că poţi avea o asemenea trăire, care reprezintă opusul stării adevărate nu se va mira cel care reflectează că atunci când ai această trăire te afli deja în lumea spiritual-sufletească şi că o particularitate a acestei lumi este că în ea evenimentele se pot prezenta în mod inversat. În cartea de faţă ne-am referit la acest lucru când am analizat viaţa de după moarte.

Forma pe care o percepem pe această treaptă evolutivă îi mai arată discipolului spiritului şi altceva decât aceea în care i-a fost prezentat „paznicul pragului“. În acest dublu puteau fi percepute toate calităţile pe care eul obişnuit al omului le are ca urmare a influenţei forţelor luciferice. Acum însă, în cursul evoluţiei umane, în sufletul omenesc s-a instalat prin influenţa lui Lucifer o altă forţă. Este cea pe care în paragrafele anterioare ale acestei cărţi am numit-o forţa lui Ahriman. Aceasta este forţa care îl împiedică pe om în existenţa fizic-sensibilă să perceapă entităţile spiritual-sufleteşti care se află dincolo de suprafaţa a ceea ce cade sub simţuri. Imaginea formei care apare în trăirea descrisă arată ce a devenit sub influenţa acestei forţe sufletul omenesc. Cel ce se apropie de această trăire cu o pregătire corespunzătoare o va interpreta corect; şi atunci, curând, se va arăta o altă formă, cea pe care o putem numi „marele paznic al pragului“ în contrast cu „micul paznic“ descris. Acesta comunică discipolului spiritului că nu trebuie să se oprească pe această treaptă, ci că trebuie să lucreze energic mai departe. El trezeşte în observator conştienţa că lumea care este cucerită nu devine un adevăr şi nu se transformă în iluzie numai în cazul când lucrarea se continuă în mod corespunzător. Celui care s-ar apropia de această trăire nepregătit, datorită unei disciplinări necorespunzătoare, i s-ar turna însă în suflet, atunci când ar ajunge la „marele paznic al pragului“ ceva care nu poate fi comparat decât cu „sentimentul unei spaime fără limite“, cu o „teamă fără frontiere“.

Aşa cum întâlnirea cu „micul paznic al pragului“ îi dă discipolului spiritului posibilitatea de a se testa dacă este protejat faţă de iluzii care pot lua naştere prin intrarea entităţii sale în lumea suprasensibilă, la fel şi prin trăirile care conduc în ultimă instanţă la „marele paznic al pragului“ el poate testa dacă este adaptat la acele iluzii care au fost atribuite mai sus celei de a doua surse. Dacă poate opune rezistenţă acelei iluzii puternice pe care lumea de imagini cucerite i le flutură în faţă ca pe o posesiune bogată, în timp ce este de fapt numai un prizonier, atunci el va fi protejat şi în cursul evoluţiei sale ulterioare de a confunda aparenţa cu realitatea.

„Paznicul pragului“ va lua pentru fiecare om o formă, până la un anumit grad, individualizată. Întâlnirea cu el corespunde tocmai trăirii prin care este depăşit caracterul personal al observaţiilor suprasensibile şi este dată posibilitatea de a pătrunde într-o regiune a trăirii care este liberă de orice nuanţare personală şi este valabilă pentru orice entitate umană.

După ce discipolul spiritului a avut trăirile descrise, el este capabil să deosebească în ambianţa spiritual-sufletească ce este el însuşi de ceea ce este în afara lui. El va recunoaşte atunci cum înţelegerea procesului cosmic descris în această carte este necesară, pentru a înţelege însuşi omul şi viaţa acestuia. Se înţelege corpul fizic numai dacă este cunoscut cum a fost constituit prin evoluţiile Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Corpul eteric poate fi înţeles numai dacă se urmăreşte formarea lui prin evoluţia Soare, Lună şi Saturn etc. Dar se înţelege şi ceea ce este legat de evoluţia Pământului, dacă cunoşti cum s-au desfăşurat toate lucrurile treptat. Prin disciplinarea spiritului eşti pus în situaţia de a recunoaşte înainte de toate relaţia dintre tot ce ţine de om cu fapte şi entităţi corespunzătoare ale lumii care se găseşte în afara omului. Căci acesta este adevărul: fiecare structură a omului se află într-o relaţie cu întreaga lume. În această carte am putut face numai scurte prezentări ale acestor aspecte. Dar trebuie reflectat că, de exemplu, corpul uman a fost prezent în timpul evoluţiei saturniene numai în primele sale scheme structurale. Organele sale: inima, plămânii, creierul s-au format din acele prime scheme structurale mai târziu, în perioadele Soare, Lună şi Pământ. Aşa se află în relaţie inima, plămânii etc. cu evoluţia Soare, Lună şi Pământ. Întru totul corespunzător stau lucrurile cu structurile corpului eteric, ale corpului senzaţiei, ale sufletului senzaţiei etc. Omul este format mai întâi din lumea ambientală cea mai apropiată; şi fiecare detaliu pe care-l găsim la el corespunde unui proces, unei fiinţe din lumea exterioară. Discipolul spiritului ajunge, pe treapta corespunzătoare a evoluţiei sale, să recunoască relaţia dintre fiinţa sa şi lumea mare. Şi această treaptă de cunoaştere o putem numi conştientizarea corespondenţei „lumii mici“, a microcosmosului, adică a omului însuşi, şi a „lumii mari“, a macrocosmosului. Când elevul a ajuns până la o astfel de cunoaştere poate să se producă pentru el o trăire nouă. El începe să se simtă ca şi concrescut cu întreaga construcţie a lumii, deşi se simte în deplina sa independenţă. Această senzaţie este o dizolvare în întreaga lume, o unificare cu aceasta, fără a pierde însă propria sa entitate. Această treaptă a evoluţiei poate fi desemnată drept „unificarea cu marocosmosul“. Este semnificativ faptul că nu trebuie să gândim această unificare ca şi cum prin aceasta ar înceta conştienţa de sine şi entitatea umană s-ar scurge în Cosmos. Un asemenea gând ar fi expresia unei păreri izvorâte dintr-o forţă de judecată nedisciplinată. Diferitele trepte ale cunoaşterii superioare, în sensul acelui proces de iniţiere care a fost descris aici, pot fi desemnate în următorul mod:

1. Studiul ştiinţei spiritului, pentru care te foloseşti la început de forţa de judecată dezvoltată în lumea fizic-sensibilă.
2. Obţinerea cunoaşterii imaginative.
3. Citirea scrierii ascunse (corespunzând inspiraţiei).
4. Viaţa aparentă în ambianţa spirituală (corespunzând intuiţiei).
5. Cunoaşterea relaţiilor dintre Inicrocosmos şi macrocoslnos. 6. Unificarea cu macrocosmosul.
7. Trăirea totală a experienţelor premergătoare ca o stare sufletească fundamentală.

Aceste trepte nu trebuie însă gândite ca şi cum ar fi parcurse succesiv. Disciplinarea se poate desfăşura mai degrabă în aşa fel, încât în funcţie de individualitatea elevului o treaptă premergătoare să fie parcursă până la un anumit grad, când el începe să facă exerciţii care corespund treptei următoare. Se poate, de exemplu, să fie foarte bine să obţii mai întâi unele imaginaţiuni în mod foarte precis şi deja să faci exerciţii care implică în domeniul trăirii proprii inspiraţia, intuiţia sau cunoaşterea legăturilor microcosmosului cu macrocosmosul.

* * *

Când discipolul spiritului a obţinut o trăire a intuiţiei, el cunoaşte nu numai imaginile lumii spiritual-sufleteşti, nu poate doar citi legăturile dintre ele în „scrierea ascunsă“, el ajunge la cunoaşterea însăşi a fiinţelor prin a căror conlucrare ia naştere lumea căreia îi aparţine omul. Şi învaţă să se cunoască prin aceasta pe sine însuşi în acea formă pe care o are în lumea spiritual-sufletească. El a răzbătut până la o percepţie a eului său superior şi a observat cum trebuie să lucreze mai departe pentru a-şi domina dublul, „paznicul pragului“. A avut însă şi întâlnirea cu „marele paznic al pragului“, care se află în faţa sa ca unul care invită permanent la continuarea lucrării. Acest „mare paznic al pragului“ devine acum modelul său pe care vrea să se străduiască să-l egaleze. Când în discipolul spiritului apare acest sentiment, el a obţinut posibilitatea de a recunoaşte cine se află aici în faţa lui ca „mare paznic al pragului“. Acest paznic se transformă de acum încolo, în percepţia discipolului spiritului, în figura lui Christos, a cărui entitate şi intervenţie în evoluţia Pământului este vizibilă din capitolele anterioare ale acestei cărţi. Discipolul spiritului este iniţiat prin aceasta în taina sublimă care este legată de numele lui Christos. Chrisatos i se înfăţişează ca „marele ideal pământean al omului“. Dacă Christos a fost recunoscut în acest fel prin intuiţie în lumea spirituală, devine inteligibil şi ceea ce s-a desfăşurat în mod istoric pe Pământ în cea de a patra epocă evolutivă postatlanteană (perioada greco-latină). Felul în care în acea perioadă înalta fiinţă solară, fiinţa lui Christos, a intervenit în evoluţia Pământului şi cum lucrează ea în continuare în cadrul evoluţiei terestre, aceasta devine acum pentru discipolul spiritului o cunoaştere pe care o trăieşte el însuşi. Aşadar, prin intuiţie, elevul obţine o clarificare a sensului şi a importanţei evoluţiei terestre.

Calea descrisă aici pentru cunoaşterea lumilor suprasensibile este o cale pe care o poate urma oricare om, în orice situaţie s-ar afla el în cadrul conditiilor actuale de viată. Când este vorba de o astfel de cale, trebuie să reflectăm la faptul că scopul cunoaşterii şi al adevărului este acelaşi în toate timpurile evoluţiei terestre, dar că punctul de plecare al omului este diferit în momente deosebite. Astăzi omul nu poate porni de la acelaşi punct de plecare când vrea să păşească în lumile suprasensibile ca, de exemplu, vechiul candidat egiptean la iniţiere. Din această cauză, omul actual nu poate executa fără probleme exerciţiile care îi erau date discipolului spiritului în Egiptul antic. De la acea epocă, sufletele omeneşti au parcurs diferite încarnări, iar aceste încorporări repetate nu sunt fără sens şi importanţă. Aptitudinile şi calităţile sufletelor se modifică de la încarnare la încarnare. Cine contemplă viaţa umană, istorică în mod superficial poate observa că din secolele al XII-lea şi al XIII-lea după Christos s-au modificat toate condiţiile de viaţă faţă de cele anterioare, că părerile, sentimentele, dar şi capacităţile oamenilor au devenit altele decât fuseseră mai înainte. Calea descrisă aici spre o cunoaştere superioară este o cale potrivită pentru suflete care se încorporează în timpul prezent. Ea este de aşa natură încât punctul de plecare pentru dezvoltarea spirituală porneşte de la locul în care se află omul acum, când se găseşte în condiţiile de viaţă date lui în prezent. Evoluţia progresivă conduce omenirea, cu privire la căile cunoaşterii superioare, de la perioadă la perioadă mereu la alte forme, aşa cum şi viaţa exterioară îşi modifică formele ei. Şi trebuie ca de fiecare dată să domnească o armonie perfectă între viaţa exterioară şi iniţiere.