|
A cunoaşte în sensul ştiinţei spiritului ceva despre prezentul
şi
viitorul evoluţiei omului şi al Cosmosului nu este posibil fără a
înţelege trecutul acestei evoluţii. Căci ceea ce se oferă
percepţiei
cercetătorului spiritului când observă faptele ascunse ale
trecutului
conţine totodată tot ce se
poate şti despre prezent şi viitor. În această carte se vorbeşte
de
evoluţia perioadelor Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Nu poţi
înţelege
evolutia terestră, în sensul ştiinţei spiritului, dacă nu observi
faptele perioadelor de evoluţie premergătoare. Căci în ceea ce-l
întâmpină pe om în prezent în cadrul lumii
terestre sunt incluse
faptele evoluţiei lunare, solare şi saturniene. Fiinţele şi lucrurile
care au fost implicate în evoluţia lunară au evoluat. Tot ce
există
astăzi pe Pământ a devenit din ele. Dar pentru conştienţa
fizic-sensibilă nu este perceptibil tot ce s-a dezvoltat în
perioada
Lunii şi a trecut pe Pământ. O parte din ceea ce provine din
perioada
lunară se revelează abia pe o anumită treaptă a conştienţei
suprasensibile. Când se obţine această cunoaştere, atunci, pentru
aceasta, lumea noastră terestră este legată cu o lume suprasensibilă.
Aceasta cuprinde partea din existenţa lunară care nu s-a densificat
până la percepţia fizic-sensibilă. Ea o conţine aşa cum este
în
prezent, nu aşa cum era pe vremea evoluţiei lunare străvechi.
Conştienţa suprasensibilă poate obţine însă o imagine a acelei
stări.
Când această conştienţă suprasesibilă se adânceşte în
percepţia pe care
o poate recepta astăzi, se constată că aceasta se desface treptat prin
ea însăşi în două imagini.
Una din imagini corespunde formei pe care a avut-o Pământul
în timpul
evoluţiei lui lunare. Cealaltă, se prezintă în aşa fel,
încât
recunoşti: Aceasta conţine o formă care este încă în stare
germinativă
şi care va deveni adevărată abia în viitor, în sensul
în care Pământul
este cu adevărat în prezent. Continuând observarea se vede
că în
această formă viitoare se infiltrează continuu ceea ce într-un
anume
sens rezultă ca efect a ce se petrece pe Pământ. În această
formă
viitoare avem de-a face, din această cauză, cu ceea ce trebuie să
devină Pământul actual. Activităţile existenţei terestre se vor
uni cu
ceea ce se întâmplă, în modul descris, în lume
şi din aceasta va
rezulta noua fiinţă cosmică în care Pământul se va
transforma, aşa cum
Luna s-a transformat în Pământ. Această formă viitoare
poate fi numită
starea Jupiter. Celui care observă această stare jupiteriană cu
privirea suprasensibilă i se arată că în viitor trebuie să aibă loc anumite
procese, pentru că în partea suprasensibilă a lumii terestre
provenită
din Lună sunt prezente fiinţe şi lucruri care vor primi forme precise,
după ce în cadrul Pământului fizic-sensibil se vor fi
întâmplat anumite
evenimente. Din cauza aceasta, în starea Jupiter va fi ceva deja
predeterminat prin evoluţia lunară; şi va fi ceva nou, care intră
în
întreaga evoluţie ca efect a ceea ce se întâmplă pe
Pământ. Din această
cauză, conştienţa suprasensibilă poate afla ceva despre ce se va
întâmpla în perioada Jupiter. Căci entităţile şi
faptele care se
observă în acest câmp al conştienţei nu au caracterul
imaginarului-fizic; ele nu apar nici ca formaţiuni fine, aeriene, de la
care ar putea pleca anumite influenţe care să amintească impresiile
senzoriale. De la ele primim numai impresii de sunete pur spirituale,
sau impresii luminoase sau impresii calorice pur spirituale. Acestea nu se exprimă printr-un fel
oarecare de încorporare materială. Ele nu pot fi cuprinse
decât de
conştienţa suprasensibilă. Se poate totuşi spune că aceste entităţi au
„un trup“. Acesta se arată în cuprinsul sufletescului lor care se
revelează ca fiinţa lor actuală, ca o sumă de amintiri densificate, pe care ele
le poartă în cadrul fiinţei lor sufleteşti. În fiinţa lor
se poate
deosebi ceea ce trăiese ele acum şi
ceea ce au trăit mai înainte şi de care îşi amintesc.
Această categorie
de experienţe alcătuieşte un fel de agregat cuprins în ele ca
ceva
corporal care le produce o impresie asemănătoare cu cea pe care o are
omul terestru despre corpul său. Pentru o treaptă a cunoaşterii
suprasensibile superioare celei pe care am desemnat-o ca necesară
pentru cunoaşterea Lunii şi a lui Jupiter devin perceptibile fiinţe şi
lucruri suprasensibile care sunt forme evoluate a ceea ce exista
în
perioada Soare, dar care în prezent are trepte de existenţă
atât de
înalte, încât nici nu există pentru o conştienţă care
nu a ajuns decât
la percepţia formelor lunare. Imaginea acestei lumi se scindează,
în
cazul cufundării interioare, în două. Prima conduce la
cunoaşterea
stării solare din trecut; cealaltă reprezintă o formă viitoare a
Pământului, şi anume cea în care Pământul se va
transforma când în
formele acelei lumi se vor infiltra procesele Pământului şi ale
lui
Jupiter. Ceea ce se poate observa pe această cale despre această lume
viitoare poate fi desemnat, în sensul ştiintei spiritului, ca
stare sau
perioadă Venus. Pe o cale asemănătoare rezultă pentru o conştienţă
suprasensibilă şi mai dezvoltată o stare viitoare a evoluţiei care
poate fi desemnată ca stare Vulcan şi care are cu starea Saturn aceeasi
relaţie care există între stările Venus şi Soare şi cea dintre
Jupiter
şi Lună. Din această cauză, atunci când luăm în considerare
trecutul,
prezentul şi viitorul evoluţiei Pământului, putem vorbi despre
evoluţiile: saturniană, solară, lunară, terestră (pământeană),
jupiteriană, venusiană şi vulcaniană. Ca şi aceste condiţii
cuprinzătoare ale evoluţiei Pământului, pentru conştienţă se mai
arată
şi observaţii privind un viitor mai apropiat. Fiecărei imagini a trecutului
îi
corespunde una a viitorului. Totuşi, când vorbim despre astfel de
lucruri trebuie subliniat ceva ce trebuie să fie luat în
considerare ca
având cea mai mare importanţă
posibilă. Când vrem să cunoaştem astfel de lucruri trebuie
să
evităm părerea că simpla gândire filosofică aplicată adevărului
care
cade sub simţuri ar putea fundamenta ceva în acst domeniu. Astfel
de
lucruri nu trebuie şi nu pot să fie cercetate printr-o astfel de
gândire. Cel care crede că după ce a obţinut prin ştiinţa
spiritului
comunicări despre cum a fost starea lunară acum ar putea să descopere
printr-o gândire filosofică cum vor fi lucrurile în epoca
jupiteriană
prin compararea condiţiilor de pe Pământ cu cele de pe Lună va
cădea
pradă unor grave iluzii. Aceste condiţii nu trebuie cercetate decât dacă
conştienţa
s-a ridicat la nivelul respectiv de observare. Abia după ce cele
cercetate sunt comunicate, ele pot fi înţelese şi fără conştienţă
suprasensibilă.
Faţă de comunicările privind viitorul, cercetătorul spiritului se
află în altă situaţie decât faţă de cele care privesc
trecutul. În
primul rând, omul nu poate să stea în faţa evenimentelor
viitoare tot
atât de lipsit de idei preconcepute cum o poate face în
faţa
trecutului. Ceea ce se întâmplă în viitor agită
simţirea şi voinţa
umană; trecutul este suportat în cu totul alt fel. Cel ce observă
existenţa ştie deja cât este de valabil acest lucru pentru
existenţa
obişnuită. Însă numai cel care cunoaşte anumite lucruri din
lumile
suprasensibile poate şti la ce grad înalt creşte aceasta, ce
forme ia
faţă de lucrurile ascunse ale vieţii. Cu aceasta am indicat motivul
pentru care cunoştinţele privind aceste lucruri sunt legate de anumite
limite.
Aşa cum marea evoluţie cosmică poate fi reprezentată prin
succesiunea stărilor de la perioada Saturn până la perioada
Vulcan, tot
astfel este posibil acest lucru şi pentru intervale de timp mai mici,
de exemplu, pentru cele ale evoluţiei Pământului. De la acea
răsturnare
gigantică care a adus sfârşitul vechii vieţi atlanteene s-au
succedat
în cadrul evoluţiei umanităţii stări care în cartea aceasta
au fost
caracterizate drept epocile protoindiană, protopersană,
egipteano-caldeană, greco-latină. A cincea
epocă este cea în care se află omenirea acum, este prezentul. Această epocă a
început
prin secolele al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea după Christos, după
ce ea s-a pregătit cu începere din secolele al IV-lea, al V-lea.
Foarte
clar ea apare din cel de al XV-lea secol. Epoca premergătoare, cea
greco-romană şi-a avut începutul în secolul al VIII-lea
înainte de
Christos. La sfârşitul primei treimi a acesteia a avut loc
evenimentul
christic. Structura sufletească, toate aptitudinile umane s-au
modificat la trecerea de la epoca egipteano-caldeană la cea
greco-romană. În prima, încă nu exista ceea ce se numeşte
acum
reflectarea logică ca o concepţie raţională despre lume. Ceea ce omul
îşi poate însuşi astăzi prin raţiunea sa drept cunoştinţă
primea atunci
în forma adecvată acelui timp nemijlocit, printr-o ştiinţă
într-o
anumită privinţă suprasensibilă. Lucrurile erau percepute; şi în
timp
ce erau percepute apărea în suflet noţiunea, imaginea de care
avea
nevoie sufletul, dinăuntru. Când forţa de cunoaştere este de aşa
natură, atunci nu răsar numai imagini ale lumii fizic-sensibile, ci din
adâncurile sufletului vine şi o anumită cunoaştere a unor fapte
şi
entităţi nesensibile. Acesta este un rest al vechii conştienţe
suprasensibile înceţoşate care a fost cândva proprietate
comună a
întregii omeniri. În epoca greco-latină au existat mulţi
oameni lipsiţi
de această capacitate. În locul ei a apărut gândirea
raţională asupra
lucrurilor. Oamenii au devenit tot mai îndepărtaţi de o percepţie
nemijlocită cu caracter de vis a lumii spiritual-sufleteşti şi limitaţi
tot mai mult la a-şi face o imagine despre aceasta prin raţiunea şi
sentimentul lor. Într-o anumită privinţă, această stare a durat
tot
timpul celei de a patra epoci a perioadei postatlanteene. Numai oameni
care îşi păstrează ca o moştenire vechea structură sufletească
mai
puteau prelua în conştienţă lumea spirituală. Dar aceşti oameni
sunt
rămăşiţe ale trecutului. Genul lor de cunoaştere nu se mai potrivea
timpului mai nou. Căci legile evoluţiei au ca urmare faptul că o
capacitate sufletească veche îşi pierde semnificaţia deplină
când apar
noi aptitudini. Viaţa oamenilor se adaptează atunci noilor capacităţi.
Şi ea nu mai are ce face cu vechile aptitudini. Au existat însă
şi
oameni care într-un mod foarte conştient au început să
dezvolte pe
lângă forţele raţiunii şi ale sentimentelor alte forţe,
superioare,
care le dădeau din nou posibilitatea de a pătrunde în lumea
spiritual-sufletească. Trebuiau să înceapă prin a face acest
lucru în
alt fel decât se făcea cu elevii vechilor iniţiaţi. Aceştia nu
trebuiau
încă să ia în considerare aptitudinile sufleteşti care s-au
dezvoltat
abia în cea de a patra epocă. Disciplinarea spiritului, descrisă
în
această carte drept cea actuală, a început să se dezvolte,
în primele
ei forme, în cursul celei de a patra epoci. Dar ea era pe atunci
numai
la începuturile ei şi şi-a putut afla desăvârşirea abia
în cea de a
cincea epocă (secolele al XII-lea, al XIII-lea şi mai ales în al
XV-lea). Oameni care căutau în acest fel urcarea în lumile
superioare
puteau afla ceva despre domeniile superioare ale existenţei prin
imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Oamenii care rămăseseră la
aptitudinile evoluate ale raţiunii şi ale sentimentelor puteau şti
despre lucrurile cunoscute de clarviziunea mai veche numai prin
tradiţii care se transmiteau de la o generaţie la alta, verbal sau prin
scris.
Chiar şi cei născuţi după Christos, dacă nu se ridicau în
lumile
superioare, puteau cunoaşte ceva despre fiinţa lui Christos numai prin
astfel de tradiţii. Existau şi iniţiaii care mai aveau aptitudinile
percepţiei naturale pentru lumea suprasensibilă şi care se ridicau
într-o lume superioară, în ciuda faptului că nu luau
în considerare
noile forţe ale raţiunii şi ale sentimentului. Ei au fost o punte de
legătură în trecerea de la iniţierea veche la cea nouă. Astfel de
personalităţi mai existau şi pentru perioadele următoare. Tocmai acest
lucru este esenţial în epoca a patra, faptul că prin
închiderea în sine
a sufletului faţă de contactul cu lumea spiritual-sufletească omul şi-a
întărit forţele sale raţionale şi afective. Sufletele care s-au
încorporat atunci în aşa fel încât au dezvoltat
în mare măsură forţele
raţionale şi afective au adus apoi rezultatul acestei evoluţii în
încorporările lor din epoca a cincea. Ca înlocuitor al
acestei
închideri au fost atunci prezente tradiţiile puternice ale
vechilor
înţelepciuni, mai ales cele cu privire la evenimentul christic,
care
prin puterea conţinutului lor dădeau sufletelor o ştiinţă plină de
încredere despre lumile superioare. Dar au existat
întotdeauna şi
oameni care dezvoltau forţe de cunoaştere superioare, pe lângă
aptitudinile gândirii raţionale şi ale sentimentului. Lor le-a
incumbat
aflarea faptelor lumii superioare şi mai ales a tainei evenimentului
christic printr-o ştiinţă suprasensibilă nemijlocită. De la ei a curs
în sufletele celorlalţi oameni întotdeauna atât
cât putea fi
inteligibil acelor suflete. Prima răspândire a creştinismului
trebuia
să coincidă, potrivit sensului evoluţiei, cu un timp în care
forţele
cunoaşterii suprasensibile nu erau dezvoltate la o mare parte a
omenirii. Din această cauză, forţa tradiţiei a fost atunci atât
de
mare. Era nevoie de o forţă maximă pentru a aduce oamenii care nu
puteau privi în lumea suprasensibilă la încrederea
într-o astfel de
lume. Au existat aproape întotdeauna, dacă facem abstracţie de un
interval de excepţie din secolul al XIII-lea, şi oameni care se puteau
urca în lumile superioare prin imaginaţiune, inspiraţie şi
intuiţie.
Aceşti oameni sunt urmaşii de după Christos ai vechilor iniţiaţi, ai
conducătorilor şi membrilor ştiinţei Misteriilor. Ei aveau sarcina de a
cunoaşte din nou prin aptitudinile proprii ce s-a putut cuprinde de
către vechea cunoaştere a Misteriilor, iar la aceasta ei trebuiau să
mai adauge cunoaşterea despre fiinţa lui Christos.
Aşa a luat naştere la noii iniţiaii o cunoaştere care a cuprins tot
ce era obiect al iniţierii vechi, dar în centrul acestei
cunoaşteri
strălucea ştiinţa superioară despre tainele evenimentului christic. O
astfel de cunoaştere putea să se infiltreze numai în mică măsură
în
viaţa generală, în timpul în care sufletele umane trebuiau
să-şi
consolideze facultăţile gândirii şi ale sentimentului. Din
această
cauză, în acest interval exista o „ştiinţă ascunsă“. Apoi a
început
noua epocă, pe care o desemnăm ca fiind a cincea. Esenţa sa constă
în
aceea că dezvoltarea capacităţilor de gândire raţională a
progresat,
s-a desfăşurat într-o înflorire puternică şi va continua să
se dezvolte
trecând peste prezent în viitor. Aceasta s-a pregătit
încet, începând
din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, prezentând un progres din
ce în
ce mai rapid din secolul al XVI-lea până în prezent. Sub
aceste
influenţe perioada de evoluţie a celei de a cincea epoci a fost una
care a adoptat tot mai mult cultivarea forţelor gândirii
raţionale, în
timp ce, dimpotrivă, ştiinţa încrezătoare de altădată,
cunoaşterea
moştenită prin tradiţie şi-au pierdut tot mai mult forţa asupra
sufletelor oamenilor. În schimb, şi în această perioadă s-a
dezvoltat
ceea ce poate fi numit o infiltrare în sufletele oamenilor, a
cunoştinţelor conştienţei suprasensibile a timpului nou. „Ştiinţa
ascunsă“ se revarsă, chiar dacă la început abia perceptibil,
în
modurile de reprezentare ale oamenilor acelui timp. Dar este lesne de
înţeles că forţele gândirii raţionale au adoptat până
în prezent o
atitudine de respingere a acestora. Numai că ceea ce trebuie să se
întâmple se va întâmpla, în ciuda
oricărei respingeri. „Ştiinţa
ascunsă“ care cuprinde omenirea şi o va cuprinde din ce în ce mai
mult
o putem numi, în concordantă cu un simbol, cunoaşterea
„Graalului“. Cel
care învaţă să cunoască acest simbol în importanţa sa mai
profundă, aşa
cum este dat în povestire şi în legendă, va înţelege
că el transpune în
domeniul sensibil ceea ce a fost numit mai sus cunoaşterea iniţierii
noi, cu taina lui Christos în centru. Iniţiaţii mai noi mai pot
fi
numiii, din această cauzâ, şi „iniţiaţi ai Graalului“. Calea care
conduce în lumile suprasensibile duce la „ştiinţa despre
Graal“
şi primele trepte ale acesteia au fost descrise în această carte.
Această cunoaştere are particularitatea că faptele ei pot fi cercetate numai dacă obţii
mijloacele corespunzătoare, aşa cum au fost descrise în această
carte.
O dată cercetate, ele pot fi înţelese chiar şi cu ajutorul
forţelor
sufleteşti care se dezvoltă în cea de a cincea epocă. Da, se va
constata că aceste forţe pot fi satisfăcute din ce în ce mai mult
prin
asemenea cunoştinţe. În prezent, trăim într-o vreme
în care aceste
cunoştinţe trebuie preluate mai mult în constienţa generală
decât mai
înainte. Această carte ar vrea să analizeze lucrurile din acest
punct
de vedere. În măsura în care omenirea în evoluţie va
absorbi
cunoştinţele Graalului, impulsul dat de evenimentul christic poate
deveni din ce în ce mai important. Părţii exterioare a evoluţiei
creştine i se va asocia tot mai mult cea interioară. Ceea ce poate fi
cunoscut prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie despre lumile
superioare în legătură cu taina lui Christos va pătrunde din ce
în ce
mai mult viaţa de reprezentare, de sentiment şi de voinţă a oamenilor.
„Ştiinţa ascunsă despre Graal“ va deveni evidentă. Ea va pătrunde din
ce în ce mai mult ca o forţă exteriorizările de viaţă ale
oamenilor.
În timpul celei de a cincea epoci cunoştinţele referitoare la
lumile
suprasensibile se vor infiltra în conştienia umană, iar
când va începe
a şasea epocă omenirea va fi obţinut pe o treaptă superioară ceea ce a
posedat într-o perioadă anterioară într-un mod încă
înceţoşat, de
vedere nesensibilă. Totuşi noua posesiune va avea o cu totul altă formă
decât cea veche. Ceea ce sufletul vechilor timpuri ştia despre
lumile
superioare nu era impregnat de forţă raţională şi de simţire proprii.
El le cunoaşte ca pe un dar. În viitor nu le va percepe doar ca
daruri
inspirate, ci le va înţelege şi le va simţi ca pe esenţa propriei
sale
fiinţe. Când va obţine cunoştinţă despre o fiinţă sau un lucru
oarecare, înţelegerea acestei cunoştinţe o va găsi ca fiind
justificată
şi prin entitatea sa proprie. Când se va impune o altă cunoştinţă
despre o lege morală, despre un comportament uman, sufletul va spune:
Sentimentul meu este justificat în faţa lui însuşi numai
când eu fac
ceea ce se află în sensul acestei cunoştinţe. O astfel de
atitudine
sufletească va trebui să se împlinească la un număr destul de
mare de
oameni ai celei de a şasea epoci. Într-un anume fel, în cea
de a cincea
epocă se repetă ceea ce a adus evoluţiei umanităţii cea de a treia, cea
egipteano-caldeană. Atunci sufletul percepea doar anumite fapte ale
lumii suprasensibile. Percepţia acesteia se afla în curs de
dispariţie.
Se pregăteau forţele gândirii raţionale pentru progresul lor; iar
acestea trebuiau mai întâi să excludă omul din lumile
superioare. În
epoca a cincea, faptele suprasensibile care erau văzute în epoca
a
treia în conştienţa crepusculară devin din nou manifeste, dar de
această dată impregnate cu forţe ale gândirii raţionale şi ale
sentimentelor personale ale omului. Ele sunt străbătute şi de ceea ce
poate deveni parte a sufletului prin cunoaşterea tainei lui Christos.
Din această cauză, ele iau o cu totul altă formă decât cea pe
care au
avut-o altădată. În timp ce în vremurile de demult
impresiile din
lumile suprasensibile erau resimţite ca forţe care îl scoteau pe
om
dintr-o lume spirituală, în care el nu se afla, prin evoluţiile
timpurilor mai noi aceste impresii sunt resimţite ca aparţinând
unei
lumi în care omul evoluează, în care el se află din ce
în ce mai mult.
Nimeni nu trebuie să creadă că repetarea culturii egipteano-caldeene
înseamnă că pur şi simplu sufletul ar prelua ceea ce era prezent
atunci
şi a fost transmis din acea epocă. Impulsul christic înţeles
corect
actionează în sensul că omul care l-a preluat se simte membru al
unei
lumi spirituale, se recunoaşte şi se comportă ca atare, în timp
ce mai
înainte se simţea în afara ei. În timp ce a treia
epocă se retrezeşte
în cea de a cincea, în acest fel, pentru a se pătrunde
în sufletele
umane cu ceea ce adusese cu totul nou cea de a patra epocă, un lucru
similar se va întâmpla în epoca a şasea cu privire la
cea de a doua şi
în cea de a şaptea cu privire la prima. Toată minunata
înţelepciune a
vechii culturi indiene pe care o puteau propovădui marii
învăţători de
atunci va fi din nou, ca adevăr al vieţii, în sufletele umane
în cea de
a şaptea epocă.
Transformările care se petrec în lucrurile Pământului
care se află
în afara omului progresează într-un mod care se află
într-un anumit
raport cu evoluţia umanităţii. După trecerea celei de a şaptea epoci,
Pământul va fi lovit de un cataclism care poate fi comparat cu
cel care
a avut loc între perioada atlanteană şi cea postatlanteană. Iar
stările
transformate ale Pământului vor continua să evolueze din nou
în şapte
intervale de timp. Sufletele umane care se vor încorpora vor trăi
atunci pe o treaptă superioară acea comuniune cu o lume superioară pe
care atlanţii au trăit-o la un nivel inferior. Nu se vor arăta
însă
adaptaţi condiţiilor noi ale Pământului decât acei oameni
care vor avea
încorporate în ei suflete care au suferit influenţele
epocii
greco-latine şi a celor care au succedat-o: epocile a cincea, a şasea
şi a şaptea ale evoluţiei postatlanteene. Celelalte suflete vor trebui
să rămână în urmă, în timp ce mai înainte ar fi
stat la latitudinea lor
să-şi creeze condiţiile pentru a însoţi evoluţia. Vor fi mature
pentru
condiţiile corespunzătoare care vor urma după marea răsturnare
următoare acele suflete care îşi vor fi creat tocmai la trecerea
de la
epoca a cincea la a şasea epocă postatlanteană posibilitatea de a
pătrunde cunoştinţele suprasensibile cu forţele gândirii
raţionale şi
ale sentimentelor. Epocile a cincea şi a şasea sunt într-o
anumită
măsură hotărâtoare. În epoca a şaptea, sufletele care au
atins scopul
epocii a şasea vor evolua în mod corespunzător; celelalte
însă, în
condiţiile modificate ale ambianţei, vor găsi mult mai puţin prilejul
de a recupera etapele pierdute. Abia într-un viitor mai
îndepărtat vor
exista din nou condiţii care să permită acest lucru. Aşa se produce
evoluţia de la epocă la epocă. Cunoaşterea suprasensibilă nu observă în
viitor exclusiv transformări în care să fie implicat
Pământul, ci şi
altele care se desfăşoară în interacţiune cu corpurile cereşti.
Vine un
timp în care evoluţia Pământului şi a umanităţii va fi
atât de
avansată, încât forţele şi entităţile care au trebuit să se
desprindă
de Pământ în perioada lemuriană, pentru a putea face
posibil progresul
fiinţelor Pământului, se vor putea uni din nou cu Pământul.
Acest lucru
se va întâmpla într-o vreme în care, pe
lângă înaltul nivel al
evoluţiei ce va fi atins de un număr corespunzător de suflete omeneşti,
va începe să fie activă o altă evolutie direcţionată spre rău.
Sufletele retardatare au acumulat în karma lor atâtea
erori, urâţenie
şi rău, încât vor forma o comunitate umană alcătuită din
răi şi
rătăciţi care vor acţiona cu vehemenţă într-un sens opus
comunităţii
bune a oamenilor.
Omenirea bună va obţine prin dezvoltarea sa folosirea forţelor
lunare şi va putea modifica prin aceasta şi partea rea, în aşa
fel
încât aceasta va constitui un regn nou ce va putea
însoţi evoluţia
ulterioară. Prin această lucrare a omenirii bune, Pământul unit
cu Luna
va fi apt să fie unit din nou, după un anumit timp de evoluţie, şi cu
Soarele (şi cu celelalte planete). După o stare intermediară, care se
prezintă ca un sejur într-o lume superioară, Pământul va
trece în
starea Jupiter. În acest stadiu nu va exista ceea ce azi numim
regnul
mineral; forţele acestui regn mineral se vor transforma în forţe
vegetale. Regnul vegetal, care va avea faţă de cel actual o formă cu
totul nouă, va apărea în cursul perioadei Jupiter ca fiind regnul
cel
mai de jos. Regnul animal transformat se organizează, de asemenea, la
un nivel superior; urmează un regn uman alcătuit din descendenţii
umanităţii rele, apoi urmaşii comunităţii umane bune, ca regn uman de
nivel superior. 0 mare parte a lucrării acestui regn uman constă
în a
înnobila sufletele căzute în comunitatea rea, astfel
încât ele să mai
poată accede la regnul uman în care să se reintegreze. În
starea Venus
va dispărea şi regnul vegetal. Regnul cu nivelul cel mai de jos va fi
regnul animal încă o dată transformat; mai sus de acesta se vor
găsi
trei regnuri umane cu trei trepte de perfecţionare diferite. În
timpul
stării Venus, Pământul rămâne legat de Soare; dimpotrivă,
evoluţia în
timpul lui Jupiter se desfăşoară în aşa fel încât la
un anumit moment
Soarele se mai separă o dată de Jupiter, acesta primind acţiunea
Soarelui din afară. Apoi are loc o nouă unire a Soarelui cu Jupiter şi
transformarea trece treptat în stadiul Venus. În timpul
acestuia, din
Venus se separă un corp cosmic special care conţine toate fiinţele care
s-au opus evoluţiei, ca un fel de „lună neameliorabilă, incorigibilă“,
care se îndreaptă acum spre o evoluţie de o natură pentru care nu
se
poate găsi o expresie, pentru că este diferit de tot ce poate trăi omul
pe Pământ. Omenirea evoluată păşeşte însă într-o
existenţă deplin
spiritualizată spre evoluţia Vulcan, a cărei descriere depăşeşte cadrul
acestei cărţi.
Se vede că din „cunoaşterea Graalului“ rezultă idealul suprem care
poate fi gândit pentru evoluţia umană: spiritualizarea pe care
omul o
realizează prin propria sa lucrare. Această spiritualizare apare
în
final ca un rezultat al armoniei pe care el o stabileşte în
epocile a
cincea şi a şasea între forţele gândirii şi ale
sentimentelor obţinute
şi cunoştinţele privind lumile suprasensibile. Ceea ce prelucrează el
în interiorul sufletului trebuie să devină, în final, lume
exterioară.
Spiritul uman se ridică la impresiile puternice produse de lumea
exterioară şi la început presimte, apoi recunoaşte, dincolo de
aceste
impresii, entităţi spirituale, inima omului resimte splendoarea
infinită a acestui spiritual. Omul poate însă recunoaşte şi
faptul că
trăirile intelectuale, afective şi trăirile de caracter ale
interiorului său sunt germenii unei lumi spirituale în devenire.
Cine crede că libertatea umană nu este compatibilă cu a şti şi cu
determinarea anticipată a formei lucrurilor ar trebui să reflecteze la
faptul că acţiunea liberă a omului în viitor depinde tot
atât de puţin
de cum vor arăta lucrurile predeterminate, ca şi de faptul că el
îşi
propune să locuiască peste un an într-o casă al cărei plan
îl face
acum. El va fi liber în măsura în care poate fi liber
potrivit
entităţii sale, în casa pe care şi-a construit-o; iar pe Jupiter
şi pe
Venus va fi liber atât cât corespunde interiorului său,
în condiţiile
care vor lua naştere acolo. Libertatea nu va depinde de ceea ce este
predeterminat prin condiţiile premergătoare, ci de ceea ce a făcut
sufletul din el însusi.
* * *
Stadiul Pământ conţine ceea ce s-a dezvoltat în stadiile
Saturn,
Soare, Lună. Omul Pământului găseşte în procesele care se
desfăşoară în
jurul lui „înţelepciune“. Această înţelepciune este inclusă
aici ca
rezultat a ceea ce s-a întâmplat mai înainte.
Pământul este urmaşul
„vechii Luni“. Iar aceasta s-a format, cu ceea ce-i aparţinea, drept
„cosmos al înţelepciunii“. Pământul este, aşadar,
începutul unei
evoluţii în care în această înţelepciune este
integrată o forţă nouă.
Ea îl aduce pe om la o stare în care se simte membru
independent al
unei lumi spirituale. Aceasta provine de la faptul că eul său este
format în el de către Spiritele formei în cadrul perioadei
Pământ, aşa
cum pe Saturn a fost format de către Spiritele voinţei corpul său
fizic, pe Soare de către Spiritele înţelepciunii corpul său
eteric, pe
Lună de către Spiritele mişcării corpul său astral. Prin coacţionarea
Spiritelor voinţei, ale înţelepciunii şi ale mişcării ia naştere
ceea
ce se manifestă ca înţelepciune. Fiinţele şi procesele
Pământului se
pot armoniza în înţelepciune cu celelalte fiinţe ale lumii
lor prin
lucrarea acestor trei clase de spirite. Prin Spiritele formei omul
obţine eul său independent. Acesta se va armoniza în viitor cu
fiinţele
Pământului, ale lui Jupiter, ale lui Venus şi ale lui Vulcan prin
forţa
care se integrează înţelepciunii în stadiul Pământ.
Aceasta este forţa iubirii.
Forţa iubirii îşi află
începutul în omul Pământului. Iar „cosmosul
înţelepciunii“ se continuă
într-un cosmos al iubirii.
Din tot ce eul poate dezvolta în sine trebuie să rezulte iubire. Drept cel mai cuprinzător
simbol al iubirii se prezintă, în manifestarea sa, înalta
fiinţă solară
pe care am caracterizat-o când am descris evoluţia lui Christos.
În
partea cea mai intimă a nucleului fiinţial uman a fost cufundat
în
acest fel germenele iubirii. Şi de aici el trebuie să se reverse
în
întreaga evoluţie. Aşa cum se revelează întelepciunea
formată mai
înainte în forţele lumii exterioare sensibile, în
„forţele naturii“
actuale, în viitor însăşi iubirea se va revela în
toate fenomenele ca
forţă nouă a naturii. Aceasta este taina oricărei evoluţii în
viitor:
cunoaşterea, care include şi tot ce realizează omul prin
înţelegerea
adevărată a evoluţiei, este o semănătură
care trebuie să se maturizeze drept iubire. Şi atât cât ia
naştere ca
forţă a iubirii tot atâta forţă creatoare se generează pentru
viitor.
În ceea ce va fi devenit din iubire se vor afla marile forţe care
vor
conduce la rezultatul final al spiritualizării, descris mai sus. Şi
câtă cunoaştere spirituală pătrunde în evoluţia umanităţii
şi a
Pământului, tot atâţia germeni viabili vor fi prezenţi
pentru viitor.
Cunoaşterea spirituală se transformă, prin ceea ce este ea, în iubire.
Întregul proces care a fost descris, din epoca greco-romană,
trecând
prin epoca actuală, arată cum trebuie să continue transformarea şi de
ce ea este începutul evoluţiei
viitoare. Ceea ce a fost pregătit ca înţelepciune în
perioadele Saturn,
Soare, Lună acţionează în corpurile fizic, eteric şi astral ale
omului:
este o emanaţie a înţelepciuni lumii; în eu însă ea
se interiorizează.
Înţelepciunea exterioară a lumii devine, începând cu
stadiul Pământ,
înţelepciune interioară în om. Şi dacă ea este
interiorizată, devine iubire.
Înţelepciunea este condiţia
prealabilă a iubirii; iubirea este rezultatul înţelepciunii
renăscute
în eu.
Cel care ar putea fi condus în mod greşit, de cele expuse mai
înainte, la părerea că evoluţia descrisă ar avea o amprentă
fatalistă
ar înţelege eronat problema. Cine ar crede cumva că într-o
asemenea
evoluţie un număr de oameni ar fi condamnaţi să aparţină „umanităţii
rele“ nu vede cum se formează relaţia reciprocă dintre ceea ce este
sensibil şi spiritualul-sufletesc în această evoluţie. Ambele
domenii,
sensibil şi spiritual-sufletesc, formează în limitele anumitor
graniţe
curenţi evolutivi separaţi. Prin forţele proprii curentului
sensibilului iau naştere formele „omenirii rele“. Pentru un suflet uman
va exista necesitatea de a se încorpora într-o astfel de
formă numai
atunci când sufletul uman va crea condiţiile pentru aceasta. Ar
putea
apărea şi cazul în care formele care au luat naştere prin forţele
sensibilului să nu găsească suflete umane din timpuri anterioare pentru
că acestea ar fi prea bune pentru astfel de corpuri. Atunci, aceste
forme ar trebui să fie însufleţite altfel dinspre Cosmos
decât prin
suflete umane mai vechi. Formele menţionate vor fi însufleţite de
suflete umane numai atunci când acestea s-au pregătit pentru o
astfel
de încorporare. Cunoaşterea suprasensibilă are de spus în
această
privinţă ceea ce vede, şi anume că în viitorul la care ne-am
referit
vor exista două regnuri umane: unul bun şi unul rău; dar ea nu trebuie
să conchidă în mod
raţional
din starea actuală a sufletelor umane asupra unei stări viitoare care
să apară cu o necesitate a naturii. Evoluţia formelor umane şi evoluţia
destinului sufletelor trebuie să fie căutate de cunoasterea
suprasensibilă pe două căi complet separate; iar a le pune pe
amândouă
laolaltă, fără nici o ordine în concepţia despre lume, ar fi un
rest de
mentalitate materialistă care, dacă ar fi prezent, s-ar extinde
în mod
îngrijorător până în ştiinţa suprasensibilului.
